STRATEGII DE INTEGRARE A COPIILOR

CU C.E.S.

Fiecare copil este diferit şi special şi are propriile nevoi,fie că este sau nu un copil cu dizabilităţi.Toţi
copii au dreptul la educaţie în funcţie de nevoile lor.
Educaţia incluzivă are ca principiul fundamental un învăţământ pentru toţi,împreună cu toţi care
constituie o realitate ce câştigă adepţi şi se concretizează în experienţe şi bune practice de
integrare/incluziune şi este o educaţie de calitate accesibilă şi care îşi îndeplineşte menirea de a se adresa
tuturor copiilor fără discriminare.În acest sens,integrarea educativă vizează formarea persoanelor cu nevoi
special,aflate în dificultate psihomotorie,de intellect,de limbaj,psihocomportamentală,senzorială printr-o serie
de măsuri de natură juridică,politică,socială,pedagogică.
În jurul nostru întâlnim oameni cu deficienţe.Ei sunt percepuţi diferit,perceperea lor social nefiind
întotdeauna constantă şi variază de la societate la societate furnizând semnificaţii diferite în funcţie de cultură
şi de valorile promovate.Cadrul didactic trebuie să cunoască deficienţele copiilor pe care ii va primi în clasă
în scopul înţelegerii acestor şi pentru a-şi putea modela activităţile în funcţie de necesităţile lor.Clasa în care
va fi integrat copilul cu cerinţe special va trebui să primeasca informaţii într-o manieră corectă şi pozitivă
despre acesta.Este foarte importantă sensibilizarea copiilor şi pregătirea lor pentru a primi în rândul lor un
coleg cu dizabilităţi.Sensibilizarea se face prin stimulare:crearea şi aplicarea unor jocuri care permit
stimularea unor deficienţe(motorize,vizuală,auditivă),ceea ce determină copii să înţeleagă mai bine situaţia
celor ce au dizabilităţi prin povestiri,texte literare,prin discuţii,vizitarea/vizita unor personae cu deficienţe.
Copii cu C.E.S. pot prin joc să-şi exprime propriile capacităţi căpătând informaţii despre lumea în
care trăieşte,intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător învăţând să se orienteze în
timp şi în spaţiu.Datorită fptului că se desfăşoară în grup,jocul asigură socializarea.Jocurile sociale sunt
necesare pentru persoanele cu handicap,întruncât le oferă şansa de a juca cu alţi copii,orice joc,având nevoie
de minim două personae pentru a se desfăşura;ele fiind adaptate în funcţie de deficienţa copilului.
Copii cu C.E.S. au nevoie de curriculum planificat,diferenţiat,de programe de terapie lingvistică,de
tratament logopedic specializat,de programe special,de predare,învăţare şi evaluare,specializate,adaptate
abilităţilor lor de citire,scriere,calcul de programe terapeutice pentru tulburări motorii.
Stilul de predare trebuie să fie cât mai aproape de stilul de învăţare pentru ca un volum mai mare de
informaţii să fie acumulat în aceeaşi perioadă de timp.Acest lucru este posibil dacă este cunoscut stilul de
învăţare al copilului,dacă este făcută o evaluare eficientă care ne permite să ştim cum învaţă copilul dar şi ce
este necesar să fie învăţat.De asemenea,copii au nevoie de ajutor suplimentar din partea profesorilor şi
colegilor fiind nevoie să primească în activitatea şcolară conţinuturi şi sarcini simplificate.Cadrul didactic
crează un climat afectiv pozitiv,stimulează încrederea în sine şi motivaţia de învăţare,încurajează sprijinul şi
cooperarea din partea colegilor,încurajează creşterea autonomiei personale,foloseşte frecvent sistemul de
recompense,laude,încurajări,astfel încât de fiecare dată să fie evidenţiat cel mai mic progres.
Relaţia şcolii cu părinţii copiilor cu cerinţe educative special este necesară şi benefică,ea furnizând
informaţional specificul dizabilităţii copilului precum şi date despre contextual de dezvoltare al
acestuia.Părinţii informează şcoala despre factorii de influenţă negativă care ar trebui
evitaţi,(fobii,neplăceri,atitudini care determină inhibarea/izolarea).Angajarea şi responsabilizarea amiliei în
educaţia copiilor este fundamental pentru reuşita participării la programul instructiv-educativ al şcolii.La
orice copil,în special la copii cu dizabilităţi,gradul de interes şi de colaborare al părinţilor cu şcoala este cel
mai adesea,proporţional obţinut de aceştia. De aceea,putem afirma că familia este primul educator şi are cel
mai mare potenţial de modelare.
Şcoala are rolul de a sprijini familiile să aibă încredere în resursele proprii,să facă faţă greutăţilor cu
care aceştia se confruntă.Educaţia părinţilor şi consilierea acestora au un rol important în integrarea copiilor
cu C.E.S. Abordarea incluzivă susţine că şcolile au responsabilitatea de a-i ajuta pe elevi să depăşească
barierele în calea învăţării,şi că cei mai buni profesori sunt aceia care au abilităţile necesare pentru a-i ajuta
pe elevi să reuşească acest lucru.
Într-o abordare incluzivă toţi copii trebuie consideraţi la fel de importanţi,fiecăruia să-i fie
valorificate calităţile,pornind de la premisa că fiecare elev este capabil să realizeze ceva bun.Copii cu cerinţe
educative nu sunt speciali în sine,ei având nevoie doar de o abordare personalizată în ceea ce priveşte
demersurile pe care le întreprindem în educaţia lor;educaţia incluzivă fiind un mod de educaţie adaptat şi
individualizat în funcţie de nevoile tuturor copiilor în cadrul grupurilor şi claselor echivalente ca vârstă în
care se regăsesc copii cu nevoi,capacităţi şi nivele de competenţă foarte diferite.
Şcoala va reuşi să răspundă cerinţelor special de educaţie ale copiilor aflaţi în dificultate şi nevoilor
de educaţie ale familiilor acestora doar prin eforturile ei interne şi cu sprijinul tuturor.

Bibliografie

1. Verza F ,,Introducerea în psihopedagogia special şi asistenţa socială,, Ed. Fundaţiei

2. Arcan P. Ciumageanu ,,Copilul deficient mintal,, Ed.Facla
3. Ecaterina Vrăşmaş-,,Introducere în educaţia cerinţelor speciale”, Editura Credis, Bucureşti, 2004
4. Informaţii culese de pe internet