CAPITOLUL V FUNCȚIILE DREPTULUI

Relațiile sociale din cadrul comunităților umane nu s-ar putea desfășura în mod coerent și
sistematic, cu garantarea unui climat propice pentru dezvoltarea armonioasă a persoanelor fără
un set de reguli care să asigure un crâmpei de drepturi și libertăți pentru fiecare persoană și care
să asigure o predictibilitate a evoluției sociale, cel puțin pe termen optim.

Putem afirma, așadar, că dreptul nu constituie doar un simplu ansamblu de reguli cu caracter
aleatoriu și întâmplător, fără legătură cu scopul societății și cu direcția de evoluție a acesteia.

Așadar, dreptul îndeplinește în ansamblul valorilor sociale care determină conștiința socială
anumite roluri pe care le identificăm cu tot atâtea funcții.

În doctrină numărul funcțiilor atribuite dreptului este variabil, unii autori reținând un număr
restrâns de funcții, alți autori remarcă un număr mai mare de funcții, prin detalierea lor.

Apreciem că dreptul îndeplinește următoarele funcții generale:

a) Funcția de instituționalizarea organizării sociale

b) Funcția de conservare și garantare a valorilor

c) Funcția de conducere a societății

d) Funcția normativă

a) Funcția de instituționalizare a organizării sociale

În perioada contemporană relațiile sociale se desfășoară într-un ritm alert și au o complexitate

deosebită. Pentru aceste motive este necesar a fi create organisme, autorități și instituții care să
asigure derularea lor în conformitate cu interesele sociale, pe de o parte, iar pe de altă parte,
siguranța fizică și psihică a persoanelor să nu fie periclitată.

Totodată, societatea nu funcționează în mod atomizat, fiecare membru al său pe un așa-numit

culoar autonom, ci între membrii săi se stabilesc relații sociale numeroase și variate. Cu toate
acestea, din marea masă de relații sociale se pot desprinde o serie de trăsături care se regăsesc în
mult mai multe relații sociale și se stabilește astfel un tipar.

De exemplu, faptele săvârșite cu violență periclitează siguranța fizică (și de cele mai multe ori și
psihică) a persoanelor, ceea ce duce la necesitatea identificării mijloacelor prin care, la nevoie
utilizând forța de constrângere a statului, să se asigure stoparea acestor fapte. Pentru punerea în
mișcare a forței publice este necesar să se creeze un cadru instituțional care să asigure o
permanență a modului de intervenție. În acest fel se realizează instituționalizarea forțelor de
poliție, de exemplu.
Acțiunea statului prin cele trei ramuri ale puterii publice, puterea legislativă, puterea executivă și
puterea judecătorească presupune organizarea modului în care acestea să își desfășoare
activitatea atât din punct de vedere al atribuțiilor lor cât și din punct de vedere al controlului
reciproc din perspectiva limitării acțiunilor fiecăreia dintre ele. Se impune astfel crearea unor
mecanisme de natură juridică, obligatorii pentru cei cărora li se adresează.

În ceea ce privește relațiile sociale private ale persoanelor se poate remarca varietatea acestora
dar, totodată, posibilitatea identificării unor tipare. Aceste tipare constituie instituții juridice care
sunt formate din reguli care vizează anumite categorii de relații sociale și cu privire la care
dreptul asigură derularea lor în conformitate cu interesele sociale generale dar și cu interesele
personale ale participanților.

De exemplu, relațiile sociale care au ca scop obținerea unor bunuri în schimbul unor sume de
bani sunt asemănătoare; dreptul reglementează astfel contractul de vânzare cumpărare, care are
ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun de la o persoană la alta, adică de la
vânzător la cumpărător, în schimbul unei sume de bani. Astfel fiind reglementată instituția
juridică, orice astfel de transfer de proprietate se va derula în conformitate cu normele de drept
care reglementează această instituție juridică.

