Introduce Re in Teoria Comunicarii (Haines)

MODELE COMUNICAŢIONALE 13
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII
1. Conceptul de comunicare
Nevoia de a comunica, de a transmite sau de a afla de la semenii

noştri idei, informaţii, sentimente, este o trăsătură fundamentală a
omului, ea i-a condiţionat existenţa şi întreaga evoluţie, devenind o
necesitate vitală.
Pe drept cuvânt, teoreticianul francez Bernard Voyenne afirmă
că „schimbul de informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru
societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism. A trăi
în societate înseamnă a comunica.” (Bernard Voyenne, 1980, p.11).
Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a
informaţiilor, ideilor şi sentimentelor (atitudinilor, opiniilor) de la un
individ la altul, de la un individ către un grup social şi de la acesta
către altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de
semnificaţii între persoane.
The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart şi
Robert K. Barnhart, defineşte astfel comunicarea:
1. furnizarea de informaţii sau ştiri pe cale orală sau scrisă;
2. scrisoare, mesaj, informaţie sau ştiri;
3. un mijloc de a trece de la unul la celălalt; legătură;

14 ION HAINEŞ
4. actul de a transmite; transfer. (The World Book
Dictionary,1993, p. 420)
Acelaşi dicţionar face distincţie între comunicare şi comuni-
caţii, pe care le defineşte (pe acestea din urmă) drept:
a) un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio,
televiziune şi altele;
b) un sistem de rute sau facilităţi pentru transportarea
proviziilor militare, a vehiculelor şi a trupelor;
c) studiul transmisiei informaţiilor şi divertismentului prin
vorbire sau scriere, prin reviste şi ziare, prin radio, televiziune,
discuri, fonograf sau alte mijloace (Idem).
Dicţionarul de sociologie defineşte procesul de comunicare
drept un „proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia
într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în
vederea receptării” (Dicţionar de sociologie, 1996, p.124)
Pentru Robert Escarpit, „a comunica nu înseamnă numai a emite
şi a primi, ci a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de
schimburi felurite care se încrucişează şi interferează unele cu altele”
(Robert Escarpit, 1980, p.128).
Comunicarea este „transferul de informaţii prin intermediul
mesajelor”, afirmă Pierre Guiraud (P. Giraud, p.145-146).
Termenul însuşi de comunicare – de la latinescul communis
(comun, a pune în comun, a fi în relaţie) – abia era cunoscut în urmă
cu 40 de ani în sensul în care este folosit în prezent. De obicei,
conceptul de comunicare se confundă cu limbajul, adică mijlocul de
transmitere a ideilor. Dacă în secolul al XIV-lea, termenul de
comunicare era folosit în sensul definit mai sus, începând cu secolul
al XVI-lea, odată cu dezvoltarea şi modernizarea căilor de comuni-
caţie (poşta, drumurile), el capătă o nouă semnificaţie: aceea de a
transmite, pentru ca mai târziu, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea,
odată cu apariţia şi dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicaţie
(tren, automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune),
comunicarea să însemne, de fapt, transmitere, adică difuzare.
În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea în relaţie cu
cineva aflat la distanţă, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; în
epocile moderne, comunicarea înseamnă un transport (transfer) de
“gânduri şi mesaje”, nu numai de “bunuri şi persoane”.
Se modifică, odată cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de
comunicare, ci şi modurile şi mijloacele comunicării. De la comu-
nicarea directă, care presupune obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi
timp a emiţătorului şi a receptorului de mesaje, se ajunge la
comunicarea indirectă, mediată (scrisul, presa-ziarul, radioul,
televiziunea).
Comunicarea este înţeleasă ca un proces al transmiterii expresiilor
semnificative între oameni, ca un concept care include toate acele pro-
cese prin care oamenii se influenţează unii pe alţii. Actul comunicării se
realizează atunci când o sursă de mesaje transmite semnale, prin inter-
mediul unui canal, la receptor, când emiţătorul transmite o informaţie, o
idee sau o atitudine (chiar tăcerea implică o atitudine, o informaţie).
Alături de a comunica, cu sensul de a transmite un mesaj, o infor-
maţie etc., limba română mai cunoaşte şi sensul de a cumineca, pro-
venit tot din latină (<lat. communico, -are), care înseamnă a (se) împăr-
tăşi (cu semnificaţie religioasă). [Excomunicarea avea sensul de “a opri
de la împărtăşanie,” adică excluderea din comunitatea religioasă].
Wilbur Schramm, în studiul său Procesul comunicării, vizează
acest înţeles al termenului: “Când comunicăm, încercăm să stabilim o
comuniune cu cineva. Adică încercăm să împărtăşim o informaţie, o
idee sau o atitudine” (Robert Wilbur Schramm, 1971).
La rândul său, Constantin Noica face observaţii de nuanţă în
alăturarea celor doi termeni. Cuvântul cuminecare, constată Noica,
“vine de la latinescul communicare şi, prin latina ecleziastică, a căpă-
16 ION HAINEŞ
tat în toate limbile romanice acelaşi sens, de a se împărtăşi de la, a
se împărtăşi întru ceva” (Constantin Noica, 1987, p.190).
Într-o carte apărută acum câţiva ani, autorul, Nicki Stanton,
definind obiectivele comunicării, afirmă: “Ori de câte ori scriem sau
vorbim, încercând să convingem, să explicăm, să influenţăm, să
educăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul
procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri
principale:
• să fim receptaţi (auziţi, citiţi);
• să fim înţeleşi;
• să fim acceptaţi;
• să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau
de atitudine).
Atunci când nu reuşim să atingem nici unul din aceste obiective,
înseamnă că am dat greş în procesul de comunicare” (Nicki Stanton,
1995, p.1).
Se poate vorbi despre două sensuri ale comunicării: unul
restrâns, prin care se înţelege transmiterea de informaţii, prin
intermediul unor mesaje, proces specific uman, care a dus la
constituirea limbajului, şi altul larg, de contact şi colaborare, cu
ajutorul sunetelor şi al gesturilor, comunicare ce se manifestă şi pe
scară animală.
Limbajul uman se manifestă în comunicare reciprocă. Există di-
verse moduri şi mijloace de comunicare în funcţie de relaţia dintre
vorbitor şi ascultător, de distanţa (în timp şi spaţiu) dintre ei, de
mijlocul de comunicare.
Oamenii se înţeleg între ei prin gesturi şi cuvinte, în cazul comu-
nicării directe, prin scris sau mijloace moderne de comunicare (presa,
radioul, televiziunea etc.), în cazul comunicării indirecte.
Comunicarea înseamnă transmiterea de semnificaţii cu ajutorul
semnelor. Condiţia obligatorie a realizării procesului de comunicare
este aceea ca semnele prin care e transmis un mesaj să aibă aceeaşi
semnificaţie pentru vorbitor şi ascultător, cu alte cuvinte, să vorbească
aceeaşi limbă.
“O trăsătură a tuturor proceselor de comunicare este aceea că
întreaga comunicare antrenează schimbarea. Ori de câte ori are loc
comunicarea se produce o schimbare de stare – se întâmplă ceva care
modifică relaţia participanţilor unul faţă de celălalt sau faţă de lumea
exterioară”, afirmă Denis McQuail (Denis McQuail, 1999, p.34).
Domeniul este vast. În fond, în activităţile umane, totul este
comunicare: a vorbi, a scrie, a asculta, a privi. Omul este o fiinţă comu-
nicaţională. În absenţa comunicării, întreaga existenţă umană ar fi de ne-
conceput. Evoluţia culturii şi a civilizaţiei, a omului însuşi, ca fiinţă
superioară, este legată implicit de evoluţia procesului de comunicare, de
multiplicarea şi diversificarea modurilor şi mijloacelor de comunicare.
Studiată ca proces social, comunicarea a devenit obiect de
cercetare al ştiinţelor sociale. S-a constituit astfel o teorie autonomă, a
comunicării sau comunicaţiilor, definită drept “un ansamblu de
principii, norme şi concepte care caută să explice procesele privind
transmiterea, recepţia, stocarea şi utilizarea informaţiilor din toate
sferele vieţii sociale, între care politica, economia şi opinia publică
ocupă locuri prioritare” (Opinia Naţională, 1995, p.1).
Vom preciza însă, împreună cu cei trei autori olandezi ai Ştiinţei
comunicării (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen), că nu
orice formă sau proces de comunicare interesează această ştiinţă, ci
acele circuite profesionale şi instituţionale ale informaţiei, care se adre-
sează fie publicului în general, fie unui public specializat (J.J. Van
Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p. 46).
2. Paradigma evoluţionistă şi conceptul de societate de masă

