FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE

DEPARTAMENTUL DE JURNALISM, RELAŢII PUBLICE, SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE

SPECIALIZARE PSIHOLOGIE

Proiect psihosomatica
Despre sine și non-sine: Un sistem imunitar vulnerabil
Stres, hormoni, refulare si cancer

Proiect realizat de: Popa Ana-Maria

Subasu Gabriela

Denghel Diana

Rosu-Stan Mihaela
 Cuprins

Capitolul 1 Despre sine și non-sine: Un sistem imunitar

vulnerabil……………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………........
Capitolul 2 Stres, hormoni, refulare si
cancer………………………………………………………………………………………………

1.1 Efectul reducerii stresului bazat pe sensibilitate la pacienții cu artrită

reumatoida………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………

1.2 Anxietate, depresie și stres la pacienții cu poliartrită

reumatoidă…………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………….

1.3 Artrita reumatoida.Sunt factorii psihologici eficace în reactivarea

bolii?............................................................................................................................
.....................................................................................................................................

Anexe
Capitolul 1 Despre sine și non-sine: Un sistem imunitar vulnerabil

În prima ediție din renumita sa carte, „Principiile și practica medicinei”, publicată în 1892,
William Osler a sugerat că artrita reumatoidă provine „cel mai probabil dintr-o cauză nervoasă”.
În limbajul actual, Osler se referea la un stres psiho-emoțional. El a menționat și despre
”asocierea bolii cu șocul, senzația de neliniște și supărare”.

William Osler a fost cel mai cunoscut medic vorbitor de limbă engleză din lume. Potrivit lui
Sherwin B. Nuland, el însuși un medic și autor, Osler „ar fi fost cel mai mare profesor clinic din
toate timpurile, precum și din orice țară“. A predat la Universitatea McGill din Montreal,
Universitatea de Medicină Johns Hopkins, Baltimore, și la Oxford. În Anglia a fost înnobilat
pentru contribuțiile sale în legătură cu orice metodă devindecare. Manualul său utilizat pe scară
largă a suferit șaisprezece ediții - ultima fiind în 1947 – la numai douăzeci și opt de ani de la
moartea sa.

În 1957, CEG Robinson, un specialist din Vancouverîn medicină internă, a citat cuvintele Osler
într-un scurt articol din Canadian Medical Association Journal: „Am fost impresionat“, a scris el,
„de frecvența cu care stresul cronic sau prelungit poate preceda dezvoltarea bolilor reumatoide
.... Consider că aspectul emoțional și psihologic al multor pacienți care suferă de reumatoidă este
de o foarte mare importanță.“

Educația medicală a doctorului Robinson a fost și ea influențată de abordarea umană și holistică

a lui Osler. Acum, la începutul secolului 21, se poate căuta în zadar prin textele medicale
obișnuite pentru orice fel de mențiune a stresului în relație cu artrita reumatoidă sau cu, condițiile
autoimune, toate caracterizate printr-un război al sistemului imunitar împotriva organismului.
Omiterea, tragică pentru milioane de pacienți care suferă de boala reumatoidă de un anumit tip
sau altul, este cu atât mai puțin de justificat întrucât cercetările au stabilit cu mult timp în urmă
relația dintre stres și autoimunitate și ne-a oferit o înțelegere a multora dintre traiectoriile sale
potențiale fiziologice.

Numărul mare de afecțiuni medicale, denumite și boli reumatice, include artrita reumatoidă,
sclerodermia, spondilita anchilozantă și LES (lupus eritematos sistemic). În aceste tulburări, cât
și în multe altele, un sistem imunitar deranjat reacționează împotriva propriilor țesuturi ale
corpului, în special împotriva țesuturilor conjunctive precum cartilajul, membrana tendoanelor,
mucoasa articulațiilor și pereții vaselor de sânge. Aceste boli sunt caracterizate prin diferite
modele de inflamație care lovește articulațiile membrelor sau ale coloanei vertebrale, ale
țesuturilor epiteliale, cum ar fi pielea sau mucoasa ochilor, ale organelor interne, cum ar fi inima
sau plămânii sau, în cazul SLE, chiar și creierul.

Caracteristic multor persoane cu boli reumatismale este și stoicismul, o tărierealizată într-o

măsură extremă, o reticență profund înrădăcinată în mintea oamenilor în privința solicitării de
ajutor. Oamenii îșisuportăde cele mai multe ori în tăcere propriul disconfort, nu vorbesc destul de
deschissau rezistă împotriva ideii de a lua medicamente de alinare a simptomelor.

Celia, o femeie în vârstă de treizeci de ani, a avut un episod de arterită, sau o inflamație
generalizată a arterelor, care este un alt proces autoimun. Durerea ei a fost una intensă. „Timp de
două zile, am fost într-o durere atât de mare încât am început să vărs din cauza cantitatății mari
de Tylenol și Ibuprofenpe care o ingeram. Prietena mea a spus: „Te dai bătută?“ și ea m-a dus la
urgențe.

„Te dai bătută?”– Oare ce a vrut să spună cu asta?, mă întreb. Sunt încăpățânată. Ori de câte ori
sunt bolnavă, întotdeauna am această teamă de a nu fi suficient de credibilăsau că voi fi văzută ca
o ipohondră.

„Deci, iată-te aici, nefiind capabilă să te miști din cauza durerii grave pe care o ai, și tu îți faci
griji dacă oamenii te consideră ipohondră sau nu. Haide să inversăm situația pentru un moment.
Imaginează-ți că ar fi fost un prieten, soțul sau copilul tău, care ar fi suferit o astfel de durere. N-
ai fi acționat mult mai repede?“

„Ba da.“

„Atunci de ce dublul standard?“

„Nu știu. Poate se trage de mai demult probabil, de la modul în care am fost crescută.

Lamentările mai puțin exprimate de către paciențiicare suferă de reumatoidăsunt un stil de

adaptare, un mod de a face față, dobânditefoarte devreme în viață. Temerile Celiei au fost
întotdeauna raportate la alții. Deși ea însăși a fost abuzată încă din copilărie, preocuparea ei era
de a-și proteja mama de numeroșii parteneri abuzivi. Îi era teamă ca familia ei să nu aibă
suficienți bani sau că lumea exterioară ar afla despre violența din familie.

„În mare parte am fost foarte îngrijoratăca fratele meu să nu devinăun tânăr delincventsau că i s-
ar putea întâmpla diferite lucruri oribile.“

„Darîn legătură cu tine?“

„Întotdeauna am simțit că aș fi putut cumva gestiona totul și să trec peste toate. Nu vreau să
accept modul în care lucrurile sunt într-adevăr supărătoare. Gândesc totul într-un mod logic
pânăîn punctul în care pot să accept. Minimalizez totul.

Un studiu intens medico-psihiatric al persoanelor cu artrită reumatoidă efectuat pentru Maryland

Chapter of the Arthritisand Rheumatism Foundation, a concluzionat în anul 1969 că„în ciuda
diversității în grup, caracteristicile psihologice ale pacienților, vulnerabilitățile și conflictele lor
de viață au fost remarcabil de similare.“O caracteristică comună a fost pseudo-independența,
descrisă de autori ca ohiperindependență compensatorie. Ferma convingere a Celieică ea ar putea
trece peste oriceera un mecanism de apărare, o compensație pentru nevoile emoționale ignorate
în copilărie. Un copil în situația ei supraviețuiește, mințindu-se atât pe ea, cât și pe ceilalți din
jurul ei că nu există nevoi pe care nu le-ar putea gestiona. Un aspect al acestei deghizări este de a
reduce percepția tensiunilor emoționale la o dimensiune prieteno-copilăroasă, putând deveni
astfel un obicei care poate dura pe tot parcursul vieții.

Compensarea hiper independenței provenită din inversarea timpurie a rolurilor dintre părinte și
copil explică totodată rezistența Celiei la durerea fizică, până în punctul în care un prieten a
trebuit să o convingă să meargă la secția de urgențe.
În 1969,cercetătorul britanic în domeniul Psihiatriei, John Bowlby, a publicat „Attachment”,
primul volum al trilogiei sale clasice, explorând cu aceasta influența relațiilor părinte-copil
asupra dezvoltării personalității. „Inversarea rolurilor dintre copil/adolescentși părinte, asta dacă
nu este doar temporar, este aproape întotdeauna nu numai un semn de patologie pentru părinte“,
a scris el, „ci și o cauză a acesteia în copil.“ Inversarearolului cu un părinte distorsionează relația
copilului cu întreaga lume. Este o sursă puternică de boli psihice și fizice mai târziu, deoarece
acesta este predispus la stres.

Alte trăsături identificate în cercetările psihologice ale persoanelor cu boli reumatoide includ
perfecționismul, teama cuiva de propriile impulsuri furioase, negarea ostilității și sentimente
puternice de insuficiență. După cum am văzut, trăsături similare sunt considerate ca fiind
asociate cu „personalitatea de cancer“ sau cu personalități de risc pentru MS, ALS, sau orice altă
afecțiune cronică. Niciuna dintre aceste trăsături nu reprezintă trăsături înnăscute ale unei
persoane și nici nu sunt înrădăcinate în mod iremediabil în individ.

„În istoriculdezvoltării acestor pacienți o constatare izbitoare a fost pierderea prematură a unuia
sau a ambilor părinți“, potrivit studiului Maryland. Cititorul va fi observat cât de des în istoriile
personale relatate în această carte a existat o separare prematură a părinților, abandonul sau chiar
moartea unui părinte. Chiar mai universală este lipsa emoțională, o altă temă frecvent repetată în
literatura de cercetare. Un studiu australian din anul 1969 a persoanelor cu lupus eritematos
sistemic a raportat că: „Mai multi pacienți decât statistici au raportat lipsa emoțională în copilărie
ca fiind asociată cu o relație perturbată părinte-copil în cadrul familiei«nedomesticite».”

Ca și hiperindependența compensatorie, reprimarea furiei este o formă de disociere, un proces

psihologic dezvoltat încă din copilărie. Tânăra ființa umană, fiind inconștientă,se îndepărtează de
sentimentele de sensibilizare sau de informațiile care, în cazul în care experimentează totul în
mod conștient, ar crea probleme de nerezolvat. Bowlby numește acest fenomen „excludere
defensivă.“ „Informațiile care pot fi probabil excluse în mod defensiv, sunt de tipul celor care,
atunci când și-a acceptat propriul trecut, a condus persoana în cauză să sufere mai mult sau mai
puțin sever.“

Cu alte cuvinte, copilul furios a intrat în necazuri și experimentează respingerea. Furia și

respingerea ar fi trebuit să fie deviatedin interior, împotriva sinelui, pentru a păstra relația de
atașament cu părintele. Aceasta, la rândul său, duc la „puternice sentimente de insuficiență și la
un concept de sine slab“, cercetătorii recunoscund toate acestea la persoanele cu boala
reumatoidă. „Nu de puține ori mânia este redirecționată cât mai departe de o figură de atașament
care a trezit și care vizează în schimb sinele“, explică Bowlby. „De aici rezultă și o autocritică
necorespunzătoare.“

În boala autoimună, scuturile organismului se întorc împotriva sinelui. În viața unei societăți –
statul –un astfel de comportament ar fi interpretat ca fiind trădare. În organismul individual,
trădarea fizică rezultă dintr-o confuzie imunologică, care reflectă perfect confuziapsihologică
inconștientă de sine și non-sine. În această dezordine a granițelor, celulele imune atacă
organismul, ca și cum acestea ar fi o substanță străină, la fel cum eul psihic este atacat de
reproșurile direcționate spre interior și furie.

