Calea de acces spre educația muzicală de masă era cea a descifrării partiturilor, cale

obturată de metodele de scris-citit muzical de până atunci, destinate şcolilor de cântăreţi sau
iniţierii, în particular, în arta cântului sau a unui instrument, pe de o parte, şi de realitatea din
clasele de elevi, care semnala, pentru prima dată, existenţa elevilor incapabili de a intona
corect diverse module melodico-ritmice la nivel absolut, pe de altă parte. Domeniul
învăţământului muzical oferă în această perioadă procedee noi, adecvate cerinţelor de
accesibilizare a cititului şi scrisului muzical, procedeu care este numit acum solfegiere.
Secolele XVIII – XIX rămân sub semnul efortului accesibilizării conţinutului programelor
analitice, al utilizării limbii materne sau celei oficiale, sub semnul laicizării accentuate a
repertoriului şcolar.
Secolul XIX este marcat de câteva idei prezentate în lucrări cu profil psihopedagogic
din care enumerăm: accentuarea caracterului practic, accesibil şi organizat al procesului de
învăţământ de la conceperea unui plan de învăţământ, programe analitice până la organizarea
unei ore de activitate didactică, numită „lecţie” (după modelul treptelor psihologice ale lui
Herbart); acordarea unei atenţii sporite materialelor didactice intuitive de tip vizual sau pentru
cunoaşterea intuitivă, audio-kinestezică: jucăriile lui Froebel, intuirea materialelor didactice la
Pestalozzi, a clopoţeilor muzicali la Montessori.
Maurice Chevais, muzician și pedagog francez, a elaborat un sistem de educaţie
muzicală, unic pentru modul în care a sintetizat ofertele din învăţământul european, mergând
pe ideea că educaţia muzicală din şcoli ar trebui să fie vocală şi are menirea să pregătească
elevul pentru cântatul în cor.
Émile Jaques Dalcroze, compozitor austriac, crede că formează şi pregăteşte ritmic
copilul pentru etapa destinată solfegiului şi pianului. Metoda lui a creat euritmia, ca
fondatoare a dansului modern, arta mişcărilor corporale expresive, plastice, mişcări ce traduc
intenţiile abstracte ale muzicii. Institutul de la Geneva ce-i poartă numele a fost frecventat atât
de muzicieni instrumentişti, dirijori cât şi scenografi, balerini, pictori, pedagogi, 1 etc. îi
amintim aici pe Igor Stravinski – compozitor, Serghei Diagilev – mecena şi directorul

1
Ioana Marghita - CULTURĂ PRIN MUZICĂ/ CULTURE THROUGH MUSIC: KODALY, DALCROZE ŞI ORFF – TREI
METODE DE EDUCAŢIE MUZICALĂ CARE TE AJUTĂ SĂ ÎNŢELEGI ALTFEL MUZICA, Revista de
pedagogie,București, 2015 p. 5
baletului rus din Franţa, Alfred Cortot – pianist, Paul Claudel – scriitor, Jean Cocteau –
scriitor, Eduard Claparède – pedagog şi coregrafii: Mary Wigman, Rudolf Laban, etc.
Edgar Willems, muzician elvețian, insistă pe formarea auzului muzical şi foloseşte
manifestări naturale ale copilului, pe care le transformă în muzică şi exerciţii ludice pentru
pian.
O metodă de educaţie muzicală adoptată în multe din școlile europene este metoda
Orff, numită Schuwerk, adică model de şcoală-atelier. Carl Orff foloseşte numai sunetele
pentatoniei anhemitonice, pornind de la celula, considerată de neomodalişti ca fiind idiomul
muzicii (Sol-Mi sau C-A), care se extinde până la heptatonia diatonică.
Aceste prefaceri s-au numit, cu un termen general, şcoala activă muzicală a secolului
XX. Reformarea învăţământului muzical pe baza principiilor şcolii active au adus modificări
învăţământului muzical. Enumerăm câteva dintre acestea:
 „educaţia muzicală” (noua denumire a disciplinei) urmăreşte formarea unor
competenţe muzicale, modelarea capacităţii iniţiale ale elevului (Q.I. şi
Q.S.), capacitate cunoscută prin testare, formarea lui complexă prin şi pentru
muzică;
 fiind un bun al copiilor din întreaga lume trebuie să facă parte din planurile
de învățământ;
 educaţia muzicală valorifică cuceririle etnomuzicologiei şi ale tuturor
ştiinţelor care se pot converti în procedee eficiente în atingerea finalităţilor
propuse;
 repertoriul muzical, care înainte era ordonat după probleme de gramatică
muzicală, acum se organizează tematic pe anotimpuri sau pe evenimente
culturale, religioase antrenând în funcţie de teme şi probleme de gramatică
muzicală;
 lecţia organizată pe secvenţe prestabilite se eliberează de standardul
herbartian prin intermediul activităţilor ludice, devine cu timpul joc;
 audiţia muzicală devine resursă obligatorie în educaţia muzicală.
Zoltan Kodaly s-a născut în Ungaria în 1882 și a fost cunoscut atât ca profesor, cât și
în calitate de compozitor. Ideile care stau la baza stilului de a preda muzica se bazează pe
câteva elemente. În primul rând, există câte un semn al palmei pentru fiecare nota muzicală,
astfel încât să se poată face o legatură clară între sunet și notă, fără a fi nevoie să fie scrisă pe
portativ. Apoi, ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost faptul că se folosește așa numitul
“moveable do”, adica nota do se află pe portativ acolo unde este tonica piesei musicale. Nu aș
vrea să intru în prea multe amănunte, dar, oricum, acest sistem schimbă cam totul, din punctul
meu de vedere, ca muzician. În ceea ce privește procesul învățării, el se bazează pe cântecele
tradiționale, care în cea mai mai parte au la baza scări pentatonice, pornind de la ascultare,
învățare activă și ajungând abia apoi citirea și scrierea semnelor muzicale. Acest proces de
învățare este unul foarte activ, în care părțile componente ale unei piese musicale (ritm, linie
melodica, structura) sunt “predate” printr-o serie de activități practice care implica elevul.
Totul pleacă de la faptul ca elevul va învăța prin joc, toate activitățile fiind gândite de către
profesor având în vedere scopul final. Și, ceea ce este foarte important, nu există momente de
pierdere a atenției, pentru că “jocul muzical” în care sunt angrenați elevii este foarte antrenant
și distractiv.2

2
http://didactica.genesis.ro/metoda-kodaly-calea-care-poti-educa-copii-ajutorul-muzicii-traditionale/