Fenomenul complex al mass-media constituie obiectul diverselor
ştiinţe, cum ar fi: sociologia mass-media, psihologia socială, lingvistica,
18 ION HAINEŞ
cibernetica, teoria informaţiei, teoria comunicării, semiotica etc.
Eterogenitatea punctelor de vedere în definirea termenului face necesară
raportarea sa la noţiuni interferente ca: societate de masă, cultură de
masă, consum de masă, producţie de masă, cultură mass-media.
Să le examinăm pe rând:
Societatea de masă
Dezvoltarea comunicării umane este strâns legată de evoluţia
societăţii în ansamblul ei. Deşi preocuparea pentru studiul naturii şi
ordinii sociale a existat dintotdeauna, totuşi sociologia, ca ştiinţă
autonomă, s-a constituit abia în anii ’30-’40 ai secolului al XIX-lea.
Auguste Comte este cel care introduce, în 1838, termenul de
sociologie, ca studiu al faptelor sociale.
El a dezvoltat concepţia organică a societăţii, văzând în
societate un organism colectiv, de sine stătător, care are o anumită
structură, echilibrată şi armonică, şi care este supusă schimbărilor
evoluţioniste. Un principiu fundamental al organizării societăţii îl
constituia, în opinia sa, specializarea, considerată drept un criteriu al
stabilităţii şi armoniei sociale.
Totodată, evoluţia societăţii poate duce, printr-o diviziune
exagerată a muncii, prin supraspecializare, la distrugerea echilibrului
social, la dezorganizare şi declin prin ruperea legăturilor dintre
oameni, prin înstrăinarea lor, prin afectarea comunicării eficiente între
părţile componente ale organismului social.
Idei asemănătoare descoperim şi în opera lui Herbert Spencer,
un alt fondator al sociologiei moderne.
Aceeaşi concepţie organică a societăţii, aceeaşi teorie evoluţio-
nistă, aceeaşi opinie despre diviziunea muncii, văzută ca factor
unificator al organismului social. Spencer a făcut o analogie între
societate şi organismul individual şi a susţinut ideea evoluţiei
naturale, ca factor reglator al societăţii.
Deşi ambii sociologi au teoretizat teza diferenţierii sociale şi
consecinţele supraspecializării, ei nu au prevăzut marile schimbări pe
care avea să le producă revoluţia industrială odată cu secolul al XX-lea.
O contribuţie teoretică originală propune, în 1887, Ferdinand
Tönnies prin cele două tipuri diferite de organizare socială numite de
el Gemeinschaft und Gesellschaft.
Comentând aceste două concepte, Melvin L. De Fleur şi Sandra
Ball-Rokeach precizează: “Organizarea Gemeinschaft este una în
care oamenii sunt foarte legaţi unul de altul prin tradiţie, rudenie,
prietenie sau datorită altui factor social de coeziune.
O astfel de organizare socială plasează individul în interiorul
unor sisteme foarte puternice de control social neoficial. Pe scurt,
Gemeinschaft se referă la un sentiment reciproc de legătură… care
face ca fiinţele omeneşti să rămână împreună ca membri ai unui
întreg. Acel întreg poate fi o familie, un clan, un sat, un ordin religios
sau chiar o întreagă societate, dar are ca bază pentru unitatea sa
acest fel special de relaţie socială între membrii săi. (Melvin
DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.158).
În ceea ce priveşte cel de al doilea termen, el vizează un alt tip,
total opus, de relaţii sociale între membrii societăţii: “Condiţia esen-
ţială a relaţiei sociale în cadrul Gesellschaft-ului este contractul.
Contractul în sensul larg este o relaţie socială voluntară, convenită în
mod raţional, în cadrul acestuia cele două părţi promit să îndepli-
nească anumite obligaţii specifice una pentru alta sau să se recurgă la
anumite penalităţi dacă contractul este încălcat. În timp ce contractul
este o relaţie oficială (adesea în scris şi întotdeauna susţinut de
mecanisme impersonale de control social), relaţia socială
Gemeinschaft este neoficială”(Melvin DeFleur, Sandra Ball-
Rokeach, 1999, p.158).
De fapt, concluzionează cei doi teoreticieni, “în toate instituţiile
sociale majore, ordinea economică, structura politică, sistemul educa-
20 ION HAINEŞ
ţional, religia şi uneori chiar familia, legătura mai veche de tip
Gemeinschaft, bazată pe “sentimentul reciproc de coeziune”, este
înlocuită de relaţii de tip contractual”. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-
Rokeach, 1999, p.159).
Preluând tezele înaintaşilor săi, Elile Durkheim publică în 1893
lucrarea Diviziunea socială a muncii, subliniind ideea implicaţiilor
sociale ale acesteia. El dezvoltă conceptele de solidaritate mecanică,
prin care înţelege omogenitatea oamenilor esenţialmente asemănă-
tori, şi solidaritatea organică, bazată pe eterogenitate.
Diviziunea muncii duce la creşterea gradului de individualitate
şi de diferenţiere socială în cadrul societăţii. Relaţiile care se stabilesc
între oameni sunt formale şi au un caracter segmentat. Atunci când
indivizii nu mai pot întreţine relaţii cu ceilalţi, se produce o dizarmo-
nie, o patologie a organismului social, o rupere a solidarităţii organi-
ce. “Pe măsură ce secolul al XIX-lea se apropia de sfârşit, societatea
ce se dezvoltase părea rezultatul unei treceri de la un sistem tradiţio-
nal şi stabil, în care oamenii erau strâns legaţi unul de altul, la unul de
o mai mare complexitate, în care indivizii erau izolaţi din punct de
vedere social”, afirmă Melvin De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach
(Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p. 163).
Toţi cercetătorii ordinii sociale ajung la concluzia că “lumea
occidentală suferea o creştere a heterogenităţii şi a individualismului,
o reducere a gradului în care societatea îşi putea controla efectiv
membrii prin mijloace neoficiale, o alienare din ce în ce mai mare a
individului faţă de ideea de identificare puternică cu comunitatea ca
întreg, o creştere a ponderii relaţiilor contractuale, segmentate, şi o
creştere a izolării psihologice a fiinţei omeneşti”. (Melvin DeFleur,
Sandra Ball-Rokeach, 1999, p. 163).
Toate aceste teorii au condus la ideea societăţii de masă.
Recapitulând, se poate spune că societatea de masă se raportează la
relaţia dintre indivizi şi ordinea socială. Din această perspectivă, toţi
cercetătorii atribuie acestui tip de societate aceleaşi trăsături specifice:
“dizolvarea grupurilor primare, dezintegrarea comunităţilor locale,
dominarea instituţiilor birocratice şi uniformizarea condiţiilor sociale.
Odată cu deplasarea funcţiilor de socializare în afara familiei,
pierderea solidarităţii colective (inclusiv de clasă) şi dezvoltarea
relaţiilor interpersonale, oamenii se constituie într-o amplă societate
anonimă expusă tuturor manipulărilor şi, în primul rând, acţiunilor
unui lider carismatic”. (Dicţionar de sociologie, 1996, p.250).
Dicţionarul de sociologie (coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr
Vlăsceanu) enumeră următoarele caracteristici ale societăţii de masă:
“anonimitate, grupări de tip asociativ, economie diversă, mobilitate,
specializare şi diferenţiere extreme, solidaritate organică, complicaţie a
vieţii sociale, specializarea rolurilor şi statusurilor, statusuri parţiale şi
dobândite dependente de educaţie, mare diversitate de roluri, distanţare
faţă de rol, conflicte interroluri, relaţii pe bază de roluri fragmentate,
putere bazată pe valori extralocale, funcţii manifeste, multiplicarea
grupurilor de segregare şi conflict, organizare pe baza sistemului de
vot, viaţă socială concentrată pe ocupaţie, textură relaţionară slabă,
opţiuni individuale în afara normelor şi valorilor tradiţionale, alienare
şi redundanţă socială scăzută (Dicţionar de sociologie, 1993, p. 550).
Ideea de societate de masă nu este echivalentă cu o societate
masivă, adică cu un număr mare de membri.
Delimitări importante găsim în Teorii ale comunicării de masă
de Melvin De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach: „Societatea modernă este
alcătuită din mase în sensul că <a apărut o masă uriaşă de indivizi
izolaţi, interdependenţi în tot felul de moduri specializate şi totuşi fără
să aibă nici o valoare sau scop unificator>. Slăbirea legăturilor tradi-
ţionale, creşterea raţionalităţii şi diviziunea muncii, au creat societăţi
alcătuite din indivizi legaţi doar precar unul de altul. În acest sens,
cuvântul masă sugerează ceva mai aparte de agregat, decât de grup
22 ION HAINEŞ
social strâns împletit”. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach,
1999, p.164).
Conceptul de comunicare de masă este strâns legat de cel de
societate de masă. Apariţia noilor mijloace de comunicare a provocat
un impact profund asupra societăţii mai ales în prima etapă, aceea din
timpul primului război mondial şi din perioada interbelică, atunci
când se credea că mass-media au o influenţă atotputernică, că ele pot
manipula masele şi opinia publică, mai ales prin intermediul
propagandei. Această credinţă se baza şi pe unele teorii psihologice
care vedeau în public o societate de masă automatizată, format din
indivizi izolaţi şi anonimi, un public pasiv, supus fără discernământ
mesajelor mass-media.
Publicul receptează în mod uniform aceste mesaje, iar fiecare
membru al publicului reacţionează imediat şi afectiv la stimulii pro-
vocaţi de mesajele mass-media. (Vezi, în acest sens, şi lucrările
Psihologia mulţimilor de Gustave Le Bon, 1895, şi Violul
mulţimilor prin propaganda politică, Le viol des foules par la
propagande politique, Gallimard, Paris, 1939, de Serge
Tchakhotine).
Pe această bază, au apărut unele teorii moderne despre procesul
comunicării de masă, cum ar fi teoria glonţului magic şi teoria
hipodermică, despre care vom vorbi mai târziu. Deocamdată, să
precizăm că ideea fundamentală a acestor teorii vizează raportul
stimul-răspuns, că indivizii sunt văzuţi izolaţi, rupţi de legături sociale
puternice, supuşi influenţei fascinante a mesajelor mass-media,
reacţionând ca la o injecţie la aceşti stimuli.
După cel de al doilea război mondial şi, mai ales, de prin anii
’50, paradigma efectelor puternice ale mass-media îşi pierde
actualitatea, apare ideea relativităţii acestor efecte, a caracterului lor
limitat, modificându-se şi imaginea receptorului: de la un public
pasiv, se trece la un public activ, care selecţionează mesajele. Modelul
“societăţii de masă” devine depăşit, intrăm într-o altă etapă a abordării
relaţiilor dintre societate şi mass-media, pentru că societatea însăşi
evoluează.
3. Conceptul de mass-media
Conceptul de mass-media este mai nou şi este necesară o
definire a lui: “Mass-media (lat. massa – “o cantitate mare de entităţi
agregate“; medium, pl. media – mijloc de transmitere a ceva), termen
consacrat mai întâi în limba engleză referitor la mijloacele de
comunicare în masă; seturi de tehnici şi metode de transmitere, de
către furnizori centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe largi,
eterogene şi dispersate geografic. Într-o perspectivă instituţională,
mass-media sunt considerate instituţii sociale, atât culturale cât şi
economice” (Dicţionar de sociologie, 1993, p.338).
Opinia teoreticianului Jean Cazeneuve: „Termenul medium (la
plural media) este un cuvânt de origine latină, transplantat într-un
ansamblu anglo-saxon. El desemnează în principiu procesele de
mediere, mijloacele de comunicare şi se traduce, în general, cu
expresia comunicaţiile de masă (…) Deci: media = mijloace de
comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare
public, un public de masă, inventate şi utilizate în civilizaţiile
moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă, putere,
vasta lor rază de acţiune. Nu există nici o îndoială că trebuie să se
înscrie în această categorie radiodifuziunea şi televiziunea (…)
Cinematograful se înscrie în aceeaşi categorie (…). Presa,
pentru
aceleaşi motive, este considerată ca fiind unul dintre principalele
mass-media (…). Cartea (…), discurile, benzile, casetele sau
videocasetele pot, de asemenea, să fie încadrate în categoria mass-
media. De asemenea, afişul publicitar. Se poate considera, aşa cum
pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan, că şi cuvântul,
24 ION HAINEŞ
telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare… Chiar
dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât
ca emiţători către marele public” (Jean Cazeneuve, 1972, p. 9-10).
Se impun unele precizări. Între noţiunile de mass-media şi
comunicare de masă, mijloace ale comunicării de masă nu există o
sinonimie perfectă. Din această cauză, se fac unele confuzii care limitează
sensurile conceptelor printr-un reducţionism simplist, inadecvat. Între
comunicare de masă, înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare, şi
mijloace de comunicare (instrumentele comunicării, mijloacele tehnice
de transmitere a mesajelor) există diferenţe sensibile, care trebuie avute în
vedere.
Expresia mass-media nu trebuie să înlocuiască noţiunea de
comunicare de masă. Însăşi expresia mass-media conţine mai mult
decât pe aceea de mijloace.
Conceptul de mass înseamnă un public numeros, dar poate fi în-
ţeles şi ca o amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a re-
ceptării pe o arie largă, ca o standardizare a consumului cultural şi, în
acelaşi timp, ca un nivel scăzut de receptivitate. În acest fel, conceptul
de comunicare de masă este definit în sens unilateral, simplificator, cre-
ându-se în mod artificial o despărţire între cultura înaltă, a elitelor
sociale, şi cultura de masă, producţia de masă, receptarea de masă,
consumul de masă. Din această cauză, unii teoreticieni preferă
noţiunile de tehnici
de difuzare colectivă, canale de difuzare colectivă.
În definirea conceptului de comunicare de masă, trebuie să ţinem
seama de faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-cul-
turale strâns legate de civilizaţia tehnicistă, ceea ce implică unele trăsături
specifice. Comunicarea de masă apare în secolul nostru, după primul răz-
boi mondial, odată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice. Ea face posibilă
transmiterea unui mesaj către un public variat şi numeros, care îl receptea-
ză simultan, fiind despărţit spaţio-temporal de sursă. Emiţătorul, în cazul
acesta, este un profesionist al comunicării, un ziarist, o “persoană instituţi-
onalizată” (W. Schramm) sau o organizaţie de comunicare, un post de
radio, un canal de televiziune, un ziar (grupări sociale specializate – antre-
prenorii de presă şi personalul lor). Aceasta este şi prima trăsătură a co-
municării de masă: emiţătorul, o “persoană instituţionalizată”, care repre-
zintă, de obicei, un grup de persoane, este un mare producător de
mesaje.
În toate celelalte modalităţi de comunicare (directă, indirectă,
multiplă), emiţătorul de mesaje este unul singur.
Diferenţa dintre modurile de comunicare este dată de mijloacele
prin care se realizează comunicarea, ca şi de numărul destinatarilor, al
receptorilor de mesaje.
În cazul comunicării de masă, comunicarea se socializează,
devine colectivă. Emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri
formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reflectă doar părerea
unui singur individ, ci a grupului întreg, trec printr-un mijloc de
informare (ziarul, radioul, televiziunea). La rândul lor, destinatarii
comunicării formează grupuri vaste, colectivităţi umane, ceea ce
constituie socializarea audienţei (a receptării).
Mesajul însuşi se socializează. Modalitatea de comunicare este
mai complexă: ea este indirectă, multiplă şi colectivă. Aceasta este a
doua trăsătură distinctivă a comunicării de masă.
Bernard Voyenne precizează: “Socializarea audienţei (a
recepţiei), oricât de importantă ar fi, ea nu constituie cu toate acestea
decât o diferenţă de grad, în timp ce socializarea emisiei comportă o
deosebire de natură, de conţinut. Într-adevăr, autorii mesajelor nu mai
sunt indivizi ca atare, ci şi purtători de cuvânt, având comportamente
individuale în raport cu cele ale grupurilor, exprimând opinia acestor
grupuri şi, în ultimă instanţă, exprimând societatea în ansamblul ei.
Presa de masă, contrar celei pe care o precedase, reprezintă
26 ION HAINEŞ
conversaţia tuturor cu toţi şi a fiecăruia cu celălalt” (Bernard
Voyenne, 1962, p.24).
O altă trăsătură a comunicării de masă vizează caracterul uni-
direcţional şi mediat al comunicării. Emiţătorii şi receptorii de
mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal, iar informaţiile se transmit
prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice “erei electronice”.
În sfârşit, reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul
emiţător (feed-back-ul) este lentă, chiar de indiferenţă. Când ea se
produce, receptorii devin, la rândul lor, purtători ai unor noi mesaje.
Conceptul de comunicare socială este mai larg şi el vizează
toate sectoarele vieţii sociale, toate formele de relaţii sociale în care
există o participare conştientă a indivizilor şi a grupurilor, reporturile
interpersonale care dobândesc o dimensiune socială, preluată şi
amplificată de un mijloc social de comunicare, de mass-media.
Având în vedere relaţiile ce se stabilesc între partenerii comuni-
cării, precum şi numărul lor, se poate vorbi despre câteva tipuri de
comunicare:
a) Comunicarea intrapersonală, a dialogului interior,
comunicarea cu noi înşine, o comunicare de profunzime, realizată de
cele mai multe ori în tăcere, în meditaţie, în reculegere. Emiţătorul şi
receptorul se confundă, ceea ce nu înseamnă că avem mai puţin de-a
face cu o comunicare. (Se poate adăuga monologul interior din teatru –
aparteul).
b) Comunicarea interpersonală, între doi indivizi (one-to-one).
Cea mai veche formă de comunicare o reprezintă comunicarea inter-
personală. Bazată pe dialog, această modalitate tradiţională constituie şi
astăzi o ipostază fundamentală a relaţiei de comunicare. Este o formă
completă de comunicare, care se realizează prin intermediul privirii, al
gestului şi, mai ales, al cuvântului. Comunicarea directă presupune o
apropiere fizică între emiţător şi receptor, deci o limită spaţială şi
temporală. Caracteristica ei esenţială constă în reciprocitatea
comunicării, în conexiunea inversă (feed-back-ul), în schimbarea
rolurilor dintre emiţător şi receptor în procesul de transmitere a
mesajului.
c) Comunicarea de grup, ca formă a comunicării interpersonale.
În cazul comunicării directe, între parteneri se stabileşte un anume tip de
relaţii, pe care sociologia le numeşte relaţii primare. Iată cum descrie
Bernard Voyenne procesul comunicării directe: “O persoană – emiţător
– intră în contact direct cu o altă persoană – receptor – sau, eventual, cu
un număr dintre aceştia din urmă, prin intermediul unui sistem de
transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu condiţia ca această
cheie să fie cunoscută de ambele părţi care comunică” (Bernard
Voyenne, 1962, p.24).
Comunicarea are loc imediat, dar şi reciproc. Se realizează astfel
conexiunea inversă (feed-back-ul), prin care raporturile dintre emiţător
şi receptor se modifică, primul devenind receptor, iar receptorul
emiţător. Are loc, deci, un schimb permanent de idei, un dialog sau o
conversaţie fără nici un intermediar. Comunicarea directă este o formă
completă de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu repre-
zintă decât substitute ale acesteia. Ea este însă limitată în timp şi spaţiu,
fiind condiţionată de obligativitatea existenţei unui sistem fizic de legă-
tură între parteneri, fără a putea asigura continuitatea relaţiilor dintre ei.
Este o comunicare directă, orală, interpersonală şi trebuie spus că, de-
a lungul mileniilor şi chiar astăzi, forma principală de comunicare între
oameni este comunicarea directă.
Ca un remediu al discontinuităţii, o serie de societăţi primare sau
mai puţin avansate din punct de vedere tehnic au găsit soluţia unor
procedee empirice, prin care se încearcă prelungirea comunicării directe
prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui şir de indivizi. Desigur,
acest gen de comunicare poate sărăci sau deforma mesajul, lipsindu-l de
orice fel de semnificaţie sau, uneori, modificându-i conţinutul prin
adaos sau, dimpotrivă, omisiune, adaptându-l şi traducându-l, în mod
28 ION HAINEŞ
voit sau nu, în raport direct cu interesele lor personale, cu dorinţele
sau necesităţile lor. E vorba de transmiterea în lanţ a unui mesaj , sistem
imediat reversibil, care duce la apariţia zvonului, adică a deformării
mesajului, a dezinformării, ceea ce pentru epoca modernă, prin
mijloacele comunicării colective specifice “erei electronice”, a devenit o
modalitate esenţială a luptei politice, a bătăliei pentru putere, prin
abaterea voită a atenţiei opiniei politice de la marile şi gravele probleme
ale contemporaneităţii la zone periferice sau cu caracter senzaţional,
realizându-se ceea ce se cheamă “manipularea”.
Comunicarea directă, interpersonală, se realizează mai ales prin
cu-vânt (comunicarea verbală), dar şi prin gest, privire, mimică
(comunicarea non-verbală).
Se vorbeşte în ultimul timp tot mai mult despre etichetă şi regulile de
politeţe, despre salut, despre “limbajul trupului”, ca manifestări gestuale
care diferenţiază oamenii în funcţie de aria geografică şi gradul de cultură,
vârstă şi temperament. “Tot aşa cum limbajul verbal diferă de la o cultură
la alta, şi limbajul non-verbal poate fi diferit în diferite culturi”, afirmă
Allan Pease în cartea sa de curând tradusă în limba română (Allan Pease,
1995, p.17).
Autorul dă şi numeroase exemple, convins că prin “gesturi, ţinută,
poziţie a trupului şi prin distanţa menţinută se realizează o cantitate mai
mare de comunicări interumane decât pe orice altă cale “ (Allan Pease,
1995, p.7).
Allan Pease demonstrează că “limbajul trupului” este fascinant, că
el poate comunica un mesaj mult mai convingător decât cuvintele,
pentru că este mai autentic, mai sincer, mai deschis şi încărcat de o
anume emotivitate, care i se transmite şi receptorului. Mai mult decât
atât, atunci când sensul mesajului non-verbal intră în conflict cu cel
verbal, suntem înclinaţi să dăm crezare mesajului non-verbal.
Comunicarea de grup înseamnă comunicarea între grupuri mici,
care păstrează nealterate relaţiile interpersonale.
d) Comunicarea publică (one-to-many) presupune un singur
emiţător şi mai mulţi receptori.
Dacă în comunicarea interpersonală şi de grup vorbim despre pre-
zenţa dialogului, în cazul comunicării publice, este vorba despre dis-
curs, care intră în sfera retoricii, ca artă producătoare de persuasiune.
Dialogul reprezintă esenţa limbajului. Numai omul este capabil să
dialogheze cu ceilalţi, prin conversaţie, cu sine însuşi, prin meditaţie.
”Desfăşurându-se atât în prezenţa vorbitorului cât şi a ascultătoru-
lui, dialogul, prin intonaţie, accent, debit, mimică şi gesturi, este sin-
gurul mijloc de comunicare capabil să păstreze un oarecare echilibru
între sensibilitate şi intelect”, afirmă Henri Wald în cartea sa Ideea vine
vorbind (Henri Wald, 1983, p.12). Dialogul realizează cel mai bine
feed-back-ul şi, totodată, echilibrul dintre individual şi social, afectiv şi
raţional, mijloc şi scop.
Dialogul înseamnă o confruntare liberă de păreri, capacitatea de a
pune întrebări şi de a primi răspunsuri, un schimb dialectic de argumen-
te, o demonstraţie a caracterului democratic al relaţiilor dintre parteneri.
Democraţia cere fiecăruia capacitatea de a-şi argumenta punctul
de vedere. Simetria dialogală cere ca partenerii să se afle în sfera ace-
luiaşi limbaj, să aibă acelaşi nivel de cultură, astfel încât, în procesul
comunicării, să-şi poată schimba oricând rolurile. Simetria dialogală
presupune o situaţie dialogală, care poate fi definită ca ansamblul
condiţiilor şi parametrilor psihosociali, ce determină o discuţie între
cel puţin doi parteneri. Situaţia dialogală poate fi favorabilă sau
nefavorabilă, inedită (irepetabilă), iar, în funcţie de aceasta, se
pregăteşte o strategie dialogală, care este constituită dintr-un set de
principii, de norme şi condiţii prin care subiectul pregăteşte un dialog,
anticipând reacţiile interlocutorului. Din acest punct de vedere, el
poate avea loc cu un partener real, care face opoziţie şi a cărui
argumentare are caracter activ, de luptă. Dialogul poate avea loc cu
un ascultător imaginar, situaţie în care dialogul se transformă în
30 ION HAINEŞ
monolog, în discurs monologal, atunci când contralocutorul e
inventat de subiect pentru trebuinţele sale de analiză în vederea
susţinerii tezei sale, celălalt partener fiind redus la funcţia de
ascultător. În discursul monologal se combat imaginare opţiuni opi-
nabile, încercându-se să se impună o teză prin avansarea în sprijinul
acesteia a cât mai multe argumente. Teza iese întărită din abordarea
tehnică a lui PRO şi CONTRA, cu scopul de a se evita respingerea
publică din partea unui partener real.
Dialogul poate avea loc cu martori-asistenţi, care trebuie con-
vinşi, şi cu u ascultător-colectiv, care se constituie în judecător şi are
rolul de a decide cine are dreptate şi a învins într-o confruntare.
Există mai multe tipuri de dialog:
a) de informare reciprocă (atunci când poziţiile partenerilor
coincid);
b) de influenţare (intenţia de a schimba opinia interlocutorului);
c) de comunicare (asumarea reciprocă a unei soluţii).
În toate tipurile de dialog, foarte importante sunt condiţiile desfă-
şurării lui: intenţia, contextul, auditoriul (gradul lui de cultură), starea
sufletească, adecvarea la subiect, obişnuinţa de a te adresa unui auditoriu.
Dialogul înseamnă – aşa cum arătam – capacitatea de a pune
întrebări şi de a primi răspunsuri, dar şi aici intervin nuanţe de care
depinde natura persuasivă a comunicării. Astfel, întrebările pot fi: de
explorare a datelor, de stabilire a alternativelor, deschise, divergente,
convergente, directe, indirecte, sugestive, imperative, retorice etc. Ele
pot fi incitante, derutante, captivante, inhibante, explicative, descriptive
etc.
Tot aşa cum răspunsurile, la rândul lor, au un rol fundamental în
susţinerea argumentării.
Ele pot avea un sens retoric (replică la replică), un sens explicativ,
orientativ, lămuritor, cu scopul de a convinge.
Convingerea ţine, mai ales, de discurs, de arta retoricii, discipli-
nă veche, studiată încă din Antichitate.
Structura oricărui discurs presupune, conform elocinţei clasice, un
exordium (prin care se urmăreşte captarea atenţiei şi a bunăvoinţei), o
naratio (o expunere, în care se enunţă abrupt sau pe ocolite o temă,
talonată uneori de o contratemă, urmată de laitmotive şi de argumen-
tatio) prin care oratorul îşi desfăşoară forţa cuvântării, pentru ca în re-
capitulatio să realizeza o peroraţie, o concluzie a întregului discurs.
Despre arta retoricii vorbeşte şi Platon, în Dialogurile sale, prin
intermediul lui Gorgias (483-375 î.Hr.), inovator al elocinţei. În prima
parte a dialogului, discuţia dintre Socrate şi Gorgias, definindu-se obiec-
tul retoricii, se spune că aceasta este arta de a cuvânta, este arta în care
cuvântul are rolul esenţial (forţa ei stă în cuvinte), că obiectul ei este
domeniul vieţii politice, că este arta de a convinge tribunalele şi adu-
nările cetăţeneşti asupra lucrurilor care sunt drepte şi nedrepte.
Cel mai mare bine pe care-l realizează retorica, zice Gorgias, este
acela de “a fi în stare să convingi prin discursuri pe judecători în tribunale,
pe senatori în senat, în ecclesia pe membrii ecclesiei, precum şi în orice
altă adunare care ar fi o adunare cetăţenească”. (Platon, 1974, p.302).
Un mare orator al antichităţii latine, Quintilian (născut prin anii 30-
40 d. Hr., mort în jurul anului 96 d.Hr.), înţelege termenul discurs “în
sensul de vorbire organizată asupra unui anumit subiect”, iar din acest
punct de vedere, “discursul este un produs al artei” (Sanda Ghimpu,
Alexandru Ţiclea, 1993, p.154-155).
Şi retorica modernă este înţeleasă ca arta de a convinge un
auditoriu printr-o argumentaţie bogată, bine structurată, într-un stil
expresiv, o expunere clară, care să impresioneze ascultătorii.
Discursul este, deci, comunicarea orală a unui mesaj într-o formă
unitară, riguros organizată.
În discurs intervin elemente ale comunicării non-verbale, care pot
nuanţa transmiterea mesajului, cum ar fi: gesturile, mimica, accentele,
pauzele, tăcerile, debitul verbal, repetiţiile, modulaţiile tonului, ordinea
32 ION HAINEŞ
specifică a cuvintelor, interjecţiile, replicile în suspensie,
ambiguitatea, elemente interogative şi afective, enunţuri incomplete etc.,
care nuanţează şi colorează comunicarea, având asupra auditoriului o
mare putere de persuasiune.
Scopul unui discurs oral este acela de a convinge şi de a emoţiona.
Pentru aceasta, vorbitorul trebuie să respecte regulile logicii formale (ale
gândirii corecte şi limpezi), ca şi acelea ale procedeelor stilistice, prin
care se realizează expresivitatea comunicării: interogaţia şi invocaia
retorică, exclamaţia, apostrofa, reticenţa, suspensia, aluzia, dubita-
ţia, deprecaţia etc.
Există mai multe tipuri de comunicare orală, fiecare cu
trăsăturile sale caracteristice: intervenţia, alocuţiunea, toastul şi
discursul. Intervenţia este exprimarea unui punct de vedere personal,
cu argumente, într-o discuţie liberă. Alocuţiunea este o comunicare
scurtă, ocazională, spontană, prilejuită de un eveniment festiv şi având o
mare încărcătură afectivă. Toastul este un discurs foarte scurt, având o
formulă de început şi de sfârşit, prin care se exprimă urări, cu prilejul
unei mese festive, în cinstea cuiva, prin ridicarea paharului. Discursul
sau cuvântarea este comunicarea prin care se susţine sau se dovedeşte
argumentat, în faţa unui auditoriu, o problemă sau un adevăr.
Discursurile pot fi: politice, ştiinţifice, culturale, solemne (discursul
academic, de recepţie), ocazionale. Din categoria cuvântărilor cu
caracter academic fac parte conferinţa, lecţia publică sau prelegerea.
e) Comunicarea de masă
În cazul comunicării colective, se vorbeşte despre comunicarea de
masă şi, mai nou, despre mass-media (mijloace de comunicare de ma-
să), concept comentat de noi pe parcursul acestei cărţi şi între care nu
există o suprapunere totală de sensuri.
Trebuie să facem unele delimitări: când avem în vedere obiectul
comunicării, vorbim despre comunicare de masă, difuzare colectivă,
difuzare masivă (masă de mesaje), difuzare de masă (mesaje pentru
masă), informaţie (colectivă, masivă sau de masă), adică, în engleză,
despre mass communication.
Când avem în vedere instrumentele, înţelegem mijloacele,
tehnicile de difuzare colectivă, masivă sau de masă, mijloacele
instrumentale sau tehnice de informare colectivă sau de informare de
masă, adică, în engleză, mass-media.
În sfârşit, când avem în vedere produsele, adică ansamblul
mesajelor destinate unui mare public sau unei mase socio-culturale,
vorbim despre comunicaţiile sociale, colective sau de masă, mesaje de
difuzare socială, colectivă sau de masă, informaţiile colective, masive
sau de masă, adică, în engleză, mass communications.
Pentru Gina Stoiciu, “mass-media este o expresie formată din
două cuvinte, în care primul termen mass (de masă) semnifică un
atribut al celui de al doilea, media (mijloace de comunicare)”(Gina
Stoiciu, 1981, p.15).
Termenul de bază, este, pentru cercetătoare, media şi el
semnifică două lucruri: “pe de-o parte, o tehnologie specifică de co-
municare şi, pe de altă parte, un limbaj specific de comunicare” (Gina
Stoiciu, 1981, p.15).
În ceea ce priveşte tehnologia de comunicare, “ea este specifică în
raport cu un canal de comunicare sau altul: aparatura tehnică necesară
unei emisiuni TV nu este aceeaşi cu aparatura tehnică necesară realizării
unui film şi este specifică şi în raport cu etapele de comunicare. În acest
al doilea sens, este vorba mai degrabă de un set de tehnologii şi nu de
una singură: tehnologiile de elaborare şi producere a mesajelor (camera
de luat vederi, banda de înregistrat), mesajele ca purtătoare de informaţii
(imaginile, sunetele) şi tehnologiile de receptare a mesajelor de către
public (aparatul de radio, televizorul, casetofonul etc.)” (Gina Stoiciu,
1981, p.15).
Media constituie nu numai un mijloc tehnic al comunicării, ci şi
unul de semnificaţii. La nivelul comunicării interumane, termenul
34 ION HAINEŞ
media are şi conotaţia de limbaj.
Fiecărui canal de comunicare îi corespund: un limbaj specific, un
cod, o gramatică anume.
Termenul de mass are, în accepţiunea cea mai largă, sensul de
public. Dar el mai are şi alte accepţiuni:
1. mărimea audienţei de care se bucură mijloacele de comunicare
modernă (amplitudinea socială a mesajului);
2. simultaneitatea transferului de informaţie spre o largă audienţă;
3. societatea de masă, ca tip de societate în raport cu practicarea
unui consum cultural de masă;
4. atributul de masă capătă, uneori, un sens peiorativ, acela de
gustul maselor (Gina Stoiciu, 1981, p.16).
În definirea conceptului mass-media, trebuie să avem în vedere
două aspecte esenţiale:
a) ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scară de masă în
condiţiile civilizaţiei tehniciste (drept conţinut);
b) mijloacele tehnice de creare, elaborare şi difuzare de mesaje (ca
instrumente de comunicare).
Pentru Francis Balle, comunicarea socială îmbracă diferite forme:
“Prima, spontană şi neaxiomatizată, pare să nu se supună nici unei
alte reguli, cu excepţia deprinderii sociale; ea se înscrie în cadrul relaţii-
lor interpersonale, fiind limitată, precară, artizanală, spontană şi
prescriptivă” (Dicţionar de sociologie, 1996, p.60).
La cealaltă extremă, comunicarea instituţionalizată,
caracterizată prin aceea că “relaţiile inter- şi intraorganizaţionale sunt
conduse de instituţii: între naţiuni, între oraşe, între întreprinderi, între
guvernanţi, în interiorul fiecărei organizaţii sociale şi în afara lor.
Comunicarea instituţionalizată defineşte regimul economic, social şi
politic cu care este înzestrată o societate” (Dicţionar de sociologie,
1996, p.60).
Comunicarea de masă se situează între aceste două forme de
comunicare socială. “Unicitatea sa ţine de recurgerea la utilizarea
tehnicilor cu un grad diferit de sofisticare, accesibile pentru stabilirea şi
amplificarea dialogului dintre indivizi sau grupele care o alcătuiesc”
(Idem).
Comunicarea de masă, precizează Balle, “ţine şi de natura unei
anumite culturi. Însă ea nu are nici autonomie, nici echivalentul unui
principiu constituent; ocupând numai spaţiul lăsat vacant de
comunicarea interpersonală şi de comunicarea instituţionalizată,
admiţând în schimb posibilitatea de a le influenţa pe fiecare, ea devine
ceea ce şi una şi cealaltă, împreună, permit şi doresc să fie” (Idem).
Bernard Voyenne vorbeşte despre trei caracteristici ale comuni-
cării
sociale prin intermediul presei, care o diferenţiază de toate celelalte
forme de comunicare, şi anume:
a) caracterul instantaneu (sau quasiinstantaneu), pentru
că aduce veşti despre un eveniment aproape în acelaşi timp cu
desfăşurarea lui sau cu un decalaj foarte mic;
b) permanenţa, pentru că nu cunoaşte nici o întrerupere
şi jalonează istoria în continuitatea ei;
c) caracterul universal, pentru că este prezentă peste tot
şi în orice moment.
“Dacă obiectivul presei îl constituie schimbul de informaţii între
conştiinţe (comunicarea), adaugă Bernard Voyenne, se poate spune că şi
conştiinţa colectivă se fundamentează, edificându-se din ce în ce mai
mult prin presă” (Bernard Voyenne, 1962, p. 28).
Un alt cercetător, Roger Clausse, definind presa drept o comuni-
caţie socială, consideră că aceasta îndeplineşte următoarele condiţii:
1. Periodicitate pregnantă (apariţie cotidiană);
2. Consum imediat, fără întârziere. Mesajul ziaristic este ex-
trem de perisabil. El trebuie consumat imediat, altfel îşi pierde
orice savoare.
36 ION HAINEŞ
3. Eterogenitatea conţinuturilor efemere şi varietatea
incoerentă a funcţiilor. Ziarul este un amalgam; satisface
gusturile cele mai diverse.
4. Grija pentru actualitate, dominantă şi copleşitoare. Totul por-
neşte de la actualitatea imediată şi se reduce la ea. Cotidianul,
prin faptele, opiniile, evenimentele, întâmplările şi incidenţele
sale, “invadează” totul, cuprinde totul, se impune pretutindeni.
5. Producţie-difuzare cu mare densitate pentru o mare şi
enormă conglomeraţie de persoane: colectivitate în
omogenitate, masă în eterogenitate (Roger Clausse, 1972,
p.759).
Cercetătorul american H.D. Lasswell, în lucrarea sa Structura şi
funcţia comunicării în societate (1948), a determinat direcţiile majore
ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice
acţiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări
fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?
Din această perspectivă, fiecare element al actului comunicării
poate fi supus analizei, având în vedere cele două componente: structura
şi funcţia.
Astfel, cine? vizează analiza de control, adică studiul emiţăto-
rului, al celui care iniţiază şi controlează procesul comunicării; ce? vi-
zează analiza canalelor de comunicaţie, a mediumului (presă scrisă,
cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează analiza publicului,
audienţa, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizează analiza
scopului, a efectelor şi a eficacităţii comunicării.
În esenţă, modelul comunicării, în viziunea lui Lasswell, se reduce
la someone says something on somebody (cineva spune ceva cuiva).
Există, desigur, şi alte opinii. Amintim câteva dintre ele:
I. Lazar precizează: “Comunicarea de masă este un proces social
organizat. Cei care lucrează pentru media, fie că este vorba de ziar sau
de un canal TV, fac parte dintr-o mare întreprindere care este
reglementată şi organizată ca orice altă întreprindere din societate.
Imaginea ziaristului independent, izolat în faţa maşinii sale de scris,
este la ora actuală depăşită. Fiecare jurnalist, fie că lucrează pentru un
cotidian, pentru radio sau TV, aparţine unui ansamblu de salariaţi din
întreprinderea respectivă şi execută o muncă bine definită în ansamblul
unei echipe” (I. Lazar, 1991, p.12).
Georges Friedmann crede că sub neologismul mass-media se
ascunde o nouă realitate, în acelaşi timp tehnică, socială şi etică – un
nou tip de om este în cauză, care vrea să se exprime şi care într-adevăr
se va naşte.
În alţi termeni, se poate spune că semnul timpului este tocmai
timpul semnelor. În tot cazul, multiplicarea şi accelerarea neîncetată a
semnelor fac urgentă o nouă lectură. O lectură critică presupune
cunoaşterea progresivă a tehnicii noilor mijloace de comunicare, po-
sibilităţii lor de semnificare, în raport cu mediul socio-cultural în care
ele se desfăşoară. (G. Friedmann, 1971, p.V)
Relaţia scop-mijloace-efecte este circulară, ceea ce asigură di-
namica comunicării de masă.
Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni:
ce se spune? (mesaj + mijloc de comunicare) şi cine? (producător +
receptor).
El afirmă: Societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura
mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conţinutul
comunicării. (Marshall McLuhan, 1975)
În sfârşit, încercând, la rândul său, să stabilească trăsăturile
caracteristice ale comunicării de masă prin raportarea la comunicarea
interpersonală, Denis McQuail ajunge la următoarea cuncluzie:
În primul rând, există o diferenţă fundamentală privind partici-
panţii, şi anume faptul că actorii în cazul comunicării de masă sunt
adesea colectivităţi nu indivizi, iar comportamentul pe care trebuie să-l
analizăm are, în consecinţă, un caracter colectiv (Denis McQuail, 1999,
38 ION HAINEŞ
p.172-173). Comunicarea de masă este complexă şi se desfăşoară la
scară mare, ea presupune conectarea unor grupuri organizate de
producători cu persoane care reprezintă auditorii şi care sunt tratate
drept colectivităţi de către comunicatori, deşi ele nu se consideră astfel.
Mijloacele de comunicare de masă sunt numite aşa, precizează
McQuail, în parte pentru că sunt destinate reproducerii de masă, în
parte pentru că sunt adecvate comunicării cu “o masă” de indivizi – un
conglomerat nediferenţiat intern de persoane, unite de interesul comun
pentru un anumit (tip de) mesaj şi împărtăşind o serie de alte trăsături
comune. (Denis McQuail, 1999, p. 172-173).
Colectivitatea sursă (emiţătorul) diferă de auditoriu, fiind
organizată ca un grup de muncă, cu o structură de relaţii diferenţiată
intern, cu o reţea de comunicare internă organizată, cu norme şi valori
comune, cu un spaţiu comun.
Emiţătorul şi receptorul nu sunt indivizi, aşa cum am mai subliniat
cu un alt prilej, dar ei nu sunt nici colectivităţi de acelaşi tip, ceea ce
afectează relaţia dintre ei.
Organizaţia transmiţătoare (emiţătorul) îşi cunoaşte foarte bine
scopurile, audienţa, drepturile şi obligaţiile, în timp ce receptorii nu au
aceeaşi percepţie. Între emiţători şi receptori se stabileşte o relaţie
asimetrică, neechilibrată.
Audienţa este lipsită de reprezentare şi puterea de a răspunde direct.
A doua deosebire esenţială între comunicarea de masă şi cea
interpersonală este “interpunerea unei tehnologii complexe de un anume
tip; … această tehnologie de produse şi difuzare a fost proiectată pentru
a facilita comunicarea într-o singură direcţie. Presa scrisă şi audio-
vizuală au capacitatea relativ redusă de feed-back” (Denis McQuail,
1999, p. 174).
A treia deosebire priveşte trăsăturile tipice ale relaţiei dintre transmi-
ţător şi receptor în procesul comunicării de masă. Relaţia nu poate fi cu
adevărat interactivă. “Participanţii se află la distanţă, în sens fizic, şi,
adesea, social, şi iniţiativa revine numai uneia dintre părţi”. (Denis
McQuail, 1999, p. 174).
Evenimentului comunicativ îi lipseşte “caracterul negociabil” al
contactelor interpersonale, care face comunicarea mai deschisă.
Totodată, comunicatorul şi auditorul îşi construiesc fiecare câte o
imagine despre celălalt, pe care o modifică şi o încarcă cu stereotipuri,
definind în mod diferit situaţiile şi semnificaţiile lor.
În al patrulea rând, conţinutul comunicării de masă este fabricat
şi multiplicat. “Deoarece mass-media constituie un sistem relativ des-
chis, mesajele sunt publice, în sensul că pot fi receptate de toată lumea,
iar conţinutul lor priveşte subiecte din sfera publică – aşa cum sunt
evenimentele de larg interes, probleme asupra cărora trebuie să se
exprime opinia publică, persoane care joacă un rol public recunoscut.
În paractică, mass-media reprezintă un mijloc important de
definire a problemelor publice, diferite de cele personale sau cele care
stau în atenţia experţilor”. (Denis McQuail, 1999, p. 175).
Desigur, conceptul de comunicare de masă implică o mare vari-
etate de opinii, de teorii şi modele, asupra cărora ne vom opri mai pe
larg în capitolele următoare. Deocamdată, noi ne-am propus aici, în
acest capitol, doar o încercare de definire, din mai multe unghiuri, a
acestui concept complex, fără de care nu putem înţelege, în toate nuan-
ţele sale, sistemul mass-media pe un plan mai general.
40 ION HAINEŞ
CAPITOLUL II
PARADIGME, MODELE,
TEORII ALE COMUNICĂRII
1. Delimitări teoretice
Înainte de deceniul al cincilea al secolului nostru, cercetări
dedicate comunicării, mai ales mijloacelor moderne de comunicare de
masă, nu prea s-au întreprins.
Dezvoltarea vertiginoasă a tehnicilor de comunicare, specifică
„erei electronice”, a dus şi la o îmbogăţire şi diversificare a studiilor
consacrate acestui domeniu şi a subliniat necesitatea colaborării
creatoare cu o serie de discipline ştiinţifice, printre care: sociologia,
psihologia, filozofia, lingvistica, istoria, economia, matematica, fizica,
cibernetica, informatica etc.
Au apărut astfel, ştiinţe noi, cum ar fi: teoria comunicării, so-
ciologia mass-media, sociolingvistica, psiholingvistica, semiotica etc.
Conceptul de comunicare de masă implică o mare varietate de
opinii, de teorii şi modele, impusă de diversitatea disciplinelor ştiinţifice
care abordează comunicarea. Pluralitatea aspectelor teoretice privitoare la
studilul comunicării a creat o bogată literatură de specialitate, care
subliniază caracterul complex al procesului de comunicare, dar şi
divergenţa punctelor de vedere sau, aşa cum semnala Denis McQuail,
(1999, p.36), „dilemele care apar în conceptualizarea relaţiilor dintre
42 ION HAINEŞ
elementele ce intervin în comunicare”. Spaţiul comunicării rămâne
deschis unor interpretări filozofice alternative, dar este necesară o
sistematizare a principalelor etape care au marcat constituirea şi
dezvoltarea teoriei comunicării.
Pentru studierea sistematică a diversităţii de opinii teoretice, cerceta-
rea ştiinţifică apelează la scheme simplificatoare, dar cuprinzătoare, care
pot furniza o mare eterogenitate opţională, dar şi cadre de referinţă, suges-
tii privind metodele de cercetare. Acestea sunt aşa-numitele paradigme.
Conceptul de paradigmă a fost introdus de istoricul şi sociologul
ştiinţelor Thomas Kuhn care, în Structura revoluţiilor ştiinţifice
(1962), preciza: „Paradigmele sunt acele realizări ştiinţifice universal
recunoscute care, pentru o perioadă, oferă probleme şi soluţii model
unei comunităţi de practicieni”. (Thomas Kuhn, 1976, p.39). Este vorba,
deci, despre convingerile pe baza cărora cercetătorii îşi elaborează
ipotezele, teoriile, îşi definesc obiectivele şi metodele.
Din această perspectivă, cartea noastră îşi propune să urmărească
constituirea unor paradigme ale comunicării, evoluţia lor pe anumite
perioade istorice, schimbările de paradigme, în conformitate cu noile
perspective ale ştiinţei contemporane asupra fenomenului comunicării.
Paradigmele comunicării se caracterizează prin continuitate, prin
acumulări succesive, prin dinamism şi prin capacitatea de adaptare la
noile structuri comunicative, specifice lumii moderne, prin „coexistenţa
paşnică” a unor paradigme, aşa cum precizează şi Thomas Kuhn (op.
cit., p.41), şi nu prin rupturi comunicaţionale, specifice unor momente
tensionate, care pot fi, totuşi, depăşite prin dialog.
Deşi, în esenţă, paradigmele presupun existenţa unor scheme, ele
nu se rezumă la acestea, deoarece realitatea social-istorică, cu infinita ei
bogăţie de aspecte, nu se suprapune peste ele, solicitând modificări,
mereu alte şi alte modele comunicaţionale.
Cercetarea proceselor comunicării, a relaţiei dintre mass-media,
societate şi indivizi trebuie să pornească de la un set de supoziţii
paradigmatice, aşa cum sugerează Melvin De Fleur şi Sandra Ball-
Rokeach (Teorii ale comunicării de masă, 1999). Paradigmă este un
termen vechi, care provine din cuvântul latin paradigma. Înainte de
dezvoltarea ştiinţei moderne, se referea la orice fel de „model” care
putea fi copiat sau utilizat ca termen de comparaţie. „În ştiinţa
comunicării de astăzi, termenul combină ideea unui model pentru
comparaţie cu ideea mai complexă a unui set de supoziţii fundamentale
despre natura unui aspect al realităţii sociale sau psihologice”. (op.cit.,
p.41).
Supoziţiile care alcătuiesc o paradigmă sunt de fapt postulate.
Postulatele sunt afirmaţii care specifică relaţii şi condiţii pe care le
putem considera ca fiind adevărate „de dragul disputei”.
Paradigmele sunt formulări teoretice cu caracter general. Ele
propun seturi de postulate-supoziţii pe care le putem considera descrieri
ale realităţii în scopul obţinerii unor ipoteze derivate.
Pluralitatea paradigmelor teoretice oferă cercetătorului din
domeniul comunicării posibilitatea diversităţii opţionale. Nici o
paradigmă nu trebuie însă absolutizată. există şi paradigme alternative.
„Gama paradigmelor sau modelelor existente este în mod
inevitabil foarte largă, iar alegerea va fi raportată la o poziţie filozofică
sau ştiinţifică generală”, afirmă Denis McQuail (Comunicarea, 1999,
p.49).
Mihai Dinu consideră că „orice discuţie despre modelare în
ştiinţele comunicării trebuie să înceapă cu definirea neechivocă a
conceptului de model”. Citându-l, la rândul său, pe Solomon Marcus
(Moduri de gândire, 1987), autorul subliniază: „Pentru ca un obiect sau
proces M să poată funcţiona ca model al realităţii R, el trebuie să
îndeplinească cel puţin 5 condiţii şi anume:
1. Asemănarea sa cu R să privească măcar un aspect semnificativ,
non-banal (matematicienii preferă termenul de „netrivial”) al
realităţii modelate.
44 ION HAINEŞ
2. M şi R să fie totuşi îndeajuns de diferite pentru ca să existe cel
puţin o metodă de cercetare aplicabilă numai modelului, nu însă
şi realităţii R (altminteri recurgerea la M ar fi inutilă).
3. Printre modelele ce îndeplinesc condiţia 2 să existe măcar una
singură care să furnizeze rezultate pertinente, esenţial diferite
de datele de intrare/ipotezele iniţiale.
4. Rezultatele obţinute din studierea modelului M să fie
susceptibile de o interpretare în raport cu realitatea R.
5. M să prezinte un grad de independenţă suficient de mare în
raport cu R pentru a putea servi drept model şi pentru alte
obiecte sau fenomene similare: R1, R2,..., Rn, (excepţie de la
această regulă fac, poate, numai modelele cosmogonice
elaborate de astrofizicieni, care nu se aplică decât unui unic
obiect: universul material)”. (Revista Română de Comunicare
şi Relaţii Publice, nr.1/1999, p.50).
Modelele comunicaţionale nu trebuie privite ca un cadru fixat o
dată pentru totdeauna, ci ca elemente ajutătoare ale analizei.
Totodată, apariţia unui nou model de comunicare nu înseamnă
că modelele existente anterior vor dispărea sau vor căpăta un caracter
marginal.
O mare varietate de teorii au fost elaborate pe parcursul constituirii
şi evoluţiei diverselor paradigme, modele ale comunicării. Ele au contri-
buit la o mai bună înţelegere a relaţiei dintre mass-media, societate, in-
divizi, a impactului comunicării de masă asupra publicului, a
influenţelor acesteia. Desigur, nu există o concordanţă deplină între
aceste teorii.
Multe dintre ele chiar se contrazic. Lucrurile ne par fireşti dacă
avem în vedere complexitatea fenomenului comunicării de masă,
unghiul de vedere al abordării, diversitatea ipotezelor teoretice. Nu
există, şi nici nu poate exista, o singură teorie generală a comunicării de
masă, care să sintetizeze toate celelalte teorii. De altfel, „un model care
ar încerca să reconcilieze toate posibilităţile conceptuale ar fi o
adevărată monstruozitate, cu totul lipsită de utilitate şi interes”, după
cum afirmă şi Denis McQuail (op.cit., p.42).
Încercând să realizeze el însuşi o sistematizare a modelelor comu-
nicării, Denis McQuail îşi pune, totuşi câteva întrebări fundamentale
privind procesul de comunicare.
1) Este procesul de comunicare unidirecţional sau interacţio-
nal? Răspunsul său are în vedere relevanţa feed-back-ului şi gradul de
circularitate implicat. O conversaţie interpersonală întâmplătoare sau o
negociere verbală reprezintă procese esenţial circulare şi interacţionale.
Orice act de comunicare este un răspuns la un act de comunicare
anterior şi este deschis modificărilor. Participanţii sunt egali şi
alternează rolurile de comunicator şi receptor.
Acest tip de comunicare tinde să se impună în comunicarea de
masă. Există însă situaţii, „definite instituţional”, în care comunicatorul
poate ignora complet răspunsul interlocutorului (contextul militar sau
unele contexte educaţionale sau corecţionale), când iniţiativa îi aparţine
permanent comunicatorului.
Avem de-a face cu o comunicare unidirecţională.
2) Comunicare este un proces deschis sau închis?
Sistemele militare de comandă, reţelele şi canalele formale care se
stabilesc în cadrul unor organizaţii sunt relativ închise, în timp ce
comunicare artistică, cea de masă, contactele informale interpersonale
sunt procese deschise.
3) În cadrul procesului de comunicare semnificaţiile sunt fixe
sau „tranzacţionale”?
Variabilitatea tranzacţională are în vedere toleranţa diferitelor
semnificaţii intenţionate de comunicator sau percepute de receptor.
Unele mesaje sunt neambigue şi permit o unică interpretare, altele
nu. Situaţiile de comunicare diferă în funcţie de acceptarea ambiguităţii.
În cazul comunicării artistice sau al conversaţiei informale,
46 ION HAINEŞ
ambiguitatea este ridicată, iar experienţa negociabilă pentru receptor.
În asemenea situaţii, există un grad relativ ridicat de toleranţă faţă
de variaţia şi subiectivitatea percepţiei. În cazul comunicării ştiinţifice
sau al celei care urmăreşte ghidarea şi controlul, procesul nu este în mod
obişnuit tranzacţional în acest sens.
4) Care este perspectiva din care trebuie privită comunicarea:
cea a transmiţătorului sau cea a receptorului?
Există unele definiţii care descriu comunicarea ca proces de trans-
mitere a mesajelor şi influenţare a receptorului, altele, dimpotrivă,
punând accentul pe răspunsul receptorului. Adaptarea unilaterală, doar a
unuia sau a altuia dintre aceste puncte de vedere, nu are în vedere
complexitatea procesului de comunicare, proces tranzacţional, care
trebuie înţeles din ambele perspective.
5) Urmăreşte sau nu comunicare un scop precis?
Procesele de comunicare diferă în funcţie de intenţia şi instrumen-
talitatea lor. Atunci când există un obiectiv specific, sunt relevante
criteriile de eficienţă, ceea ce presupune motivaţia conştientă,
planificarea şi structurarea activităţilor.
Comunicarea de masă, de exemplu, este definită ca un tip de
comunicare care, în esenţa sa, nu urmăreşte un anumit scop, ea doar
pune la dispoziţia publicului materialul ce poate fi utilizat de oricare
dintre membrii audienţei.
Din perspectiva unui agent de publicitate sau de propagandă, care
utilizează canalele mediatice, un anumit mesaj poate urmări un scop
precis: persuasiunea, încercarea de convingere a receptorului în legătură
cu „marfa” (obiect sau mesaj politic) pe care o propune spre vânzare.
Acelaşi proces de comunicare poate avea un scop bine definit
raportat la anumiţi receptori şi nici un fel de scop în raport cu alţii.
Aceasta demonstrează o dată în plus complexitatea fenomenului
comunicării, dificultatea teoretică de a construi un model, deoarece
numai un model flexibil şi foarte general poate reprezenta simultan
ambele aspecte.
6) Este sau nu procesul de comunicare dependent de sistem?
Această întrebare vizează funcţia unor evenimente comunicaţio-
nale specifice în raport cu alte procese ale vieţii sociale. Comunicarea
este sistematică atunci când acte succesive de transmitere şi receptare a
mesajelor sunt relaţionate într-o manieră determinată între ele şi cu
contextul în care au loc.
Unele procese de comunicare, cum sunt cele din cadrul organiza-
ţiilor formale, sunt proiectate astfel încât să încorporeze trăsături
sistematice şi să promoveze integrarea şi adaptarea. În alte situaţii, se poate
opta pentru a trata sau nu un proces de comunicare în termeni funcţionali.
Comunicarea întâmplătoare, sau generată de acte spontane, nu
poate fi explicată în termenii unor nevoi sau cauza anterioare.
Există un contrast implicit între un tip de proces de comunicare
unidirecţional, închis, neambiguu, orientat către receptor, având un scop
precis şi un caracter sistematic şi tipul de proces aflat la polul celălalt şi
care are alte caracteristici.
În viaţa socială, comunicarea are loc într-o gamă largă de situaţii şi
nu putem reduce lucrurile la o perspectivă unică, nici la un unic model
comunicaţional.
2. Modelul informaţional
Prin comunicare se vehiculează “informaţii”. Comunicarea nu
are sens fără informaţie. În teoria comunicării, conceptul de informa-
ţie e luat sub aspectul de cantitate de informaţie, aşa cum îl şi defineş-
te Umberto Eco în Tratat de semiotică generală: informaţia “semni-
fică o proprietate statistică a sursei, şi anume desemnează cantitatea
de informaţie ce poate fi transmisă” (Umberto Eco, 1982, p. 57).
O definiţie asemănătoare întâlnim şi la Abraham Moles: “Denu-
mim informaţie, în sensul strict al cuvântului, cantitatea de imprevi-
zibilitate pe care o aduce un mesaj. Într-adevăr, ea este măsura noută-
48 ION HAINEŞ
ţii pe care el o introduce în ambianţa receptorului. Această imprevi-
zibilitate este deci legată de originalitatea asamblajului special al sem-
nelor respective, este însă de la sine înţeles că se pot realiza mai multe
tipuri de asamblare a semnelor, care să aibă aceeaşi originalitate, dar
conţinuturi diferite. Măsura originalităţii o constituie noţiunea de
informaţie” (Abraham Moles, 1974, p. 145).
Primii care s-au ocupat de “măsurarea informaţiei”, a cantităţii
de noutate transmisă receptorului, au fost americanii Claude Shannon
şi Warren Weaver, care, în 1949, au elaborat celebra Teorie matema-
tică a comunicării (The Mathematical Theory of Communication).
Această teorie a oferit o paradigmă semanticii şi pragmaticii comuni-
caţionale. Teza lor este următoarea: suntem informaţi începând din
momentul în care ni se adresează un mesaj pe care nu-l cunoaştem sau
care cuprinde multe elemente noi sau imprevizibile.
Valoarea acestui mesaj se măsoară printr-o anumită mărime,
definită ca fiind “informaţia” şi care poate fi înţeleasă ca o cantitate
de noutate transmisă receptorului.
Modelul de comunicare provenit din teoria informaţiei a devenit
clasic şi el cuprinde, schematic, următoarele elemente:
MESAJ SEMNAL SEMNAL MESAJ
SURSĂ TRANSMIŢĂTOR CANAL RECEPTOR DESTINAŢIE
SURSĂ DE
ZGOMOT
Schema generală a comunicării, după Shannon şi Weaver.

