Istoricul Fizioterapiei

Balneo-fizioterapia, ca disciplina medicala terapeutica complexa, cuprinde mai multe ramuri:

hidroterapia, electroterapia, kineziterapia, climatoterapia, cu o serie de alte discipline
derivate, si anume: termoterapia, fototerapia, masajul, balneoterapia, mecanoterapia.

Electroterapia a beneficiat de o dezvoltare bazata pe date experimentale de fiziologie si

fiziopatologie inca din a doua jumatate a secolului al 19-lea dar si pe parcursul secolului 20.
Toate aceste date au contribuit la explicarea si intelegerea unor fenomene electrofizice si
electrofiziologice, ceea ce a condus la fundamentarea stiintifica a acestui domeniu terapeutic.
Studiile efectuate si descoperirile realizate de numerosi savanti in domeniu, precum Hodgkin,
Huxley, Nernst, Pfluuger, Hermann, Gasser, Sherrington, Raymond etc, au asigurat
progresele obtinute de-a lungul timpului. Aceste progrese au facilitat dezvoltarea si
diversificarea cercetariilor privind amplificarea utilizarii si aplicarii electroterapiei asupra
uneor domenii largi de patologie umana. Dupa cum se va vedea mai departe, electroterapia isi
gaseste utilitarea in sfera: patologiei reumatismale, inflamatorii si degenerative, neurologice,
ortopedice si posttraumatice, ORL, oro-maxilofaciale, circulatiei periferice, statusului post
interventie chirurgicala etc. Aceleasi afirmatii sunt valabile si in ceea ce priveste aplicarea
curentului de inalta frecventa sau diatermia, cat si in privinta fototerapiei, magntoterapiei si
laserterapiei de joasa putere.
Amintim o serie de nume ale cercetatorilor din domeniu, care au adus o contributie
consistenta, fundamentata stiintific, valabila si astazi, in privinta electroterapiei, si anume:
Leduc, Kowarschick, Bergonier, Hufschmidt, Edel, Gildemeister, Wyss, Schliephake,
Reviere, Bassett, Yasuda, Fukada, Pilla, Hinsenkamp etc.
In practica actuala de specialitate s-a recurs la introducerea unor noi metode terapeutice si la
perfectionarea celor deja existente prin combinarea mijloacelor si modalitatilor terapeutice
cunoscute si prezentate succint anterior. Pornind de la domeniile de baza ale electroterapiei,
s-a diversificat aplicarea ultrasunetelor in sistem pulsatil, terapia combinata a curentilor
diadinamici sau de joasa frecventa cu terapia de inalta frecventa, electroterapia musculaturii
slabite, terapia electrica a musculaturii spastice, combinarea curentilor continui cu cei de
joasa freventa, combinatii ale curentilor de medie frecventa, combinatii ale electroterapiei cu
laserterapia de joasa putere etc.
Toate aceste progrese prezentate, obtinute de evolutia cunostiintelor si tehnicilor din
domeniu, cat si de gradul de dezvoltare al aparaturii moderne de specialitate ne conduc la
convingerea ca fizioterapia va avea si in continuare realizari terapeutice spectaculoase in
majoritatea domeniilor de patologie medicala.
Si in domeniul fototerapiei sau al utilizarii terapeutice a energiei radiante luminoase, au
existat o serie de descoperiri si puneri la punct, ceea ce a permis dezvoltarea aplicarii razelor
infrarosii si ultraviolete asupra unui anumit sector din domeniul terapeutic. Herodot, in
secolul al 5-lea, a facut asocierea dintre soare si cresterea si dezvoltarea oaselor. Romanii
recomandau soarele pacientilor cu boli reumatismale, persoanelor suferinde de sciatica si
recomandau cura helioterapica altor categorii de persoane.
In secolul al 19-lea se recomanda pentru prima data o aplicatie dozata progresiv a
helioterapiei iar baile de soare sunt recomandate in scop terapeutic unei game largi de
afectiuni, precum reumatismul, atoniile musculare, astenia generala si convalescenta,
rahitismul si alte tulburari de crestere la copii, tuberculoza etc. Tot in aceasta perioada incep
sa apara si preocuparile pentru studierea energiei luminoase si a surselor de generare
artificiala a acesteia. Prima producere artificiala de radiatii ultraviolete cu arc voltaic,
efectuata la inceputul secolului al 19-lea, a constituit un moment de referinta in privinta
tratamentului cu RUV artificiale si patologia legata de cresterea si dezvoltarea organismului
uman, TBC-ului, a lupusului tuberculos cutanat, psoriazis etc.