Este important de semnalat că, în ciuda faptului că astfel de relații sociale reglementate de norme
ale dreptului au caracter privat și, aparent, interesul este strict al părților, se poate constata
existența unui drept de reglementare din partea dreptului emis de stat a modului în care se
derulează aceste relații juridice din perspectiva obligației statului de a asigura tuturor persoanelor
siguranța juridică.

Astfel că prin reglementarea unor astfel de relații juridice persoanele participante au cunoștință
de caracteristicile bunurilor care pot face obiectul contractelor de vânzare-cumpărare (de
exemplu, bunuri care se află în circuitul civil, adică se pot vinde), de persoanele care pot vinde
sau cumpăra (pot vinde proprietarii personal sau prin reprezentant cu mandat special, pot
cumpăra persoanele care sunt majore), etc.

Practic, prin funcția de instituționalizare a organizării sociale nu trebuie să înțelegem doar

crearea prin intermediul dreptului a instituțiilor, adică a autorităților publice, ci și în crearea unor
tipologii în cadrul relațiilor sociale în scopul asigurării predictibilității desfășurării lor pentru a se
garanta, în final, siguranța relațiilor sociale, adică obținerea cu adevărat de către fiecare parte a
ceea ce și-a dorit prin intrarea în respectiva relație socială.

b) Funcția de garantare și conservare a valorilor

De-a lungul evoluției societății concepțiile cu privire la oameni, la ceea ce îi înconjoară, la ceea
ce este util au evoluat în mod considerabil. Dacă în perioada statului sclavagist asimilarea
oamenilor care erau luați sclavi cu animalele, deci cu simple mijloace de producție, era perfect
normal și era o situației unanim acceptată, în perioada contemporană acest gen de fapte
constituie una dintre cele mai reprobabile infracțiuni și este sancționată deosebit de aspru de
către legislația tuturor statelor.

De fapt, în ce constă valorile care sunt garantate și conservate prin intermediul dreptului? Aceste
valori constituie un set de relații sociale, conduite, pe care societatea le consideră în ansamblul
lor ca importante și este conștientizată nevoia de a fi apărate prin drept care cuprinde reguli a
căror respectare este asigurată prin intervenția, la nevoie, a forței de constrângere a statului.

Cele mai importante valori sunt consacrate în actele normative cu cea mai mare forță juridică,
adică în constituții. De exemplu, în Constituția României sunt consacrate în art. 1 alin. 3 o serie
de valori considerate supreme: demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic.

Așadar, pentru societatea actuală aceste valori sunt de o importanță deosebită. La nivel european
în mod similar sunt consacrate valorile cele mai importante în actele constitutive ale Uniunii
Europene dar și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale din
1950.

c) Funcția de conducere a societății

Așa cum am văzut mai sus, la nivelul întregii societăți sunt stabilite o serie de valori care sunt
considerate importante într-o anumită epocă istorică și care se impun a fi apărate prin mijloace
juridice, care beneficiază de concursul forței de constrângere a statului.

În cadrul procesului de elaborare a normelor juridice organele emitente nu au doar un rol de

constatare a schimbărilor care se produc în societate și consacrarea lor prin mijloace juridice ci
un rol semnificativ este acela de a observa tendințe de evoluție sau de a prevedea necesitatea
îndreptării societății spre anumite direcții astfel că, prin intermediul dreptului, se asigură o astfel
de evoluție.

De exemplu, având în vedere evoluția științifică în materia transplantului de organe statul, prin
intermediul dreptului, a reglementat întreaga procedură și a prevăzut, de exemplu, procedura
prelevării organelor, procedura stabilirii priorităților (așa-numita ordine pe lista de așteptare),
relațiile juridice dintre donator sau familia acestuia și pacientul primitor. Scopul reglementării a
fost încurajarea donării de organe în vederea salvării vieții și sănătății oamenilor dar și asigurarea
transparenței, ceea ce constituie un mijloc în sine de încurajare a acestor proceduri. De
asemenea, au fost consacrate și sancțiuni pentru cei care încalcă regulile instituite, sancțiuni care
au, de regulă un caracter punitiv, sancționator, de la amenzi până la pedepse cu închisoarea.