Confuzia încurcată reflectă perturbări ale mecanismelor corpului/minții interconectate în cadrul

supersistemului psiho-neuro-imunologic, pe care l-am numit sistemul PNI.

Emoțiile egalează și completează cu exactitate celelalte componente ale rețelei PNI: la fel
precum sistemul imunitar, cât și cel nervos, emoțiile protejează organismul de amenințarea
externă; precum sistemul nervos, cât și hormonii, ele asigură satisfacerea apetitului și a nevoilor
de bază; și, la fel ca toate aceste sisteme, emoțiile contribuie la menținerea și repararea mediului
intern.

Emoțiile – frica, furia, iubirea –sunt la fel de necesare pentru supraviețuirea organismului, la fel
ca și impulsurile nervoase, celulele imune sau activitatea hormonală. Încă de la începutul
procesului de evoluție, răspunsurile primitive de atracție sau de respingere au devenit esențiale
pentru viața și reproducerea creaturilor vii. Emoțiile, precum și celulele fizice și țesuturile, care
le fac posibile, au evoluat ca parte integrantă a aparatului de supraviețuire. Prin urmare, nu este
de mirarecă moleculele de bază care conectează toate sistemele corpului de homeostazie și de
apărare participă, de asemenea, la reacții emoționale. Neurotransmițătorii, inclusiv endorfinele,
pot fi găsiți în cele mai primitivecreaturi care nu dispun de niciun sistem nervos rudimentar. Nu
este faptul că organele de emoție interacționează cu sistemul PNI, ci că ele formează o parte
esențială a acestui sistem.

În capitolul 7am observat ca citokinele, moleculele mesager produse de celule ale sistemului
imunitar, se pot lega de receptorii de pe celulele creierului pentru a determina modificările de
stare ale corpului, starea de spirit si comportament. Acele emoții care induc schimbări în
activitatea sistemului imunitar reprezintă o altă parte. Pentru a ilustra sarcinile paralele și
complementare de protecție ale sistemului emoțional și ale aparatul imunitar, putem compara
rolul celulelor sistemului imunitar, cu cea a unei emoții, cum ar fi furia.

De ce avem furie? În lumea animală, furia nu este o „emoție negativă.“ Un animal

experimentează furia atunci când o nevoie de bază este fie amenințată, fie frustrată. Cu toate că
animalele sunt lipsite de o cunoaștere conștientă a fenomenelor emoționale, ei simt emoția și
experimentează schimbările fiziologice pe care le produce Emoția I. Și, desigur, ele manifestă
expunerile comportamentale clasificate ca Emoția II. Scopul exact al modificărilor biologice ale
Emoției I este acela de a pregăti creatura pentru impulsul ei de a lupta sau de a fugi. Dar, din
moment ce instinctul de a lupta sau de a fugi necesită un consum mare de energie și impune
riscuri de lezare sau deces, expunerile Emoției II emit o funcție esențială intermediară: ele
rezolvă adesea conflictul fără a fi nevoie ca oricare dintre participanți să fie rănit.

Un animal încolțit mereu își confruntă urmăritorul cu o furie feroce. Furia îi poate salva viața, fie
prin intimidarea vânătorului sau permițând prada să reziste cu succes. Sau furia este trezită într-
un animalatunci când un străin din aceeași specie, din afara familiei, a turmiisau a cetei, este
intrus pe terioriul său. Dacă cele două creaturi imediat angajate în luptă fizică asupra teritoriului,
unul sau ambele ar deveni probabil rănite. Natura oferă o soluție care le determină pe ambelesă
își arate furia: expunerea dinților, sunete și mișcări corporale amenințătoare. Cea mai
convingătoare expunere deseori câștigă, evitând daune unuia dintre rivali.

Pentru ca furiasă fie utilizată în mod corespunzător, organismul trebuie să facă distincția între
amenințare și non-amenințare. Diferențierea fundamentală care trebuie făcută este între sine și
non-sine. Dacă eu nu știu unde propriile mele limite încep și unde se termină, eu nu pot ști când
ceva cu potențial periculos este intrus sau nu. Distincțiile necesare între ceea ce este cunoscut sau
necunoscut, și ceea ce este inofensiv sau potențial dăunător, necesită o evaluare precisă a sinelui
și a non-sinelui. Furia reprezintă atât o recunoaștere externă și periculoasă, cât și un răspuns
pentru ea.

Prima sarcină esențială a sistemului imunitareste de a diferenția între sine și non-sine. Astfel,
imunitatea, de asemenea, începe cu recunoașterea. Recunoașterea este o funcție senzorială,
realizată în sistemul nervos prin organele senzoriale. Putem admite că sistemul imunitar este, de
asemenea, un organ senzorial. Orice dezechilibru al sistemului imunitar în responsabilitatea sa de
recunoaștere ne-ar expune la un pericol la fel de mult cum ne-am confrunta în cazul în care
capacitățile noastre de a vedea, auzi, simți sau de gust ar fireduse. O altă funcție a sistemului
nervos este memoria. Sistemul imunitar trebuie să aibă, de asemenea, și memorie: aceasta trebuie
să reamintească ce este inofensiv și hrănitor, ceea ce este neutru și ceea ce este potențial toxic.

Sub ochii atenți ai părintelui, sugarul și copilul mic explorează mediul, învățând ceea ce este
comestibil și ceea ce nu este, ceea ce este confortabil sau o sursă de durere și ceea ce este
periculos sau în condiții de siguranță. Informațiile obținute sunt stocate în memoria creierului
care e în curs de dezvoltare. Imunitatea este, de asemenea, o chestiune de învățare. Memoria este
stocată de către sistemul imunitar în celulele programate să reamintească instantaneu orice
amenințare întâlnită anterior. Șila fel cum sistemul nervos trebuie să își păstreze potențialul de
învățare pe tot parcursul vieții, așa și sistemul imunitar are capacitatea de a dezvolta noi
„amintiri“, prin formarea de clone de celule ale sistemului imunitar instruiteîn mod special
pentru a recunoaște orice nouă amenințare.

Cu celulele sistemului imunitar găsite în sânge și în toate țesuturile și spațiile ale corpului, ne
putem gândi la sistemul imunitar ca fiind un „creier plutitor“, echipat pentru a detecta non-sinele.
Aparatulsenzorial – ochii, urechile, papilele gustative – toate fiindu-i de folos acestui „creier
plutitor“, sunt receptori de pe suprafața celulelor imune, configurate să diferențieze între benign
și nociv. Sinele este identificat prin intermediul așa-numițilorautoantigeni de pe membranele
celulelor normale ale corpului, molecule pe carereceptorii imuni îi recunosc în mod sigur.
Autoantigenii sunt proteine găsite pe fiecare tip de celule. Organismele străine și substanțeleduc
lipsă de acești auto-markeri, ceea ce le face ținte pentru atac al sistemului imunitar. Diversitatea
de autoantigeni doar a începutsă fie descoperită. „Șansele sunt ca mult mai mulți auto-markerisă
apară în viitor“, potrivit unui articol în revista Science.
Limfocitele a căror sarcină este de a le „aminti“ antigenilor străini sunt celulele T, care ajung la
maturitate în glanda timus. Există până la un milion de milioane de celule T la o persoană. Ei
împreună cu globulele albe „trebuie să învețe să tolereze fiecare țesut, fiecare celulă și fiecare
proteină din organism. Trebuie să fie în măsură să distingă hemoglobina de insulina secretată de
pancreas din umoarea sticloasă. Trebuie să reușească să respingă nenumărate tipuri diferite de
organisme și totuși să protejeze corpul.“

Este dincolo de domeniul de aplicabilitate al acestei cărți, pentru a discuta mecanismele prin care
diferitele celule ale sistemului imunitar recunosc microorganismele amenințătoare sau alte
substanțe nocive și modul în carecelulele sistemului imunitar devin programate pentru a elimina
astfel de invadatori. O mulțime de lucruri urmează să fie descoperite, iar ceea ce este deja înțeles
implică o succesiune extrem de complicată de evenimente biochimice, interacțiuni și efecte.
Scopul de a înțelege aici sunt funcțiile comune ale imunității și emoției: în primul rând,
„conștiința“ de sine însoțită de o conștientizare a non-sinelui; în al doilea rând, aprecierea
stimulilor esențiali și recunoașterea amenințărilor; în cele din urmă, acceptarea influențelor de
îmbunătățire a viețiiparalele cu o capacitate de a limita sau de a elimina pericolul.

Atunci când capacitatea noastră psihologică de a distinge sinele de non-sine esteincapabilă de

aceasta, deteriorarea este obligată să se extindă până la fiziologia noastră de asemenea. Furia
reprimată va duce o la imunitate dezordonată. Incapacitatea de a procesa și de a exprima într-un
mod eficient sentimentele, și tendința de a servi nevoilor altora înainte de a lua in considerare
propriile nevoi, sunt comune la persoanele care dezvoltă boli cronice. Aceste stiluri de adaptare
reprezintă o ștergere a granițelor, o confuzie de sine și non-sine la nivel psihologic. Aceeași
confuzie va urma la nivelul celulelor, țesuturilor și organelor din corp. Sistemul imunitar devine
prea confuz pentru a recunoaște sinele de altele sau prea dezechilibrat pentru a se apăra
împotriva pericolului.

De obicei, celulele imune care reacționeazăîmpotriva unui auto-produs sunt imediat ucise sau
neactivate. În cazul în care celulele imune, care se întorc împotriva sinelui nu sunt distruse sau
făcute inofensive, ele vor ataca țesuturile corpului care aveau rolul de a-l proteja. Pot rezulta
astfel reacții alergice sau boli autoimune. În mod alternativ, în cazul în care celulele imunitare
sănătoase sunt distruse de radiații, droguri sau, să zicem, virusul HIV, organismul este lăsat fără
protecție împotriva infecțiilor sau împotriva creșterii necontrolate a tumorilor. Destabilizarea
sistemului imunitar prin stres emoțional cronic poate avea același efect.

