CUPRINS

Atacarea hotărârilor arbitrale

I. Natura juridică a hotărârii arbitrale..................................................................................2

II. Cuprinsul hotărârii arbitrale............................................................................................3
III. Acţiunea în anulare........................................................................................................5

III.1. Natura juridică a acţiunii în anulare................................................................5

III.2. Motivele acţiunii în anulare…………………………………………………6
III.3. Soluţionarea acţiunii în anulare......................................................................8
III.3.1. Exercitarea acţiunii..........................................................................8
III.3.2. Termenul..........................................................................................8
III.3.3. Competenţa......................................................................................8
III.3.4. Suspendarea executării hotărârii....................................................10
III.3.5. Anularea hotărârii şi consecinţele anulării.....................................10
III.3.6. Calea de atac..................................................................................10

Bibliografie........................................................................................................................11

1
 I. Natura juridică a hotărârii arbitrale

Cu privire la natura juridică a hotărârilor arbitrale s-au conturat trei teze:1 a)

Hotărârea arbitrală fiind produsul final al unui compromis, ea are un caracter
convenţional sau ea este un acr sui generis de natură contractuală: b) Hotărîrea arbitrală
este un act de jurisdicţie privată; c) Potrivit unei a treia concepţii, mixte, hotărârea
arbitrală are un caracter jurisdicţional, dar numai după ce ea este consolidată prin
exequatur.
Între considerentele primei opinii menţionăm mai ales aserţiunile lui H. Motulsky,
în sensul cărora „judecătorul privat” nu este titularul calităţii inerente „judecătorului
sindic”, care, odată sesizat cu soluţionarea unui litigiu, în privinţa lui nu se mai poate
pune decât, eventual, o problemă de competenţă; el nu dobândeşte, prin desemnarea lui
de către părţi, „demnitatea jurisdicţională” de a tranşa un litigiu, el nu devine magistrat, ci
rămâne un „particular”. Pe de altă parte, hotărârea arbitrală nu poate face obiectul unei
executări forţate decât după îndeplinirea procesului de exequatur.
În sistemul argumentativ al unei opinii de autoritate in doctrina noastră, s-a spus
bunăoară: hotărârea „sintetizează toate elementele componente ale activităţii arbitrale”,
ea este „consecinţa directă a compromisului încheiat de părţi”; hotărârea e „legată în mod
indeniabil de compromis”; ea „nu poate exista în afara acestei legături cu compromisul”,
cu care „formulează unul şi acelaşi corp”; numai compromisul îi dă existenţă”, „numai
din acest compromis îşi trage toată substanţa”; „sentinţa nu există decât prin compromis
şi drept urmare are aceeaşi natură juridică, întocmai ca şi compromisul”, care este un
contract, „un gen de mandat dat de către părţi arbitrului, iar prin sentinţa dată arbitrul nu
poate face decât să execute mandatul primit” sau, cu alte cuvinte, „părţile au dat sentinţa
prin intermediul arbitrului”. Ne îngăduim să considerăm că astfel se extrapoleză sorgintea
arbitrajului, implicând şi hotărârea arbitrală în componenta convenţională a arbitrajului.
Or, hotărârea nu este şi nu poate fi produsul convenţiei arbitrale; ea este produsul
deliberării exclusive a arbitrilor, în urma judecăţii arbitrale desfăşurată sub semnul
contradictorialităţii. Ne întrebăm – simple întrebări retorice – cum asigură compromisul

1
Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Ed. Rosseti, Bucureşti, 2005, p. 242.

2
„toată substanţa” hotărârii?, cum să dea părţile hotărârea „prin intermediul arbitrului” 2,
când ele se află în contrarietate de interese, se află într-un diferend a cărui tranşare o
aşteaptă tocmai de la tribunalul arbitral?; cum sunt compatibile independenţa şi
imparţialitatea arbitrilor cu ideea receptării de către ei a sentinţei date de către părţi?; cum
să nu existe „sentinţa” decât prin compromis, când chiar de la pronunţarea ei este
înzestrată cu autoritatea lucrului judecat? În fine, chiar dacă se vorbeşte de „un gen de
mandat”, apropierea compromisului de mandat poate fi o sursă de grave ambiguităţi.

II. Cuprinsul hotărârii arbitrale

Elemente
Potrivit art. 361 C. Proc. Civ., hotărârea arbitrală se redactează în scris şi trebuie
să cuprindă:
a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, locul şi data pronunţării hotărârii;
b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor sau, după caz, denumirea şi sediul,
numele reprezentanţilor părţilor, precum şi al celorlalte persoane care au participat la
dezbaterea litigiului;
c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate,
motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor, sub rezerva art. 360.
Deşi faţă de dispoziţiile art. 364 lit. g) C. Proc. Civ. s-ar putea susţine că hotărârea
arbitrală poate fi anulată numai dacă nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi
locul pronunţării şi nu este semnată de arbitrii, trebuie avut în vedere că expresia
„trebuie”, folosită în art. 361, denotă caracterul imperativ al textului3.