In timp, gama afectiunilor s-a diversificat, fototerapia devenind, fie terapie de sine statatoare,
utila in tratarea diferitelor afectiuni dermatologie, neuromusculoarticulare, din sfera
afectiunilor ORL, a afectiunilor specialitatii medicinii dentare, din sfera oro-maxilofaciala
etc, fie terapie adjuvanta celorlalte mijloace si modalitati terapeutice.
La randul sau, terapia prin miscare si masoterapia sau terapia prin masaj prezinta o vechime
impresionanta, fiind in legatura cu observatia omenirii ca miscarea si exercitiile fizice aduc
beneficii neindoielnice asupra starii de sanatate a organismului.
Terapia prin miscare sau kinetoterapia s-a bazat pe cunoasterea corpului omenesc si a
functiilor lui dar si a bolilor si a consecintelor acestora asupra diferitelor segmente, organe
sau asupra organismului in ansamblul sau.
Printre primele referiri la sisteme organizate de posturi si miscari cu scop terapeutic se afla si
cele cu o vechime de peste 4700 de ani. De la primele programe de exercitii fizice efectuate
in scop terapeutic, pana la sistemele de exercitii de facilitare neuromusculara proprioceptiva
sau de biofeedback efectuate astazi se afla o cale metodologica si conceptuala lunga, parcursa
de-a lungul timpului. Indienii, chinezii si grecii au pus bazele notiunii de gimnastica
profilactica si terapeutica. Hipocrate arata contraindicatiile exercitiului fizic si masajului,
fiind totodata primul care sesizeaza relatiile: muschi-miscare, imobilizare-atrofie musculara,
exercitiu fizic-refacere de masa si forta musculara, program de gimnastica-remediu pentru
bolile mintale, deficit functional-recuperare functionala, cultivarea calitatilor fizice ale
corpului omenesc-practicarea activitatii fizice sau a jocurilor sportive. Tot Hipocrate este cel
care afirma faptul ca organele isi pastreza capacitatea lor functionala si integritatea prin
utilizare adecvata si pe calea practicarii unui exercitiu adecvat. Romanii Asclepiades,
Cornelius Celsius, Herodicus, Flavius Philostratus, Caelius Aurelianus au inteles valoarea
kinetoterapiei, recunoscandu-i eficienta in afectiuni precum insomnie si ascita, precum si
valoarea exercitiilor fizice si a mersului pe jos in recuperarea bolnavilor cu hemiplegie si alte
paralizii, cat si valoarea masajului si a exercitiilor terapeutice dozate cu grija, in functie de
starea pacientului, ajutand la eliminarea substantelor de balast si la asuplizarea unor
segmente. Sunt descrise pe larg tehnicile exercitiilor terapeutice recomandate in paralizii,
reumatism, in statusul postoperator, sunt prezentate ordinea exercitiilor pasive si active,
ritmul exercitiilor, valoarea si momentul introducerii repausului. Avicenna si Haly Abbas, cei
doi mari medici ai Orientului, descriu exercitiul fizic in scop terapeutic si profilactic, aratand
utilitatea practicarii miscarii in scopul prevenirii imbolnavirilor. In Europa secolului al 15-lea
s-a manifestat din nou preocuparea pentru practicarea exercitiului fizic. In Italia, scolile care
presupuneau instruirea tinerilor promovau si practicarea exercitiilor fizice. In secolul al 16-
lea se pune accentul pe igiena, valoarea exercitiului fizic si apare ideea terapiei ocupationale.
Exista autori care apreciaza ca exista doua tipuri de exercitii, cel simplu sau gimnastica si
exercitiul de munca, adica terapia ocupationala. In aceeasi idee, Ambroise Pare arata faptul ca
dupa fracturile membrelor sunt obligatorii exercitiile de gimnastica.
Cartile care au fost scrise in secolul al 16-lea subliniaza ideea de kinetoprofilaxie (exercitii
fizice practicate de persoane sanatoase si/sau sedentare) si propun programe de exercitii
individualizate, selectate si adaptate in ideea de recuperare functionala. Incepand cu secolul al
17-lea, scrierile medicale sunt numeroase, ele subliniind valoarea exercitiului fizic, oferind
indicatii in privinta practicarii lui, aratand faptul ca miscarea este esenta si expresia vietii
insasi.