Relația dintre auto-supresie și răzvrătirile imune a fost ilustrată într-un studiu din 1965 de către
rudele sănătoase ale femeilor care suferă de artrită reumatoidă. Anticorpii sunt produși în mod
normal, numai ca raspuns la invazia de microbi sau molecule străine posibil dăunătoare. Unul
dintre semnele distinctive de laborator ale artritei reumatoide este constatarea unui anticorp
direcționat împotriva sinelui de către sistemul imunitar confuz. Este numit factorul reumatoid,
sau RF. Găsit în peste 70 la sută din pacienții cu artrită reumatoidă, RF poate fi de asemenea
prezent la oamenii fără această condiție. Scopul acestei cercetări a fost acela de a afla dacă
anumite caracteristici de personalitate au fost asociate cu prezența anticorpului, chiar și în
absența bolii.

Incluși în studiu au fost treizeci și șase adulți sau adolescenți de sex feminin, niciunul dintre ei
având boli reumatice. Dintre toți subiecții, paisprezece au avut anticorpul RF. Comparativ cu
femeile fără anticorp, grupulRF pozitiv a înregistratscalele psihologice ca fiind semnificativ mai
mari, scale care reflectă inhibarea furiei și îngrijorarea cu privire la acceptabilitatea socială a
comportamentelor. De asemenea, a avut înregistrări mari și pe o scară care indica trăsături, cum
ar fi „maleabilitatea, timiditatea, conștiinciozitatea, religiozitatea și moralismul.”

Prezența anticorpului la acești subiecți sugerează că reprimarea emoțională a inițiat deja

reactivitatea imună împotriva sinelui, pânăîn punctul de boală clinică. S-ar putea aștepta că ar
trebui să apară evenimente stresante suplimentare în viața acestor femei, acestea ar putea incita și
mai mult revolta imunitară, activa inflamațiași declanșa boala Frank. „Tulburările emoționale
împreună cu factorul reumatoid pot duce la boala reumatoidă“, cercetatoriiau concluzionat.Este
de asemenea posibil de a dezvolta artrita reumatoidă fără anticorpii RF. Așa cum ne-am aștepta,
în aceste cazuri, gradul de stres se așteaptă să fie chiar mai mare – exact așa cum se găsește într-
un alt studiu.

O revistă de specialitatedin 1987 a concluzionat că „greutatea dovezilor dintr-o varietate de

studii sugerează puternic un rol pentru stresul psihologic în inducerea, exacerbarea și efectuarea
rezultatului final în poliartrita reumatoidă.“
La fel cum efectul stresului poate fi găsit în provocarea bolii autoimune, acesta este ilustrat de
experiența lui Rachel, o tânără evreică. Primul ei episod de artrită reumatoidă a avut loc ca
răspuns la un eveniment având rolul de reactualizare a unei traume emoționale din copilărie.

Rachel a crescut într-un continuu conflict cu fratele ei mai mare, pe care întotdeauna l-a perceput
a fi favorizat. Părinții s-au separat, și,din cauza aceasta,ea s-a simțit respinsă în special de către
tatăl ei. „Am fost întotdeauna inferioară, defavorizată“, spune ea. „Fratele meu a fost cel care a
avut parte de asta. Îmi amintesc și acumcum mă aflam singură la jumatatea drumului până la
blocul meu, iar tatăl meu era cu brațul în jurul fratelui meu. Îmi amintesc cum trebuia să stau
mereu pe bancheta din spate. Mi-a mărturisit mama mea acum câțiva ani că singurul motiv
pentru care am mers la Chicago pentru a-mi vizita tatăl împreună cu fratele meu, a fost numai
pentru că ea a spus: „Îi iei pe amândoi sau nu îl iei pe niciunul. “ Niciodată nu am fost dorită.“

În copilărie,Rachel spune că erao altă „fată cuminte care nu cauza probleme,“ acesta fiind un stil
de adaptare care a continuat până la vârsta adultă. Acum doi ani,deRoshHashanah, celebrarea
Anului Nou Evreiesc, ea a fost acasă la mama ei, pregătind cina pentru întreaga familie. Ea era
foarte grăbită, deoarece voia să plece din timp, pentru a evita întâlnirea cu fratelui ei, care a decis
să se alăture familiei în ultimul moment. „El nu a vrut să vină cu mine acolo, așa că am fost
amândoi de acord că voi merge mai devreme acasă la mama mea și o voi ajuta cu pregătirile. La
16:00 aș fi plecat eu în așa fel încât el, cumnata și nepoata mea ar fi putut petreceei restul
sărbătorii împreună cu mama mea.”

„Înțeleg chestia asta în mod corect?”, am întrebat eu cu stupoare. „Ceea ce spui este că aifi mers
acolo și ai fi gătit și ai fi făcut toată treaba și apoi ai fi plecat doar ca ceilalți să poată avea o
ceremonie frumoasă și o masă împreună? De ce ai acceptat acel aranjament?“

„Pentru că eraRoshHashanah și simțeam că familia trebuie să fie împreună în astfel de

momente.”

„Ce s-a întâmplat?”

„Când am fost la casa mamei mele, corpul meu a intrat într-o durere inimaginabilă. Am fost dusă
la spital. Artrita a fost într-unul dintre picioarele mele, și nu l-am putut folosi deloc. De obicei,
nu țip din cauza durerii. Sunt sigură că atunci, toată secția de urgențe m-a auzit. A doua zi, am
fost din nou la spital, deoarece artrita s-a extins în tot corpul. Nu mă puteam mișca. Chiar și într-
un scaun cu rotile, țipam din toți plămânii din cauza durerii.”

Nu numai debutul și puseurile de boli reumatice legate de stres sunt importante de luat în calcul,
dar și severitatea lor. Într-un studiu inițiat în 1967, cincizeci de tineri adulți recent diagnosticați
cu artrită reumatoidă au fost monitorizați pe o perioadă de cinci ani. Factorii de stres psihosociali
care preced debutul bolii au fost evaluați încă la început. Toți pacienții au fost examinați de două
ori pe an și le-au fost examinate cu raze X anuale încheieturile și mâinile, cele mai frecvente
locații de activitate ale bolii. La sfârșitul studiului, subiecții au fost clasificați în funcție de gradul
de deteriorare a țesutului: în categoria 1, nici o tumefiere la examenul fizic și nici vreo dovadă a
radiografiei în legătură cu deterioarea structurii osoase, numită și eroziune; în categoria 2,
umflarea țesuturilor moi, dar nu și eroziuni osoase; în categoria 3, eroziuni osoase la încheieturi
și mâini. Rezultatele au fost publicate în The American Journal of Medicine.

Cercetătorii au observat că pacienții care s-ar plasa în cele din urmă în categoria 3 au fost, la
începutul studiului, „judecați de intervievatori că ar avea o frecvență semnificativ mai mare de
factori de stres psihosocial asociați cu debutul bolii“ decât cei care incluși în celelalte categorii.

Cele mai multe dintre interviurile realizate în pregătirea acestei cărți au avut loc în locuințele
oamenilor. Gila, o femeie în vârstă de cincizeci și unu de ani cu poliartrită reumatoidă, a insistat
asupra unei întâlniri la un punct de ieșire din cartierul ei, la McDonald’s. Ea ar putea servi ca
prototip al pacientului „care se se sacrifică pe sine, se conformează, este conștient de sine,
timidid, inhibat,“, un pacient cu reumatoidă descris în literatura de specialitate psihologică.

Gila a fost diagnosticată în 1976, în timpul unui episod de polimiozită, sau inflamație musculară
generalizată. În timp ce ea a solicitat asistență medicală, ea a pierdut o mare parte din masa ei
musculară la umeri și șolduri. Mușchii ei respiratorii au fost atât de slăbiți, încât earespira într-un
mod superficial. Ea nu își putea ridica brațele sau picioarele sau înghiți ceva uscat. Când
specialistul a văzut-o, ea a fost internată imediat pentru o serie de medicamente intravenoase cu
corticosteroizi. „El a spus că eram ca un cadavru ambulant. Nici nu ar fi trebuit să mai merg. În
timpul examinărilor pulmonare, atunci când suflam în mașină, acul nu se mișca. Nici măcar cea
mai mică mișcare. Dar am compensat. Știi ... Nu mi-am dat seama. Când mergeam pe jos, nu am
observat că îmi târam piciorul, în loc să-l ridic.”
„De cecrezi cănu ai observat?”

„Eram ocupată, cred. Eram obosită. Pentru că aveam doi copii, copii mici, și alergam de colo-
colo.“

„Sunt curioasă de ce ai vrut să ne întâlnim la McDonald’s.”

„Acasă sunt mereu conștientă despre modul în care casa mea arată. Trebuie să fie totul curat și
ordonat. Dacă cineva vine la mine acasă și observă că există praf ici sau colo, atunci ...“

„Tu nu vorbești despre curățenie, vorbești despre perfecțiune. Nu poți scăpa de praf, nu-i așa?
Praful este o parte a vieții. Și dacă nu poți accepta asta, totul trebuie să fie perfect. Ești așa cu
toate lucrurile?“

„Da. De fapt, înainte de a avea artrita reumatoidă, am fost chiar mai mult decât atât.Mătușile
mele îmi spuneauSuperwoman. Soțul meu obișnuia să plece din oraș. El a trebuit să lucreze într-
o fabrică de cherestea pentru un loc liber ca ucenic. Am fost singură aici cu doi copii. Am lucrat,
ba chiar și peste program pentru că doar ce cumpărasem o casă. Uneori lucram șapte zile pe
săptămână, zece ore pe zi.“

„Ce-ai făcut?”

„Obișnuiam să lucrez la oficiul poștal. Cu toate acestea, nu mi-a displăcut.“

„Îți plăcea să lucrezi zece ore pe zi, șapte zile pe săptămână?”

„Mergând la locul de muncă este aproape la fel cua merge în vacanță. M-am bucurat de oamenii
de acolo. Am fost prietenă cu supraveghetorul; nimeni nu mi-a îngreunat nimic. Deși toată lumea
din jurul meu părea a fi plictisită cu privire la activitatea din oficiul poștal, eu pur și simplu nu
puteam înțelege de ce se plictisesc și se plâng. Mă simțeam bine. Așadar, eu cred că acesta a fost
unul dintre motivele pentru caream avut reumatoidă încăde la început. Mă neglijam pe mine
însămi. Nu mă odihneam și nici nu dormeam suficient.”

În plus față de locul ei de muncă și treburile casnice, Gila a simțit, de asemenea,că are nevoie de
o grădină și o curte imaculate. Casa ei era poziționată între casele a două cupluri de pensionari
care își păstrau curțile perfect, iar ea era mereu preocupată de faptul că, dacă își neglija
grădina,casa ei ar decădea în ochii vecinilor. „Da, impecabil. Ei ar cosi în fiecare săptămână. Așa
că trebuia să am grijă și eu de peluza mea în fiecare săptămână pentru a ține pasul cu ei.“De
asemenea, ea și-a dorit pentru copiii ei să fie aibă acces la oportunitățilepe care ea însăși le-a
ratat. În weekend-uri,îi ducea la lecții de pian, lecții de canto, lecții de balet, dansuri populare,
evenimente sportive.