Această relaţie de comunicare se realizează astfel: emiţătorul
(transmiţătorul) lansează un mesaj, provenit de la o sursă; mesajul
va fi înscris într-un cod (limbaj) sub forma unor semnale care, prin
intermediul unui canal, ajunge la receptor (destinatar); receptorul va
realiza o acţiune de decodare, de descifrare a mesajului transmis.
Transferul realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia
pleacă de la E şi devine informaţie pentru R. Transferul are loc între
două entităţi orientate către un scop. E are scopul de a oferi, R trebuie să
fie dispus să recepteze. În anumite situaţii, pot apărea mesaje întâm-
plătoare sau surse de zgomot, în care caz mesajele sunt discontinue.
Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă: mesajul este
totdeauna foarte concret, nuanţat, determinat de loc, de timp, de starea
psihologică a emiţătorului; codul, dimpotrivă, e abstract, având un
număr redus de semne.
Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu, în timp ce codul,
cel lingvistic, de exemplu, conţine numai 28 de semne, cu ajutorul
cărora se formează cuvintele, atunci când vorbim despre codul scris.
Se poate vorbi, deci, despre mesaj, cod verbal şi cod scris. Mesajul
este mai bogat decât codul verbal, iar acesta decât cel scris. Codul
verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi:
vorbirea, gestul, mimica, privirea etc., în timp ce codul scris e mult
mai sărac, are la dispoziţie unele semne de punctuaţie şi unele
categorii gramaticale. De aceea, lupta pentru adecvarea codului la
mesaj este una din trăsăturile (şi tendinţele) comunicării.
Modelul matematic sau mecanico-matematic este un model
unidimensional, linear. Cei doi ingineri din laboratoarele Bell Telephone
din New York se ocupau cu studierea liniilor telegrafice. Ei erau preo-
cupaţi de caracterul tehnic al comunicării. Scopul lor era acela de a ame-
liora randamentului informaţional, prin înlăturarea fenomenelor pertur-
batoare, a zgomotelor oricărui canal de comunicare. Teoria lor are în ve-
dere mai ales telecomunicaţiile, nu este o teorie a comportamentului
comunicativ, a semnificaţiei, în sensul teoriei comunicării de mai târziu.
Această teorie a avut însă o influenţă extraordinară în
constituirea modelelor comunicaţionale, în studiul proceselor de
comunicare.
50 ION HAINEŞ
Ea a oferit o paradigmă semanticii şi pragmaticii comunicaţio-
nale.
Teoria informaţiei a generat numeroase aplicaţii în domeniul
ştiinţelor umaniste, ca şi în cel ştiinţific.
Abraham Moles consideră teoria informaţiei ca „un instrument de a
gândi, care ne dă idei, ne furnizează scheme de experienţă, care se opun
schemelor tradiţionale”. (Communications et langages, Paris, 1963).
Teoria informaţiei permite o analiză riguroasă a mesajului şi a
procesului de comunicare în general.
În prelungirea teoriei informaţiei, Abraham Moles studiază
raportul dintre artă şi ordinator, introducând conceptul de estetică
informaţională şi subliniind ideea că arta este un mijloc de
comunicare, dar folosind mijloace specifice.
Orice expresie artistică este un fenomen de comunicare. Estetica
informaţională (în termenii lui Abraham Moles) consideră opera de
artă „ca fiind un mesaj luat dintr-un ansamblu socio-cultural şi trans-
mis prin intermediul unui canal (sistem de senzaţii vizuale, auditive
etc.) existent între un individ - sau un micro-grup creator -, artistul
emiţător şi un individ receptor” (Abraham Moles, 1974, p.21).
Caracterul esenţial al procesului de comunicare este reprezentat
de mesaj, care conţine o cantitate măsurabilă matematic: informaţia.
Această cantitate care caracterizează mesajul este legată, după opinia
lui Abraham Moles, „de lungimea sa, de dimensiunile în spaţiu şi
timp ale suportului său sau ale canalului său de transfer (durata
cuvântului, suprafaţa unui disc, a unui tablou, numărul de semne
imprimate), dar mai ales de improbabilitatea ocurenţei sale, adică de
combinaţia pe care o realizează” (Idem, p.22).
Aceasta este cantitatea de noutate sau de originalitate care se
transmite de la emiţător la receptor şi se adaugă sistemului lor de
cunoştinţe şi de experienţă căruia îi aparţin. Informaţia depinde de
repertoriul comun atât emiţătorului, cât şi receptorului. Există însă un
dublu mod de sesizare a mesajului: cel bazat pe informaţia semantică
şi cel bazat pe informaţia estetică. „La fiecare nivel al comunicării
dintre emiţător şi receptor printr-un canal oarecare, putem întotdeauna
să distingem în mesaj două aspecte. Pe de o parte, aspectul semantic,
corespunzând unui anumit repertoriu de semne universale normate, pe
de alta, aspectul estetic sau ectosemantic, care este expresia variaţiilor
la care semnalul poate fi supus fără a-şi pierde caracterul specific în
cadrul unei norme; aceste variaţii constituie un câmp de libertate pe
care fiecare emiţător îl exploatează într-un mod mai mult sau mai
puţin original. Mesajul care parvine receptorului poate deci fi
considerat, ca suma informaţiilor semantice şi estetice”, afirmă
Abraham Moles (Idem, p.42). Avem, deci, de-a face cu o suprapunere
a două mesaje distincte. Primul este mesajul semantic, constituit din
asamblarea semnelor (cuvintele unei limbi, notele muzicale etc.),
cunoscute în mod explicit atât de creator, cât şi de receptor.
Celălalt este mesajul estetic, constituit ca un ansamblu de
variaţii pe care le suferă configuraţia mesajului, ce rămâne totuşi
identificabil în cadrul caracterului său normat.
Abraham Moles dă câteva exemple reprezentative: o notă
muzicală, fără a se sustrage indicaţiilor scrise ale compozitorului,
poate varia puţin în înălţime, în durată sau intensitate, într-o măsură
perfect perceptibilă de către executant, ca şi de către auditor, fără ca
ei, din această cauză să nu o mai poată recunoaşte ca fiind cutare notă
a gamei. În acelaşi fel, o literă tipografică poate suferi fluctuaţii de
formă, rămânând totuşi recognoscibilă:
52 ION HAINEŞ
Mesajul estetic este ansamblul acestor fluctuaţii.