La inceputul secolului al 18-lea, Hoffmann intuieste multiplele valente terapeutice ale
kinetoprofilaxiei si kinetoterapiei, inclusiv a celei ocupationale. In acelasi secol si alte
personalitati si-au adus contributia la promovarea kinetoterapiei ca fiind cel mai bun mijloc
de a prezerva sanatatea, la sublinierea necesitatii practicarii gimnasticii medicale preventive
si corective, in scopul slabirii, al cresterii de forta musculara, al mentinerii si redobandirii
mobilitatii, al corectarii curburilor patologice ale colonei vertebrale, la evidentierea eficientei
alternarii repausului cu miscarea, la recomandarea de a practica o serie de sporturi cu valente
terapeutice, la dezvoltarea unei aparaturi menite sa ajute miscarea si la promovarea terapiei
ocupationale. S-au vehiculat notiuni precum cele de gimnastica pedagogica si educativa,
gimnastica militara, gimnastica ortopedica si medicala, gimnastica estetica.
Incepand cu secolul al 19-lea se constata o adevarata revolutie, gimnastica fiind privita ca o
notiune coerenta, guvernata de legi precise. Se face referire la pozitii si exercitii de
gimnastica, exercitiile fizice avand rol corectiv, fiind destinate pozitiilor vicioase, avand un
ritm de desfasurare cu rolul de a ameliora circulatia dar si pentru a asigura armonia de
miscare. Apar notiunile de exercitii de relaxare, asuplizare si de tonifiere prin contractii
musculare concentrice, excentrice si statice.
In acelasi secol, al 19-lea, in Suedia apare notiunea de mecanoterapie ca metoda de
ameliorare a efortului muscular si de asuplizare articulara. Zanger este creatorul unui numar
de aparate mecanice ce au avut succes atat in Europa cat si pe continentul American. In
aceeasi perioada, de actualitate devin si programele de kinetoterapie cu privire la bolile
cardiovasculare, neurologice si respiratorii.
Secolul al 20-lea se caracterizeaza prin: aparitia exercitiilor Klapp pentru reducarea
scoliozelor, introducerea de catre Bergonie a terapiei ocupationale ca forma de gimnastica
medicala pentru deficientii motori, consolidarea scolii de kinetoterapie americana care a avut
la baza exercitiile propuse de McKenzie, dezvoltarea programelor de exercitii fizice pentru
poliomielitici, aparitia notiunii de hidrogimnastica, introdusa in 1924 de Charles Lowman si
completata de Hubbard, introducerea unor noi tehnici si metodologii alaturi de cele deja
cunoscute, cum ar fi suspensoterapia intr-un cadru-cusca, imaginata de Olive Guthrie-Smith,
aparitia suitei de exercitii Burger pentru bolile vasculare periferice, a exercitiilor Codman
pentru umar, a kinetoterapiei din unele boli interne a lui Kohlrausch, introducerea de catre
Mennell a tehnicilor de manipulare articulara, separat de tehnica osteopatica si chiropraxie
din care au derivat, aparitia unor metode kinetoterapeutice specifice care se adreseaza
patologiei coloanei vertebrale lombare, ale lui Williams, promovarea cresterii fortei
musculare prin culturism dar si prin tehnica introdusa de Thomas, De Lorme si Watkins
pentru tonifierea musculara prin exercitii cu rezistenta progresiva, introducerea tehnicilor de
izometrie scurta de catre Hettinger si Muller care au revolutionat si metodologia
antrenamentului sportiv, aplicarea tehnicilor de facilitare neuromusculara de catre Kabat,
Knott, Voss, Bobath, Rood, Stockmeyer, Brunnstrom s.a., aparitia metodelor de biofeedback,
a metodei conditionarii operationale, a tehnicilor bazate pe componenta motivationala sau pe
efectul tranchilizant al exercitiului fizic.