Gila a făcut toate acesteafără niciun ajutor de la soțul ei și, în tot acest timp, ea lucra la oficiul
poștal pe tura de după-amiază, de la 14:30 până la ora 01:00. Dormea aproximativ patru ore pe
noapte de ani de zile. „Când am avut artrită reumatoidă, fizioterapeutul meu mi-a spus,„Când
simți durere, trebuie să te oprești. Trebuie să te odihnești, pentru că asta înseamnă că organismul
tău îți spune că trebuie să te oprești.“ Și așa că am făcut asta. Dar problema era că, treburile
casnice nu erau făcute așa cum trebuie. Înainte, aspiramîn aproape fiecare zisau chiar de două ori
pe zi. Acum, cel care aspiră este soțul meu, pentru că eu nu mai pot face asta. Și nu sunt
mulțumiă de modul în care el o face. Așa că, uneori, mai aspir eu încă o dată după el, cu toate că
nu îl las să știe asta. Casa mea nu mai este curată, îngrijită sau ordonată așa era înainte.”

Gila a fost aduă în Filipine. Ea a fost cea mai mare dintre cei opt copii și avea grijă de toți.
Părinții ei o criticau fără milă. Când ceva mergea prost, ea mereu primea câte o palmă.

„Am avut astm. Și de fiecare dată când primeam câte o palmă, astmulîși făcea apariția. Și de
fiecare dată când se întâmpla asta, mama mea spunea, „Asta e pedeapsa lui Dumnezeu pentru că
ai fost rea. Pentru că nu ți-ai făcut treaba, pentru că ai răspuns înapoi.“ Așadar, în continuare am
încercat să fac tot. Nu eram rea în mod intenționat. Îmi dădeam silința, și cu toate astea încă eram
pedepsită când uitam. Și câteodată nu puteam face totulcum voia ea. Era și ea o perfecționistă.“

Soțul eiobișnuia să o agreseze fizic în primii ani din căsnicie. Mai târziu, abuzul s-a transformat
în indiferență emoțională, dar el continua să fie extrem de gelos și posesiv.

Deși unii fizioterapeuți i-au cauzat probleme de stres în activitatea lor cu Gila, niciunul dintre
medicii care au tratat-o pentru artrita reumatoidă, nu a întrebat vreodată despre viața ei personală
sau emoțională. Înțelepciunea lui Sir William Osler a fost ignorată în acest vast Triunghi al
Bermudelor al practicii medicale moderne.
După ce boala ei a început să se dezvolte, Gilaa realizat că trebuia să facă ceva și pe plan
psihologic. Ea a înțeles că boala ei, nedorită așa cum a fost, încerca să o învețeceva. Sistemul
medical nu a fost în stare să o ajute. La cererea ei, Gila a apelat la un psihiatru. „Mi-a spus că nu
ar trebui să fiu atât de supărată sau îngrijorată, ci că ar trebui să îmi tratezsoțul meu ca pe fiul
meu cel mai mare. Nu am mai mers la el. Nu voiam un al treilea fiu. Voiam un soț.“

La femeile cu artrită reumatoidă, sistemul imunitar a prezentat o tulburare ridicată în timpul

perioadelor de stres, dar cei care se bucurau de relații mai bune de căsătorie erauscutiți de
agravările activității bolii cum ar fi inflamația și durerea.Un alt studiu a constatat cănivelul
ridicat de stres dintr-o relație a fost asociatcu un nivel crescut de inflamație.

Rezultate ca acestea nu sunt surprinzătoare. Să ne amintim că stresul este un răspuns la o

percepție de amenințare. Studiile de laborator au demonstrat că mai multe organe și țesuturi ale
corpului devin mai vulnerabile la inflamație și lezare în timpul sau după perioadele percepute ca
fiind amenințătoare. Stimulii interpretați ca fiind posibil periculoși pot induce instantaneu
dilatarea vaselor de sânge, umflarea, sângerarea, o sensibilitate crescută la leziuni tisulare și o
frecvență de durere redusă. Astfel de modificări pot fi inițiate rapid la subiecți doar prin tehnici
de interviu care amplifică percepția amenințării.

Există mai multe căi posibile prin care presiunile psihologice copleșitoare ar putea fi manifestate
ca inflamația articulațiilor, în țesuturi conjunctive și organe ale corpului. Una dintre învățăturile
din secolul al doilea al celui mai influent fizician roman,Galen, a fost că orice parte a corpului
poate afecta orice altă parte prin conexiuni neuronale. Schimbările rapide ale corpului ca raspuns
la stres sunt, fără îndoială, efectuate prin activitatea instantanee a sistemului nervos. Refulările
care provin din creier pot stimula terminațiile nervoase îndepărtate pentru a elibera molecule pro-
inflamatorii puternice, capabile de a induce leziuni articulare prin hiperactivitatea celulelor
imune. Unele substanțe chimice derivate din nerv sunt de asemenea agenți iritanți puternici
pentru inducerea durerii. În bolile autoimune, nivelurile crescute ale unora dintre aceste substanțe
se găsesc în fluidul de articulații inflamate precum și în circulație. Un astfel de mecanism
dramatic rapid a fost probabil responsabil pentru debutul acut al simptomelor artritice lui Rachel.
Severitatea simptomelor în timpul primului atac a indicat totodată și severitatea reacției ei
reprimată emoțional la situația cu fratele ei.
Caracteristicile cronice ale bolii autoimune implicăîntregul super-sistem PNI, în special
conexiunile creierului hormono-imune. Ipoteza că dezechilibrele PNI induse de stres sunt
responsabile fiziologic pentru debutul și condițiie autoimune se bazează pe dovezi abundente de
cercetare.

Elaborarea mai multor posibile mecanisme prin care stresul acționează prin sistemul PNI pentru
a provoca boli autoimune ar implica prea multe detalii științifice pentru scopurile noastre. Este
suficient să spunem că aparatul de stres al organismului, și în special producția hormonului
principal de stres, cortizolul, devine dezechilibrat prin suprastimularea cronică. Să ne amintim că
secreția normală de cortizol de către glandele suprarenale reglează sistemul imunitar și reduce
reacțiile inflamatorii declanșate de celulele sistemului imunitar. În artrita reumatoidă, sunt mai
mici decât răspunsurile normale de cortizol la stres: putem vedea, așadar, de ce nu ar fi
dezordonate activitatea sistemului imunitar și inflamația excesivă. Pe de-o parte, sistemul
imunitar scapă de sub controlul normal și atacă organismul pentru a provoca inflamație, și, pe de
altă parte, răspunsurile anti-inflamatorii necesare sunt slăbite și ineficiente.

Cu siguranță nu este nicio coincidență faptul că un medicament utilizat în mod constant în toate
condițiile autoimune este corticosteroidul suprarenal, sau mai precis, analogiile lui sintetice.
Cortizolul este hormonul cel mai central pentru răspunsul la stres și cel despre care studiile
aratăca fiind cel mai dereglat după stresul cronic. Bolile autoimune ale țesutului conjunctiv, de la
LES și artrita reumatoidă, până la sclerodermie și spondilită anchilozantă, reflectă o epuizare și o
perturbare a mecanismelor normale de control al stresului ale organismului.

„Epuizare” este cuvântul care i-a venit în minteaunui fost pacient de-al meu cu spondilită
anchilozantă, în felul acesta descriindu-și viața de dinaintea bolii sale, și chiar și după.

Robert este un proeminent lider britanic de muncădin Columbia. L-am intervievat în biroul său.
Un bărbat solid și cordial, în jur de cincizeci de ani, Robert vorbește cu o voce rezonantă și un
umor consistent. Când trebuie să își întoarcă capul pentru a răspunde la telefon sau să se uite la
tine dintr-un unghi ușor diferit, se întoarce cu tot corpul. Nu există practic nicio mișcare în
coloana lui vertebrală. „Totul este înțepenit de la gât până la fund“, spune el.

Când avea douăzeci și cinci de ani, Robert a început să se confrunte cu dureri în călcâi, urmate
apoi de doisprezece ani de dureri neîncetate în articulațiile umerilor și claviculă. A mers la
medici de câteva ori, dar a renunțat într-un final. „Ei îți tot spun ba că este ceva, ba că este
altceva sau că este ceva sau că nu este. Ei nu îțidau nimic pentru calmarea sau reducerea durerii.
Ce altceva ai de gând să faci în legătură cu asta?“. În cele din urmă a văzut un reumatolog, după
cinci ani de durere în șold și picioare.

„Mă sprijineam înainte mai mult de piciorul stâng până în punctul în care stăteam în pat într-o
noapte, iar soția mea a observat că un picior era mai mic decât celălalt – mușchii se micșoraseră
pentru că nu i-am folosit mai des. Desigur, ea s-a panicat și m-a convins să merg la doctor.“

În cei doisprezece ani de la debutul simptomelor sale și diagnosticul său, Robert nu și-a neglijat
niciodată locul de muncă. În multe privințe povestea lui semăna cu foarte multe altele. Fiecare
funcționarpe care l-am tratat vreodată în practica mea a fost mai mult decât suprasolicitat.
Cerințele cu privire la timpul lor au fost enorme, ca să nu mai vorbim de stresul în sine de la
locul de muncă, de conflictul constant și politica, de orele lungi imprevizibile, de întâlniri, și de
nesfârșitele taxe. „Planurile noastre de pensii în mișcarea forței de muncă sunt foarte, foarte
bune“, spune Robert. „Motivul pentru care avem planuri de pensii foarte bune este că nimeni nu
trăiește la șaizeci și cinci pentru a le colecta pensiile ... sau sunt foarte puțini! De aceea, planul de
pensii pentru cei dintre noi în mișcarea forței de muncă este atât de ridicat. Nimeni nu se
pensionează niciodată.“

Când i s-a declanșat boalareumatică, Robert călătorea aproximativ 100.000 de mile pe an cu

avionul în toată America de Nord. În 1976, pe care el numește cel mai rău an al lui, era din nou
pe drumuri pentru o perioadă consecutivă de patru luni și jumătate. „Niciodată nu amfost acasă
în tot acest timp. Am lucrat la o grevă în sudul SUA, pentru că am fost într-o convenție
internațională care nu a avut pe nimeni cu abilitățile necesare. Am fost în Arkansas, Oklahoma și
Georgia, lucrând între douăsprezece și paisprezece ore pe zi, șase zile pe săptămână.“El ar fi
dormit în„timpul care îi mai rămânea liber.”

„Ce se petrecea în tot acest timp în viața ta personală?”