Modul de realizare a mesajului muzical în raport cu o partitură,
detaliile de tuşă ale pictorului în alcătuirea unei imagini figurative
rămân în mare neformulate. Rolul esteticianului este acela de a studia
mai multe execuţii sau mai multe tipuri de opere şi de a determina
elementele de fluctuaţie şi probabilitatea lor de ocurenţă, spune
Abraham Moles. În cadrul câmpului de libertate sau de dispersie
oferit de un mesaj semantic de bază, esteticianul trebuie să constate
cantitatea de informaţie estetică a mesajului, adică originalitatea
exprimării. În comunicarea operelor de artă există o compensare cu
caracter „contrapunctic” între mesajul semantic şi cel estetic.
În opinia lui Abraham Moles, mesajul sonor, mesajul vizual,
mesajul literar sau tipografic, imaginile mobile ale cinematografului
sau imaginile fixe ale fotografiei, ale artelor grafice sau ale picturii,
mesajele artelor parfumurilor sau ale gustului nu sunt pentru estetica
informaţională decât canale senzoriale fizice variate, în analiza cărora
trebuie aplicată metodologia cunoscută: descrierea canalului, a emiţă-
torului şi a receptorului, descrierea formală şi structurală a mesajului,
întocmirea unui repertoriu de semne, căutarea probabilităţii lor de
ocurenţă în cadrul cultural în care se situează actul comunicării etc.
Cercetătoarea Gina Stoiciu consideră şi ea că din punct de
vedere sintactic (al structurilor), ca şi din punct de vedere semantic (al
raportării structurilor la semnificaţii), se pot discerne două tipuri de
informaţii: informaţii semantice şi informaţii estetice, cărora le
corespund două modalităţi diferite de percepere a lumii, o modalitate
semantică şi una estetică: „Modalitatea semantică de percepere a
lumii, a mesajelor, este logică, structurală, enunţabilă, traductibilă.
Influenţa ei asupra deciziilor şi acţiunilor receptorului poate fi uşor de
analizat pentru că este evidentă. Modalitatea estetică este aparent
nestructurată, pare inefabilă şi este netraductibilă direct şi total în alte
limbaje sau în acţiuni”(Gina Stoiciu, 1981, p.79).
Din perspectivă structuralistă, delimitarea informaţiei semantice
de cea estetică este dificilă, deoarece, practic, orice mesaj cultural real
cuprinde, deopotrivă, informaţie estetică şi semantică, amestecate în
proporţii diferite. Noi suntem puşi în faţa unor mesaje ce sunt
preponderent semantice sau preponderent estetice.
Mesajul ştiinţific este preponderent semantic, în timp ce mesajul
muzical este preponderent estetic.
Mesajul estetic este imaginea şi corespunde structurii conotative
din lingvistică. „Mesajul estetic este aşadar forma, partea adăugată.
Distingem însă şi un mesaj semantic al imaginii: ceea ce semnifică
imaginea şi corespunde structurii denotative din lingvistică. Mesajul
semantic constituie cu alte cuvinte conţinutul imaginii”, afirmă Gina
Stoiciu (Idem, p.80).
Mesajul semantic fixează un conţinut logic, folosindu-se de un cod
de semne normalizat, în timp ce mesajul estetic este spontan, personali-
zat şi preferenţial în raport cu semnificaţia, precum şi cu receptorul.
Mesajul estetic declanşează anumite stări emoţionale, ajutând
receptorul, într-un mod specific, să cunoască lumea. În contact cu
mesajul estetic sunt implicate sensibilitatea şi afectivitatea
receptorului. Tipuri de comunicare cu predominanţă estetică sunt:
muzica, plastica, religia, poezia, proza, teatrul, cinematograful etc.
Mesajul semantic, dimpotrivă, apelează la un cod recunoscut; el
afectează cultura personală în depozitul ei de cunoştinţe, nu în cel de
sensibilitate, respectă legile logicii, putând fi transcris într-un alt
limbaj şi având un caracter utilitar. Tipurile de referinţă pentru
mesajul semantic sunt, după opinia autoarei menţionate, limbajul
logicii, limbajul matematicii şi orice limbaj ştiinţific.
54 ION HAINEŞ
Într-un capitol anterior, aminteam despre dubla semnificaţie a
limbajului: semnificaţia reprezentativă şi semnificaţia expresivă,
despre caracterul tranzitiv şi reflexiv.
Semnificaţia reprezentativă, descriptivă, este dată de funcţia
cognitivă a limbajului şi reprezintă aspectul său semantic; ea
presupune precizie, obiectivare şi abstractizare.
Semnificaţia estetică, expresivă, vizează aspectul afectiv al
limbajului. Ea presupune subiectivizare, expresia trăirii interioare.
Arta nu se limitează doar la funcţia informativă, ea declanşează
emoţii estetice, capabile de a-l transforma pe receptor, de a-i modifica
modul de a gândi şi de a simţi, de a-i provoca o anumită atitudine faţă
de lume. Arta reprezintă o modalitate specifică de cunoaştere,
cunoaşterea afectivă.
Într-un Eseu despre cunoaşterea prin artă, Victor Ernest Maşek
pune în discuţie cele trei instanţe cognitive ale artei, pentru a aduce
arta ca mărturie a unui mod aparte de cunoaştere, unic, inconfundabil.
Este vorba despre:
1. Arta ca „arhivă istorică”, ca „fişier documentar”, cu rol
important în procesul de cristalizare, de fixare şi de transmitere a
cunoştinţelor acumulate de omenire, în condiţiile istorice ale unei
ştiinţe nedezvoltate.
2. Arta ca modalitate specifică de cunoaştere şi trăire a realităţii,
prin intermediul emoţiei artistice.
3. Arta ca metaforă epistemologică.
„Aportul inedit al artei la continua lărgire a sferei cunoscutului
constă tocmai în faptul că ne prilejuieşte intuirea, trăirea unei realităţi
spre care n-am avea altfel acces şi ale cărei faţete scapă mijloacelor de
investigaţie şi de descriere raţional-conceptuală”, afirmă Victor Ernest
Maşek (Victor Ernest Maşek, Mărturia artei. Eseu despre cunoaşterea
prin artă, 1972, p.21). Informaţia cuprinsă în opera de artă este
inseparabilă de structura sa artistică. Arta sintetizează o informaţie care
nu poate fi transmisă decât pe această cale, fiind inaccesibilă
demersului logic. Ea comunică incomunicabilul. „Informaţia estetică,
precizează autorul, spre deosebire de informaţia semantică a operei
(denotativă, univocă, epuizând cunoştinţele nespecifice), este conota-
tivă, intraductibilă în alt limbaj, dar în acelaşi timp transpozabilă,
pretându-se la parafrază. Aici ni se pare a sălăşlui izvorul capacităţii de
comunicare a operei, potenţa cognitivă a metaforei, a polisemiei
expresiei artistice care transformă opera de artă din <obiect opac>,
existând în sine şi pentru sine, într-o lentilă transparentă ce ne permite
să desluşim, la diferite grade de mărime şi de claritate şi în funcţie de
puterea ei, semnificaţia umană inclusă în actul de creaţie” (Idem, p.70-
71).
Opera de artă are un caracter permanent „deschis”, prin valen-
ţele polisemice ale metaforelor; prin ambiguitatea semnificaţiilor
conotate, prin participarea activă a receptorului la procesul comunică-
rii. Prin artă, omul îşi regăseşte identitatea, integralitatea, redesco-
perindu-se pe sine ca fiinţă complexă, unind dimensiunea intelectuală
cu cea afectivă, într-o sinteză unică, atotcuprinzătoare. Arta comunică
o atitudine emoţională a creatorului faţă de realitate, ceea ce implică,
în mod obligatoriu, şi transmiterea unor informaţii, a unor cunoştinţe
despre aceasta.
Aşa cum consideră Henri Wald, „arta nu comunică emoţii spon-
tane, ci conotaţia emoţională a unei idei. Ea e cultură, nu natură. Ea
nu e limbaj, dar e un mijloc de comunicare subordonat limbajului.
Limbajul propriu-zis este, aşadar, unul singur: cel vorbit. Toate
celelalte forme neverbale de comunicare sunt, cel mult, <limbaje>”, la
plural şi în ghilimele” (Henri Wald,1983, p.242).
Limbajul este preponderent logic, în timp ce „limbajele” sunt
preponderent estetice. „Limbajul este izvorul tuturor artelor, dar artele nu
sunt limbaj, ci forme neverbale de comunicare, chiar atunci când - printre
mijloacele lor de expresie se află şi vorbirea, ca teatrul, cinematograful şi
56 ION HAINEŞ
televiziunea”, precizează autorul menţionat (Idem, p.226).
Trecerea de la limbaj la formele neverbale de comunicare
înseamnă trecerea de la convorbire la transmisie: „În vreme ce, prin
limbaj, oamenii comunică unii cu alţii, prin artă creatorii nu comunică
cu ascultătorii şi spectatorii, ci le comunică mesajul lor. Prin limbaj,
emiţătorii şi receptorii comunică între ei prin acelaşi cod şi prin
aceleaşi mijloace, în vreme ce, prin artă, ascultătorii unui concert sau
vizitatorii unei expoziţii nu pot să comunice cu compozitorii sau cu
pictorii prin acelaşi cod şi prin aceleaşi mijloace. Comunicarea
verbală este dublu articulată, preponderent cognitivă şi dialogală, în
timp ce comunicarea artistică este monoarticulată, precumpănitor
afectivă şi monologală.” (Idem, p.227)
3. Modelul cibernetic
Matematicianul Norbert Wiener este autorul modelului cibernetic
al comunicării (Cibernetica sau ştiinţa comenzii şi comunicării la
oameni şi maşini, 1948).(Cybernetics, Wiley, 1948).
Schemei unidirecţionale a teoriei informaţiei elaborate de Shannon
şi Weaver, Wiener i-a adăugat o conexiune inversă, de la destinatar la
sursă, de la receptor la emiţător, creând noţiunea de feed-back. În
sistemul cibernetic, feed-back-ul permite reglarea ciclică a informaţiei,
reacţia efectului asupra cauzei. Ciberneticienii se interesează de circula-
ţia informaţiei în ansamblul societăţii.
Văzută ca o ştiinţă generală a comunicării, aplicabilă deopotrivă
omului şi maşinii, cibernetica oferă un model analogic bazat pe
informatică. „Ne-am hotărât să desemnăm câmpul întreg al teoriei
controlului şi comunicării, atât la maşini, cât şi la fiinţele umane, cu
numele de Cibernetică, derivat din cuvântul grecesc Knbernhtes,
sinonim cu pilot.” (Norbert Wiener, 1971).
În opinia lui Bernard Miège, modelul cibernetic este unul dintre
curentele fondatoare ale gândirii comunicaţionale, conturate în deceniile
cincizeci-şaizeci: „Cibernetica (sau teoria sistemelor generale) ... este în
acelaşi timp o ştiinţă a organismelor umane şi neumane, născută din
apropierile între comportamentele organismelor biologice şi ale
dispozitivelor tehnice şi arta de guvernare sau de călăuzire a afacerilor
lumii”. (Gândirea comunicaţională, 1998, p.24-25)
Norbert Wiener introduce concepte noi, ca acelea de feed-back,
reglare, autoreglare, redundanţă etc. „Fireşte, există diferenţe de detaliu
în mesaje şi în problemele de reglare, nu numai între un organism viu şi
o maşină, dar chiar şi în interiorul unui grup foarte strâns de fiinţe.
Scopul ciberneticii este să dezvolte un limbaj şi tehnici care să ne
permită să atacăm problema reglării comunicaţiilor în general şi, de
asemenea, să descoperim repertoriul convenabil de idei şi tehnici pentru
a clasa manifestările lor speciale conform anumitor concepte”. (Apud
Bernard Miège, op.cit., p.25).
Şi pentru Wiener, comunicare înseamnă transmiterea de informa-
ţie: „Informaţia desemnează conţinutul a ceea ce se schimbă în
raporturile cu lumea exterioară pe măsură ce ne adaptăm ei şi-i aplicăm
rezultatele adaptării noastre... Nevoile şi complexitatea vieţii moderne
fac mai mult ca oricând necesar acest proces de informare, iar presa,
muzeele, laboratoarele ştiinţifice, universităţile, bibliotecile şi manualele
sunt obligate să satisfacă necesităţile acestui proces, altfel nu-şi vor
atinge scopul. A trăi eficient înseamnă a trăi cu o informaţie adecvată.
Astfel, comunicarea şi reglarea privesc esenţa vieţii interioare a Omului,
chiar dacă ele se referă la viaţa lui în societate.” (op.cit., p.25-26).
Există mai multe tipuri de informaţie: actuală/potenţială, origina-
lă/reprodusă, condensată (articolul ştiinţific)/rarefiată (articolul de popu-
larizare), utilă/inutilă, veche/nouă, directă/indirectă, imediată/târzie, du-
rabilă/trecătoare, profundă/superficială, explicată (pedagogică)/comen-
tată, informaţia dicţionarelor, informaţia simbolică (cea din chimie, de
exemplu), informaţia pe care o deţine o sursă de autoritate etc.
Competenţa informaţională presupune o abilitate de a comunica,
58 ION HAINEŞ
specifică atât emiţătorului (lui E), cât şi receptorului (lui R), de a o
primi şi reţine.
Valabilitatea informaţiei e dată de verosimilitatea ei (dacă e
plauzibilă sau, dimpotrivă, absurdă) şi de autoritatea sursei, care
trebuie să se bazeze pe argumente, dovezi, judecăţi.
Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil
şi se manifestă atât în medierea tehnică (universul calculatorului), cât
şi în medierea umană.
Medierea din perspectiva subiectului uman este o formă de refuz
al rolului pasiv în comunicare, de reconstrucţie din partea subiectului
receptiv, de menţinere a identităţii de sine în acest proces, de afirmare a
exigenţelor umane prezente permanent în actul informaţional, deci, o
formă a subiectivităţii.
Relaţia mediere – comunicare conduce la interpretarea comuni-
cării ca un mijloc al expresiei personale şi al relaţiei sociale şi, în acelaşi
timp, prin finalitatea sa, şi ca un instrument al schimbării sociale.
Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine,
miros, gust etc. Natura canalului afectează modalităţile în care mesajul e
primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimbă odată
cu canalul folosit. Unele canale sunt mai eficiente şi au un mai mare
impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinţă pentru
anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), alţii pentru
lectură (ziare, cărţi etc.).
În receptarea şi descifrarea unui mesaj, un rol deosebit îl are ex-
perienţa de viaţă personală a fiecăruia. Ea diferă de la persoană la
persoană şi amplifică sau, dimpotrivă, reduce abilitatea receptării şi
decodificării unui mesaj.
La rândul lui, mesajul (conţinutul actului comunicării) este privat
sau public, intenţionat, sau accidental, implicit sau explicit.
Feed-back-ul aduce emiţătorului informaţii despre mesaj, cre-
ându-i posibilitatea să determine dacă mesajul a fost primit şi înţeles
corect. El poate fi pozitiv (încurajează sursa să emită similar) sau
negativ (descurajează), intern (provine din percepţia subiectivă a emi-
ţătorului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs
politic vezi reacţia imediată) sau amânat (însoţeşte mass-media tradi-
ţionale: cartea, articolul).
Feed-back-ul e folositor atât pentru emiţător (E), cât şi pentru
receptor (R); el este o formă sui-generis de comportament în
comunicare. Feed-back-ul este comunicare prin comunicare.
Efectul procesului comunicaţional este unul imediat şi uşor
perceptibil sau amânat, în timp, efect pe care, uneori, nici E, nici R nu-l
sesizează.
Foarte necesar în procesul comunicării este contextul. Orice co-
municare are loc într-un anume context. El poate fi natural sau specta-
cular, care să facă impresie. Fiecare context impune anumite norme de
comportament şi de comunicare.
Lansarea unui mesaj depinde foarte mult de pregătirea contextului
social. Pentru o recepţie adecvată, e necesar ca publicul să dorească
acest mesaj.
Cei trei autori olandezi ai Ştiinţei comunicării, de care am amintit
mai înainte, definesc “informaţia” în general ca fiind “ceea ce se
comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile” (J.J. Van
Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.25).
Informaţia este considerată ca o combinaţie de semnale şi
simboluri. Semnalele pot fi undele sonore pe care le emitem în actul
vorbirii sau undele radio sau cele de televiziune. Semnalele sunt în sine
lipsite de semnificaţie. Datorită unor convenţii sociale, ele pot însă
purta semnificaţii, înscrise într-un cod, care pot fi decodate. Indiferent
de natura semnalelor, atât emiţătorul, cât şi receptorul trebuie să
cunoască natura codului, atribuindu-i aceeaşi semnificaţie.
Teoreticienii olandezi consideră că există trei aspecte ale
conceptului de “informaţie”:
60 ION HAINEŞ
1. aspectul sintactic al informaţiei, care vizează succesiunea
impusă semnalelor grafice, auditive ori electronice, succesiune
impusă de emiţător;
2. aspectul semantic al informaţiei, care vizează semnificaţia
acordată semnalelor pe baza convenţiilor sociale;
3. aspectul pragmatic, care vizează efectul informaţiei asupra re-
ceptorului (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.26).
Conceptul de “informaţie” trebuie înţeles în mai multe sensuri:
“Într-un prim sens, informaţia numeşte un element particular de cu-
noaştere sau de judecată, accesibil oricui, sub orice formă. În altă
accepţie, informaţia delimitează o nevoie socială de comunicare între
membrii unei colectivităţi sau între diversele grupuri ale societăţii. În
fine, termenul de informaţie vizează mijloacele sau instrumentele care
asigură, într-o societate dată, comunicarea între oameni” (Sociologie de
l’information, textes fondamentaux, 1973, p. 12).
În jurnalistică, conceptul de “informaţie” este echivalent cu acela
de “ştire”. Bernard Voyenne defineşte informaţia drept “procesul comu-
nicării sociale şi instituţiile care asigură acest proces” (Bernard
Voyenne, 1980, p.17). Valoarea informaţiei depinde de noutate, iar
aceasta, la rândul ei, de caracterul de improbabilitate. O informaţie
dintr-un domeniu oarecare se transformă într-o informaţie ziaristică dacă
este de interes public şi are o mare relevanţă socială. Publicul receptor
este acela care determină, de fapt, valoarea informativă a unei ştiri.
A informa înseamnă a alege din multitudinea de evenimente pe
acelea care pot interesa publicul prin ineditul lor şi prin dimensiunea
socială.
Informaţia poate fi abordată şi din perspectiva economică. Putem
vorbi, astfel, despre o piaţă a informaţiei, şi o piaţă a interesului,
despre legea cererii şi a ofertei de informaţie, despre un alt tip de relaţii
între partenerii procesului de comunicare – emiţătorul şi receptorul. Cel
care solicită interesul publicului este emiţătorul, iar publicul decide dacă
primeşte sau refuză mesajul.
Piaţa informaţională este de o mare diversitate. Putem vorbi des-
pre folio-media (care au drept suport informaţional hârtia: cartea, ziare-
le, periodicele) şi despre electronic media (transmiterea informaţiei
prin intermediul suportului electronic: telefonia, radioul, televiziunea).
Societatea modernă este cunoscută ca o societate informaţională, ceea
ce ar traduce ideea unei “revoluţii informaţionale”, adică a dezvoltării
fără precedent a unei tehnologii informaţionale moderne şi a
consecinţelor sociale provocate de aceasta. Pe piaţa informaţională,
cererea şi oferta cresc într-un ritm ameţitor.
J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten şi G.W. Noomen aduc, în acest
sens, câteva argumente de ordin statistic: “Producţia mondială de carte a
fost în 1960 de 314.000 de titluri; cincisprezece ani mai târziu, în 1975,
apăreau 568.000 de titluri, iar în 1986 numărul creştea la 819.500.
Numărul articolelor ştiinţifice publicate în revistele de specialitate
se ridica în 1964 la 800.000; în zece ani (1974), numărul s-a dublat la
1.600.000 articole pe an. Prognoza pentru ţările industrializate indică o
dublare a numărului de publicaţii ştiinţifice în decursul a cincisprezece
ani” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.51).
Încercând să definească conceptul de “societate informaţională”,
cei trei teoreticieni propun cinci perspective, care au în vedere: a)
structura economică; b) consumul de informaţii; c) infrastructura tehno-
logică; d) demersurile critice şi e) demersurile multidimensionale.
Să le explicăm pe rând:
a) Structura economică. Se acordă o importanţă deosebită aspec-
telor macroeconomice, deplasării forţelor de muncă dinspre sectorul
industrial spre cel al serviciilor sau spre sectorul colectiv.
b) Consumul de informaţii. Cercetările au încercat să stabilească
ponderea cheltuielilor legate de informaţie în bugetul unei familii. (Spa-
ţiul cercetării: Japonia). S-au urmărit trei aspecte: cantitatea de informaţie
(numărul anual de convorbiri telefonice pe persoană, tirajul ziarelor la
62 ION HAINEŞ
100 de locuitori, numărul de cărţi publicate la 1.000 de locuitori,
densitatea populaţiei ca indice al comunicării interpersonale), gradul de
penetraţie al mijloacelor de comunicare (telefon, radio, televiziune) şi
calitatea activităţilor informaţionale (ponderea sectorului de servicii în
totalul populaţiei active şi ponderea studenţilor în cadrul categoriei lor de
vârstă).
c) Infrastructura tehnologică vizează numărul disponibil de
reţele digitale. Acolo unde numărul de reţele digitale este suficient,
cresc şansele de dezvoltare a unei societăţi informaţionale. Rezultatul:
creşterea productivităţii, a standardului de viaţă, a timpului liber.
d) Demersurile critice la adresa societăţii informaţionale. Susţi-
nătorii acestei perspective sunt de părere că “societatea informaţională”
nu este decât un slogan comercial şi că introducerea pe scară largă a
tehnologiei informaţionale va servi interesele celor aflaţi la putere, va
însemna doar o redistribuire a veniturilor, săracul devenind tot mai
sărac, iar bogatul tot mai bogat.
e) Demersurile multidimensionale propun o analiză a relaţiilor
dintre aspectele economice, sociale, politice, culturale şi tehnologice,
ajungându-se la concluzia că nu se poate vorbi despre un tip unic de
societate informaţională şi că aceasta diferă de la ţară la ţară, de la
societate la societate.
Informaţia nu are, deci, numai o valoare economică, ci şi una
socială, politică sau culturală, ea devine un bun colectiv, accesibil
tuturor.
4. Modelele lingvistice
a) Determinismul lingvistic (Modelul Sapir-Whorf)
Cel mai important mijloc de comunicare umană este limba. Ea
oferă modelul pentru alte forme de comunicare. Limbajul este un fapt
universal al societăţii umane şi se caracterizează, în general, prin
aceleaşi trăsături în toate manifestările sale.
Denis McQuail găseşte că principalele caracteristici ale
limbajului în această formă universală sunt:
1) El este „linear” sau secvenţial, în sensul că sunetele care-l
compun sunt produse de mişcări succesive ale organelor vorbirii şi
pot fi reprezentate de o succesiune lineară de simboluri , paralelă
secvenţei de sunete emise.
2) Caracterul sistematic al limbii, guvernat de reguli. Reguli
gramaticale, sintactice şi lexicale. „Sistematic” se referă la absenţa
elementului aleatoriu în utilizarea sunetelor şi excluderea modificărilor
întâmplătoare, sau idiosincratice, ca şi la coerenţa logică inerentă limbii.
3) Limba este un sistem de diferenţe sau contraste: ea distinge
un obiect, experienţă sau concept de altele, uneori prin subtile variaţii
de sunete sau ordonare. Limbile variază în funcţie de gama
diferenţelor pe care le prezintă, depinzând de cultură sau de contextul
localizării lor.
4) Limba este arbitrară, în sensul că nu există o relaţie necesară
sau obiectivă între natura unui obiect sau idei şi unitatea lingvistică ce
se referă la ea.
5) Caracterul convenţional al limbii. Altfel spus, limba se spriji-
nă integral pe acordul implicit şi informal al utilizatorilor de a
respecta regulile de semnificare şi utilizare. Arbitraritatea limbii
devine posibilă numai datorită acestui acord de bază total.
(Comunicarea, 1999, p.72-73)
Originile limbajului rămân obscure.
Problema originii vorbirii este una dintre cele mai complexe şi
ea a reprezentat în timp obiectul unor numeroase cercetări, fără a se
trage, nici astăzi, concluzii definitive. Cu toate acestea, diversele
teorii pe această temă au fost cristalizate şi ele se pot grupa în câteva
direcţii. Iată o clasificare propusă de Lucia Wald în cartea sa din 1973
- Sisteme de comunicare umană:
1) Teoria revelaţiei. Autoarea menţionează despre existenţa, la
64 ION HAINEŞ
multe popoare antice, a unor legende privitoare la felul în care un
„zeu a dăruit oamenilor graiul sau a dat nume lucrurilor“, ca şi despre
legenda biblică potrivit căreia „omul a dat nume animalelor şi
păsărilor sub supravegherea Creatorului“, teorii fanteziste, fără nici o
bază ştiinţifică, din simplul motiv că era imposibil ca un singur om să
fi creat limbajul şi să-l „comunice“ semenilor săi.
2) Teorii psihologiste, care explică apariţia vorbirii „prin
considerarea ei ca un proces natural, determinat de structura
sufletească a fiinţei umane“. Printre psihologişti, autoarea aminteşte
pe W. von Humboldt, H. Steinthal, M. Müller, pentru care „vorbirea
este o manifestare psihică“. Ei explică originea vorbirii ca pe un
fenomen natural, ignorând condiţiile care au dus la apariţia omului şi
a limbajului.
3) Teoriile sociologice, care pornesc de la rolul fundamental al
limbajului în comunicare. „Se consideră că limbajul a apărut în
societate ca mijloc de înţelegere între oameni“. Aceste teorii „concep
crearea limbii nu ca un act unic, ci ca un proces în două etape: cea a
ţipătului natural, moştenit din faza animală, cu funcţie de semnal sau
de expresie a afectelor, şi cea a constituirii denumirilor“.
4) S-a vorbit, de asemenea, de teoria darwinistă a evoluţiei
speciilor, care a văzut problema originii limbajului ca pe o chestiune
legată direct de evoluţia omului. Eliberarea mâinii, trecerea la poziţia
bipedă, procesul creării uneltelor, munca în comun, nevoia de
comunicare - toate au dus la apariţia gândirii şi a limbajului.
5) Teoria priorităţii limbajului gestual consideră că, în faza de în-
ceput, oamenii foloseau cuvinte-gesturi, „gândind“ cu ajutorul mâinilor.
6) A existat, de asemenea, o teorie a onomatopeelor, conform
căreia originea limbii se află în imitarea sunetelor din natură.
7) În sfârşit, teoria originii convenţionale a limbajului, care vede
apariţia sa ca pe o creaţie voluntară a omului, fapt demonstrat de forma
sonoră arbitrară a cuvintelor în raport cu conţinutul exprimat de ele.
În concluzie, Lucia Wald consideră că „originea vorbirii nu
poate fi privită ca un act unic, ci ca un proces de lungă durată, care a
parcurs mai multe faze, în cursul cărora s-a trecut de la predominarea
afectului la predominarea raţiunii, de la necesităţi expresive la necesi-
tăţi comunicative, de la global la diferenţiere, de la sunete nearticulate
la sunete articulate, de la imitarea realităţii la simbolizarea ei, de la
semnal la semn.”
Consideraţii extrem de interesante despre originea vorbirii şi
despre puterea ei face unul dintre cercetătorii cei mai avizaţi ai teoriei
limbajului, Henri Wald. „Vorbirea nu este o consecinţă firească a
dezvoltării cerebrale“, spune el. „Vorbirea nu se naşte treptat din
comunicarea naturală dintre animale, ci este o creaţie prin care oamenii
inaugurează cultura. Făurirea limbajului reprezintă saltul de la natură la
cultură, de la inteligenţă la intelect, de la natură la cultură, de la materie
la spirit. Nu se poate vorbi despre originea limbajului, ci numai de
condiţiile care au făcut posibilă cea mai mare revoluţie din istoria
materiei: saltul prin care materia generează contrariul ei - spiritul“
(Ideea vine vorbind, 1983, p. 26-27).
Citându-l , la rândul lui, pe F.J.J. Buytendijt, Henri Wald afirmă
odată cu acesta: „Vorbirea n-are origine, ea este origine“.
Henri Wald trimite şi el la teoria revelaţiei divine, dar în sens
polemic: „În istoria culturii, la început a fost cuvântul; ba, mai mult
decât atât, cuvântul a fost însuşi începutul. Dar nu cuvântul lui
Dumnezeu, ci cuvântul Omului“ (Idem, p. 31).
Ideea vine vorbind, spune Henri Wald. Cu alte cuvinte, „ideile
se formează şi se dezvoltă în şi prin comunicare“. Vorbirea nu este
doar o haină a ideii, ci însuşi corpul ei. Vorbirea este şi materie şi
spirit. „Prin vorbire, inteligenţa antropoidului devine intelect uman,
iar strigătele care semnalau împrejurări concrete devin cuvinte care
exprimă idei din ce în ce mai abstracte“ (Idem, p. 38).
Henri Wald adaugă: „Afectivitate şi inteligenţă au şi celelalte
66 ION HAINEŞ
fiinţe, intelect are însă numai omul, deoarece numai el a reuşit să
vorbească“. Pe această linie a deosebirilor dintre om şi animal,
teoreticianul deosebeşte o trăsătură fundamentală, specifică numai
omului:capacitatea de a dialoga: „Animalele reacţionează la semnale,
nu răspund la întrebări, pândesc, nu se întreabă, atacă, nu contrazic.
Ele comunică între ele, dar nu dialoghează… Omul este însă prin
esenţa sa o fiinţă dialogală“ (Idem, p. 12).
Dialogul reprezintă esenţa limbajului. Numai omul este capabil
să dialogheze cu ceilalţi, prin conversaţie, cu sine însuşi, prin
meditaţie. „Desfăşurându-se atât în prezenţa vorbitorului cât şi a
ascultătorului, dialogul, prin intonaţie, accent, debit, mimică şi
gesturi, este singurul mijloc de comunicare capabil să păstreze un
oarecare echilibru între sensibilitate şi intelect“. Dialogul realizează
cel mai bine feed-back-ul şi, totodată, echilibrul dintre individual şi
social, afectiv şi raţional, mijloc şi scop.
Aristotel definea omul ca fiind zoon politikon, adică acel animal
social înclinat către sociabilitate şi comunicare. „Comunicarea dintre
oameni nu va fi niciodată totală, dar fără comunicare nu poate exista
omenire. Comunicarea verbală este principalul mijloc de a ne înţelege
între noi, de a ne înţelege pe noi înşine“, afirmă pe bună dreptate Henri
Wald. Şi continuă: „Orice slăbire a vorbirii, a comunicării dintre oame-
ni, pune în primejdie întreaga cultură“ (Henri Wald, 1983, p. 20).
Nu ne propunem aici să întreprindem un studiu al limbajului,
dar câteva observaţii sunt extrem de importante.
Limba este o parte importantă a culturii. Ea modelează cultura şi
percepţiile asupra lumii. Teza aparţine celor doi lingvişti americani,
Edward Sapir şi Benjamin Whorf, care au construit o teorie a
modelării asupra procesului de comunicare.
În primul deceniu al secolului al XX-lea, Edward Sapir a
realizat studii ale limbilor folosite de triburile de indieni americani.
Apoi, şi-a extins cercetările asupra limbilor din alte părţi ale lumii,
antice sau contemporane, primitive sau moderne. Concluziile sale, de
prin anii 1920, au dus la ideea că nu numai limbile diferitelor grupuri
erau diferite, dar modurile în care acestea înţelegeau lumile fizice şi
sociale erau diferite. Fiecare grup lingvistic avea denumiri diferite
pentru acelaşi set de obiecte, condiţii şi situaţii în cadrul unei realităţi
mai mult sau mai puţin asemănătoare. Oamenii care foloseau limbi
diferite percepeau, de fapt, realităţi diferite.
Cuvintele lor, convenţiile lingvistice şi semnificaţiile modelau
construcţiile comune ale semnificaţiilor realităţii, furnizând fiecărui
grup o îndrumare subiectivă cu privire la caracteristicile lumii în care
trăim (Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.252).
Se citează des un fragment care sintetizează ideile lui Sapir cu
privire la limbă şi implicaţiile sale în modelarea socială: „Limba este
un ghid pentru <realitatea socială>... limba ne condiţionează într-o
mare măsură întreaga gândire despre procesele şi problemele sociale.
Fiinţele omeneşti nu trăiesc numai în lumea obiectivă sau în lumea
activităţii sociale în accepţiunea curentă, ci sunt în mare măsură
supuşii acelei limbi care a devenit mijlocul de expresie al acelei
societăţi. Este o iluzie să ne imaginăm că cineva se adaptează la
realitate fără să folosească limba şi că limba este doar un mijloc
întâmplător de rezolvare a problemelor specifice de comunicare sau
reflecţie. Adevărul este că <lumea reală> este într-o mare măsură
construită în mod inconştient pe obiceiurile de limbă ale grupului. Nu
există două limbi care să fie atât de asemănătoare, încât să se
considere că ele reprezintă aceeaşi realitate socială. Lumile în care
trăiesc diferitele societăţi au etichete diferite.” (op.cit., p.252)
Edward Sapir şi discipolul său Benjamin Whorf sunt autorii
determinismului lingvistic, care presupune dominarea limbajului
asupra realităţii, ca şi ai relativismului lingvistic, conform căruia
diferenţele de limbaj generează diferenţele culturale. (Ipoteza Sapir-
Whorf). Whorfianismul consideră că „forma” controlează „conţinutul”.
68 ION HAINEŞ
Procesele de comunicare sunt văzute ca un complex de factori
care modelează şi influenţează modul în care realitatea este percepută.
b) Modelul structural-lingvistic
Un adevărat reviriment în cercetarea limbii, a stilului, se va
produce la începutul secolului al XX-lea, când se constituie cele două
direcţii diferite, cea lingvistică (afectivă), care venea din ideile
lansate de către Ferdinand de Saussure, şi cea literară (estetică), ce
se revendica din direcţia esteticii lui Benedetto Croce.
Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure (1857 - 1913) este
considerat creatorul lingvisticii moderne. Specialist în gramatica
comparată indo-europeană (în tinereţe, la 22 de ani, publică - în 1879
- studiul Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile
indo-europene), el va deveni creatorul şcolii franceze de indo-
europenistică, având numeroşi discipoli, dintre care cel mai cunoscut
este A. Meillet.
În 1881, este numit profesor la Şcoala de Înalte Studii din Paris
şi apoi la Universitatea din Geneva, oraşul său natal, unde va ţine,
către sfârşitul vieţii, între 1906 - 1911, o seamă de prelegeri în care îşi
va preciza concepţia sa lingvistică.
Aceste prelegeri au apărut postum, în 1916, sub titlul Cours de
linguistique générale, prin îngrijirea unor elevi ai săi. Este, după
opinia generală, una din operele fundamentale ale gândirii secolului al
XX-lea, revoluţionând nu numai ştiinţa limbii, ci şi un întreg domeniu
al ştiinţelor legate de ideea de comunicare.
Se poate spune că mai toate curentele noi din lingvistica
contemporană pornesc, într-un fel sau altul, de la concepţia lui
Saussure despre limbă. Ideile lui valoroase despre distincţia limbă-
vorbire, sincronie-diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind
considerat, din acest punct de vedere, părintele structuralismului),
teoria sa asupra arbitrarului semnului lingvistic etc. au avut urmări
profunde asupra domeniului stilisticii.
Astfel, distincţia pe care o stabileşte Saussure între limbă
(Langue) în general, ca sistem de semne convenţionale cu valoare
socială, şi vorbire (parole), ca manifestare individuală a limbii,
determinată de factori diverşi, între care cei mai importanţi sunt factorii
psihologici, este esenţială pentru înţelegerea concepţiei sale asupra
limbii.
Limba este un sistem lexicologic şi gramatical, care există
virtual în conştiinţa indivizilor aparţinând aceleiaşi comunităţi
lingvistice. Ca produs social şi ca mijloc de înţelegere între oameni,
limba nu depinde de individul care o vorbeşte. Dimpotrivă, acesta
trebuie să-i înveţe sistemul.
Prin vorbire, Saussure înţelege orice act de comunicare
individuală. Vorbirea înseamnă actul prin care individul se foloseşte
de limbă pentru a-şi exprima ideile. De aceea, studiul ei trebuie să fie
psiho-fiziologic.
Savantul elveţian formulează teza că limba este constituită dintr-
un sistem de semne, adică din unităţi, care se descompun într-un
semnificant („cel care semnifică”), ce reprezintă imaginea acustică pe
care ne-o dau sunetele limbii, şi un semnificat („cel care este
semnificat”), reprezentând latura mentală, conceptuală pe care ne-o
trezeşte fiecare din imaginile acustice date. Unitatea dintre semnificat
şi semnificant defineşte semnul lingvistic.
Semnul lingvistic are un caracter arbitrar, între semnificat şi
semnificant nu există nici o legătură necesară. Altfel spus, între o
noţiune şi numele ei nu există un raport obligatoriu, ci o relaţie
întâmplătoare, care face ca un obiect să se numească într-un fel şi nu
într-altul. Aşa se explică deosebirile dintre diversele limbi şi
denumirile diferite date aceleiaşi noţiuni: dacă, de exemplu, în română
spunem casă, aceluiaşi concept i se spune în franceză maison, în
germană Haus, în rusă dom etc.
70 ION HAINEŞ
Semnul lingvistic are, deci, şi un caracter convenţional, în
sensul că asociaţia dintre un semnificant şi un semnificat trebuie să fie
impusă vorbitorului de o colectivitate.
Deşi arbitrar şi convenţional, semnul lingvistic e impus de uzul
unei anumite colectivităţi şi e confirmat prin tradiţie.
Semnul lingvistic este, de asemenea, liniar, adică se desfăşoară
într-o singură direcţie, fiind perceput vizual (dacă este scris) sau
auditiv (dacă este rostit), pe o singură coordonată.
Saussure teoretizează distincţia dintre sincronic şi diacronic.
Sincronic este orice fapt de limbă care aparţine stării dintr-un anumit
moment a unui sistem lingvistic. Diacronic înseamnă succesiunea (evo-
luţia) limbii de la o etapă la alta în cursul vremii. Pentru savantul gene-
vez, amândouă sunt îndreptăţite, dar trebuie să dăm preferinţă lingvis-
ticii statice (sincronice), fiindcă elementul static din limbă este singura
realitate pentru vorbitori, iar modificările lingvistice sunt individuale, se
produc mai întâi în vorbire şi după aceea sunt acceptate de limbă.
Saussure se ocupă, deci, de lingvistica statică şi de cea
evolutivă. Elementele constitutive ele limbajului omenesc se leagă
între ele prin raporturi sintagmatice şi asociative. Sintagmele sunt
locuţiuni gata formate, pe care vorbitorul nu le poate modifica, dar, în
acelaşi timp, vorbirea se caracterizează prin libertatea combinaţiilor
de cuvinte, a asociaţiilor, ceea ce contribuie la îmbogăţirea limbajului.
În interiorul semnului lingvistic, având ca unitate de bază
cuvântul, atât semnificanţii, cât şi semnificaţiile au o mişcare relativ
independentă în multiple planuri (fonetic, morfologic, sintactic). La
rândul lor, semnificaţiile sunt mai abstracte la nivel fonetic şi
morfologic (foneme, morfeme) şi mai concrete cu cât se dezvoltă în
plan sintagmatic. Saussure a definit această stratificare în domeniul
limbii ca un sistem de semne.
Termenul care s-a impus însă mai târziu a fost acela de
structură (de la verbul latin struere - a construi).
Doctrina saussuriană a influenţat imens întreaga dezvoltare a
lingvisticii contemporane. Prin teoria limbii văzută ca un sistem,
Saussure a devenit părintele structuralismului, cel mai influent curent
lingvistic al secolului al XX-lea, iar prin teoria semnului lingvistic a
contribuit la fundamentarea unei noi ştiinţe: semiologia, văzută ca
ştiinţa mai generală a semnelor (de la gr. sémeion - semn). „Pentru
noi, afirma savantul, problema lingvistică este înainte de orice semio-
logică... Dacă vrem să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie
să o considerăm în ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeaşi
categorie”. (Curs de lingvistică generală, în Antologie de texte de
lingvistică generală, Universitatea din Bucureşti, 1977, p. 23)??
Termenul care s-a impus mai târziu în cercetare a fost însă acela
de semiotică, definită ca ştiinţă generală a semnelor de comunicare,
indiferent de natura lor. Trebuie să precizăm acum că ştiinţa care se
ocupă exclusiv de semnele verbale se numeşte semantică, iar raportul
dintre semantică şi semiotică (semiologie) este acela dintre parte şi
întreg, ceea ce nu înseamnă că semnele verbale nu pot constitui, la
rândul lor, elemente ale unor formule semiotice. Asupra acestor
chestiuni vom reveni însă într-un capitol ulterior.
Distincţia pe care a făcut-o Saussure între limbă (langue), ca sis-
tem abstract şi unitar de semne, şi vorbirea vie (parole), cu variaţiile ei
necontenite, a constituit punctul de pornire al noilor direcţii în stilistică.
La început, acestea au avut un caracter mai mult descriptiv (Ch. Bally),
dar cu timpul s-a observat că variaţiile limbii vii care dau naştere stilului
nu se petrec întâmplător, în raport numai cu starea psihologică
momentană a vorbitorului, ci sunt determinate de anumite structuri şi
funcţii ale limbajului, care acţionează în interiorul comunicării.
Doctrina saussuriană a influenţat întreaga dezvoltare a lingvisticii
contemporane. Definind limba ca sistem, Saussure a devenit părintele
structuralismului. Termenul de structură (de la verbul latin struere - a
construi) s-a impus mai târziu şi a fost folosit în mod programatic la
72 ION HAINEŞ
Congresul de lingvistică de la Haga (1938), sub forma de structură a
unui sistem. O contribuţie importantă la consacrarea noului termen a
avut apoi studiul savantului danez Viggo Bröndal Linguistique
structurale, apărut în 1939. Noţiunea de structuralism a cunoscut însă
răspândirea ei vertiginoasă abia după cel de-al doilea război mondial.
Chiar prin etimologie, sensul cuvântului trimite la ideea de edificiu,
realizat după un anumit sistem şi bazat pe o anumită organicitate a părţilor.
Elementele esenţiale ale noţiunii de structură sunt reprezentate de:
1) funcţionalitatea părţilor;
2) integrarea lor în sistem;
3) constanţa acţiunii combinatorii;
4) procesul de reductibilitate la unităţi primare.
În gândirea contemporană, structuralismul nu are un caracter
unitar, univoc. Conceput mai întâi ca o metodă de cercetare, el a
devenit apoi obiect de dispută între multiple orientări filozofice şi
ideologice în ultimul timp.
În domeniul stilisticii, împrumutată din structuralism este noţiu-
nea de structură stilistică, împreună cu derivatele ei: structură de su-
prafaţă şi structură de adâncime. Se mai utilizează, de asemenea,
noţiunile de structură stilistică minoră sau închisă şi structură stilistică
majoră sau deschisă, care au posibilitatea unor multiple interpretări
ale sensurilor profunde, de ordin estetic, filozofic, moral etc.
Caracteristică structuralismului este şi utilizarea noţiunilor de
stilistică structurală, critică structuralistă, substructură, micro şi
macrostructură (stilistică), structură comprehensivă şi explicativă etc.
Dacă o parte din continuatorii structuralişti ai lui Saussure şi-au
concentrat atenţia către studiul limbii ca sistem de semne, elaborând
aşa numita Glosematică, ştiinţa pură, matematizată a limbii (Cercul
lingvistic de la Copenhaga, cu reprezentantul său principal, Louis
Hjelmslev), alţi lingvişti de aceeaşi orientare (Cercul de la Praga,
Şcoala descriptivistă americană) au acordat o preocupare mai mare
studiului concret al manifestării limbii în vorbire, în cadrul aşa
numitei dialectici funcţionale.
S-a ajuns astfel să se facă distincţii mai clare între un limbaj
intelectual şi unul afectiv, între o limbă scrisă şi una vorbită, între
limbaje familiale, sociale (jargoane) şi profesionale (tehnice), între un
limbaj standard, al exprimării ştiinţifice, cu funcţie predominant
referenţială, de cunoaştere, şi un limbaj poetic (al literaturii artistice),
cu funcţie predominant expresivă.
Aceste cercetări ale diverselor structuri lingvistice au contribuit
la precizarea existenţei stilurilor funcţionale ale limbilor literare.
Revenind la noţiunea de stil, vom face observaţia că el implică o
selecţie şi o combinare originale a elementelor lexicale, o construcţie
nouă, personală, a contextelor stilistice, un mod propriu de a realiza
comunicarea prin reliefarea tuturor resurselor expresive ale limbii.
Personalizarea limbajului presupune restrângeri succesive, selecţie,
precizie şi expresivitate, care, toate, vizează armonizarea lor într-un
enunţ de maximă eficacitate. În acest sens, concepe şi Ion Coteanu
sistemul stilistic al limbii, ca o „ierarhie de restrângeri succesive ale
libertăţii de utilizare funcţională a limbii, restrângeri determinate de
obligaţii din ce în ce mai puţin generale, impuse exprimării anumitor
conţinuturi de idei”. (Structura stilistică a limbii, în volumul colectiv
Elemente de lingvistică structurală, Bucureşti, 1967, p. 219)
c) Modelul psiholingvistic
Psiholingvistica – denumită ca atare în 1954 de către Osgood şi
Sebeok – îşi propune să studieze procesele psihologice prin care fiinţele
umane îşi elaborează şi utilizează un sistem lingvistic. Această
disciplină se va dezvolta mai ales sub influenţa teoriei informaţiei,
inspirată din lucrările lui Shannon. Limbajul va fi considerat ca un
comportament comunicativ, iar psiholingvistica drept studiul proceselor
de codificare şi decodificare a mesajelor verbale.
74 ION HAINEŞ
Psiholingvistica a cunoscut o evoluţie rapidă, ea s-a diversificat,
s-a specializat şi a dezvoltat tehnici originale de investigare, devenind
una din ştiinţele cognitive cele mai vii şi mai bogate.
Astăzi, psiholingvistica încearcă să determine natura şi modul de
funcţionare a operaţiunilor implicate în prelucrarea diferitelor
componente ale limbajului, fonologic, lexical, sintactic, semantic sau
pragmatic.
Orientărilor actuale din domeniul stilisticii, văzute în raport cu
psiholingvistica, Tatiana Slama-Cazacu le dedică un amplu capitol în
cartea ei Introducere în psiholingvistică, apărută în 1968. Autoarea
consideră că diversele curente şi polemici din stilistica sau din critica
literară actuală provin din atitudinea deosebită faţă de cele trei
elemente ale comunicării (literare) (Emiţătorul, Receptorul şi
Mesajul), iar cel mai adesea dintr-o hipertrofiere a rolului unuia dintre
ele. Se subliniază fie aspectele de conţinut ale mesajelor, fie aspectele
formale, se accentuează hiperbolic fie rolul Emiţătorului (în acest caz
fiind vorba despre stilistica genetică, preocupată de geneza
psihologică şi social-culturală a operei, văzută prin prisma creatorului
ei), fie rolul Receptorului (stilistica fiind definită, din acest punct de
vedere, ca „partea lingvisticii care studiază perceperea mesajului”.)
O altă perspectivă care marchează un curent în stilistica actuală
este, precizează autoarea, luarea în considerare „exclusiv a Mesajului,
fie pentru a releva unicitatea lui, extraordinarul..., fie pentru a i se
aplica procedeele cantitative (statistice etc.), fie spre a se face analize
desprinse de orice contingenţe, privitoare la relaţiile de sistem intern,
la structura formală (îndeosebi în stilistica provenită din unele curente
lingvistice structuraliste, mai ales cele care aplică modele ale
gramaticilor generative)”. (Introducere în psiholingvistică, 1968,
p.162)
Această din urmă atitudine se întâlneşte mai ales la stilisticieni
care vor ca analiza stilului să se confunde cu lingvistica, ceea ce a dus
la o stare de confuzie şi dezorganizare, de dispersare a curentelor şi de
lipsă de precizare a metodelor.
Oricare dintre aceste atitudini are un caracter unilateral şi oferă o
viziune fragmentară şi, deci, invită, avertizează autoarea, la prudenţă.
Astfel, psihologismul (înţeles ca analiză unilaterală a operei de artă ex-
clusiv prin psihologia scriitorului) sărăceşte stilistica de numeroase as-
pecte care ţin fie de relaţia cu receptorul, fie de structura internă a
mesajului.
Analiza stilistică făcută doar din punctul de vedere al Emiţătorului
este insuficientă deoarece omite ceilalţi termeni ai triadei comunicării.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul sublinierii rolului deosebit
al Receptorului în analiza faptului stilistic.
De asemenea, se pierde din vedere, în aceste analize unilaterale,
posibilitatea feed-back-ului, a reversibilităţii relaţiei E-R, din care
rezultă posibilitatea empatiei, a trăirii simpatetice, în situaţia altcuiva,
pe care stilistica actuală o neglijează aproape complet.
Nici luarea în considerare, în mod unilateral, exclusiv a
Mesajului ca fapt stilistic nu se justifică. „Mesajul fie el faptul comun
din orice comunicare, fie faptul extraordinar, cu valoare stilistică-
artistică - este totuşi produsul cuiva... şi se adresează cuiva”. (Idem,
p.166)
Tatiana Slama-Cazacu demonstrează că psiholingvistica poate
realiza o analiză globală a tuturor elementelor comunicării, că ea
poate ajuta la stabilirea legăturilor complexe dintre mesaj, scriitor şi
receptor „adică nu numai dintre cine selectează, cine receptează şi
mesaj, ci dintre toate componentele complexului de factori care
determină la emiţător alegerea elementelor din limbă şi combinarea
lor în mesajul specific şi care fac ca un mesaj să fie considerat un fapt
de stil”. (Idem, p.167)
Autoarea înţelege psiholingvistica drept o analiză
cuprinzătoare, care se referă la toate cele trei componente ale
76 ION HAINEŞ
comunicării. „Psiholingvistica poate ajuta să se observe mai bine
specificul mesajului prin analiza specificităţii autorului; ea poate
contribui la o investigaţie adecvată şi ştiinţifică a personalităţii
scriitorului, în diverse situaţii şi în continuă legătură cu mesajele
realizate” (Idem, p.169).
Tatiana Slama-Cazacu atrage atenţia asupra unui fapt care de
obicei se uită, şi anume ideea că acelaşi mesaj este interpretat diferit,
după epoci sau după indivizi şi că evoluţia însăşi a stilisticii demons-
trează că receptarea se modifică în funcţie de principiile unei vechi
poetici sau ale unui curent lingvistic modern. „Criteriile lingvistice
influenţează profund receptarea faptului de stil”, precizează autoarea.
Posibilităţile de a înţelege un fapt de stil variază în funcţie de
receptori. Mesajul este determinat de situaţia Emiţătorului
(afectivitatea, gândirea, concepţia sa, dispoziţia momentană etc.), dar
şi de aceea a Receptorului (fiecare Receptor poate recepţiona în mod
diferit, receptarea poate varia din diverse cauze contextuale).
Mesajul ca fapt stilistic trebuie considerat drept un întreg,
încadrat în contextul său şi analizat dintr-o perspectivă dinamică.
Autoarea are în vedere diferite niveluri ale contextului: atât
macro- cât şi microcontextul. Contextul nu e un fenomen impersonal,
nici un fenomen „indiferent” pentru faptul stilistic, el nu trebuie
considerat o structură statică, în el se petrec continue mişcări, care
trebuie surprinse în analiza stilistică.
Lingvistul englez St. Ullmann consideră, la rândul lui, că
stilistica actuală cunoaşte două direcţii, două tipuri de studii stilistice:
unele care cercetează stilul unei limbi şi altele care au ca obiect stilul
scriitorului. Stilistica nu este însă, aşa cum am mai subliniat pe
parcursul comentariilor noastre, nici lingvistică, nici literatură, ci
numai stilistică, o disciplină autonomă care, studiind faptele de
expresivitate ale limbii, ale stilului în toate manifestările lui, oferă
importante precizări asupra stratului afectiv al limbajului.
În ultimele decenii, lingvişti de prestigiu ca R. Jakobson, St.
Ullmann, V. V. Vinogradov, G. Antoine, P. Guiraud, H. A. Hatzfeld
ş. a. au adus preţioase contribuţii la definirea stilisticii ca disciplină
autonomă, care nu se confundă cu celelalte domenii ale ştiinţei, dar
nici nu poate fi total despărţită de ele. Lingvistul german, H. A.
Hatzfeld defineşte cu exactitate specificul noii discipline: „Există
numai o stilistică, care este totdeauna lingvistică, în privinţa
maximului de material utilizat, psihologică, în privinţa motivării, şi,
în acelaşi timp, estetică, în ceea ce priveşte forma exterioară a unui
enunţ”. (H. A. Hatzfeld, Questions disputables de la stylistique, în
volumul Communications et Rapports du Premier Congrès
International de Dialectologie générale..., Louvain, 1964, p. 9)
Noţiunea de stil depăşeşte adesea cadrul pe care-l oferă însă
faptele de limbă. Stil există şi în jocul actorilor, în muzică, în dans, în
artele plastice, în arhitectură. Există, de asemenea, un „stil de viaţă”,
„stil de muncă”, „stil de existenţă”, după cum există un „stil de a
gândi”, „de a se îmbrăca” etc. În cercetarea americană, studiul
stilurilor nonverbale a făcut obiectul unor observaţii speciale, dintr-o
perspectivă teoretică mult mai largă. (Vezi în acest sens, G. W.
Allport, P. E. Vernon, Studies in Expresive Movement (Studii de
mişcare expresivă), New York, 1933; J. Ruusch, W. Kees, Nonverbal
Communication, Berkeley, University of California Press, 1956.)
O asemenea perspectivă teoretică oferă o altă idee fundamentală
a lui Saussure cu influenţe puternice şi asupra domeniului stilisticii.
Este vorba despre înscrierea limbii ca sistem de semne de comunicare,
alături de alte sisteme de semne (alfabetul surdo-muţilor, riturile
simbolice, gesturile de politeţe, semnalele militare etc.), în cadrul unei
ştiinţe mai generale a semnelor, denumită de Saussure semiologie.
Termenul de semiotică, impus mai târziu, defineşte ştiinţa generală a
semnelor, indiferent de natura lor.
În această perspectivă semiotică, în care se înscriu toate ştiinţele
78 ION HAINEŞ
ce se ocupă cu studiul semnelor de comunicare, îşi găseşte şi
stilistica actuală deschiderea ei cea mai largă şi unde fenomenele pe
care le studiază apar într-o lumină nouă, permiţând abordarea lor
completă şi mai profundă.
Definirea stilului din perspectiva structuralistă sau semiotică
este mai largă, mai cuprinzătoare şi ea poate cuprinde o multitudine
de situaţii concrete în care se manifestă stilul, marea varietate a
accepţiilor date acestei noţiuni, inclusiv celor din vorbirea curentă,
unde limba modelează în mod subconştient înţelesuri reale, neluate
încă în seamă.
Din acest punct de vedere, este de reţinut observaţia lui Roman
Jakobson, după care „numeroase elemente poetice ţin nu numai de
ştiinţa limbii, ci şi de întreaga teorie a semnelor, fac parte, aşadar, din
domeniul semioticii generale”. (Probleme de stilistică, 1964, p. 84.)
Din această perspectivă semiotică, problemele stilului sub
aspectele lor cele mai cuprinzătoare se evidenţiază mai clar. Omul
comunică nu numai prin intermediul limbii, ci şi prin alte mijloace
(coduri): gestuale, iconice, auditive.
Stilurile propriu-zis lingvistice sunt doar o parte, desigur, cea
mai importantă, din multitudinea de stiluri umane.
Expresivitatea şi funcţiile limbajului