2
Aserţiunea pusă sub semnul interogaţiei poate sugera confuzimea părţii cu judecătorul, ceea ce ar fi cu
totul categoric inadmisibil.
3
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 330.

3
 Ca atare, şi lipsa celorlalte elemente care nu sunt menţionate în art. 364 lit. g)
atrage nulitatea hotărârilor arbitrale, dar pentru motivul prevăzut de art. 365 lit. i) C.
Proc. Civ.

Cheltuielile arbitrale
Problema cheltuielilor arbitrale este reglementată în capitolul VI intitulat
„Cheltuielile arbitrale”.
Astfel, potrivit art. 359 C. Proc. Civ., cheltuielile pentru organizarea şi
desfăşurarea arbitrajului, precum şi onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a
probelor, cheltuielile de deplasare a părţilor, arbitrilor, experţilor, martorilor, se suportă
potrivit înţelegerii dintre părţi [alin. (1)]. În lipsa unei asemenea înţelegeri, cheltuielile
arbitrale se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral dacă cererea de arbitrare este
admisă în totalitate sau proporţional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în
parte [alin. (1)].
La rândul său, art. 359 C. Proc. Civilă dispune că în cazul arbitrajului organizat de
o instituţie permanentă, taxele pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor,
precum şi celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc şi se plătesc conform regulamentului
acelei instituţii.
Din interpretarea coroborată a celor două texte se desprinde următoarea concluzie:
cheltuielile privind organizarea şi desfăşurarea arbitrajului se suportă potrivit înţelegerii
dintre părţi numai în arbitrajul ad-hoc, de vreme ce în arbitrajul instituţionalizat aceste
cheltuieli se stabilesc şi se plătesc conform regulamentului instituţiei permanente.
Enumerarea din alin. (1), privitoare la conţinutul cheltuielilor arbitrale, nu este
limitativă. Cheltuielile arbitrale cuprind şi cheltuielile de traducere a actelor sau a
dezbaterilor, onorariile avocaţilor, ale experţilor precum şi cheltuielile de deplasare a
consilierilor părţilor.
Deşi alin. (2) foloseşte expresia „cererea de arbitrare”, consider că el este
inaplicabil şi cererii reconvenţionale. Dacă sunt admise în parte atât cererea de arbitrare
cât şi cererea reconvenţională, fiecare parte va suporta cheltuielile arbitrale proporţional
cu ceea ce i s-a acordat.

4
 Potrivit art. 359 C. Proc. Civ., tribunalul arbitral poate evalua, în mod provizoriu,
cuantumul onorariilor arbitrilor şi poate obliga părţile să consemneze suma respectivă
prin contribuţie legală [alin. (1)].
Părţile pot fi obligate solidar la plată [alin. (2)].
Dacă pârâtul nu-şi îndeplineşte obligaţia care îi revine potrivit alin. 1, în termenul
stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul va consemna întreaga sumă, urmând ca prin
hotărârea arbitrală să se stabilească cuantumul onorariilor cuvenite arbitrilor, precum şi
modul de suportare de către părţi [alin. (3)].
De asemenea, tribunalul arbitral poate obliga părţile sau pe fiecare dintre ele la
avansarea altor cheltuieli arbitrale [alin. (4)]. Legat de cheltuielile arbitrale sunt de reţinut
şi următoarele aspecte:
- tribunalul arbitral poate să nu dea curs arbitrajului până la consemnarea,
avansarea sau plata sumelor prevăzute în capitolul care reglementează arbitrajul [art.
359];
- la cererea oricăreia dintre părţi, instanţa judecătorească prevăzută de art. 342 va
examina temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul arbitral şi va stabili cuantumul
onorariilor arbitrilor şi al celorlalte cheltuieli arbitrale, precum şi modalităţile de
consemnare, avansare sau de plată [art. 359];
- plata onorariilor arbitrilor se va face după comunicarea către părţi a hotărârilor
arbitrale. Dacă arbitrajul se întrerupe, fără a se pronunţa hotărârea, onorariile arbitrilor
pentru activitatea depusă se reduc în mod corespunzător;
- orice diferenţă în plus sau în minus de cheltuieli arbitrale se regularizează cel
mai târziu prin hotărârea arbitrală şi se plăteşte până la comunicarea de către părţi sau
până la depunerea acesteia la instanţa judecătorească. Neplata diferenţei atrage
suspendarea comunicării sau depunerii hotărârii arbitrale.