„Soția, doi copii. Mișcarea forței de muncă destramă întotdeauna mariajele. Nu cunosc pe
niciunul dintre prietenii mei ca fiind încă căsătorit cu aceleași soții de la început. Sunt tipi cu care
am început în 1973 – unii au decedat între timp, alții au avut două sau trei soții, iar un tip a avut
cinci căsătorii! Acest tip de muncă pur și simplu îi nenorocește. ”
„Nu ești niciodată acolo și nu contribui la nimic. Îmi pare rău pentru asta acum. Atuncieram mult
prea prost ca să mă simt rău în legătură cu asta. Nu am apreciat niciodată ceea ce am avut. Acum
am o relație strânsă cu copiii mei – au mai crescut. Nu am prea multe amintiri cu fiul meu de
când era un bebeluș sau adolescent , dar măcar am fotografii. Nici nu știam că am o fiică până
când ea a împlinit douăzeci de ani. ”

„Nu cred că m-am îndoit de asta, pentru că toți ceilalți făceau același lucru. A fost doar o parte
din cultură. Căsătoriile eșuateși băutura erau la fel peste tot, erau ceva comun. Am fost primul
din grupul meu care s-a lăsat de alcool.“

Robert spune că are o personalitate dependentă. „Nu doar la locul de muncă. Alcoolul, drogurile,
femeile, jocurile de noroc – tot tacâmul. Nu am mai băut nimic începând cu 2 septembrie 1980,
la 19:40. Asta a fost ultima dată când am băut o bere. Mă săturasemsă mă trezesc pe jos, cu
limba lipită de covor și simțindu-mă fără vlagă. De asemenea, am renunțat la fumat de 132 de
ori. Problema este că am început de 133 de ori. Asta e singura dependență la care nu am putut să
renunț.”

Cum a convins Robert organizarea uniunii, și ce îl păstrează încă dedicat acesteia, este
posibilitatea de a îmbunătăți viața oamenilor și de a lucra pentru o societate mai echitabilă și mai
corectă. „De aceea nu spui niciodată nu. Există întotdeauna câte ceva de făcut. Lista de
nedreptăți nu devine niciodată mai scurtă. Mă simt foarte norocos să fiu în măsură să contribui la
a face lumea mai bună.“

Robert a dezvoltat acum capacitatea de a spune nu la cererile excesive. Interesant esteși,

probabil, nu întâmplător, faptul că el constată că spondilita lui anchilozantă, cu fuziunea
completă a coastelor și vertebrelor sale, au conferit un avantaj neașteptat în exprimarea sa
emoțională.

„Am un avantaj față de alții în ceea ce privește exprimarea furiei. Am o comandă a limbii. Nu țip
niciodată la nimeni. Nu trebuie să țip pentru că eu îmialeg cuvintele potrivite doar prin controlul
respirației. Unul dintre lucrurile bune despre AS este că îți „îngheață” coastele, astfel încât
coastele sunt blocate în față și în spate.“Robert explică faptul că atunci când oamenii devin
supărați și pierd controlul asupra răspunsurilor lor furioase, ei respiră într-un mod foarte
superficial, folosind mușchii dintre coaste pentru a umfla cavitatea toracică și, astfel, pentru a
trage aer in plamani. Din cauza AS, el nu poate face acestlucru.

„Pentru a avea o voce mai puternică și mai mult control asupra modului în care vorbești, trebuie
să respiri cu diafragma. Nu respiri acolo – respiri superficial. Abdomenul meu merge în sus și în
jos, pentru că trebuie să respir cu diafragma. E mult mai mult control muscular în diafragmă
decât există peste partea de sus a coastelor.“Ea permite, de asemenea, un control mai bun
emoțional și asigură o aprovizionare îmbunătățită cu oxigen pentru funcțiile de gândire ale
creierului.

„Înainte, a trebuit să lucrez la ea. Fiindu-mi blocate coastele, nu am avut de ales.“

„Foarte interesant. Profesorii de respirație yoghinăne spun întotdeauna să respirăm cu ajutorul

diafragmei. Ăsta e cel mai sănătos lucru de făcut. AS te-a obligat să faci asta.“

„Îmi dă putere de claritate. Îi puteți recunoaștepe cei mai mulți oameni dacă sunt supărați, doar
pentru că ei strigă la tine. Acesta este modulverbal, prin care ei pot exprima că sunt furioși. Așa
cum este respirația mea, trebuie să vorbesc în propoziții scurte, iar eu așa îmi prescurtez
cuvintele și îmi proiectez vocea, în loc să țip. Controlul propriei respirațiiîți permite să îți
controlezi temperamentul și furia – și prin control vreau să spun că poți să îl folosești pentru a
ajunge acolo unde îți propui.“

După cum Robert a vorbit, am fost impresionat de capacitatea ciudată de a preda prin lecții de
boală pentru adulți care, într-o lume mai bună, ar trebui să fie învățate încă din copilărie, dar și în
domeniul sănătății.

Un studiu a subliniat posibilitatea inflamării dureroase a artritei reumatoide de a servi o funcție

de protecție: sensibilitatea articulațiilor a fost semnificativ legată de o scădere a evenimentelor
stresante o săptămână mai târziu. „Rezultatele au implicații clinice importante“, au concluzionat
cercetătorii.“Interacțiunea dinamică dintre conflictele sociale și durerile articulare descrie un
sistem homeostatic în care interacțiunea socială negativă este reglementată prin agravarea bolii.

Cu alte cuvinte, declanșarea bolii i-a forțat pe pacienți să evite interacțiunile stresante. Corpul te
avertizează, având posibilitatea de a le respinge.
Capitolul 2 Stres, hormoni, refulare si cancer.

“Marea majoritate de cancer la plamani e cauzata de carcinogeni si promotori tumorali ingerati

prin fumat”, spune a 12-a editie a revistei “ Harrison’s Principles of Internal Medicine”. In ciuda
adevarului pe care il contine, declaratia este incorecta din punct de vedere stiintific.

Fumatul nu mai cauzează cancer al plămânilor, asa cum, nici aruncarea în apă adâncă, nu
cauzează înecarea. Fumatul mareste riscul de cancer, nu numai al plamanilor, ci si al vezicii
urinare, al gatului si al altor organe.

Dacă A provoacă B, atunci atunci când A este prezent, B ar trebui să urmeze.

Cu câteva decenii în urmă, David Kissen, chirurg britanic, a raportat că pacienții cu cancer
pulmonar erau frecvent caracterizați de tendința de a reprima emoțiile.

Într-o serie de studii, Kissen a sprijinit impresiile sale clinice, cum ca oamenii cu cancer
pulmonar "au deficiente slabe și restrânse in exprimarea emoțiilor, în comparație cu pacienți cu
afecțiuni pulmonare non-maligne și controale normale.

Riscul cancerului pulmonar, a afirmat Kissen, a fost de cinci ori mai mare la bărbații care nu
aveau capacitatea de a-și exprima emoțiile în mod eficient.

În special, a fost interesant faptul că acei pacienți cu cancer pulmonar care au fumat dar nu au
inspirat au prezentat o reprimare și mai mare a emoției decât cei care au făcut-o.

Observațiile lui Kissen au sugerat că represiunea emoțională funcționează sinergic cu fumatul în

cauza cancerului pulmonar. Cu cat este mai severa represiunea, cu atat mai putin daunele cauzate
de fum trebuie sa duca la cancer.
Perspectivele lui Kissen au fost confirmate într-o manieră spectaculoasă de către un cercetător
prospectiv, cercetători germani, olandezi și sârbi care au condus o perioadă de zece ani în
Cvrenka, în fosta Iugoslavie. Scopul studiului a fost de a investiga relația factorilor de risc
psihosocial cu mortalitatea.

Cvrenka, un oraș industrial de aproximativ paisprezece mii de locuitori, a fost ales în parte
pentru că era cunoscut că are o rată ridicată a mortalității și, în parte, pentru că baza sa stabilă de
populație a permis o urmărire mai ușoară.

Aproape 10% din locuitorii orașului au fost selectați, aproximativ

o mie de bărbați și patru sute de femei. Fiecare dintre aceștia a fost intervievat în 1965-66, cu un
chestionar de 109 de articole care a delimitat astfel de factori de risc ca evenimentele adverse de
viață, un sentiment de lipsă de speranță de lungă durată și un stil de coping hiper-rațional și non-
emoțional. S-au înregistrat, de asemenea, parametri fizici precum nivelurile de colesterol,
greutatea, tensiunea arterială și istoricul fumatului.

Persoanele cu boală deja diagnosticată au fost excluse din proiectul de cercetare.

În 1976, zece ani mai târziu, peste șase sute de participanți la studiu

a murit de cancer, boli de inima, accident vascular cerebral sau alte cauze

Singurul cel mai mare factor de risc pentru deces - și mai ales pentru decesul cauzat de cancer - a
fost ceea ce cercetătorii au numit raționalitate și anti-emoționalitate sau R / A.

Singurul cel mai mare factor de risc pentru deces - și mai ales pentru decesul cauzat de cancer - a
fost ceea ce cercetătorii au numit raționalitate și anti-emoționalitate sau R / A.

Cele unsprezece întrebări care identifică R / A măsoară o singură trăsătură: represiunea mâniei.
"Într-adevăr, incidența cancerului a fost de aproximativ 40 de ori mai mare la cei care au răspuns
pozitiv la 10 sau 11 întrebări pentru R / A decât la subiecții rămași, care au răspuns în mod
pozitiv la aproximativ 3 întrebări în medie ....
Am constatat că fumătorii nu au avut incidență de cancer pulmonar decât dacă au avut de
asemenea scoruri R / A de 10 sau 11, ceea ce sugerează că orice efect al fumatului asupra
plămânilor este în esență limitat la o "minoritate susceptibilă".

Aceste constatări nu scapă produsele de tutun sau producătorii de țigări de răspundere în

prevalența cancerului pulmonar - dimpotrivă. Toti cei treizeci si opt de oameni din studiul
Cvrenka care au murit de cancer pulmonar fusesera fumatori.

Rezultatele au aratat ca pentru cancerul pulmonar sa apara, tutunul singur nu este de ajuns:
represiunea emotionala trebuie sa stimuleze intr-un fel efectele afectarii fumatului asupra
corpului. Dar cum?

Influențele psihologice fac o contribuție biologică decisivă la apariția bolii maligne prin
interconexiunile care leagă componentele aparatului de stres al corpului: nervii, glandele
hormonale, sistemul imunitar și centrele creierului în care emoțiile sunt percepute și prelucrate.

Activitatea biologică și psihologică nu este independentă; fiecare reprezintă funcționarea unui

super-sistem a cărui componente nu mai pot fi considerate mecanisme separate sau autonome.
Ultimul sfert de secol de anchetă științifică a înlocuit viziunea medicală tradițională occidentală a
unei împărțiri între corp și minte cu o perspectivă mai adevărată, mai unitară. Candace Pert,
cercetător american de frunte, a scris că "diviziunea conceptuală dintre științele imunologiei,
endocrinologiei și psihologiei / neuroștiinței este un artefact istoric.