Conceptul de expresivitate este, desigur, raportat la aceea de stil
şi stilistică. Între aceste noţiuni există o legătură profundă, dar nu şi o
perfectă suprapunere de planuri. Expresivitatea este o trăsătură
particulară a comunicării, stilul este expresia unui mod de a gândi.
Expresivitatea nu trebuie confundată nici cu stilul, nici cu stilistica.
Expresivitatea este o formă de realizare a stilului, iar stilul nu este
numai expresivitate. Stilul se poate defini ca un sistem al vorbirii
expresive, el este înţeles ca o abatere de la normă, de la şablon, de la
banalul exprimării obişnuite, comune: „Le style c’est un écart” -
spunea Valéry. Expresivitatea este o trăsătură fundamentală a stilului.
Pentru a înţelege mai bine raportul dintre expresivitate, stil, stilistică,
trebuie să facem distincţia între faptele de limbă (care privesc natura
referenţială, de comunicare, a limbii) şi faptele de stil (ce vizează
natura ei expresivă). Desigur, este posibil ca aceste planuri să
coincidă, ceea ce ar reprezenta un plan ideal al comunicării.
Cauza confuziei care se naşte în înţelegerea acestor noţiuni este,
consideră I. Coteanu, identificarea expresivităţii cu afectivitatea sau
cu estetica.
După părerea lui H. Hatzfeld, ne reaminteşte lingvistul român,
conceptul de expresivitate a despărţit stilistica în două mari curente:
unul reprezentat de Ch. Bally, Ch. Bruneau şi J. Marouzeau, pentru
care expresivitatea este „sensul psihologic şi afectiv al oricărei
intonaţii, al oricărui cuvânt, al oricărei forme şi al oricărei sintagme
utilizate într-un enunţ datorită emoţiei”; celălalt, reprezentat de K.
Vossler, L. Spitzer şi Damaso Alonso, la care - pe lângă Hatzfeld
însuşi - ar putea fi adăugat, într-un anume fel, şi Benedetto Croce.
Pentru ei, expresivitatea este „un element înainte de orice
estetic, imanent în orice material de limbă, filtrat într-o formă sau,
mai exact, transformat într-un enunţ artistic, element inventiv care
leagă spiritul unui creator de limbă de forma creaţiei sale”. (I.
Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, 1973, p. 73.)
Am arătat cu un alt prilej că, pentru Bally şi adepţii săi (la noi,
Iorgu Iordan), expresivitatea se datoreşte conţinutului afectiv al comu-
nicării, care se manifestă în domeniul limbii vii, naturale, într-un mod
spontan, neelaborat, opus limbajului intelectual, care are un caracter
neutru, sau celui artistic, al creaţiei literare, care, fiind deliberată, are
un caracter artificial.
Prin aceasta Bally despărţea net noţiunea de stil, înţeles ca
aspect individual al artei literare, rezultat din intenţia artistului de a
crea efecte de ordin estetic, de stilistică, disciplină lingvistică având
80 ION HAINEŞ
ca obiect limba, adică faptele de expresie cu conţinut afectiv.
Desigur, nimeni nu mai face astăzi această despărţire, deoarece
noţiunile nu numai că nu se exclud, dar sunt complementare şi
vizează latura expresivităţii atât la nivelul vorbitorului obişnuit, al
limbii comune, cât şi la cel al scriitorului, al limbajului artistic.
O clasificare a expresivităţii ne propune Jaroslav Zima care, în
lucrarea Expresivitatea în ceha contemporană, Praga (1961),
consideră că există o expresivitate inerentă (cea redată prin
onomatopee, armonie imitativă), aderentă (care provine din
modificare semantică încorporată ulterior în cuvânt) şi contextuală
(generată de relaţiile cuvintelor într-un anumit context).
I. Coteanu avansează propria clasificare: expresivitatea latentă
în cuvânt ( existând virtual în limbă) şi expresivitatea dedusă
(rezultată din context). Ambele sunt puse de autor în legătură cu
cantitatea de informaţie, „invers proporţională cu numărul
posibilităţilor de alegere a unui eveniment dintr-o mulţime de
evenimente şi direct proporţională cu numărul ştirilor dintr-un mesaj
şi al sensurilor cuvântului; astfel, termenii polisemantici au o mare
cantitate de informaţie, cei cu sensuri puţine, una mai mică, iar
cuvintele monosemantice, nici una”. (Idem, p.75.)
Într-o concluzie finală, I. Coteanu precizează că „expresivitatea
spontană este manifestarea verbală a emoţiei corespunzătoare, în timp
ce expresivitatea deliberată este manifestarea verbală a emoţiei
contemplative”. (Idem, p.76.) Expresivitatea trebuie, deci, înţeleasă ca
având şi o importantă funcţie gnoseologică, specifică, mai ales,
expresivităţii poetice, ceea ce ne obligă să o raportăm, ca şi în cazul
stilului, la structura comunicării şi la natura relaţiilor dintre emiţător,
destinatar, mesaj, canal, context. Adică la funcţiile limbajului. Fiecare
din aceşti factori determină o altă funcţie a limbajului.
Funcţia fundamentală a limbii este aceea de comunicare.
Comunicarea prin limbă este însă un proces complex, care presupune
mai mulţi factori, ceea ce determină şi alte funcţii ale limbajului.
În cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie, Karl Bühler consideră
că limba are trei funcţii: una de exprimare, alta de apel către
destinatar şi o a treia de reprezentare, concretizată în enunţuri.
Şcoala structuralistă de la Praga, prin J. Mukarovsky, le-a adău-
gat acestora, în 1938, încă una, funcţia estetică, pe care, în 1958,
Roman Jakobson, din aceeaşi Şcoală lingvistică, a numit-o poetică,
adăugându-i, la rândul său, încă două: funcţia metalinguală, prin care
se explică înţelesul cuvintelor, şi funcţia fatică, prin care vorbitorul
controlează dacă destinatarul mesajului urmăreşte ce i se comunică.
În esenţă, pornind de la analiza relaţiei de comunicare, Roman
Jakobson deduce şase funcţii ale limbajului, între care există o relaţie
complexă: „Deşi distingem şase aspecte esenţiale ale vorbirii, ar fi
greu să găsim vreun mesaj verbal care să împlinească numai o singură
funcţiune. Diversitatea nu rezidă în monopolul uneia dintre aceste
multiple funcţiuni, ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiunilor.
Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcţiunea
predominantă”. (Lingvistică şi poetică, în Probleme de stilistică,
1964, p. 88.)
Pe scurt, aceste funcţii sunt următoarele:

1. Funcţia emotivă sau expresivă, concentrată asupra reflectării
stării sufleteşti a emiţătorului de mesaj. Ea are tendinţa să producă
impresia unei anumite emoţii, fie adevărate, fie simulate. Stratul pur
emotiv al limbajului este reprezentat mai ales de interjecţii, precum şi
prin sunete cu valori asemănătoare în cuprinsul cuvintelor sau altor
unităţi de limbaj (sintagme, propoziţii şi fraze). În cadrul codului ges-
tual al actorilor, de exemplu, există un întreg arsenal de această natu-
ră, care, combinat cu resursele codului lingvistic, multiplică şi mai
mult varietatea acestor mijloace de comunicare. (Roman Jakobson dă
exemplul unui actor din Moscova care a format patruzeci de masaje
82 ION HAINEŞ
diferite din expresia astă-seară, pronunţând cuvintele respective
conform fiecărei situaţii emoţionale).
O simplă interjecţie (ah!) poate provoca, printr-o variaţie de
intonaţie, o mare diversitate de efecte: bucurie, durere, admiraţie,
uimire, milă, surpriză, indignare, nerăbdare, oboseală, furie, invidie
etc. La fel, prin pronunţarea mai lungă sau mai scurtă a uni vocale,
cum ar fi în exemplele: da şi daa...; buuună treabă ai făcut! etc.
2. Funcţia conativă, orientată predominant către receptorul de me-

saj (destinatar), cu tendinţa de a-l provoca, de a-i impune ceva. Voca-
tivul şi imperativul sunt formele cele mai expresive ale acestei funcţii.
3. Funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă), orientată
predominant către sensul exact al mesajului. Ea se distinge în cadrul
lingvistic prin valoarea pur noţională, referenţială a cuvintelor. Infor-
mează despre ceva sau cineva, despre o a treia persoană.
4. Funcţia fatică este preocupată de menţinerea contactului de

comunicare prin formule ca : „Alo, mă auzi?”, „Mă înţelegi bine?”,
prin dialoguri care repetă mereu aceeaşi idee. Mesajul serveşte la
stabilirea comunicării, la prelungirea sau la întreruperea ei, el contro-
lează cum funcţionează canalul şi circuitul, atrage atenţia
interlocutorului sau confirmă faptul că acesta rămâne în continuare
atent. („Ascultaţi?”)
5. Funcţia metalinguală explică interlocutorului codul folosit. Ea

are rolul de comentariu şi control al codului, prin întrebări referitoare
la acesta, funcţie predominantă la copii şi cei ce învaţă o limbă
străină: „Ce este de spus?”, „Vedeţi ce vreau să spun?” etc.
Metalimbajul este folosit cu scopul de a explica un cuvânt, de a
preciza un sens: „Adică...”, „Nu asta am vrut să spun”, „Într-adevăr, de
asta este vorba”, „Daţi-mi voie să vă explic”, „Nu înţeleg nimic din ceea
ce spuneţi”, „Glumiţi...?” etc. Dicţionarul cu definiţiile, sinonimele şi
antonimele sale nu este altceva decât o culegere de metalimbaje.
6. Funcţia poetică este orientată către adâncimea mesajului, privit