Un rol conducător îl are dreptul, de asemenea, prin crearea cadrului legal necesar pentru
funcționarea autorităților și instituțiilor publice care au atât scopul de a emite dispoziții cu
caracter obligatoriu cât și de a asigura o serie de servicii publice fie prin prestarea direct de către
aceste autorități sau instituții publice a respectivelor servicii fie prin încredințarea lor unor
entități private, dar care acționează sub supravegherea autorităților sau instituțiilor publice.

De exemplu, în materia emiterii actelor de identitate și a pașapoartelor serviciul public este

organizat și prestat direct de către autoritățile publice în sarcina cărora legea dă acest serviciu, pe
când serviciul public de salubrizare este prestat, de regulă, de operatori privași, dar care
desfășoară această activitate sub supravegherea celor în sarcina cărora legea stabilește activitatea
- autoritățile administrației publice locale.

Așadar, așa cum s-a arătat[1] “Această funcție relevă calitatea dreptului de a fi un mijloc de
conducere a comunității de către stat (puterea publică) prin autoritățile sale, expresie a voinței
politice, care fie că adoptă reglementări cu asemenea scop, fie aplică sancțiunile corespunzătoare
față de cei care încalcă legea. ”

d) Funcția normativă

Viața oamenilor în cadrul comunităților se desfășoară prin interacțiunea permanentă a acestora

unii cu alții, adică prin stabilirea unor relații sociale. Aceste relații se desfășoară potrivit unor
seturi de reguli care corespund scopului ocrotirii unor valori de natură diferită; ca urmare,
dobândesc ele însele natura corespunzătoare.

Având în vedere valorile de o importanță deosebită care sunt apărate prin intermediul dreptului și
pentru asigurarea predictibilității și securității raporturilor juridice se impune ca toți membrii
comunității să adopte același comportament. Practic, este vorba de un tipar comportamental
obligatoriu, în cazul nerespectării sale intervenind forța de constrângere a statului.

Rolul deosebit de important de a stabili aceste tipare de comportament, aceste norme, revine
statului prin intermediul organelor emitente ale regulilor ce constituie dreptul în ansamblul lor.

Așadar, dreptul și numai dreptul este cel care cuprinde reguli de conduită, tipare
comportamentale, care pot fi impuse chiar împotriva destinatarului normei și, la nevoie, utilizând
forța fizică.

Niciun alt domeniu de reglare a comportamentului (moral, politic, religios, etc. ) nu dispune de
această posibilitate de utilizare a forței de constrângere a statului, ceea ce conferă dreptului o
poziție particulară în ansamblul normelor sociale.

Așa cum s-a arătat[2] “Tocmai datorită acestei calități de menținere sau, după caz, de readucere
între anumiți parametrii comportamentali, dreptul reprezintă, cel puțin până acum în istoria
umanității, unicul și cel mai eficient mijloc de organizare și conducere socială, atribute pe care
nici morala, religia, politica, etc. nu-l pot realiza pe deplin, decât prin convingere. ”

Întrebări

1. Care este rolul dreptului în societate?

2. Cum sunt stabilite valorile sociale care sunt apărate prin drept?

3. În ce constă funcția de conducere socială a dreptului?

[1] Ioan Santai- Teoria generală a dreptului, p. 51-52;

[2] Ioan Santai - Teoria generală a dreptului, p. 51;

Capitolul VI PRINCIPIILE DREPTULUI

a) Noțiunea de principiu

Având în vedere ca dreptul este format dintr-un ansamblu de reguli de conduită care se află într-o
strânsă interdependență se poate ușor constata că acestea nu au o existență izolată, haotică, ci se
manifestă integrate în mod coerent într-un sistem ce funcționează după anumite reguli.

