Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
de Andrei Stîngă
http://picaturile-sufletului.blogspot.com/
Era târziu, iar cartea atîrna din ce în ce mai greu. Iritat şi confuz,
o trânteşte pe jos. "Ce nevoie am eu de mercur, de jupiter, de salpetru
şi de sulf?" Se ridicã nervos, şi se îndreaptã cãtre geam. Ploua drept şi
rar, o ploaie de varã. Citise undeva cã un anumit ordin de cãlugãri
tibetani se antrenau numãrând picãturile de ploaie ce cãdeau pe
creştetul capului lor. Erau convinşi cã dacã vor deveni conştienţi de
fiecare, în decursul unei vieţi vor atinge Nirvana. "Nu cred sã fie atât
de simplu," gândea tînărul. Se îmbracă şi iese pe uşã, afarã.
Avea o casã rãmasã de la bunicii sãi, casă în care, de altfel, se şi
nãscuse. Din depãrtare ea pãrea sprijinitã de munte… era locul în care
se simţea cel mai bine. Oraşul îl sufoca în ultima vreme şi vroia sã
trãiascã sub cerul liber, precum dacii lui iubiţi. Locul era înconjurat de
pãduri dese şi verzi iar lui îi plãcea ploaia. Profita de ocazie, când
ajungea pe acolo, sã mai numere câţiva stropi de ploaie iar munţii îl
ascundeau de restul lumii.
Apărea acolo singur, şi rareori vorbea cu vecinii aflaţi, totuşi, la o
relativã depãrtare. Îşi închipuia cã aşa se trãia în timpuri imemoriale,
atunci când oamenii trãiau întru spirit, nu grupaţi, unii lângã alţii, în
diferite aşezãminte, ci dispersaţi, pe tot globul. Nevoia de comunicare
nu exista cãci erau, toţi, în legãturã cu conştiinţa universalã.
Aglomerãrile de oameni egoişti, credea el, crează o tensiune
energeticã asupra pãmântului, secãtuindu-l. Oamenii la care se gândea
el, participau la crearea şi susţinerea energiei pãmântului şi, implicit, a
universului.
Oare exista ceva mai mult decât tot ceea ce crease şi reprezenta
el? Ceva infinit superior lui şi creaţiei sale? Se întreba cum s-ar fi
manifestat un astfel de lucru, dacã el însuşi era capabil de atâtea
lucruri. Atunci a început sã devinã curios. Nu mai fusese curios pânã
atunci şi îi plãcea această provocare.
Îşi lãrgi sinele atât de mult încât cuprindea dintr-o privire tot
ceea ce crease însã tot nu putea cuprinde cu braţele sau cu gândul,
spaţiul în care se desfãşura. Alergã la nesfârşit dar nu ajunse nicãieri.
Se hotãrî sã creeze alte lucruri, care sã umple pânã la refuz spaţiul. Se
gândea necontenit la fel şi fel de forme şi simboluri pe care le
amesteca, le schimba, le preschimba iar apoi le modela şi le denumea.
Crease în neştire, zãmislise legiuni de corpuri şi de obiecte şi de forme
şi de simboluri, care la rândul lor au generat alte mii şi mii de legiuni.
Însã nu sesiza nimic diferit în jurul sãu. Avea aceeaşi senzaţie de
întindere nemãrginită.
Vântul îşi facea treaba liniştit, mutând dunele când aici, când
colo, acoperind mãreţul creator, puţin câte puţin. Trezit dintr-un somn
adânc, se ridică şi încearcã sã se mişte. Îşi aducs aminte, vag, de
libertatea de odinioarã. Acum era orb, obosit şi încarcerat. Cotrobãi
aşa, în neştire, multã vreme. Ar fi dorit sã se izbeascã de ceva, de
orice. Dar nu mai rãmãsese nimic. Mergea fără direcţie, reluând, în
memorie, tot ceea ce se întâmplase, calculând, plin de regret, toate
gesturile şi gândurile pe care le avusese. Era încã furios...dar pe sine.
Singur a ajuns acolo. Nu mai avea ce sã învinuiascã decât pe sine.
Se opri din mers, în cele din urmă. Stãtea culcat, pe nisipul rece.
Nu mai simţea cãldura aştrilor de multã vreme. Probabil se stinseserã
şi ei. Îşi aminti cum, odinioarã, orice gând al sãu se materializa. Îi era
ciudã pe sine, şi în acelaşi timp se compătimea. Renunţã, în cele din
urmã, la astfel de gânduri... În timp, vântul mişcase dunele de nisip
încoace şi încolo la nesfârşit. Pânã când, el, dispãruse aproape de tot,
sub nisip. În urma frigului corpul său măreţ împietrise iar el nici nu
băgase de seamă. Semãna cu un vestigiu al unei civilizaţii demult
apuse, pe care nisipul îl înghiţise încetul cu încetul.
Era încã slãbit, iar frigul era greu de îndurat. Stătea ghemuit şi
ţinea punctul aproape de el ca şi cum ar fi fost cel mai preţios lucru.
Retrãia vaste întinderi de timp, începând cu ultimele amintiri,
încercând sã ajungã cât mai adânc în memoria sa greoaie. Odată cu
amintirile venea şi resemnarea, căci era împăcat cu soarta sa, şi
simţea cã, în curând, îşi va încheia existenţa. Vroia sã îşi aminteascã
totul, şi mãcar pentru o singură datã, sã retrãiascã magia şi puterea
vieţii sale de odinioară.
***
Tânãrul nostru stãtea întins pe iarba verde, plinã de rouã. Se
trezi încet şi complet odihnit, cum nu mai fusese de multã vreme.
Razele soarelui îl gâdilau discret. Pesemne cã obosoeala îl doborâse, şi,
cândva în timpul nopţii, adormise. Visul îi era încã proaspãt, în minte.
Nici nu avea cum să îl uite, căci comporta multe înţelesuri ascunse,
numai de el ştiute, deşi nu era, deocamdată, conştient de ele.