5
 III. Acţiunea în anulare

III.1. Natura juridică a acţiunii în anulare

Acţiunea în anulare are o natură juridică controversată, opiniile mergând de la

calificarea ei drept recurs, cale de atac extraordinară, acţiune principală de control
judecătoresc, cale de atac specială4, până la a o considera o formă de control judecătoresc
ce se realizează pe cale de acţiune5, iar hotărâea pronunţată asupra acestei acţiuni, este
susceptibilă numai de recurs. Fără a relua argumentele aduse uneia sau alteia dintre
calificări, precizăm că împărtăşim ultima opinie enunţată şi reamintim câteva dintre
argumentele care o sprijină: evoluţia în timp a reglementării, care arată intenţia
legiuitorului de a sustrage hotărârile arbitrale de la exerciţiul căilor de atac şi de a le
supune numai controlului judecătoresc pe cale de acţiune; faptul că hotărârea arbitrală nu
este hotărâre judecătorească, ci doar asimilată hotărârii judecătoreşti (pentru că are o
natură juridică mixtă, de act jurisdicţional cu o indispensabilă componentă contractuală),
cu consecinţa că nu este supusă regulii voies de núlité n’ont lieu contre les jugements;
faptul că între motivele acţiunii în anulare se află şi unele motive ale căilor de atac din
dreptul comun nu are altă semnificaţie decât aceea de a defini limitele în care se exercită
controlul judecătoresc; calificarea dată de legiuitor – de acţiune în anulare – nu poate fi
schimbată de caracterul definitiv al sentinţei arbitrale, de împrejurarea că poate fi pusă în
executare pe cale silită, de efectele similare recursului, de instanţa competentă să judece
acţiunea (instanţa superioară celei competente dacă intervenea convenţia arbitrală), de
faptul că nu se poate renunţa la acţiunea în anulare decât după pronunţarea sentinţei
arbitrale sau de faptul că, după admiterea acţiunii în anulare, instanţa judecătorească
procedează ca instanţa de recurs.6
4
A se vedea, pentru punctele de vedere exprimate în materie, G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură
civilă comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 615, G. Beleiu, E. Osipenco, M. Cozmanciuc,
Desfiinţarea hotărârii arbitrale, în „Dreptul“ nr. 9/1995, p. 15, S. Zilberstein, I. Băcanu, Desfiinţarea
hotărârii arbitrale, în „Dreptul“ nr. 10/1996, p. 31-33, V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Regia
autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p. 450-452, I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All
Beck, Bucureşti, 2001, p. 702, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura Servo-Sat, Arad, 2001,
p. 404, V. M. Ciobanu, Despre natura juridică a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, în „Dreptul“ nr.
1/2002, p. 76-83 şi practica judecătorească acolo citată şi comentată; Decizia Curţii Supreme de Justiţie –
Secţii unite, nr. V/25 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 675/2001.
5
Vezi supra. V. M. Ciobanu, op. şi loc. cit.
6
Ioan Sabău Pop, Raporturile juridice în arbitrajul comercial, Revista Română de Arbitraj nr. 1/2007, p. 23.

6
 Tot astfel, împrejurarea că hotărârea pronunţată asupra acţiunii în anulare este
supusă numai recursului arată cu atât mai puternic cuvântt că suntem în prezenţa unei
judecăţ în primă instanţă, cu înlăturarea apelului; faptul că în legislaţia altor ţări (Franţa,
Belgia) sau în Legea model UNCITRAL, acţiunea în anulare este reglementată sub titlul
„căi de atac“, nu are vreo semnificaţie asupra naturii juridice a acţiunii în anulare, pentru
că legiuitorul român a procedat diferit, plasând acţiunea în anulare sub titlul „Desfiinţarea
hotărârii arbitrale“, asigurându-i o reglementare completă (cazuri de introducere,
termenul, instanţa competentă, modul de judecată etc.), aspect ce exclude calificarea
acţiunii şi a regulilor de judecată prin analogie cu căile de atac7.
De altfel, legiuitorul român nici nu s-a inspirat din Legea model UNCITRAL
pentru reglementarea acţiunii în anulare, ci din Codul de procedură român din 1940, cod
care, deşi a fost promulgat, nu a fost pus în aplicare.
Aşa cum s-a subliniat8, Cartea a IV-a „Despre arbitraj“ a Codului de procedură
civilă, constituie dreptul comun al oricărei forme de arbitraj privat: arbitraj ad-hoc şi
arbitraj instituţionalizat; arbitraj civil şi arbitraj comercial; arbitraj intern şi arbitraj
internaţional; arbitraj în drept şi arbitraj în echitate.
În dreptul românesc acţiunea în anulare prevăzută de art. 364 C. Pr. Civ. este
singurul mijloc prin care se poate cere desfiinţarea hotărârii arbitrale. În ceea ce priveşte
natura juridică a acesteia, opiniile din literatura juridică au fost şi sunt încă diferite.
Într-o primă opinie s-a susţinut că cererea de acţiune în anulare are natura juridică
a unui recurs, astfel încât hotărârea care urmează a se pronunţa este irevocabilă, putând
forma eventual obiectul unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri9.
Potrivit unei alte opinii, acţiunea în anulare este „o cale de atac civilă, autonomă
şi extraordinară”10. Este o cale de atac civilă deoarece este integrată în procesul civil
reglementat de codul de procedură civilă şi este o cale de atac autonomă întrucât nu se
subsumează recursului, având o reglementare proprie conţinută în art. 364 – 366 din

