Vous êtes sur la page 1sur 3

Luceafarul – Mihai Eminescu

Poemul “Luceafarul” valorifica in mod original particularitatile romantismului, curent


literar care impune sentimentul si fantezia creatoare, subiectivitatea si fascinatia misterului.
Poemul a fost publicat in anul 1883 in “Ansamblul Societatii Academiei Social-literare
Romania Juna din Viena, fiind reprodus in revista “Convorbiri literare”.
Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a conditiei geniului, in
raport cu societatea, iubirea si cunoasterea. Motivele care concretizeaza aceasta tema sunt:
luceafarul, noaptea, luna, ingerul, demonul, visul.
Viziunea conform careia se contureaza ideile poetice este romantica, data de sursele de
inspiratie, teme si motive specifice, relatia antitetica dintre geniu si societate, amestecul
genurilor, speciilor si stilurilor, precum elegia, meditatia si pastelul.
Sursele de inspiratie sunt folclorice, reprezentate de basme romanesti sau de motive
mitologice specifice si filozofice ce au la baza antinomiile din filozofia lui Arthur
Schopenhauer care prezinta statutul geniului in raport cu omul comun. Lirismul este de
masti, deoarece protagonistii poemului sunt masti ale geniului, in sensul ca eul poetic se
proiecteaza in diverse ipostaze lirice:
fata de imparat – Luceafarul, Catalin – Catalina, Hyperion – Demiurgul.
La nivel compozitional, substanta poetica este organizata pe 2 planuri: unul universal-
cosmic si celalalt uman-terestru, reprezentand aspiratii ale celor doua moduri de existenta:
geniul si omul comun.
La nivel formal, poemul este alcatuit din 98 de catrene, grupate in 4 tablouri, intre care
se stabilesc relatii de simetrie si de opozitie. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului, prin
utilizarea formulei de inceput: “A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”. In continuare
este conturat portretul fetei de imparat, realizat prin superlative populare si comparatii care
evidentiaza unicitatea si perfectiunea fizica a acesteia.
Primul tablou al poemului prezinta o poveste de iubire fantastica, intre o fata de
imparat si un luceafar. Fata contempla luceafarul de la fereastra castelului, iar la randul sau,
luceafarul o indrageste pe fata.
Semnificatia alegoriei este aceea ca omul comun de natura superioara aspira spre
absolut, iar geniul simte nevoia compensatiorie a relativitatii. Cadrul este romantic, nocturn,
favorabil visului, iar motivul noptii si al castelului, accentueaza romantismul.
Prima ipostaza a luceafarului are la baza visul si marea, principii complementare care ii
asigura conditia titanic. Infatisarea sa se incadreaza canoanelor romantice: par de aur, umerile
goale. Umbra fetei stravezii si il situeaza in ipostaza angelica. Oximoronul “mort frumos cu
ochii vii” ilustreaza ideea ca in ciuda reproducerii infatisarii umane, trupul este lipsit de viata,
iar comunicarea cu fata de imparat este imposibila.
De aceea, desi ii ofera lumea acvatica si eternizarea iubirii, fata de imparat il refuza,
constatand incompatibilitatea lor. Chiar si la a doua invocatie a luceafarului rostita de fata,
aceasta ii refuza darul, lumea cosmica, evidentiind diferentele dintre cele doua lumi. In
finalul tabloului, luceafarul formuleaza sintetizator deosebirile, dar accepta sacrificiul suprem
cerut de fata, afirmandu-si astfel superioritatea.
Tabloul al II-lea prezinta idila dintre Catalin si Catalina, infatisandu-se o alta ipostaza
a iubirii, implinita in plan terestru. Asemanarea numelor evidentiaza apartenenta la aceeasi
categorie, cea a omului comun. Portretul lui Catalin este realizat atat direct prin prezentarea
trasaturilor fizice si morale sau a statutului social, cat si indirect, prin limbaj, ce apartine
vorbirii populare.
Asadar, Catalin devine simbol al mediocritatii si inferioritatii pamantene, fapt
evidentiat si de Catalina, ce remarca ulterior asemanarea lor.
Tabloul al III-lea este alcatuit din 3 secvente: zborul cosmic, ruga si raspunsul
demiurgului.
In dialogul cu demiurgul, luceafarul ii cere sa-l dezlege de nemurire pentru a face
posibila iubirea cu o muritoare. Pentru a-l convinge sa renunte la aceasta idee, demiurgul ii
ofera, in final, ipostaza orfica, cea a geniului militar si cea a imparatului.
Tabloul al IV-lea incheie simetric poemul, datorita prezentei celor doua planuri: cosmic
si terestru. Ideile celor doi tineri indragostiti au loc intr-un cadru romantic, determinat de
prezenta motivelor specifice: seara, noaptea, luna, visul.
Declaratia de dragoste a tanarului il proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina, decat aceea
din partea a doua a poemului. Fata are din nou nostalgia luceafarului si ii adreseaza pentru a
treia oara chemarea, insa de data aceasta dorinta este de a-i lumina norocul in dragoste.
Raspunsul luceafarului delimiteaza raspunsul celor doua lumi, exprimand acceptarea
orgolioasa a propriei conditii.
La nivel stilistic, poemul cuprinde numeroase figuri de stil, precum: alegoria, metafora,
etc.
La nivel prozodic, poemul este alcatuit din 98 de catrene cu versuri cu masura de 7-8
silabe, cu rima incrucisata si cu ritm predominant iambic.
In concluzie, poemul filozofic si poetic “Luceafarul” ilustreaza prin intermediul unei
alegorii tema romantica a conditiei geniului. Aceasta opera reprezinta o meditatie asupra
incompatibilitatii dintre conditia geniului si lumea, deoarece geniul este vazut ca o fiinta
solitara, nefericita, opusa omului comun care isi gaseste fericirea prin iubire.
Mesajul poemului este acela ca generalul tanjeste dupa intruchipare individuala, iar in
antiteza, umanul aspira idealitatea eternal, cele doua universuri ramanand pentru totdeauna
incompatibile.