Importanța acestor reguli variază în funcție de sfera de cuprindere a domeniului vizat și astfel pot
dobândi sau nu statutul de regulă fundamentală sau de principiu.

Așadar, putem defini principiul ca fiind regula care coordonează în întregime un sistem sau doar
o parte a acestuia.

b) Principiile dreptului-clasificare

În cadrul sistemului dreptului regăsim mai multe reguli fundamentale care s-au cristalizat de-a
lungul timpului și care au dobândit valențe de regulă fundamentală. Este însă de reținut că de-a
lungul timpului ansamblul principiilor dreptului a evoluat, nefiind același nici din punct de
vedere al principiilor recunoscute cu această valoare și nici din punct de vedere al conținutului.
De asemenea, este de făcut precizarea că, de regulă, principiile dreptului acționează simultan, în
cele mai multe cazuri neputându-se reține doar acțiunea unui singur principiu.

Cu toate acestea, din rațiuni didactice, se impune analizarea lor in mod individual pentru a
surprinde esența acestora și modul lor de acțiune.

c) Principiile generale ale dreptului

· Origine
Principiile generale ale dreptului, ca reguli care fundamentează întregul sistem de drept al unui
stat, au fost cristalizate de-a lungul timpului fie prin consacrarea lor în acte normative cu caracter
fundamental, precum constituțiile, fie pe calea interpretării unor reguli din diverse astfel de acte.

De exemplu, în Magna Carta din 1215 (Anglia) este garantată libertatea individuală prin art. 39,
care statua că niciun individ nu poate fi încarcerat, exilat decât după ce a fost prezentat în fața
unui judecător.

De-a lungul timpului acest principiu a fost întărit iar acțiunea sa s-a extins și în sistemele de
drept ale altor state.

Alte principii s-au impus pe cale revoluționară, precum principiul inviolabilității proprietății,
principiul egalității în fața legii, principiul legalității, care au fost consacrate în mod explicit în
Declarația revoluției franceze din 1789 și ulterior preluate în mod explicit de legislațiile statelor
care au evoluat spre sisteme de drept democratice.

În ceea ce privește sistemul de drept român este semnificativă evoluția principiului separației
puterilor în stat care a fost consacrat inițial pe cale jurisprudențială, în special prin deciziile
Curții |Constituționale. Această instanță constituțională a decis în mod repetat că anumite acte
normative sau norme juridice sunt neconstituționale întrucât încalcă acest principiu, deși nu era
consacrat în mod expres în Constituție.

S-a procedat la consacrarea expresă în legea fundamentală română a principiului separației

puterilor în stat abia cu ocazia revizuirii acesteia în anul 2003 prin art. 1 alin. 4 care dispune:
“Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă,
executivă și judecătorească- în cadrul democrației constituționale.”

· Importanță

Principiile generale ale dreptului au o importanță covârșitoare întrucât sunt reguli de drept care
pot fundamenta soluționarea unui litigiu; în Codul civil adoptat în anul 2009 și care a intrat în
vigoare in 2011 se precizează în mod expres în art. 1 că principiile generale ale dreptului sunt
izvoare de drept, adică li se recunoaște calitatea de norme juridice care pot întemeia o soluție
pronunțată chiar de o instanță judecătorească dacă, așa cum statuează art. 2, lipsesc atât legea cât
și uzanțele.

Aceste principii nu guvernează doar etapa aplicării normelor juridice ci sunt linii directoare și în
faza elaborării normelor juridice întrucât atât din punct de vedere procedural cât și din punct de
vedere substanțial, al conținutului, normele juridice trebuie să se încadreze în sistemul guvernat
de aceste principii generale ale dreptului.

d) Principiile generale ale dreptului

· Principiul legalității
Principiul legalității presupune obligația tuturor persoanelor să respecte normele juridice în
vigoare, indiferent de statutul lor și indiferent de nivelul pe scara ierarhică a autorității care a
emis norma juridică. Inclusiv statul, prin autoritățile sale, are această obligație.