7
Idem. Pentru un punct de vedere diferit, a se vedea şi Decizia nr. V/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
8
I. Băcanu, Arbitrajul ad-hoc şi arbitrajul instituţionalizat în legislaţia romånă actuală, în revista „Dreptul“
nr. 8/1995, p. 5.
9
Gheoghe Boroi, D. Rădescu, „Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat”, Ed. All Bucureşti, 1994, p.
615.
10
Giorgiana Dănăilă „Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 307.

7
Codul de procedură civilă. În ceea ce priveşte caracterul de cale de atac extraordinară,
acesta decurge din dispoziţiile art. 364, alin. 1 C. Pr. Civ.
Într-o a treia opinie, acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale are o natură
juridică mixtă, jurisdicţională şi contractuală11. Astfel ea nu este o simplă acţiune în
anularea unei convenţii din care lipseşte orice componentă jurisdicţională, dar nici cale de
atac împotriva unui act exclusiv jurisdicţional, ci este un mijloc procedural specific de
desfiinţare a unei hotărâri arbitrale prin care s-a încălcat, în principal, convenţia
arbitrală12. Într-adevăr dacă se au în vedere cele nouă motive de anulare prevăzute de art.
364 din C. Pr. Civ. se poate constata că acestea sunt intim legate de convenţia arbitrală.
Jurisprudenţa în materie este de asemnea neunitară.
Astfel, unele instanţe au considerat că acţiunile în anulare a hotărârilor arbitrale
sunt acţiuni principale şi au procedat la judecarea acestora în primă instanţă, pronunţând
sentinţe13.
Au fost şi instanţe care au apreciat că acţiunile în anulare sunt căi de atac şi au
procedat la judecarea acestora ca instanţe de apel pronunţând decizii.
Nu în ultimul rând, au fost şi intanţe care au considerat că acţiunea în anulare a
hotărârii arbitrale constituie o cale de atac care trebuie soluţionată de către instanţa
judecătorească imediat următoare celei prevăzute la art. 342 C. Proc. Civ. În
circumscripţia în care a avut loc arbitrajul, în completul prevăzut pentru judecarea
recursului.

III.2. Motivele acţiunii în anulare

Grupând motivele acţiunii în anulare, identificăm următoarele categorii:

11
Savely Zilberstein, Ion Băcanu, „Desfiinţarea Hotărârii Arbitrale”, în Revista Dreptul nr. 10/1996, p. 32,
şi Savely Zilberstein, Ion Băcanu, „ Acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale. Natura juridică.
Compunerea instanţei, în Revista de Drept Comercial, nr. 1/2005, p. 95.
12
Pentru critica acestei opinii a se vedea Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, „Desfiinţarea hotărârii arbitrale”, în
Revista de Drept Comercial nr. 11/2004, p. 187.
13
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, nr. 1356/1999, publicată în extras în Revista
de Drept Comercial, nr. 11/2004, p. 187.