Psychoneuroimunologia - sau, mai cuprinzător și mai precis, psihno-neuroimunendocrinologia

este numele disciplinei care studiază funcțiile interdependente ale organelor și glandelor care
reglementează comportamentul nostru și echilibrul fiziologic. Creierul, sistemul nervos, organele
imunitare și celulele imune și glandele endocrine sunt unite prin câteva căi. Pe măsură ce se
efectuează mai multe cercetări, este posibil să fie descoperite mai multe legături. Sarcina
combinată a acestui sistem psihoneuroimunoendocrin (PNI) * este de a asigura dezvoltarea,
supraviețuirea și reproducerea fiecărui organism. Interconexiunile dintre componentele
sistemului PNI îi permit să recunoască amenințările potențiale din interior sau din exterior și să
răspundă la comportamente și schimbări biochimice coordonate pentru a maximiza siguranța la
un cost minim.

Diferitele părți ale super-sistemului PNI sunt conectate prin conexiuni ale sistemului nervos,
unele dintre ele identificate doar recent. De exemplu, centrele imune - considerate anterior ca
fiind acționate numai de hormoni - sunt în mare măsură alimentate cu nervi. Organele imunitare
primare numite sunt măduva osoasă și glanda timus, situate în pieptul superior din fața inimii.
Celulele imunitare care se maturează în măduva osoasă sau în timus se deplasează către organele
limfatice secundare, incluzând splina și glandele limfatice. Fibrele care provin din sistemul
nervos central furnizează atât organe limfatice primare cât și secundare, permițând comunicarea
instantanee din creier către sistemul imunitar. Hormonul care produce glandele endocrine este de
asemenea conectat direct la sistemul nervos central. Astfel, creierul poate "vorbi" direct cu
glandele tiroidiene și suprarenale sau cu testiculele, ovarele și alte organe. La rândul lor,
hormonii din glandele endocrine și substanțele produse de celulele imune afectează în mod direct
activitatea creierului.

Chimicalele din toate aceste surse se atașează la receptorii de pe suprafețele celulelor creierului,
influențând astfel comportamentul organismului. Toți am avut experiența descrisă în limba
medicală ca "comportament de boală", care ilustrează acțiunea produselor imunitare asupra
creierului. Un grup de substanțe chimice numite citokine, secretate de celulele imune, pot induce
sentimentele care ne determină să sunăm bolnavi la locul de muncă - febră, pierderea poftei de
mâncare, oboseală și nevoia crescută de somn. Deși sunt așa, pentru a economisi energie,
ajutându-ne să depășim boala. Exprimarea inadecvată a acelorași substanțe, cu toate acestea, ar
interfera cu funcționarea normală - de exemplu, cauzând oboseală excesivă sau oboseală cronică.
Este uimitor să afli că celulele limfatice și alte celule albe din sânge sunt capabile să producă
aproape toți hormonii și substanțele de mesager produse în creier și în sistemul nervos. Chiar și
endorfinele, substanțele chimice intrinseci ale morfinei, asemănătoare morfinei și analgezicele,
pot fi secretate de limfocite. Și aceste celule imune au, de asemenea, pe suprafețele lor receptori
pentru hormoni și alte molecule originare din creier. Pe scurt, în afară de rețeaua unificatoare de
fibre nervoase care unește diferitele componente ale super-sistemului PNI, există, de asemenea, o
convorbire biochimică constantă între ei. Produsele numeroase pe care le pot trimite sau le
primesc de la ceilalți îi permit tuturor să vorbească și să înțeleagă aceeași limbă moleculară și să
răspundă, fiecare în felul său, la aceleași semnale. Sistemul PNI este ca un tablou de distribuție
uriaș, întotdeauna alunecat cu mesaje coordonate care vin de pe toate direcțiile și merg în toate
direcțiile în același timp. Rezultă, de asemenea, că orice stimulent cronic pe termen scurt sau
lung, acționează asupra oricărei părți a sistemului PNI, are potențialul de a afecta și celelalte
părți.

Ce face posibile funcțiile interactive versatile ale sistemului PNI? Un aspect microscopic ar
dezvălui numeroase situsuri receptor la suprafața fiecărei celule la care se pot lega mesagerii
moleculari obișnuiți. Cand Candace Pert raporteaza, o celula nervoasa tipica sau neuron poate
avea milioane de receptori pe suprafata ei: "Daca ar trebui sa atribuiti o culoare diferita fiecaruia
dintre receptorii pe care oamenii de stiinta i-au identificat, suprafata medie a celulei ar aparea ca
o culoare multicolor mozaic de cel puțin șaptezeci de nuanțe diferite - 50.000 de un tip de
receptor, 10.000 de alte, 100.000 de o treime și așa mai departe. "

Moleculele mesagerului și majoritatea hormonilor sunt făcuți din aminoacizi, blocurile de bază
ale proteinelor. Acestea sunt numite peptide, denumirea tehnică a lanțurilor mai lungi de
aminoacizi. Nici unul dintre aceste substanțe chimice nu este limitat la nici o zonă sau organ al
corpului. Un eminent neurolog a sugerat termenul "substanțe informative" pentru a descrie
întregul grup, deoarece fiecare poartă informații de la o celulă sau de la un organ la altul. Există
mai multe interacțiuni potențiale între substanțele informative emise de fiecare parte a sistemului
PNI și tipurile de celule din fiecare parte. Centura sistemului PNI este legătura hipotalamico-
pituitară suprarenală: axa HPA. Prin activarea axei HPA, stimulii psihologici și fizici au pus în
mișcare răspunsurile organismului la amenințare. Stimulările psihologice sunt evaluate mai întâi
în centrele emoționale cunoscute sub numele de sistemul limbic, care includ părți ale cortexului
cerebral și, de asemenea, structuri mai profunde ale creierului. Dacă creierul interpretează
informațiile primite ca amenințătoare, hipotalamusul va induce glanda pituitară să secrete un
hormon adrenocorticotropic. ACTH, la rândul său, determină cortexul glandei suprarenale să
secrete cortizolul în circulație. Simultan cu această cascadă hormonală, hipotalamusul trimite
mesaje prin intermediul sistemului nervos simpatic - partea de zbor-orfight a sistemului nervos -
către o altă parte a suprarenalei, medulla. Medulla suprarenale produce și secretă hormonul de
zbor, adrenalina, care stimulează imediat sistemele cardiovasculare și nervoase.

Aceleași influențe pe care organismul este cel mai probabil să le interpreteze ca fiind stresante
emoțional, nu sunt surprinzător, de asemenea, cele mai puternice declanșatoare psihice pentru
axa HPA: "Factorii psihologici precum incertitudinea, conflictul, lipsa controlului și lipsa de
informație sunt considerate stimuli mai stresanți și activarea puternică a axei HPA. Sense de
comportament de control și de consumator au ca rezultat suprimarea imediată a activității HPA.

Comportamentul comportamental - de la consumul latin, "pentru a finaliza" - comportamentul

care înlătură pericolul sau ameliorează tensiunea cauzată de acesta. Reamintim că stimulii care
provoacă stres nu sunt întotdeauna amenințări externe obiective ca prădătorii sau dezastre fizice
potențiale, ci includ și percepții interne că lipsește ceva considerat esențial. Acesta este motivul
pentru care lipsa controlului, lipsa de informații - și, după cum vom vedea, nevoile emoționale
nesatisfăcute (de exemplu, lipsa iubirii), declanșează axa HPA. Consumarea unor astfel de nevoi
elimină răspunsul la stres. Având în vedere influențele biochimice și neurologice încrucișate în
sistemul PNI, putem înțelege cu ușurință modul în care emoțiile pot interacționa cu hormonii,
imunitatea și sistemul nervos. În ceea ce privește cauza cauzală a cancerului, activitatea
hormonală perturbată și afectarea imunității sistemului imunitar joacă un rol important.
Cancerul pulmonar este un prim exemplu. Vederea mecanicistă susține că cancerul provine din
deteriorarea ADN-ului unei celule de o substanță nocivă - de exemplu, produsele de tutun.
Această perspectivă este valabilă cât de departe se poate, dar nu poate explica de ce unii fumători
dezvoltă cancer, în timp ce alții nu, chiar dacă cantitatea și tipul de tutun pe care îl inhalează sunt
exact la fel. Întrebările fără răspuns sunt: De ce celulele unor persoane sunt mai sensibile decât
cele ale altora? De ce apare repararea ADN la unii oameni, dar nu la alții? De ce sistemul
imunitar și alte tipuri de apărare mențin cancerul la unii oameni, dar nu și în altele? Ce reprezintă
diferențele enorme în vindecarea sau progresia bolii de la o persoană la alta, chiar dacă cancerul
identic este diagnosticat exact în aceeași etapă și chiar dacă toți ceilalți factori (vârstă, sex, venit,
sănătate generală) sunt exact potriviți?

Variațiile genetice pot explica aceste probleme în unele tipuri de cancer, deși, așa cum am văzut
cu cancerul de sân, în majoritatea oamenilor ereditatea nu joacă un rol în cauzarea cancerului.
Cancerul pulmonar, în mod specific, nu este o boală transmisă genetic, nici nu este afectarea
genelor în cancerul pulmonar datorită eredității. Dezvoltarea oricărei malignități progresează prin
mai multe etape, prima dintre care este inițierea, procesul prin care o celulă normală devine
transformată într-una anormală. Cancerul poate fi văzut ca o boală a replicării celulare. Procesele
normale de diviziune celulară și moarte celulară sunt într-un fel subminate. O celulă care ar
trebui să ducă la urmași sănătosi scapă de sub control și se împarte în facsimile malformate care
se repetă fără a ține seama de nevoile biologice ale organismului. Cu milioane de celule care mor
sau se formează în organism în fiecare zi, accidentul natural ar duce, în sine, la un număr mare
de transformări spontane anormale. "Este un fapt ca fiecare dintre noi are un numar de mici
tumori canceroase care cresc in corpul nostru in fiecare moment", scrie Candace Pert. Fumul de
tutun are un efect direct dăunător asupra materialului genetic al celulelor pulmonare. Sa estimat
că pentru inițierea cancerului, celulele pulmonare trebuie să obțină până la zece leziuni separate
sau puncte de deteriorare a ADN-ului lor.