în toată complexitatea lui. Această funcţie este considerată de Jakobson
o funcţie dominantă a limbajului uman, ea nu se reduce numai la sfera
poeziei sau a artei în general, ci îmbrăţişează întreaga comunicare
umană: „Orice încercare de a reduce sfera funcţiunii poetice numai la
poezie sau de a limita poezia numai la funcţiunea poetică ar duce la o
simplificare excesivă şi înşelătoare. Funcţiunea poetică nu este singura
funcţiune a artei verbale, însă este funcţiunea ei dominantă,
determinantă, pe când în toate celelalte activităţi verbale ea se
manifestă doar ca un element constitutiv, subsidiar, accesoriu”. (op.
cit., p. 93.) Pentru Jakobson, „studiul lingvistic al funcţiunii poetice
trebuie să depăşească limitele poeziei, iar pe de altă parte, studiul
lingvistic al poeziei nu se poate limita la funcţiunea poetică”. (Idem,
p.94)
Criteriul lingvistic al funcţiei poetice este dedus de Roman
Jakobson din cele două moduri principale de aranjament folosite în
comportamentul verbal: selecţia şi combinarea: „Selecţia se realizea-
ză pe baza unor principii de echivalenţă, asemănare sau deosebire,
sinonimie sau antinomie, pe când combinarea - construirea secvenţei
- se bazează pe contiguitate. Funcţiunea poetică proiectează principiul
echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării”. (Idem, p.95)
Lingvistul american stabileşte mai întâi cei şase factori ai comu-
nicării verbale, alcătuind şi o schemă corespunzătoare:
CONTEXT
EMIŢĂTOR RECEPTOR
MESAJ
CONTACT
COD
84 ION HAINEŞ
Cei şase factori ai comunicării verbale
Relaţia dintre aceşti factori ai comunicării verbale este, conform

lui Roman Jakobson, următoarea: „Cel care se adresează (emiţătorul)
trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul să-şi
îndeplinească funcţiunea, el are nevoie de un context la care se referă
(sau, într-o nomenclatură mai echivocă, de un referent), pe care
destinatarul să-l poată pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a
fi verbalizat; de un cod, întru totul sau cel puţin parţial, comun atât
expeditorului cât şi destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui
care codează şi celui care decodează); în fine, are nevoie de contact,
conducta materială sau legătura psihologică între cei doi, care le dă
posibilitatea să stabilească şi să menţină comunicarea”. (Idem, p.88)
Fiecare dintre aceşti şase factori determină o altă funcţie a
limbajului. După ce defineşte aceste funcţii, lingvistul alcătuieşte şi o
schemă corespunzătoare a lor:
Pers. a 3- a
REFERENŢIALĂ
Pers. 1. POETICĂ Pers.a 2-a

EMOTIVĂ FATICĂ CONATIVĂ
eul celălalt
METALINGUALĂ
Cele şase funcţii corespunzătoare
Desigur că, în sens restrâns, analiza versurilor cade în întregime

în competenţa poeticii, iar aceasta poate fi definită ca „o parte
constitutivă a lingvisticii, care se ocupă de raporturile dintre
funcţiunea poetică şi celelalte funcţiuni ale limbajului”. (Idem, p.97)
Dar, în sensul mai larg al cuvântului, adaugă Jakobson, „poetica se
ocupă de funcţiunea poetică nu numai în poezie, unde această
funcţiune este suprapusă celorlalte funcţiuni ale limbajului, dar şi în
afara poeziei, atunci când o altă funcţiune se suprapune funcţiunii
poetice” (Idem).
Cu alte cuvinte, funcţiunea poetică a limbajului se manifestă nu
numai în arta versului, ci şi în proza artistică, precum şi în proverbele
(„apa trece, pietrele rămân”), în expresii idiomatice („fugi cu ursul!”)
sau în vorbirea obişnuită. Din nevoia de a nu crea confuzii, s-a apelat
la termenul poietică, prin care cei care-l folosesc înţeleg arta poeziei
în sine ca un lucru distinct de arta prozei.
Dintre multiplele funcţiuni ale limbajului, două ni se par esenţi-
ale în transmiterea de mesaje: cea referenţială şi cea poetică. Toate
celelalte sunt laterale, auxiliare. Funcţia referenţială este conţinută în
celelalte funcţii ale limbajului, care tind toate să întregească posibili-
tăţile de a realiza mesajul. În acelaşi timp, toate funcţiile îşi găsesc
modul ideal, mai bogat şi, în acelaşi timp, mai nuanţat de manifestare
în funcţia poetică. Ea este, în ultimă instanţă, funcţia expresivă cea
mai deplină a codului de comunicare.
Prin analiza funcţiilor limbajului, ajungem din nou la relaţia
fundamentală dintre mesaj şi cod, dintre ceea ce transmit şi modul
cum transmit, altfel spus, la relaţia dintre comunicare şi expresivitate,
esenţială în definirea fenomenului stilistic.
Raportul dintre comunicare şi expresivitate