8
 a) Absenţa, nulitatea sau ineficacitatea convenţiei de arbitraj. Judecata în arbitraj
are ca fundament indeniabil convenţia părţilor, iar dacă această convenţie nu există ori,
deşi există, ea este nulă sau ineficace, arbitrajul însuşi nu poate să se organizeze şi să se
desfăşoare valabil. Înscriem aici primele două motive, deşi cel dintâi putea fi absobit în
cel de-al doilea14: a) Litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrjului – art.
364, alin. 1 litera “a” C. pr. Civ. Acest motiv al acţiunii în anulare trebuie corelat cu
prevederile art. 340. C. pr. Civ., în sensul cărora părţile pot conveni să soluţioneze pe
calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele numai dacă ele privesc drepturi asupra
cărora legea permite tranzacţia15; b) Tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o
convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante.
b) Organizarea şi funcţionarea tribunalului arbitral nu corespund convenţiei
arbitrale: a) Tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală
– art. 364, alin. 1, litera “c” C. pr. Civ; Părţile pot stabili “constituirea” tribunalului
arbitral şi “componenţa” acestuia16.
Neîndeplinirea sau încălcarea convenţiei părţilor cât priveşte constituirea şi
componenţa tribunalului arbitral poate întemeia acţiunea în nulitatea hotărârii arbitrale.
Excepţia constituirii sau compunerii necomforme a tribunalului arbitral este o excepţie
relativă, care trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare (art. 358 şi art. 108, alin. 3 C. pr. Civ.); b) Hotărârea a fost pronunţată după
expirarea termenului arbitrajului17, stabilit de părţi ori prorogat de ele sau al celui de 5
14
Dacă litigiul nu era susceptibil de soluţionate pe calea arbitrajului, atunci convenţia părţilor este evident
nulă.
15
Pentru ipoteză când un capăt de cerere este patrimonial, iar un altul este nepatrimonial, Curtea de Arbitraj
Comercial Internaţional a decis că va fi competentă instanţa judecătorească. (Încheierea nr. 157 din 31 mai
2001, în „Revista de drept comercial”, 2001, nr. 11, p. 166). Cum însă s-a precizat (I. Băcanu, op. Cit.,
Partea a II – a, p. 144), când nu există o legătură indisolubilă între capetele de cerere, competenţa se
împarte între arbitraj (pentru capetele de cerere patrimoniale) şi instanţa judecătorească (pentru capetele de
cerere nepatrimoniale). Este soluţia care a fost acreditată şi în alte ţări. Este locul să reiterăm obeservaţia că
sancţiunea contractuală a rezilierii, chiar atunci când se referă la o prestaţie personală, „are caracter
patrimonial pentru că este de natură să restabilească echilibrul patrimonial al părţilor contractuale”. (V.
Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura All Beck, Bucureşti, 1997, p. 131. În sens
contrar: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sect. Com., dec. Nr. 1015/1998, în „Dreptul”, 1998, nr. 10, p.
154; N. Gheorghiu, Cu privire la competenţa materială a instanţelor de judecată în soluţionarea acţiunilor
comerciale, în „Revista de drept comercial”, 1999, nr. 7- 8, p. 108.).
16
„Constituirea” se referă la modalitatea de formare a tribunalului arbitral; „componenţa” se referă la
numărul arbitrilor care formează tribunalul arbitral. (I. Băcanu, Controlul judecătoresc asupra hotărârilor
arbitrale, III, partea a – II – a, Motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale, în „Revista de drept comercial”,
2005, nr. 1, p. 111.
17
A se vedea, pentru amănunte, I. Deleanu, S. Deleanu, Desfiinţarea hotărârii arbitrale, în R.D.C., nr.
2/2001, p. 35 – 38.

9
luni de la constituirea tribunalului. Este locul să reamintim că însăşi legea a stabilit unele
cazuri de suspendare şi de prelungire a termenului de 5 luni, iar caducitatea arbitrajului
presupune notificarea celeilalte părţi şi a tribunalului arbitral, până la primul termen de
înfăţişare.
c) Procedura de judecată nu s-a realizat în conformitate cu normele arbitrajului.
Constituie motiv ala cţiunii în anulare faptul că „partea a lipsit la termenul când au avut
loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită” – art. 364, alin. 1 litarea
„d” C. Pr. Civ. Aşadar, nu simplul fapt al absenţei părţii, ci absenţa determinată de
neîndeplinirea procedurii de citare în condiţiile prevăzute de lege. Astfel se încalcă
prevederile art. 358 C. Pr. Civ., potrivit cărora „în întreaga procedură arbitrală”, sub
sancţiunea nulităţii, trebuie să se asigure părţilor „egalitatea de tratament, respectarea
dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii”18.
d) Hotărârea arbitrală nu satisface ea însăşi exigenţele legale. Astfel: a)
Tribunalul arbitrl s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat
asupra unui lucru ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Aşadar s-a pronunţat ultra, minus
sau plus petita, ignorând unele dintre capetele cererii reclamantului sau săvârşind un
exces faţă de limitele cererii sau faţă de puterile conferite arbitrului de către părţi.
Ipotezele evocate n-ar putea însă constitui motiv pentru solicitarea reabordării fondului
litigiului; b) Hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul
pronunţării, nu este semnată de arbitrii; c) Dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde
dispoziţii care nu se pot aduce la îndplinire; d) Hotărârea arbitrală încalcă ordinea
publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.
Motivele pentru exercitarea acţiunii în anulare19 sunt, astfel cum de uşor se poate
observa, dintre cele mai diverse, unele dintre ele sunt caracteristice căilor ordinare de
atac, iar altele căilor extraordinare de atac din dreptul comun. Aşa fiind, acţiunea în