Cu toate acestea, indiferent de locul în organism, astfel de leziuni genomice "rareori conduc la
formarea de tumori. Acest lucru se datorează în principal faptului că majoritatea leziunilor
primare sunt tranzitorii și sunt ușor eliminate prin repararea ADN sau moartea celulară. "7 Cu
alte cuvinte, repararea ADN-ului în sine sau celula moare fără a replica materialul genetic
deteriorat - care, fără îndoială, pentru faptul că majoritatea fumători nu dezvoltă cancer pulmonar
clinic. În cazul în care apare cancerul, fie repararea ADN-ului, fie procesul normal de moarte
celulară trebuie să fi eșuat. Intr-o revizuire din 1999 a efectelor psihologice asupra cancerului
pulmonar, cercetatorii de la Colegiul de Medicina de Stat din Ohio au scris: "Repararea
defectuoasa a ADN-ului este asociata cu o incidenta crescuta a cancerului. Stresul poate modifica
aceste mecanisme de reparare a ADN-ului; de exemplu, într-un studiu, limfocitele din spitalele
psihiatrice cu simptome depresive mai înalte au demonstrat o deteriorare a capacității lor de a
repara ADN-ul celular deteriorat prin expunerea la radiații X. [8] Reparația ADN-ului a fost
documentată, de asemenea, animale de laborator

Efectul hormonilor asupra creșterii și răspândirii cancerului este dublu. În primul rând, multe
tumori sunt direct dependente de hormoni sau apar în organe intim implicate în interacțiunile
hormonale, cum ar fi ovarele sau testiculele. Celulele cancerigene dependente de hormoni
suportă receptorii membranelor pentru diferiți hormoni capabili să promoveze creșterea
celulelor. Un exemplu de cancer dependent de hormoni este cel al sânului. Se înțelege, în
general, că multe cancere de sân sunt dependente de estrogen, acesta fiind rațiunea utilizării
medicamentului de blocare a estrogenului tamoxifen. Mai puțin cunoscut este faptul că unele
cancere de sân au receptori pentru o gamă largă de alte "substanțe informative", inclusiv
androgeni (hormoni sexuali masculi), progestativi, prolactină, insulină, vitamina D și mai multe -
toate secretate de axa HPA sau reglementate de acesta.

Stresul este un modulator puternic al funcției hormonale, așa cum se vede atât în experiența
umană, cât și în studiile pe animale. Într-un experiment, cercetătorii au manipulat relațiile de
dominare în grupuri de maimuțe feminine. Domeniile dominante stabilite au fost rupte. Unele
animale dominante anterior au fost forțate să se subordoneze, iar cele subordonate au fost
capabile să obțină un statut dominant. Subordonarea socială a provocat disfuncții hormonale ale
axei HPA și ale ovarelor. "Femelele care erau în prezent dominante au secretat mai puțin cortizol
decât cele care erau în prezent subordonate". Maimuțele dominante au avut menstruații normale
și concentrații mai ridicate de progesteron înainte de ovulație. Subordonații au ovulat mai rar și
au avut mai frecvent tulburări de cicluri menstruale.

Când situația experimentală a fost modificată, astfel încât maimuțele dominante anterior au
devenit subordonate, funcția lor reproductivă a fost aproape imediat suprimată și producția de
cortizol a crescut. Reversul a fost cazul la maimuțele anterior subordonate, dar

nou-facut dominant.

Cancerul organelor ginecologice feminine, cum ar fi ovarele și uterul, sunt de asemenea legate de
hormoni. Tulburarea ovariană este numai al șaptelea cel mai frecvent cancer la femei, dar este al
patrulea lider cauza de decese provocate de cancer. Dintre toate cazurile de cancer, acesta poartă
cel mai mare raport al tumorii la asalt: adică are cel mai slab prognostic. În 1999, douăzeci și
șase sute de femei canadiene au fost diagnosticate cu cancer ovarian.

Deoarece infertilitatea este unul dintre indicatorii de risc cunoscuți pentru cancerul ovarian,
factorii hormonali sunt în mod evident importanți. Din nefericire, imaginea este confuză.
Simptomele precoce și menopauza târzie cresc riscul apariției cancerului ovarian, în timp ce
sarcina și pilula contracepției scad. Acest model ar sugera că cu cât mai multe femei ovulează, cu
atât sunt mai susceptibile ca acestea să devină boala. Pe de altă parte, infertilitatea - atunci când
nu are loc ovulația - adaugă și riscul. Evident, influențele hormonale sunt subtile și complicate.
Ceea ce știm despre hormonii reproducerii feminine este că sunt sensibili la femeile

stările psihologice și stresul din viața lor. Hormonale funcția poate fi, de asemenea, legată de
anumite trăsături de caracter, după cum a fost încheiat un studiu la Universitatea din Pittsburgh
în 2001.

Cercetătorii de la Școala de Medicină din Pittsburgh au comparat caracteristica psihologică a

femeilor care au pierdut cronic perioade - amenoree - cu femei ale căror menstruație era normală.
Ei au fost deosebit de interesați de un grup cu amenoree hipotalamică funcțională (FHA), adică
grupul de femei care nu aveau nici o boală sau condiție identificabilă pentru a explica lipsa
ovulației normale. Studiul a constatat că "femeile cu FHA au raportat mai multe atitudini
disfuncționale, în special cele asociate cu necesitatea aprobării. [Ei] erau mult mai probabil ... să
susțină atitudini care sunt predominante în rândul persoanelor vulnerabile la depresie,

cum ar fi standardele perfecționiste și preocupare cu privire la judecata celorlalti.

În numeroase studii de cancer, riscul cel mai identificat în mod constant factor este incapacitatea
de a exprima emoția, în special sentimentele asociate cu furie. Reprimarea mâniei nu este un
abstract trăsătură emoțională care duce în mod misterios la boli. Este un risc major deoarece
crește stresul fiziologic asupra organismului. Nu acționează singur, ci împreună cu alți factori de
risc care îi pot însoți, cum ar fi lipsa de sprijin social și lipsa de sprijin. Persoana care nu simte
sau nu exprimă emoții "negative" va fi izolată chiar dacă este înconjurată de prieteni, deoarece
nu este văzută sinele său real. Sentimentul de lipsă de speranță rezultă din incapacitatea cronică
de a fi adevărat la cel mai profund nivel. Iar deznădejdea duce la neputinta, deoarece nimic nu
poate fi facut este perceput ca facand orice diferență.

1.1 Efectul reducerii stresului bazat pe sensibilitate la pacienții cu artrită

reumatoida

Introducere

Poliartrita reumatoidă (RA) este însoțită de un risc crescut de diferite forme de suferință
psihologică (3). Estimările conservatoare indică un risc de simptome depresive de 2 ori
comparativ cu populația sănătoasă (4, 5), însoțită de o utilizare sporită a asistenței medicale (6).
Tot mai mult, pacienții cu RA se îndreaptă către terapii complementare și alternative (7), dintre
care meditația poate avea promisiune în abordarea tulpinii emoționale a RA. Întrebarea
examinată în acest studiu este dacă o intervenție bazată pe meditație ar îmbunătăți efectiv
simptomele depresive la pacienții cu RA și dacă programul ar îmbunătăți activitatea bolii,
tulburările psihologice, bunăstarea și atenția.

Programul Mindfulness-Based Reduction Stress (MBSR) este un curs de meditație dezvoltat de

Dr. Kabat-Zinn și colegi de la Universitatea din Massachusetts Medical School (8).
"Mindfulness" este definită ca o atenție instantanee non-judiciară și conștientizare cultivată și
dezvoltată active prin meditație . MBSR îi învață pe participanți să observe și să se raporteze
diferit la gânduri și emoții, cu un sentiment de compasiune pentru sine și pentru ceilalți care stau
la baza efortului. Prin aducerea continuă a minții înapoi în prezent, meditația mindfulness se
gîndește să crească claritatea, calmul și bunăstarea. O serie de studii descriptive și controlate au
furnizat dovezi că MBSR conduce la îmbunătățirea diferitelor măsuri de simptome psihologice la
pacienții cu durere cronică (8, 10, 11), tulburări de anxietate (12, 13), fibromialgie (14-16) (17-
21), sclerozamultiplă (22) și în recuperarea de la transplant de organe (23, 24). MBSR a fost
asociat cu reducerea simptomelor depresive (12, 17, 19, 23, 25, 26) și sa dovedit ca reduce
semnificativ recaderea în rândul pacienților cu remisie pentru tulburarea depresivă majoră (27,
28). Cu toate acestea, înainte de studiul nostru actual, nu au existat studii privind efectul MBSR
asupra simptomelor depresive la pacienții cu RA.

Pentru a evalua această abordare în contextul RA, am efectuat studiul Intervenția de atenție
pentru poliartrita reumatoidă (MIRA), un studiu pilot randomizat, controlat cu așteptare, al
MBSR. Principalul rezultat al studiului MIRA a fost schimbarea simptomelor depresive, cu
rezultate secundare de schimbare a stresului psihologic, a stării de bine, a atenției și a activității
bolii RA.

Obiectiv

Pentru a evalua efectul unui program de antrenament de meditație, reducere a stresului bazată pe
sensibilitate (MBSR), asupra simptomelor depresive, stării psihologice și activității bolii la
pacienții cu poliartrită reumatoidă (RA) printr-un studiu pilot randomizat, controlat prin
așteptare.
Metode

Participanții au fost randomizați fie la un grup MBSR, unde au participat la un curs de 8

săptămâni și un program de întreținere de 4 luni, fie la un grup de control al așteptărilor, unde au
participat la toate vizitele de evaluare și au primit MBSR gratuity după încheierea studiului.
Participanții au primit îngrijire obișnuită de la reumatologii lor de-a lungul procesului.
Chestionarele de auto-raportare au fost utilizate pentru a evalua simptomele depresive, stresul
psihologic, bunăstarea și atenția. Evaluarea activității bolii RA (prin Scorul activității bolii la 28
articulații) a inclus examinarea de către un medic mascat la starea de tratament. Mijloacele
ajustate și modificările medii ale rezultatelor au fost estimate în analizele mixte ale modelelor
mixte.

Rezultate

Au fost randomizați șaizeci și trei de participanți: 31 la MBSR și 32 la control. La 2 luni, nu au

existat diferențe semnificative din punct de vedere statistic între grupuri în ceea ce privește
rezultatele. La 6 luni, au existat îmbunătățiri semnificative ale stresului psihic și ale stării de bine
(P = 0,04și respectiv P = 0,03) și o îmbunătățire marginal semnificativă a simptomelor
depressive și a atenției (P = 0,08 și, respectiv, P = 0,09). A fost o reducere de 35% a stresului
psihologic printer cei tratați. Intervenția nu a avut niciun impact asupra activității bolii RA.