Masajul a fost utilizat de-a lungul istoriei omenirii datorita efectelor sale benefice, asigurand
ameliorarea disconfortului si a sindomului dureros. Radacinile sale se regasesc
in China antica, in urma cu 4800 de ani. Egiptenii, budistii, persanii si japonezii au utilizat
tehnicile de masaj si miscarile sau manipularile in terapia unui numar mare de afectiuni si
imbolnaviri. In secolul al 15-lea Hippocrate a subliniat utilizarea masajului ca modalitate
terapeutica intr-o serie de afectiuni. Ulterior, grecii, apoi francezii, suedezii, englezii s.a. au
recurs la masaj ca fiind un mijloc terapeutic important, stabilind tehnici de aplicare si
metodologie de lucru. Literatura de specialitate a secolului al 20-lea, subliniaza efectele
favorabile ale masajului terapeutic asupra unora dintre segmentele corpului, aflate la distanta
de zona masata, numind acest fenomen drept masaj reflex sau masaj al tesutului conjunctiv
(dupa cum il numesc terapeutii din S.U.A.).
In contextul cautarilor unor terapii alternative, omenirea a incercat sa raspunda de-a lungul
timpului la intrebarile referitoare la ce este lumina si cum actioneaza ea asupra ochiului in
principal, si asupra intregului organism, in secundar. Efectul luminii de mare intensitate
asupra ochiului a fost constatat in urma cu mii de ani. Arsurile retiniene sunt cauza scaderii
acuitatii vizuale si se datoreaza RIR din spectrul luminii solare, atunci cand sunt receptionate
neprotejat. Prima referire la teoria luminii de mare intensitate si la teoria laserelor a fost
facuta de Einstein, cand s-au introdus si notiunile de emisie spontana si emisie stimulata.
Dupa amplificarea de microunde prin emisie stimulata a radiatiei, atentia cercetatorilor s-a
orientat asupra obtinerii aceluiasi efect la frecvente cu cateva ordine de marire mai mari,
obtinandu-se amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiatii. Altfel spus, “Light
Amplification by Stimulated Emission of Radiation” sau LASER.
In anul 1960 laserul cu rubin este folosit in oftalmologie pentru fotocoagulare iar in 1962
cercetatorii romani de la Institutul de Fizica Atomica din Bucuresti obtin efect laser in
amestecul He-Ne. Ulterior, se descopera laserul cu semiconductori. Din 1964 incepe folosirea
laserelor cu CO2 in afectiunile dermatologice, inclusiv in cancerele de piele. Ulterior, laserele
cu CO2 sunt utilizate in neurochirurgie, chirurgie generala, cat si vasculara, chirurgie plastica
si reparatorie, in sfera afectiunilor ORL, in oncologie, ortopedie-traumatologie. Din 1992
laserul Nd-YAG este utilizat in artroscopia genunchiului si a umarului.
Terapia de biostimulare laser este utilizata astazi in diferite domenii de patologie, precum:
osteoporoza, bolile reumatismale, suferintele neurologie, cele din sfera ORL, inclusiv algiile
periferice, posttraumatica, dermatologie, sfera oro-maxilofaciala etc.
In cele ce urmeaza sunt trecute in revista principalele mijloace si modalitati terapeutice prin
care Medicina Fizica si de Recuperare Medicala reuseste sa asigure profilaxia sau sa reeduce
functional o serie de afectiuni insotite de deficite motorii de diferite grade.
Biofeedback-ul este recunoscut drept procedura terapeutica in jurul anilor 1960. In contextul
fizioterapiei insa, biofeedback-ul este mentionat inca de la inceputul secolului al 20-lea, cand
Jacobson a utilizat un echipament rudimentar cu ajutorul caruia a evidentiat starea de
tensiune din masa musculara, in vederea obtinerii terapeutice a starii de relaxare ulterioara.
Din practica medicala si din studiile de specialitate se remarca tendinta unui numar din ce in
ce mai mare de persoane de a renunta la serviciile oferite de industria farmaceutica si de a
inlocui medicamentele cu remedii naturale, precum cele reprezentate de plantele medicinale,
homeopatie, acupunctura, diete speciale si adaptate, fizioterapie, masaj, presopunctura etc.
Toate aceste metode de tratament formeaza un nou capitol al medicinii, numit bioterapie.
Vorbind despre acupunctura, este de subliniat faptul ca practicile medicinii chineze au rezistat
timp de 5000 ani, pentru ca astazi sa fie de mare actualitate. La randul sau, presopunctura sau
acupunctura fara ace are o istorie mai mult sau mai putin recenta, raportat la interesul pe care
l-a suscitat aceasta modalitate terapeutica asupra specialistilor preocupati de medicina
alternativa.

http://www.scrigroup.com/sanatate/Introducere-Istoricul-fizioter62192.php