18
Acest motiv al acţiunii în anulare – lipsa părţii la termenul când au avut loc dezbaterile, în condiţiile
neîndeplinirii legale a procedurii de citare – ni se pare insuficient, fiind preferabilă o formulare mai
cuprinzătoare: „procedura de judecată nu s-a realizat în conformitate cu normele arbitrajului”. S-ar include
astfel, sub semnul motivului în anulare, şi alte ipoteze, care, de altfel, rezultă din economia reglementării,
precum ignorarea de către tribunalul arbitral a normelor de desfăşurare a arbitrajului convenite de părţi,
nerespectarea dreptului la apărare, nerespectarea principiului contradictorialităţii, nerespectarea regulilor cu
privire la deliberare, soluţionarea litigiului în echitate în lipsa unui acord expres al părţilor în acest sens.
19
Pentru caracterizarea acţiunii în anulare ca o cale autonomă şi extraordinară de control judecătoresc a se
vedea Gh. Beleiu, E. Osipenco, M. Cozmanciuc, Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale în Dreptul nr.
9/1995, p. 15.

10
anulare poate fi considerată ca un mijloc procedural destinat a declanşa controlul
judecătoresc asupra unei hotărâri arbitrale.
Opiniile divergente din doctrină sunt determinate de marea diversitate a motivelor
ce pot conduce la desfiinţarea hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare. Dar la o
analiză atentă se poate uşor contata preponderenţa incontestabilă a temeiurilor care, în
dreptul comun, pot determina reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti. Iar,
în aceeaşi ordine de idei, se poate constata şi o pondere deosebită a motivelor de ordin
strict procedural, respectiv în legătură cu modul de aplicare a unor reguli sau dispoziţii de
drept procesual. Conotaţiile procedurale sunt prezente chiar şi în cazul celui de-al doilea
motiv de desfiinţare a hotărârii lipsa unei convenţii arbitrale sau soluţionarea litigiului pe
baza unei convenţii bnule sau inoperante. Înt-adevăr, şi acest motiv tinde la desfiinţarea
hotărârii arbitrale care nu avea un suport logico-juridic. Desigur, nu se poate ignora şi
existenţa motivelor specifice caracterului arbitral al litigiului.
Unele din motive de desfiinţare a hotărârii arbitrale operează în aceleaşi condiţii
ca şi în dreptul comun, dată fiind formularea aproape identică a textelor legale care le
consacră. Datorită acestui fapt nu este necesară o dezvoltare deosebită a motivelor
enunţate. Totodată trebuie remarcată redactarea precisă a dispoziţiilor procedurale care
consacră motivele de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale, fapt care ne determină să nu
stăruim asupra lor20.
O observaţie particulară se impune în privinţa motivului prevăzut de art. 364 lit. f
C. Proc. Civ., respectiv cel legat de ipoteza în care tribunalul arbitral nu s-a pronunţat
asupra unui lucru cerut. Este practic vorba de aceeaşi situaţie juridică care dă dreptul la
completarea hotărârii arbitrale în condiţiile art. 362 C. Proc. Civ. Aşa fiind, în acest caz
se poate vorbi de un veritabil drept de opţiune al părţii între a recurge la procedura
completării hotărârii arbitrale şi cea a desfiinţării ei pe calea acţiunii în anulare. Este
totuşi mai puţin probabil ca partea să recurgă la cel de-al doilea mijloc procedural, dat
fiind simplitatea şi supleţea procedurii de completarea a hotărârii.

III.3. Soluţionarea acţiunii în anulare

20
Ioan Leş, Codul de procedură civilă civilă – comentat şi adnotat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.
1027.

11
 III.3.1. Exercitarea acţiunii

Pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale, partea sau părţile trebuie să introducă

acţiunea în anulare – singurul mijloc procedural prin care se poate obţine desfiinţarea
hotărârii. Instanţa nu se poate seiza din oficiu. Obiectul acţiunii în anulare îl constituie, de
regulă, sentinţa arbitrală prin care s-a rezolvat fondul cauzei. Dar, precum în procedura
judiciară, obiectul acţiunii în anulare îl poate constitui şi sentinţa pronunţată în caz de
renunţare la însuşi dreptul dedus judecăţii, sentinţa prin care se consfinţeşte învoiala
părţilor, sentinţa prin care se pune capăt litigiului arbitral într-un alt mod decât prin
judecarea fondului.21
Potrivit art. 364 C. Pr. Civ., părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la
dreptul de a introduce acţiunea în anulare; renunţarea la acest drept se poate face după
pronunţarea hotărârii arbitrale.