Concluzie

O clasă MBSR de 8 săptămâni nu a fost asociată cu schimbarea simptomelor depressive sau a

altor rezultate la o urmărire de 2 luni. S-au observant îmbunătățiri semnificative ale stresului
psihic și ale bunăstării după MBSR plus un program de 4 luni de întărire continuă. Meditatia de
meditatie poate complete managementul bolii medicale prin ameliorarea stresului psihologic si
intarirea bunastarii la pacientii cu RA
1.2 Anxietate, depresie și stres la pacienții cu poliartrită reumatoidă

Introducere

Bolile reumatice sunt printre cele mai responsabile pentru taxele de sănătate, atât direct cât și
indirect, fiind unul dintre cele mai frecvente grupuri de boli din țările dezvoltate, constituind
principala cauză a consultării medicale, principala cauză a dizabilității, primul motiv pentru
absenteismul de la locul de muncă și cauza fundamentală a pensionării anticipate din cauza bolii
(DGS, 2013). În cele mai multe cazuri, există o asociere cu durere și dizabilitate, cu disfuncții ale
organelor, limitări ale activității și restricții în participarea socială (Lucas & Monjardino, 2010),
cauzând un impact ridicat asupra nivelului fizic, psihologic și social.
În acest grup de boli se constată artrita reumatoidă (RA), o boală sistemică cronică cu etiologia
necunoscută care afectează în principal articulațiile, constând în inflamația sinoviană cronică
care duce la distrugerea articulațiilor și eșecul marcat (Smith, 2005; Goldman, 2012) . Această
entitate nosologică provoacă dureri și deformări și poate progresa până la limitări severe,
obligând oamenii să depindă de dispozitivele asistive și / sau de terți pentru a-și desfășura
activitățile zilnice.

Deși poate apărea la orice vârstă, debutul este cel mai frecvent la vârsta cuprinsă între 35 și 50 de
ani, prevalența la femei fiind de două până la trei ori mai mare decât la bărbați.

Având în vedere caracteristicile cronicii, durerii, invalidității funcționale și deformării de către

boală, implicațiile psihosociale sunt semnificative asupra vieții oamenilor și a familiilor acestora
și pot provoca semne psihice și simptome, în special anxietate și depresie.

Nivelurile mai ridicate ale activității bolii, durerea și dizabilitatea funcțională pot duce la mai
multe comportamente de depresie, anxietate și stres, ceea ce duce, în consecință, la un risc
crescut de suicid

Declarație problema
În unele studii s-a constatat o apariție mai mare a unor tulburări de sănătate mintală, în special a
anxietății și a depresiei, la persoanele diagnosticate cu poliartrită reumatoidă, cu o medie peste
frecvența frecvent întâlnită în populația general. În acest context, apariția comorbidităților cum
ar fi anxietatea, depresia și stresul la persoanele cu poliartrită reumatoidă constituie o problemă
importantă de sănătate publică care impune investigații.

Întrebări de cercetare

Anxietatea și depresia au fost legate de evoluția epidemiologică a artritei reumatoide, iar

practica clinică susține și această apariție nosologică, rezultând astfel ca o chestiune centrală de
cercetare pentru acest studiu. Care este prevalența anxietății, depresiei și stresului la pacienții cu
poliartrită reumatoidă?

Scopul studiului

Acest studiu a urmărit identificarea prevalenței anxietății, a depresiei și a stresului la persoanele

cu poliartrită reumatoidă, deoarece populația portugheză prezintă indicatorii de sănătate
psihosocială mai slabi și calitatea vieții în comparație cu populația generală.

Metode de cercetare

Studiul cantitativ cu analiza descriptivă-corelațională și transversală a abordării a fost realizat cu

80 de participanți cu poliartrită reumatoidă, urmată de consultările privind reumatologia într-un
spital din regiunea centrală a Portugaliei, cu o vârstă medie de 58,16 ani și 82,5% femei.
Instrumentul de colectare a datelor a inclus un chestionar sociodemografic și clinic. De
asemenea, a fost aplicat pentru populația portugheză Studiul de Sănătate al Studenților Fries
(1978), validat de Santos Reis, Rebelo, Zile, Pink și Queiroz (1996) și PF Lovibond & Lovibond
SH (1995, adaptată de Ribeiro, Honored & Leal (2004). Vă rugăm să rețineți că utilizarea
scalelor respective a fost autorizată prompt de către autorii lor.

Studiul a respectat procedurile formale, legale și etice, și anume: a obținut un aviz favorabil din
partea Comitetului de etică al spitalului și a fost autorizată finalizarea colectării datelor. După
consimțământul pentru efectuarea studiului, a avut loc colectarea de date, întotdeauna
participând la autodeterminarea și confidențialitatea fiecărui participant, obținând fiecare un
consimțământ informat. Variabilele dependente au fost anxietatea, depresia și stresul, iar
variabilele independente au inclus sociodemografia (vârsta, sexul, mediul de reședință, mediul
educațional, starea de muncă, venitul gospodăriei și practica religiei) și variabilele clinice (CRP,
VS, articulații dureroase, umflate articulațiile, durerea trăită de pacient, activitatea generală a
bolii, în funcție de pacient, medicamentele biologice și capacitatea funcțională). Analiza
statistică a fost procesată prin SPSS 22.0 (Pachetul statistic pentru științe sociale) pentru
Windows

Rezultate

Analiza sociodemografică a eșantionului a arătat că a fost format în cea mai mare parte din
participanți de sex feminin (82,5%), cu vârsta cuprinsă între 21 și 80 de ani, cu o vârstă medie de
58,16 ani; 81,3% erau căsătoriți sau trăiau în sindicate de facto, locuiesc în mediul rural (65,0%).
În ceea ce privește calificările literare \ Academic 53.8% a deținut primul ciclu \ clasa a IV-a.
Întreaga familie a avut un venit lunar, similar cu salariul minim pe economie (53,8%), iar 42,6%
au fost pensionari (42,6%).

Analiza clinică a parametrilor clinici a arătat că valoarea medie a proteinei C-reactive (CRP) a
fost de 0,87, corespunzând la 58,8% care nu a prezentat activitate inflamatorie, viteza medie de
sedimentare (VS) a fost de 10,6, indicând că 90% . Jumătate din eșantion (50%) au fost sub
influența medicamentelor biologice, 47,5% au avut una sau mai multe articulații dureroase și
58,7% unul sau mai multe articulații umflate. Am constatat o valoare medie a percepției durerii
de 50 mm, similară cu starea generală a bolii în funcție de pacient, care era de 52 mm.
Dizabilitatea ușoară a afectat 60% dintre respondenți, în timp ce 40% au prezentat dizabilități
moderate până la mari. Sa constatat că 37,5% dintre persoanele cu RA au avut anxietate
moderată și înaltă și 25% anxietate ușoară, observând că bărbații au avut o anxietate mai ușoară
comparativ cu femeile (50,0% față de 19,7%), ceea ce a evidențiat diferențele semnificative
ajustate reziduale res = 2,4). Majoritatea persoanelor cu RA au avut un nivel ridicat de depresie
mare (35%) și depresie ușoară de 33,8%, iar bărbații au mai puține simptome depresive
comparativ cu femeile (64,3% vs 27,3%), cu diferențe semnificative (res = 2,7).

Concluzie

Durerea, boala generala si capacitatea functionala sunt crescute in bolile cronice, cum ar fi
artrita reumatoida, si nu exista posibilitatea vindecarii in timp, iar imbunatatirile sunt in multe
cazuri greu de atins (Ribeiro, Schier, Ornelas, Oliveira e Silva Nardi, 2013) , McBain, Shipley și
Newman, 2013), deoarece, în mod inevitabil, vor fi influențați de foarte disfigurarea bolii
(Mcbain, Shipley & Newman, 2013). În acest sens, se constată în mod natural la acești pacienți
niveluri crescute de anxietate, depresie și stres. Pe de altă parte, simptomele anxietății și
depresiei agravează severitatea durerii, activitatea bolii și riscul suicidului (Ribeiro, Schier,
Ornelas, Oliveira, Nardi și Silva, 2013).

Rezultatele acestui studiu sprijină alte studii realizate, fiind extrem de important să se investească
într-o prevenire eficientă pentru a obține câștiguri de sănătate. Prin urmare, este necesară o
investiție mai mare în prevenirea și diagnosticarea anxietății, depresiei și stresului în poliartrita
reumatoidă, pentru a diminua severitatea bolii, pentru a reduce afectarea funcțională și a
îmbunătăți calitatea vieții, în care asistența medicală trebuie să includă intervenții orientate spre
screening și tratamentul acestor focare clinice. De asemenea, este important să se țină seama de
aceste entități nosologice în planificarea activităților educaționale / de formare ale
profesioniștilor din domeniul sănătății și, ca atare, să favorizeze un program de intervenție
coordonat între diferiții profesioniști din echipa de sănătate multidisciplinară pentru a genera
bani din sinergii și pentru a atinge obiectivele commune.

Este important să subliniem necesitatea cercetărilor viitoare de a studia alte variabile, inclusiv
reprezentarea personală, "desfigurarea", copingul, conceptul de sine, astfel încât posesia
cunoștințelor să poată răspunde celor mai bune strategii pentru a atenua / elimina
comportamentele de anxietate, depresie și stres , evitând potențarea în agravarea stării de
sănătate a persoanelor cu poliartrită reumatoidă, contribuind, de asemenea, la o mai bună calitate
a vieții legate de sănătate
1.3 Artrita reumatoida.Sunt factorii psihologici eficace în reactivarea bolii?

Obiectiv
Artrita reumatoida, d.p.d.v clinic, este o boala oscilanta , iar mo: tivele pentru care se
reactiveaza, e in remisie, variaza.
Am avut ca scop identificarea factorilor ce pot fi asociați cu declansarea și remitere a bolii.

Metode
S-au inclus două sute șaptezeci și patru de pacienți cu RA care au fost admiși în centrul nostru
între ianuarie 2010 și ianuarie 2016. Activitatea bolii a fost evaluată utilizând scorul activității
bolii 28 (DAS 28); statutul funcțional a fost evaluat utilizând chestionarul modificat de evaluare
a sănătății (m-HAQ), un chestionar elemente, cum ar fi stresul psihologic și starea de dispoziție,
traumele fizice, regimul de nutriție, infecția, utilizarea antibioticelor și schimbările climatice
sezoniere.
Inventarul depresiei Beck (BDI) și inventarul de anxietate Beck (BAI) au fost folosite pentru a
identifica dacă pacienții au avut o tulburare de dispoziție. S-au utilizat patru subcadre ale Scalei
de măsurare a impactului artritei (AIMS-2) (nivelul de tensiune, starea de spirit, percepția
generală asupra sănătății și satisfacția față de sănătate) pentru a determina calitatea vieții
pacientului.

Rezultate
Dintre cei 274 de pacienți, 261 au fost femei (95,3%) și 13 au fost bărbați (4,7%); vârsta medie a
fost de 52,10 ± 9,41 ani. Conform percepției pacienților, cele mai frecvente cauze ale
simptomelor articulare au fost stresul psihologic / tulburări de dispoziție (86,1%), urmate de
infecție (49,6%) și traumă (46,4%). Factorii cei mai frecvenți pentru remisia simptomelor au fost
consumul de antibiotice (42,7%), vremea rece (34,3%) și vremea fierbinte (19%).
Concluzie: Stresul psihologic și starea de dispoziție sunt factori independenți pentru perioadele
de recădere la pacienții cu RA. Acestea ar trebui să fie luate în considerare în special la pacienții
care sunt rezistenți la diferite regimuri de tratament și la care orice alt motiv de inflamare a bolii
nu este evident.
Anexe