Principiul legalității are valențe constituționale, art. 1 alin. 5 din legea fundamentală dispunând
că “În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”

În acest context se impune a face distincție între legalitate și opozabilitate și mijloacele juridice
puse la dispoziția persoanelor care apreciază că drepturile lor sunt vătămate prin anumite norme
juridice emise de autorități.

Principiul legalității este o caracteristică fundamentală a statului de drept; practic, constituie

esența acestuia.

Însăși starea de legalitate are ca și componentă principală respectarea legii.

· Principiul egalității în fața legii

De principiul legalității este strâns legat, dar fără a se confunda cu acesta, principiul egalității în
fața legii.

Constituția României consacră un articol distinct principiului egalității în drepturi în Titlul II

Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, în Capitolul I Dispoziții comune.

Având în vedere poziționarea acestuia în capitolul care stabilește reguli fundamentale aplicabile
tuturor reglementărilor cuprinse în Titlul II putem face constatarea că însuși legiuitorul
constituant a înțeles să atribuie principiului egalității în fața legii statutul de principiu
fundamental.

O altă constatare care decurge din modul de poziționare a acestui principiu în economia
Constituției este aceea că regula instituită este aplicabilă întregului sistem normativ și nu vizează
doar modul de aplicare a legii ci și conținutul reglementărilor. În cazul în care o normă juridică
subsecventă Constituției ar fi emisă cu încălcarea acestui principiul sancțiunea este constatarea
neconstituționalității sale și, implicit, înlăturarea sa din cadrul sistemului normativ.

Dispoziția legală care consacră principiul egalității în drepturi la nivel constituțional este art. 16,
care statuează:

(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

(3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militate, pot fi ocupate, în condițiile legii, de
persoanele care au cetățenie română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de
șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.
(4) În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc
cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice
locale.

Este important de subliniat faptul că această dispoziție principială nu trebuie interpretată ca fiind
o piedică în calea adoptării unei legislații specifice prin care anumite categorii de persoane să
beneficieze de anumite condiții, aparent mai favorabile. În aceste împrejurări este vorba de
crearea unui cadru legislativ care să asigure egalitatea de șanse în cazul persoanelor care, spre
exemplu, provin din medii defavorizate sau familii defavorizate ( cazul burselor sociale în cazul
elevilor și studenților, anumite scutiri de taxe și impozite pentru persoanele cu dizabilități, etc. ).
Esențial este însă ca modul în care chiar aceste norme sunt aplicate să aibă la bază principiul
egalității în fața legii.

· Principiul echității

Principiul echității are rădăcinile în normele morale și constituie criteriul de restabilire a

situațiilor anterioare declanșării unui litigiu, de regulă. Însăși definiția dreptului data în
antichitate cuprindea noțiunea de echitate: dreptul este arta binelui și echității. Ca urmare,
potrivit acestui principiu aplicarea dreptului are ca scop recrearea echilibrului între părțile
litigante și nu crearea unui nou dezechilibru.

Acesta este motivul pentru care chiar și în legislație își face apariția începând de la normele
constituționale care instituie regula repartizării echitabile a sarcinilor publice până la dispozițiile
din Codul civil care, în premieră, instituie posibilitatea ca persoana fără discernământ care a
produs un prejudiciu să poată fi obligată la reparare însă nu potrivit regulilor dreptului comun, ci
în baza principiului echității.

Având în vedere că noțiunea de echitate a pătruns relativ recent în legislația românească este
posibil ca, datorită conținutului său relativ determinat, să dea naștere unei practici judiciare
contradictorii care, evident, va crea necesitatea instituirii unor mecanisme de reglare.

· Principiul responsabilității

Instituirea unor norme de conduită s-ar dovedi a avea un caracter superfluu dacă nu ar exista
nicio consecință a nerespectării lor; în ceea ce privește normele juridice consecințele pe care le
riscă persoana care le încalcă poate să meargă până la instituirea unor obligații cu titlu de
sancțiune care să fie executate în contra voinței persoanei respective.