III.3.2. Termenul

Art. 365 alin. (2) C. Proc. Civ. prebvede că acţiunea în anulare poate fi introdusă
în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale.
Termenul este unul imperativ şi se calculează potrivit art. 101 alin. (3) de la data
comunicării valabile a hotărârii arbitrale. Dacă, le cererea unei părţi se comunică prima
dată dispozitivul (aşa cum se face în practica Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional
Bucureşti), termenul curge de la data comunicării hotărârii integrale.

III.3.3. Competenţa

Competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare revine, potrivit art. 365 alin. (1) C.
Proc. Civ., instanţei imediat superioare instanţei judecătoreşti prevăzute de art. 342 C.
Proc. Civilă. Este o normă specială de competenţă în raport cu principiul potrivit căruia
toate incidentele privitoare la organizarea şi desfăşurarea arbitrajului intră în atribuţiile
21
Ion Băcanu, Controlul judecătoresc asupra hotărţrii arbitrale, partea a – III – a, Exercitarea şi judecarea
acţiunii în anulare, în „Revista de drept comercial”, 2005, nr. 2, p. 121.

12
instanţei care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi avut căderea de a soluţiona litigiul în
fond. Dar art. 365 alin. (1) C. Proc. Civ. condiţionează competenţa acestei instanţe de
situarea ei în circumscripţia teritorială în care a avut loc arbitrajul.
Redactarea actuală a primului alineat a textului comentat a fost dată prin Legea nr.
219/2005. Noul text aduce precizarea că legiuitorul are în vedere în cadrul acestei
prevederi legale competenţa de soluţionare a acţiunii în primă instanţă.
Odată învestită cu soluţionarea acţiunii, instanţa competentă va putea dispune
suspendarea executării hotărârii arbitrale, dar numai după depunerea unei cauţiuni fixate
de ea.
Jurisprudenţă
Competenţă. Potrivit dispziţiilor art. 364 C. Proc. Civ., hotărârea arbitrală poate
fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare şi este de competenţa instanţei judecătoreşti
ierarhic superioare. Acestei instanţe i-ar fi revenit competenţa soluţionării în fond a
cauzei în lipsa clauzei compromisorii (art. 342 C. Proc. Civ.), după cum prevăd
dispoziţiile art. 365 C. Proc. Civ., soluţia pronunţată în acţiunea în anulare fiind supusă
recursului. Aşadar, acţiunea în anulare este o cale de atac similară apelului, motiv pentru
care, potrivit art. 17 din legea nr. 92/1992, completul de judecată ar fi trebuit alcătuit din
doi judecători. În speţă, completul de judecată a fost alcătuit dintr-un singur judecător,
fapt ce atrage nulitatea hotărârii pronunţate şi casarea ei22.
Competenţa materială în cazul cererii de anulare a hotărârii arbitrale revine,
potrivit prevederilor art. 365 C. Proc. Civ., instanţei judecătoreşti imediat superioare celei
prevăzute de art. 342 C. Proc. Civ., în circumscripţia căreia a avut loc abitrajul.
Dacă, în lipsa convenţiei arbitrale, instanţa competentă să soluţioneze litigiul este
judecătoria, acţiunea în anularea hotărârii arbitrale este de competenţa instanţei imediat
superioare, respectiv tribunalul, conform art. 365 C. Proc. Civ.23

III.3.4. Suspendarea executării hotărârii

22
Dec. Nr. 407 din 27 ianurie 2000 C.S.L. s. Com, în Dreptul nr. 7/2001, p. 213,
23
Dec. Nr. 736 din 15 decembrie 2000, C.A. Ploieşti, s. Com. Şi de cont. Adm. Şi fiscal, în C.J. nr. 5/2002,
p. 83.

13
 Suspendarea executării hotărârii arbitrale atacată cu acţiunea în anulare pate fi
dispusă de instanţa judecătorească, numai după depunerea unei cauţiuni – art. 365, alin.
Ultim. C. Pr. Civ. Comparând textul articolului menţionat cu cel al art. 300, alin. 2-3 C.
Pr. Civ., care vorbeşte de „suspendarea la cerere a executării hotărârii”, ni se pare
admisibilă ipoteza, în prezenţa unor motive de nulitate de ordinul evidenţei, că instanţa va
putea, din oficiu, să dispună suspendarea.
Asupra cererii de suspendare, instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin
încheiere, care poate fi separat atacată cu recurs. Suspendarea va putea fi dispusă şi de
preşedintele instanţei, în condiţiile prevăzute de art. 403 alin. 3-4 C. Pr. Civ.