Cu toate acestea este imposibil a se constata toate încălcările normelor juridice în timp util și, în
consecință, sancțiunile nu sunt aplicate tuturor celor care încalcă normele juridice. Totuși, pentru
a se asigura o bună funcționare a societății nu este suficient a se crea un aparat instituțional
represiv cu scopul de a descoperi toate încălcările regulilor cu caracter juridic ci se impune ca
aceste norme să fie respectate si din convingere, prin aderarea afectiv-volitivă la regulile în
vigoare.

Tocmai această conduită cuprinde în ea starea de responsabilitate, care se înrudește, se aseamănă

cu răspunderea, dar nu se suprapune cu aceasta.

Apreciem că responsabilitatea este o stare afectiv-volitivă care are caracter continuu și care este
anterioară încălcării normei juridice, pe când răspunderea este un raport juridic care este
declanșat tocmai de încălcarea nomei juridice. Așadar, cele două noțiuni, cel puțin în limba
română, nu sunt identice și nu pot fi utilizate una în locul celeilalte.

· Principiul umanismului

Omul este o ființă rațională care își poate înfrânge reacțiile spontane, guvernate de afecte mai
mult sau mai puțin violente și care tind să se constituie într-o reacție de proporții identice cu
stimulul perceput ca agresor.

Dacă în perioada de debut a societății umane a existat acest comportament care s-a transmis până
în prezent sub forma legii talionului (ochi pentru ochi și dinte pentru dinte), odată cu evoluția
societății s-a procedat la un transfer al aplicării sancțiunilor de la societatea privată (victima sau
rudele victimei) la instituțiile oficiale care aplicau sancțiunile inițial în numele victimei, apoi în
numele statului.

Pe această cale s-a produs un mecanism care are rolul de a asigura analizarea faptelor cu
obiectivitate, pe de o parte, și de a avea în vedere faptul că și agresorul este tot o ființă umană.

Prin Legea Aqiulia se instituie răspunderea pentru fapta săvârșită cu vinovăție în materie civilă,
arătând că nu pot fi obligați să răspundă persoanele lipsite de rațiune precum copiii și nebunii.

Odată cu evoluția societății și cu valorizarea tot mai puternică a persoanei umane s-a procedat la
consacrarea acestui principiu în numeroase domenii ale dreptului, inclusiv în dreptul penal, care
sancționează faptele ce prezintă cel mai mare pericol social.

Se poate constata astfel că inclusiv scopul aplicării pedepsei cu închisoarea nu are ca scop
răzbunarea, ci o încercare din partea societății de a se modifica comportamentul condamnatului
pentru ca acesta să fie reintegrat în societatea în care, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce
la expirarea termenului pentru care a fost încarcerat.

De asemenea, modul de gestionare a resurselor materiale ale comunității are la bază principiul
umanismului, alături de celelalte principii, care fundamentează elaborarea unor programe pentru
a se asigura tuturor persoanelor condiții de viață care să nu le creeze suferințe inutile. De
exemplu, principiul umanismului stă la baza programelor de asigurare a îngrijirilor paleative
(care au ca scop reducerea sau înlăturarea suferinței) în cazul celor care suferă de boli incurabile.

· Principiul exercitării democratice a puterii publice

Cuvântul democrație are originea în demos- popor, cratos- putere; așadar, este vorba de puterea
poporului.

Dacă de-a lungul timpului democrația a avut manifestări diverse, de la democrația militară
specifică antichității la formele moderne de manifestare a acesteia, se poate observa că linia care
unește toate aceste variante în care regăsim democrația este ideea de putere de a decide. Diferă
însă modul în care ea se manifestă efectiv.

Legislația constituțională românească consacră regula potrivit căreia suveranitatea aparține

poporului și nicio persoană nu poate să exercite suveranitatea în nume propriu.

Cu toate acestea, manifestarea efectivă a deținerii suveranității este dificil de realizat în

permanență astfel că, în cele mai multe state ale lumii, a fost adoptat mecanismul democrației
indirecte, adică a manifestării puterii date de deținerea suveranității prin intermediul
reprezentanților desemnați periodic prin alegeri și care formează cele mai importante autorități
decidente de la nivel statal.

La rândul lor, reprezentanții desemnați prin alegeri vor desemna persoanele care vor constitui și
celelalte autorități ale statului prin intermediul cărora se manifestă puterea publică, unul dintre
elementele statului ca entitate politico-juridică.

· Principiul pluralismului

Direcțiile de evoluție ale societății pot fi diverse, la fel și mecanismele prin care se tinde a se
atinge un anumit obiectiv; ca urmare, soluțiile identificate de persoane în mod individual sau
organizate sub diverse forme sunt oglindite în concepțiile pe care acestea le generează și le
exprimă la nivel societal.

Așadar, diversitatea opiniilor este o consecință firească a preocupărilor membrilor societății

pentru evoluția acesteia. Ca o consecință a manifestărilor sociale care au avut loc de-a lungul
secolelor libertatea de conștiință și libertatea de exprimare a opiniilor au condus, în mod firesc, la
coagularea unor partide politice care au identificat direcții de evoluție a societății diferite și, în
egală măsură, mijloace de a atinge aceste obiective diferite. Este ceea ce se numește pluralismul;
deși acest principiu are în centrul său pluralismul politic, nu poate fi redus doar la acest aspect.

În egală măsură la nivelul societății este consacrat pluralismul cultural, pluralismul religios,
pluralismul etnic, etc.

· Principiul separației puterilor în stat

Montesquieu în lucrarea sa L’esprit de loi (Spiritul legilor) considera, pe bună dreptate, că este
omenește ca fiecare individ să uzeze sau chiar să abuzeze de puterea de care dispune până acolo
unde întâlnește o limită, o piedică. Doar că la nivel societal și la nivelul organizării funcționării
statale se impune ca exercitarea puterii publice să fie organizată prin intermediul normelor
juridice în așa fel încât puterea să oprească puterea.

Constituția României a consacrat în urma revizurii din 2003 în mod expres acest principiu, deși
doctrina și practica constituțională îi recunoștea valabilitatea și funcționalitatea și anterior
prevederii sale exprese în cuprinsul Constituției.

Așadar, puterile statului - puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească - sunt
organizate potrivit principiului separației puterilor în stat, principiu dublat de cel al echilibrului
puterilor.

Această manieră de reglementare a fost adoptată pentru a se sublinia faptul că principiul

separației puterilor în stat nu presupune o existență conflictuală, de opoziție, între ele, ci o
separare a atribuțiilor și crearea unui mecanism de funcționare statală în așa fel încât fiecare
putere să poată verifica dacă celelalte și-au exercitat atribuțiile în limitele consacrate
constituțional.

Scopul instituirii unui astfel de mecanism este asigurarea funcționării, în final, a principiului
legalității care, la rândul său, alături de principiul separației puterilor în stat fac parte din edificiul
amplu al statului democratic.

· Principiul libertății

Libertatea este una dintre principalele valori apărate prin norme constituționale. Dacă în sfera
dreptului constituțional regăsim cu preponderență pus accentul pe libertatea fizică și pe libertatea
psihică, la nivelul normelor subsecvente (ale dreptului civil, ale dreptului penal, ale dreptului
muncii, etc. ) regăsim o subliniere a unui aspect particular al libertății, și anume libertatea de
decizie. Fie ca este vorba de libertatea de a decide atitudinea pe care o persoană o are atunci când
este pusă în situația de a încălca o normă juridică, fie că este vorba de libertatea de a intra sau de
a nu intra într-o relație contractuală, principiul libertății este prezent în permanență.