III.3.5. Anularea hotărârii şi consecinţele anulării

Asupra acţiunii în anulare instanţa competentă se pronunţă printr-o hotărâre.

Hotărârea se pronunţă atât în cazul admiterii, cât şi al respingerii acţiunii. În cazul
admiterii acţiunii, instanţa va anula hotărârea arbitrală, iar dacă litigiul este în satre de
judecată, se va pronunţa în fond în limitele permise de convenţia arbitrală. Dacă însă este
necesară administrarea de noi probe, instanţa competentă va proceda la administrarea lor,
pronunţându-se în fond numai după realizarea acestie operaţiuni. În acest caz, hotărârea
de anulare nu se va puea ataca decât o dată cu hotărârea asupra fondului.
Jurisprudenţă
Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată, constatând că stabilirea
unei singure căi ordinare de atac împotriva sentinţelor pronunţate în cauzele ce au ca
obiect acţiuni în anulare nu contravine prevederilor art. 21 din Constituţie. În
conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 125 şi 128 stabilirea competenţei
instanţelor judecătoreşti, a procedurii de judecată, precum şi a condiţiilor de exercitare a
căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti intră în competenţa exclusivă a
legiuitorului. Totodată accesul liber la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, nu
poate avea semnificaţia că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la
toate căile de atac24.

24
C.C. Decizia nr. 66/2001, în M. Of. Nr. 169 din 4 aprilie 2001.

14
 III.3.6. Calea de atac

Hotărârea instanţei judecătoreşti cu privirea la acţiunea în anulare poate fi atacată

numai cu recurs [art. 366 alin. (2) C. Proc. Civ.].
În respectarea regulii potrivit căreia atunci când „tace” norma specială se
completează cu norma generală, termenul de exercitare a recursului este de 15 zile şi
curge de la data comunicării, conform art. 301 C. Proc. Civ.

Bibliografie

A. Tratate, cursuri, monografii

1. Deleanu Ion, Deleanu Sergiu, Arbitrajul intern şi internaţional, Ed. Rosseti, Bucureşti,
2005;
2. Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura Servo-Sat, Arad, 2001;
3. Leş Ioan, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;

15
4. Leş Ioan, Codul de procedură civilă civilă – comentat şi adnotat, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;
5. Roş Vasile, Arbitrajul comercial internaţional, Regia autonomă Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2000;
6. Stoica Valeriu, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura All Beck,
Bucureşti, 1997;
7. Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

B. Reviste de specialitate

1. Băcanu Ion, Controlul judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale, III, partea a – II – a,

Motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale, în „Revista de drept comercial”, nr. 1/2005;
2. Băcanu Ion, Controlul judecătoresc asupra hotărţrii arbitrale, partea a – III – a,
Exercitarea şi judecarea acţiunii în anulare, în „Revista de drept comercial”, nr.2/2005;
3. Băcanu Ion, Arbitrajul ad-hoc şi arbitrajul instituţionalizat în legislaţia romånă actuală,
în revista „Dreptul“ nr. 8/1995;
4. Beleiu Gheorghe, E. Osipenco, M. Cozmanciuc, Acţiunea în anularea hotărârii
arbitrale în Dreptul nr. 9/1995;
5. Ciobanu Viorel Mihai, Despre natura juridică a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale,
în „Dreptul“ nr. 1/2002;
6. Deleanu Ion, Deleanu Sergiu, Desfiinţarea hotărârii arbitrale, în R.D.C., nr. 2/2001;
7. Gheorghiu Nicolae, Cu privire la competenţa materială a instanţelor de judecată în
soluţionarea acţiunilor comerciale, în „Revista de drept comercial”, 1999;
8. Pop Ioan Sabău, Raporturile juridice în arbitrajul comercial, Revista Română de
Arbitraj nr. 1/2007.

C. Jurisprudenţă

1. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţii unite, nr. V/25 iunie 2001, publicată
în Monitorul Oficial nr. 675/2001;

16
2. Decizia Nr. 1015/1998, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sect. Com., în „Dreptul” nr.
10/1998;
3. Decizia Nr. 407 din 27 ianurie 2000 C.S.J. s. Com, în Dreptul nr. 7/2001;
4. Decizia Nr. 736 din 15 decembrie 2000, C.A. Ploieşti, s. Com. Şi de cont. Adm. Şi
fiscal, în C.J. nr. 5/2002;
5. Decizia nr. V/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
6. Încheierea nr. 157 din 31 mai 2001, în „Revista de drept comercial”, nr. 11/2001.

17