Noţiunea de expresivitate nu este identică aceleia de
reflexivitate, nu se reduce numai la valorile psihologice cuprinse în
limbaj, ci ne spune mult mai mult. Relaţia dintre comunicare şi
expresivitate este fundamentală pentru precizarea modului în care se
produce asimilarea mesajului în structurile codului. Să examinăm mai
îndeaproape specificul celor doi factori ai comunicării verbale:
mesajul şi codul. Vom observa, mai întâi, o mare discrepanţă între
aceste două elemente.
Mesajul este întotdeauna foarte concret, bogat în nuanţe,
determinat de loc, de timp, de starea psihologică a celui ce transmite
etc. Codul, dimpotrivă, e abstract, cu un număr redus de semne
86 ION HAINEŞ
(mijloace de transmitere). Mesajul e realitatea infinită în timp şi
spaţiu şi într-o continuă schimbare obiectivă şi subiectivă; codul, spre
exemplu, cel lingvistic, cuprinde numai 28 de semne (foneme), în care
se îmbină în vreo 50 de mii de cuvinte, dintre care numai vreo câteva
mii sunt uzuale, chiar şi-n operele celor mai mari scriitori.
Ca o exemplificare a acestei discrepanţe dintre mesaj şi cod,
marele dramaturg englez Bernard Shaw făcea următoarea remarcă
plină de tâlc: „Există cincizeci de feluri de a spune da şi cinci sute de
a spune nu, dar numai un singur mod de a le scrie”. Observăm aici trei
categorii distincte: mesaj, cod verbal şi cod scris. Mesajul e mai bogat
decât codul verbal, iar acesta decât cel scris. Codul verbal e mai bogat
decât codul scris, fiindcă dispune de mijloace multiple pe care le
combină după nevoi: vorbire, gest, mimică, privire etc. Codul scris
dispune, în cazul dat, doar de categoria adverbială şi de unele semne
de punctuaţie (da, nu, ?, !, ?!, ..., !!! ).
Codul scris caută să-l redea cât mai nuanţat, cât mai fidel, pe cel
verbal. El rămâne însă departe de a-l egala în ceea ce priveşte con-
creteţea mesajului, adâncimea şi nuanţele lui. Lupta pentru adecvarea
codului la mesaj nu este lipsită de rezultate pozitive. Iată câteva
exemple revelatoare:
1. Această zi este frumoasă (enunţ, constatare).
Ce frumoasă este această zi! (enunţ - uimire).
2. Prietenului meu îi este sete (enunţ, constatare).
Prietenului meu îi arde gâtlejul de sete (enunţ - ironie).
3. I-a venit o idee (constatare).
I-a trăsnit o idee! (constatare plastică, uimire, ironie).
Se poate uşor observa că schimbările de expresie sunt foarte
mici, în schimb, cele de conţinut, de mesaj, sunt foarte mari.
Toate aceste transmiteri de mesaje ne întâmpină într-un dublu
sens. Pe de o parte, avem o comunicare simplă, referenţială, pe de altă
parte, o comunicare dublată de o stare psihologică. Despre această
posibilitate a limbajului, Tudor Vianu a scris cunoscutul studiu Dubla
intenţie a limbajului şi problema stilului, care deschide marea sa carte
de cercetare stilistică Arta prozatorilor români, despre care am mai
amintit cu un alt prilej.
Puterea de a comunica a limbajului era numită de Tudor Vianu
tranzitivitate, puterea de a exprima stări sufleteşti - reflexivitate. Ideea
lui Tudor Vianu despre dubla intenţie a limbajului este astăzi fecundă,
dar termenii în care s-a consacrat în cercetarea actuală sunt aceia de
comunicare şi expresivitate.
Şi, totuşi, Tudor Vianu va reveni asupra acestei idei într-un
studiu ulterior, Cercetarea stilului, publicat în volumul Probleme de
stil şi artă literară (E.S.P.L.A., 1955), unde precizează: „Se pot
observa deci în limbă două tendinţe contrarii, una care duce la
predominarea comunicării, alta care dezvoltă expresia. Cea dintâi
precizează înţelesul cuvintelor, fixează accentuările, intonaţiile,
formele şi construcţiile corecte, adică înlesneşte în toate felurile
comunicarea; cealaltă îmbogăţeşte zona expresivă a comunicărilor, le
face apte nu numai de a transmite ştirile despre anumite stări de
lucruri, dar şi despre chipul în care le vede şi le simte acel care
vorbeşte, produce adică fapte de stil”. (Studii de stilistică, 1968, p.48)
Termenul de comunicare (echivalent cu acela de tranzitivitate)
redă ideea de transmitere exactă, obiectivă a unui mesaj. El s-a impus
în stilistica actuală pentru că a intrat în terminologia unui întreg şir de
ştiinţe contemporane care se ocupă cu problemele limbajelor (de la
lingvistică la cibernetică).
Pentru ideea de reflexivitate, s-a consacrat termenul de
expresivitate, larg utilizat în domeniul ştiinţelor psihologice, în critica
literară şi artistică. În stilistică, expresivitatea denotă tot ce depăşeşte
latura pur referenţială a limbajului. Expresivitatea poate fi constatată
fonetic (semitonuri emotive, accent, ritm, eufonie etc.), lexical
(neologisme, arhaisme, provincialisme etc.), stilistic (epitete,
88 ION HAINEŞ
comparaţii, metafore), gramatical (dislocări sintactice, modificări
de cazuri sau timpuri, scări expresive, simetrii şi simetrii contrastante
etc.).
La fiecare categorie, Tudor Vianu, în studiul amintit, dă şi ex-
emple revelatoare. La capitolul expresivităţii fonetice, el demonstrea-
ză cum, în cazul banalei formule de întâmpinare bună ziua, prin
schimbarea înălţimii vocii şi a duratei sunetelor, a tonalităţii, putem
obţine diferite valori expresive, care să comunice fie o atitudine
neutră, fie rea-voinţă, răceală sau ostilitate, fie ironie, surpriză pentru
apariţia neaşteptată a cuiva, plictiseală, dorinţa de a scurta vorba etc.
Şi în celelalte cazuri, Tudor Vianu dă numeroase exemple, la
care vom apela într-un alt capitol, care îşi propune să discute despre
faptele de stil şi categoriile stilistice.
După aceste sumare delimitări teoretice privind relaţia dintre
comunicare şi expresivitate, să analizăm mai concret modul în care
funcţionează această relaţie, apelând la exemple din domeniul ziaristicii.
Iată cum este transmis, în trei mesaje diferite, evenimentul
morţii marelui nostru poet Mihai Eminescu:
a) mai întâi, o simplă consemnare, apărută în Registrul stării civile
al Primăriei Bucureşti pe 1889: „D-l Mihai Eminescu, poet, necăsătorit,
decedat la 15 corent (luna iunie 1889, n.n.) ora trei antemeridiane”.
(Vezi G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, 1964, p. 341 - 342.)
Aici, funcţia codului lingvistic prin care se transmite mesajul
este referenţială, pur constatativă, lipsită de orice semnificaţii. Este o
consemnare nudă a evenimentului, lipsită de orice vibraţie afectivă.
b) Acelaşi mesaj, comunicat de revista Familia lui Iosif Vulcan,
pe iunie 1889, sună lapidar: „Genialul poet Mihail Eminescu a încetat
din viaţă.” Aici, codul pierde ceva din exactitatea datelor, dar câştigă
în semnificaţie prin expresivitatea unui epitet (genialul poet), care ne
arată conştiinţa valorii excepţionale a lui Eminescu.
c) În sfârşit, un al treilea exemplu îl luăm din monografia lui G.
Călinescu dedicată marelui poet, publicată în 1932: „Astfel se stinse în
al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul
îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer
în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le
ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Textul reprezintă structura unui sfârşit de medalion, gen destul de
frecvent în presă. În comparaţie cu textele anterioare, încărcătura lui de
semnificaţii este deosebită. Recunoaştem şi aici datele mesajului iniţial,
pe care le-am întâlnit şi în celelalte două. Dar diferenţele sunt enorme.
Ele se datorează elementelor de expresivitate cuprinse în cod. Astfel,
verbele se află într-o secretă corespondenţă, participând la realizarea
unei sugestii stelare a marelui poet (se stinse, l-a ivit şi-l va ivi, va
răsări, o stea va vesteji pe cer). Totodată, aspectul misterios al vieţii lui
Eminescu este sugerat de arhaicul lustru (perioadă de timp de cinci ani),
care măsoară viaţa poetului nu cu o măsură obişnuită, mărind şi mai
mult distanţa existenţei, reproiectând-o spiritual, pe un fundal mitic.
Ideea de timp este sugerată spaţial şi metaforic (Ape vor seca în
albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte
o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi
strângă toate sevele...). Substantivele sunt nearticulate, ceea ce
sugerează ideea de generalitate, iar raportările spaţiale trimit la
specificitatea unei naturi eminesciene, cosmice şi romantice totodată:
pământ, ape, pădure, cetate, stea, cer, depărtări, crin. Toate elementele
expresive ale textului culminează în final cu puternica antiteză dintre
dimensiunile spaţiale şi temporale infinite ale fenomenelor cosmice şi
unicitatea relevării lor în opera eminesciană, văzută ca o sinteză şi ca
o esenţă a spiritualităţii româneşti, ca un parfum al pământului
românesc, condensat în ţeava subţire a unui crin (metafore) fără
pereche.
După cum uşor se poate constata, textul lui G. Călinescu
90 ION HAINEŞ
prezintă elemente de o expresivitate deosebită. În acest caz,
comunicarea mesajului este mult mai bogată, mai adâncă, mai
nuanţată.
Din compararea celor trei exemple, putem trage următoarea
concluzie: cu cât expresivitatea este mai mare, cu atât comunicarea se
deschide, se amplifică, iar mesajul câştigă în adâncime.
Se pot distinge două relaţii ce se stabilesc în procesul comunicării:
a) o relaţie de suprafaţă (sau de întindere) între comunicare şi
expresivitate;
b) o relaţie de adâncime a celor două faţă de mesajul care ni se
transmite.
Prima relaţie dă naştere aşa-numitului câmp (sau relief) stilistic,
iar cea de a doua, nucleelor de semnificaţie din jurul mesajului. Acestea
din urmă sunt cele care acţionează din adâncime asupra câmpului
stilistic, modificându-l continuu, iar prin transparenţa câmpului stilistic
se pot vedea în adâncime nucleele de semnificaţie ale mesajului.
Explicând procesul structurii stilistice, Pierre Guiraud a
sintetizat relaţiile complexe dintre factorii comunicării, reducând
problema la trei mari chestiuni:
a) „Natura impresiei sau subiectul. Nu întrebuinţăm aceleaşi
cuvinte, aceleaşi forme sintactice pentru a povesti un accident de cale
ferată, o experienţă de fizică sau o durere.
b) Sursa expresiei. Expresia e determinată de natura individului
sau a grupului care se exprimă.
c) Scopul expresiei. Vorbirea este comunicarea unei experienţe
şi această comunicare este făcută cu o intenţie anumită. Limba
literară, în special, este totdeauna încărcată de intenţionalitate, căci e
vorba nu numai de a comunica lucrurile, ci de mai mult: de a produce
o impresie de frumuseţe, de poezie, de pitoresc.” (La stylistique, Paris,
1970, p. 124 - 125)
Să precizăm, în încheierea acestui capitol, că relaţia dintre
comunicare şi expresivitate este în orice mesaj una foarte concretă, iar
ea depinde de mai mulţi factori:
• intenţionalitatea emiţătorului;
• situaţia lui (talent, cultură, stare sufletească, voinţă, loc, timp,
mediu social, familial, profesional etc.);
• tipuri de coduri (limbaje): scris, verbal, sonic, gestual etc.;
• structura destinatarului, a cerinţelor sale, care se impun
emiţătorului de mesaj.
Din acest punct de vedere, se poate da încă o definiţie (a câta?)
stilului: manifestarea unei anumite relaţii (tensiuni) între comunicare
şi expresivitate în procesul transmiterii mesajelor umane, relaţie
determinată de intenţia, calităţile emiţătorului, mijloacele de
transmitere (coduri), conştiinţa destinatarului.
d) Modelul sociolingvistic
Preocuparea tot mai accentuată a sociologilor şi lingviştilor pentru
studierea structurii sociale a utilizării limbajului a dus la apariţia unui
nou domeniu de cercetare - „sociolingvistica”.
Tradiţia lingvistică abordează limbajul ca un obiect particular,
independent de context. Sub influenţa etnografilor şi antropologilor,
lingviştii au ajuns la concluzia că legătura dintre grupurile sociale şi
utilizarea limbajului trebuie studiată cu toată atenţia, iar sociologii au
fost tot mai interesaţi de problema diferenţierii sociale văzută în raport
cu variabila utilizării limbajului.
Termenul de sociolingvistică este folosit pentru prima dată de
Haver C. Currie (1952) într-o analiză a raportului dintre vorbire şi status
social. O dezvoltare rapidă a cercetărilor din domeniu se produce
începând cu deceniul al şaselea al secolului al XX-lea, mai întâi în
S.U.A., unde apar şi primele antologii de studii editate de William
Bright (Sociolingvistics, 1966) şi Stanley Lieberson (Explorations in
Sociolingvistics, 1966).
Sociolingvistica a apărut ca disciplină în anii ’60 sub impulsul lui
92 ION HAINEŞ
William Labov, John Gumperz şi Dell Hymes. Această disciplină îşi
propune să studieze limba în contextul său social. În S.U.A.,
sociolingvistica se desprinde din antropologia culturală care dispunea
deja de studiile lui E. Sapir (1921) cu privire la limba comunităţilor
indigene de indieni în relaţie cu formele lor culturale de viaţă.
Sociolingvistica se constituie ca o disciplină distinctă sub
influenţa cercetărilor din S.U.A., de unde se extinde şi în ţările
europene. William Bright (Sociolingvistics, 1966) defineşte
sociolingvistica ca analiză a covariaţiei sistematice a structurii limbii şi a
structurii sociale, punând accentul pe sursele sociale ale diversităţii
lingvistice.
Sociolingvistica se înscrie în sfera de cercetări dezvoltate în cadrul
etnolingvisticii şi psiholingvisticii.
Putem face, de asemenea, diferenţa de nuanţă între
sociolingvistică şi sociologia limbii sau a limbajului. Lingviştii preferă
denumirea de sociolingvistică, pe când sociologii pe aceea de sociologie
a limbii sau a limbajului.
Sociologii se preocupă mai ales de efectele structurii sociale
asupra utilizării limbajului, considerând de regulă că organizarea
ierarhică a categoriilor sociale (în special structura de clasă) determină
distribuţia socială a semnificaţiilor culturale sau lingvistice vehiculate
prin limbă şi procedeele interpretative generate de acestea.
Codul sociolingvistic al vorbirii este o calitate a relaţiilor sociale şi
este, totodată, determinat de structura socială, pentru ca, la rândul său să
poată contribui la schimbarea structurii de relaţii care l-a generat.
Lingviştii sunt preocupaţi mai ales de problemele diversităţii (sau
omogenităţii) lingvistice produse de structura socială şi de modul în care
limbajul reflectă şi influenţează structura socială, depărtându-se astfel de
imaginea structurii uniforme, monolitice, a limbilor, acreditată de
lingvistica formalizată (Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Dumitru Chiţoran,
Sociolingvistica. Orientări actuale, 1975).
Sociologia limbajului tinde să fie integrată în proiectul mai amplu
al unei „sociologii a transmiterii culturale”, în care limbajul este numai
unul din instrumentele implicate în mecanismele producerii, transmiterii
şi reproducerii culturale (B. Bernstein, 1975; P. Bourdieu, 1970, 1981),
pe când sociolingvistica s-ar încadra, cu specificul său, în seria abordă-
rilor psiholingvistice, extralingvistice etc. ale variaţiilor de utilizare a
limbii. Alteori, în sociologie analiza limbajului este integral subsumată
abordării interacţiunilor sociale considerate drept cadre de vehiculare a
semnificaţiilor şi interpretărilor variabile situaţional, fără a se formula
concluzii explicite despre structura socială a limbajului, ci numai despre
mecanismele interacţionale ale vieţii sociale.
Sociolingvistica nu este numai o sociologie a limbii, şi cu atât mai
puţin o lingvistică socială (termen tautologic, deoarece lingvistica are,
esenţialmente, un caracter social).
Obiectul sociolingvisticii îl reprezintă studiul limbii văzută ca
parte integrantă a culturii şi a vieţii sociale.
În studierea sociolingvisticii sunt implicate alte ştiinţe: etnografia,
antropologia, psihologia socială etc. Nu întâmplător, în literatura de
specialitate sunt întâlnite denumiri ca: etnolingvistica, lingvistică
antropologică, psiho-sociolingvistică.
Este greşită ideea că sociolingvistica ar fi lingvistica văzută dintr-
un unghi social. Aşa cum precizam mai înainte, limba este prin esenţa ei
un fenomen social.
Studiul corelaţiei între fenomenele lingvistice şi cele sociale
trebuie să sublinieze raporturile lor logice şi raporturile lor funcţionale.
Sociolingvistica s-a dezvoltat în trei direcţii principale:
sociolingvistica variaţionistă, etnografia comunicării şi
sociolingvistica interacţională.
Sociolingvistica variaţionistă, al cărei fondator este William
Labov, se defineşte ca o lingvistică ce ţine seama de eterogenitatea
limbii. Deoarece studiază limba aşa cum este vorbită aceasta într-o
94 ION HAINEŞ
comunitate lingvistică, sociolingvistica nu poate postula o
omogenitate a structurilor gramaticale. Ea este preocupată de tot ce
variază în limbă şi studiază structurarea socială a acestei variaţii.
Sociolingvistica variaţionistă a descris toate formele de variaţii
constatate, care nu sunt de ordin strict individual. Ea a arătat că există o
variaţie socială, care se exprimă prin stratificarea socială a unei
variabile lingvistice, şi o variaţie stilistică, care apare odată cu
schimbarea registrelor de discurs de către acelaşi locutor. Există, de
asemenea, o variaţie inerentă la acelaşi locutor într-un stil dat.
Unitatea de analiză a sociolingvisticii este variabila socio-lingvis-
tică, element lingvistic care co-variază cu variabilele extralingvistice,
precum clasa socială, sexul, vârsta, registrul de discurs.
Etnografia comunicării este un domeniu de cercetare rezultat din
tradiţia antropologică al cărui punct de plecare este studiul comparativ al
evenimentelor de vorbire proprii fiecărei societăţi şi fiecărei culturi.
Obiectul său de studii este competenţa comunicativă, adică
ansamblul regulilor sociale care permit folosirea apropiată a
competenţei gramaticale.
Sociolingvistica interacţională (sau interpretativă) s-a ocupat de
integrarea dimensiunii pragmatice şi interacţionale în analiza faptelor de
variaţie socială. Sociolingvistica interacţională studiază procesele prin
care enunţurile se văd ancorate în contexte, contexte care, la rândul lor,
fac posibilă interpretarea acestor enunţuri. Ea se vrea o teorie a contex-
tualizării enunţurilor.
Relaţia dintre preocupările sociolingvistice recente şi comunicare
prin intermediul limbajului este implicită în conceptul de „comunitate
lingvistică”, definită ca „orice asociere umană caracterizată de interacţi-
uni regulate şi frecvente prin intermediul unui corp comun de semne
verbale, distinctă de alte asocieri similare prin diferenţe semnificative
privind utilizarea limbajului.” (Gumperz)
Această definiţie nu se referă numai la societăţile naţionale, ci şi la
numeroasele subcolectivităţi din cadrul unei societăţi, ale căror similari-
tăţi în utilizarea limbajului se asociază unor tipuri diferite de experienţă
socială şi unor tipuri distincte de interacţiune. Pentru sociolog, comuni-
tăţile lingvistice nu sunt simple „asocieri”. Gumperz face observaţia că
„cele mai multe grupuri cu caracter permanent, fie că sunt mici găşti
legate prin contact direct, naţiuni moderne divizibile în unităţi mai mici
după criterii regionale, asociaţii ocupaţionale sau colective de vecini pot
fi considerate comunităţi lingvistice, cu condiţia să prezinte particulari-
tăţi lingvistice care să justifice un studiu special” (Denis McQuail,
Comunicarea, p.77-78)
Variaţia lingvistică reprezintă un aspect major al cercetărilor în
domeniul sociolingvisticii. Variaţiile pot fi urmărite atât la nivel
individual, cât şi la nivelul comunităţilor lingvistice. Indivizii se
disting între ei după modul în care utilizează limba. Acest mod
variază în decursul timpului.
În cadrul aceleiaşi comunităţi lingvistice se analizează repertoriul
verbal specific a cărui structură este dependentă de nivelul dezvoltării
socioeconomice şi culturale a colectivităţii, dar şi varietăţile individuale
(ideolecte), regionale (dialecte) şi globale, sociale (sociolecte).
În cadrul fiecărui sociolect, se pot constata diferenţe determinate
de situaţia de comunicare. Atunci când accentul este pus pe varietăţile
determinate de contextul situaţiei de comunicare, sunt avute în vedere
atât registrele discursivităţii (tehnice sau nontehnice, orale sau scrise,
colocviale sau formale), cât şi dependenţele de setul de status - roluri
particularizat individual.
Abordarea sociolingvistică a limbii presupune, deci, analiza
ansamblului de „roluri” caracteristice unei anumite comunităţi şi a
atributelor acestora.
Prin rol se înţeleg modurile, funcţional delimitate, de a acţiona
într-o anumită societate.
Fiecare individ poate îndeplini mai multe roluri: învăţător, tată,
96 ION HAINEŞ
prieten etc. Rolurile posedă anumite caracteristici referitoare la
gestică, vestimentaţie, etichetă şi, desigur, la comportamentul verbal.
Totalitatea rolurilor de comunicare identificate într-o comunitate
constituie matricea comunicării (J. Gumperz, 1971), căreia îi
corespunde o matrice a codurilor.
O limbă utilizată constituie ea însăşi un cod lingvistic. Atunci când
se disting moduri variabile de utilizare a limbii în funcţie de structura
socială (ocupaţională, profesională sau de clasă) a unei societăţi, rezultă
diferite coduri sociolingvistice.
B. Bernstein (1975) defineşte codul sociolingvistic prin
„probabilitatea de a prezice pentru un anumit vorbitor care elemente
sintactice vor fi utilizate pentru a organiza înţelesul” şi distinge între
codul elaborat (probabilitatea de predicţie este redusă datorită capacităţii
vorbitorului de a alege dintr-un evantai de alternative) şi codul restrâns
(probabilitate mare de predicţie).
Codul restrâns sau limbajul public este mai simplu, mai repetitiv,
implică comenzi şi întrebări scurte şi utilizarea foarte rară a pronumelor
impersonale în poziţia de subiect, are puţine adjective şi adverbe, este
nestructurat şi are „semnificaţii implicite”. Codul elaborat sau limbajul
formal este mai complex ca structură, mai organizat, mai bogat în
calificative, controlat, complet ca formă de referinţă. Este o formă
lingvistică foarte eficientă şi autosuficientă ca instrument al acţiunii
raţionale. Este limba educaţiei, afacerilor şi administraţiei.
Pentru Bernstein este important de înţeles relaţia intimă dintre
forma limbajului, procesul de socializare şi restul experienţei de viaţă.
El susţine că diferenţele verbale sunt strâns legate de socializare, pe
de o parte, şi de potenţialul social ulterior al unei persoane, pe de alta.
Experienţa tipică de clasă sau de familie determină o anumită formă
de utilizare a limbajului, care, la rândul său, consolidează anumite
elemente ale culturii. Într-o societate care selectează valoric anumite
elemente culturale, cei care nu dispun decât de cadrul restrâns sunt
permanent dezavantajaţi.
Analiza diferenţierii codurilor s-a asociat cu studiul barierelor
lingvistice dintr-o comunitate, adică a dificultăţilor ce apar în procesul
de comunicare ca urmare a poziţiilor diferite ocupate în structura socială
şi necoincidenţei parţiale dintre sistemele de semne verbale utilizate.
Stratificarea socială este pusă în corespondenţă cu o stratificare
stilistică a folosirii limbii, iar mobilitatea produce schimbări nu numai în
poziţiile sociale, ci şi în stilurile de vorbire (W. Labov, 1966).
O direcţie utilă de cercetare a fost aceea în care se reconstruiesc
structuri sociale sau faze istorice ale unor comunităţi prin intermediul
analizei lingvistice a terminologiei mai vechi sau mai noi folosite pentru
caracterizarea familiei, a grupurilor sociale sau a ierarhiei din interiorul
lor. (G. Devato, 1968)
Considerând cultura ca mediatoarea între structurile sociale şi
cele lingvistice, s-a trecut şi la analiza semiotică a raporturilor dintre
limbaj, ca sistem sintactic, şi cultură şi ideologie, ca sisteme seman-
tice (Umberto Eco, 1968). Se deschide astfel posibilitatea extinderii
analizelor semiotice ale comportamentelor şi relaţiilor sociale, ceea ce
ar avea efecte pozitive atât asupra dezvoltării lingvistice, cât şi a
sociologiei (Dicţionar de sociologie, coordonatori: Cătălin Zamfir,
Lazăr Vlăsceanu, 1998).
e) Modelul semiotic
Într-un capitol anterior, vorbeam despre înscrierea limbii, ca
sistem de semne de comunicare, alături de alte sisteme de semne de
comunicare, în cadrul unei ştiinţe mai generale a semnelor, denumită
de Ferdinand de Saussure semiologie. „Limba este un sistem de
semne care exprimă idei şi, prin acesta, este comparabilă cu scrierea,
alfabetul surdo-muţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe,
cu semnalele militare etc. Limba nu este decât cel mai important
dintre aceste semne. Se poate deci concepe o ştiinţă care să studieze
98 ION HAINEŞ
viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale; ea ar face parte din
psihologia socială şi, deci, din psihologia generală; o vom numi
semiologie (de la grecescul sèmeîon, semn). Ea ne-ar învăţa ce sunt
semnele, după ce legi se conduc ele. Cum această ştiinţă nu există
încă, nu putem spune ce va fi ea; dar ea are drept să existe şi locul ei
este dinainte determinat”. (Oswald Ducrot, Jean Marie Schaeffer,
Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, 1996, p. 141)
El anunţa, deci, constituirea unei viitoare discipline. „Pentru noi,
preciza autorul, problema lingvistică este înainte de orice semiologică...
Dacă vrem să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie să o
considerăm în ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeaşi
categorie”. (F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, în Antologie
de texte de lingvistică structurală, Universitatea din Bucureşti, 1977, p.
23).
Termenul care s-a impus mai târziu în cercetare a fost însă acela
de semiotică, definită ca ştiinţă generală a semnelor de comunicare,
indiferent de natura lor.
Semiotica nu trebuie să fie confundată cu semantica, ştiinţa care
se ocupă exclusiv cu semnele verbale. Raportul dintre semantică şi
semiotică (semiologie) este acela dintre parte şi întreg, ceea ce nu
exclude posibilitatea ca semnele verbale să stea la baza unor formule
semiotice. Astfel, un semn de circulaţie indică pentru conducătorii
auto faptul că circulaţia auto (de exemplu) este interzisă pe o anumită
stradă. Acest semn este transpunerea figurativă convenţională a unei
indicaţii concepute iniţial prin semne vorbite. Avem, deci, de-a face
cu o semantică transpusă în semiotică. Acest lucru este valabil şi în
alte domenii, cum ar fi: artele plastice (sculptura, pictura), muzica etc.
Într-un studiu dedicat semanticii, Gh. Ivănescu afirmă că
„existenţa semnelor, care sunt expresia sensurilor, dă naştere
semioticii şi că existenţa sensurilor, care sunt realităţile exprimate
prin semne, dă naştere semanticii. Semiotica presupune o semantică,
iar semantica presupune o semiotică”. (Gh. Ivănescu, Domeniul şi
limitele semanticii, în Semantică şi semiotică - sub redacţia acad. I.
Coteanu şi prof. dr. Lucia Wald, 1981, p. 84). Semiotica şi semantica
s-au afirmat, iniţial, ca ştiinţe lingvistice, pentru că limbajul este
faptul semiotic cel mai important, dar în timp, după 1950, domeniile
lor s-au delimitat în sensul definit mai înainte.
Lingvistul italian Tullio de Mauro defineşte semantica drept o
„teorie a semnificaţiei” (Tullio De Mauro, Introducere în semantică,
1978, p. 39.), după ce încearcă să răspundă la câteva întrebări esenţiale:
Ce este semnificaţia? Ce este semnul? Ce este sensul? El consideră că
toate cuvintele noastre au un sens şi că oamenii tind spre cunoaşterea a
ceea ce acumulează în experienţa lor. Semnificaţia este ceea ce ne
comunică un semn, afirmă De Mauro. Semnificaţia este un lucru indicat
de un semn lingvistic. Definiţia sensului implică definiţia semnului
lingvistic. Sensul a fost definit ca o depunere în memorie, un conţinut
expresiv, un punct de referinţă obiectiv (sau legat de obiect) etc.
Concise Oxford Dictionary defineşte astfel cuvântul sign: „thing
used as representation of something” (lucru folosit ca reprezentare a
ceva). Semn este, deci, ceea ce se leagă de ceva, care-l evocă şi-l
reprezintă. Semn este ceea ce are un înţeles.
Semiotica (sau semiologia) este studiul semnelor şi al proceselor
interpretative. Ea se ocupă cu studiul semnelor din natură şi societate.
Semiotica studiază sistemul de semne, modul în care unităţi
nesemnificative compun unităţi semnificative. „Rădăcinile semioticii
merg departe în istoria cunoaşterii umane; ele pot fi urmărite în
antichitatea greacă, dar numele cel mai proeminent, dintre precursorii
semioticii, este cel al lui Leibniz, cu care calculul devine o parte a
teoriei semnelor”. (Solomon Marcus, Semne despre semne, 1979, p. 9.)
Stoicii, Sfântul Augustin, Locke, Leibniz, până la gânditori din epoca
noastră au acordat o mare atenţie problematicii semiotice. Termenul
însuşi de semiotică apare însă abia la Locke, care îl defineşte ca o
100 ION HAINEŞ
„cunoaştere a semnelor”, incluzând aici atât „ideile” spiritului, cât şi
semnele de comunicare între oameni (Încercare filozofică asupra
intelectului omenesc).
Adevăratul întemeietor al semioticii este însă considerat
logicianul şi filozoful american Charles Sanders Peirce (1839-1914),
prin opera căruia semiotica devine o disciplină independentă şi
metodă de referinţă pentru orice alt studiu.
Peirce consideră că relaţia de semnificare este întotdeauna o
relaţie între trei elemente (celebrul triunghi semiotic): semnul ca atare,
obiectul pe care îl reprezintă şi interpretantul semnului, adică
reflectarea acestuia în mintea celui ce îl interpretează. „Un semn sau
representamen este un prim care întreţine cu un secund, numit
obiectul său, o relaţie triadică atât de autentică, încât ea poate
determina un terţ, numit interpretantul său, să întreţină cu obiectul
său aceeaşi relaţie triadică pe care o întreţine el însuşi cu acelaşi
obiect”. (Charles S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune, 1990, p. 285.)
Deoarece fiecare semn se află în relaţie cu trei lucruri -
fundamentul, obiectul şi interpretantul - semiotica are trei ramuri:
a) Gramatica pură (sau speculativă), care are rolul de a stabili
ce trebuie să fie adevărat despre representamenul folosit de orice
inteligenţă ştiinţifică pentru ca el să poată întruchipa o semnificaţie.
b) Logica propriu-zisă - ştiinţa a ceea ce este adevărat pentru ca
representamentele să poată fi valabile cu privire la orice obiect.
c) Retorica pură, a cărei sarcină este de a descoperi legile prin
care în orice inteligenţă ştiinţifică un semn dă naştere altuia şi mai
ales un gând produce un alt gând: „Un semn este ceva care face ca
altceva (interpretantul său) să se refere la un obiect la care el însuşi se
referă (obiectul său) în acelaşi fel, interpretantul devenind la rândul
său un semn şi aşa mai departe ad infinitum”. (Idem, p. 274 - 275.)
Această concepţie peirciană a fost interpretată ca o teorie a semio-
zei infinite, care constituie o contribuţie fundamentală la dezvoltarea
semioticii. (Semioza = procesul de producere a semnelor - Morris).
Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului (sub redacţia
lui Oswald Ducrot şi Jean-Marie Schaeffer) propune trei orientări
principale în privinţa lucrărilor de semiotică:
1. Direcţia Locke - Peirce - Morris, care pleacă de la o teorie
generală a semnelor, naturale sau convenţionale, umane sau non-
umane, şi al cărei ideal ultim este construirea unei teorii generale a
faptelor de comunicare. Această concepţie despre semiotică s-a
dezvoltat mai ales în Statele Unite, datorită grupului condus de T.
Sebeok. În câmpul său de studiu intră şi comunicarea umană non-
verbală, adică gestualitatea şi mimica (kinezica), ca şi modurile de
interacţiune în spaţiu (proxemica). Tot aici se poate integra şi studiul
comportamentului simbolic la animale - zoosemiotica.
2. Direcţia bazată pe cibernetică şi teoria informaţiei. În Franţa,
această direcţie este reprezentată de A. Moles, dar ea s-a dezvoltat
mai ales în deceniile 6 şi 7 în fosta Uniune Sovietică. Se pot cita, în
acest sens, lucrările lui Lotman asupra literaturii şi asupra filmului sau
cele ale lui Uspenski asupra artelor.
3. Direcţia lingvistică, dominantă mai ales în Franţa, şi care se
identifică mai mult sau mai puţin cu mişcarea structuralistă.
Semiologia franceză se inspiră direct din modelul lingvisticii
structurale (din teoriile lui Jakobson şi Hjelmslev).
Cercetarea semiologică franceză s-a orientat mai ales spre
studiul literaturii (Roland Barthes, Todorov, Genette etc.)
Lucrările lui Umberto Eco nu se înscriu în nici una din cele trei
direcţii. Abordarea sa este sincretică, el dezvoltând o semiotică generală.
Semnul este noţiunea fundamentală a semioticii. Există o mare
diversitate de concepţii asupra semnului, ceea ce face dificilă o încercare
de definire şi clasificare a claselor de fenomene ce pot fi integrate aces-
tei noţiuni. S-a vorbit despre semne verbale şi semne neverbale, despre
semne naturale şi semne convenţionale, produse ale activităţii
102 ION HAINEŞ
conştiente a oamenilor. Omul trăieşte în două lumi paralele şi
interdependente: în lumea obiectelor şi în lumea semnelor. Prin
descoperirea semnelor şi a semnificaţiilor, el realizează saltul cel mare
de la natură la cultură. El devine un homo significans: „Omul este
singura fiinţă creatoare de semnificaţii, deoarece numai el a reuşit să
diferenţieze materia consumabilă: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de
materia comunicabilă: unelte, gesturi, sunete, figuri”. (Henri Wald,
Homo significans, 1970, p.7).
Cultura poate fi definită ca o reţea de semne prin care oamenii îşi
organizează raporturile dintre ei, precum şi raporturile dintre ei şi natură.
Semnul este un mijloc de elaborare şi comunicare a informaţiei.
El reuneşte materialitatea şi ideea, conceptul şi imaginea acustică,
semnificatul şi semnificantul, într-o asociere arbitrară. Aceasta este
teoria semnului lingvistic, elaborată de Saussure.
Lanţul sonor - (semnificantul, cel care semnifică) + amprenta lui
psihică, conceptul (semnificatul, cel care este semnificat) exprimă o
noţiune. Noţiunea este o unitate a gândirii, iar cuvântul este o unitate
a limbii. Complexul sonor este semn al înţelesului, care are la bază o
noţiune. Noţiunea este forma logică a reflectării raţionale a esenţei
lucrurilor. Ea reflectă raporturile, însuşirile esenţiale, determinante
ale fenomenelor şi lucrurilor. Se fixează prin cuvânt, ca rezultat al
gândirii, şi astfel devine component al limbii.
Semnul este important prin ceea ce reprezintă, nu prin ceea ce
prezintă. Cea mai largă definiţie a semnului este dată de Peirce: „Un
semn, sau representamen, este ceva care ţine locul a ceva pentru cineva,
în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri”. (op.cit., p.269).
Istoria culturii este istoria stilizării semnificantului şi a abstractizării
semnificatului. Semnul aparţine culturii. În natură nu există semne,
semnele sunt create de om, acesta fiind singura fiinţă creatoare de semne.
Trebuie făcută deosebirea între semn şi semnal. Prin semnale,
animalul se adaptează la natură. În timp ce semnul uneşte trecutul cu
prezentul, realul cu posibilul, prezenţa cu absenţa, semnalul este legat
nemijlocit de o situaţie prezentă, este invariabil şi nearticulat.
Un lucru devine semn în momentul în care materialitatea lui
sensibilă întruchipează o realitate inteligibilă. Spre deosebire de
semnal, el este mijlocit, variabil în timp şi spaţiu, articulat.
Cel mai important mod de a fiinţa al semnelor este cuvântul,
adică noţiunea (care are şi semnificaţie şi sens). Sens, adică înţeles
(intensiune), şi semnificaţie, adică (prin extensiune) sfera, totalitatea
determinaţiilor obiectelor, esenţiale şi generale.
Prin intermediul cuvintelor, al limbajului articulat, omul trece de
la aparenţă la esenţă, de la fenomen la lege, de la trecut la viitor,
devine capabil de activitate lingvistică.
Cel mai stilizat mod de existenţă a semnului este simbolul.
Cuvântul poate fi înţeles şi ca semnal şi ca simbol. Cuvântul - semnal
implică o reacţie dinamică din partea receptorului, el e inserat
nemijlocit în realitate, provoacă acte ce aduc schimbări la nivelul
realităţii.
Cuvântul - simbol este principalul instrument al cunoaşterii.
Cunoaşterea obţinută poate aspira la obiectivitate deplină (limbajul -
oglindă), iar obiectivitatea devine criteriul adevărului.
Clasificarea sistemelor de semne

Încercarea de clasificare a semnelor întâmpină numeroase dificultăţi,
generate atât de vastitatea domeniului, cât şi de criteriile de clasificare.
Peirce arată că, din punct de vedere teoretic, sunt posibile mii de
clase de semne. Umberto Eco stabileşte nouă principii de clasificare.
Reţinem pe cele mai importante:
a) În funcţie de posibilităţile de a fi reproduse, semnele se pot
clasifica în semne pentru care distincţia tip şi ocurenţă funcţionează şi
semne pentru care această distincţie nu funcţionează. Tipul, numit de
Peirce legi-sign (legisemn), poate fi definit fie ca un universal, fie ca o
104 ION HAINEŞ
clasă ale cărei ocurenţe, numite de Peirce sin-signs (sinsemn), sunt
chiar membrii ei.
b) După tipul de legătură dintre semne şi referentul lor, Peirce
distinge trei categorii: semne iconice, indiciale şi simbolice. Funcţia
iconică are în vedere existenţa unor proprietăţi comune semnului şi
referentului. Peirce distinge trei specii de semne iconice: imagini,
grafuri şi metafore. Fotografia este o imagine, harta este şi ea o
imagine, dar reprezentarea grafică poate să meargă până la formula
algebrică. Funcţia indicială are în vedere o anumită contiguitate a
semnului cu referentul (cum ar fi un raport de la cauză la efect sau de
la parte la întreg). Sunt indici simptomele unei boli, coborârea
barometrului, girueta care arată direcţia vântului, gestul de a arăta etc.
În limbă, cuvinte ca eu, tu, aici, acum etc. ţin de domeniul indicilor,
fiind în acelaşi timp simboluri.
Atât semnele iconice, cât şi cele indiciale sunt semne motivate
(printr-o proprietate comună, printr-o analogie) — în cazul funcţiei
iconice, printr-un raport de contiguitate în cazul funcţiei indiciale.
În cazul semnelor simbolice, legătura cu referentul este
convenţională (nemotivată).
Cel mai important exemplu de semn simbolic este semnul
verbal. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic este un argument.
Toate cuvintele, frazele, cărţile şi alte semne convenţionale sunt
simboluri. „Un simbol nu poate indica un lucru anume; el denotă un
gen de lucruri. Mai mult, el însuşi este un gen şi nu un lucru
individual” (op.cit., p.303.), afirmă Peirce.
Orice simbol este un semn care reprezintă altceva decât propria
lui substanţă fizică. Simbolul are funcţia de generalizare şi
abstractizare a experienţei şi cunoaşterii intuitive.
„Simbolul este tinereţea semnului, iar semnul este maturitatea
simbolului. Semnul începe ca simbol şi simbolul termină ca semn”.
(Henri Wald, Dialectica simbolului, în Semantică şi semiotică, 1981, p.
21) Semnul devine un simbol atunci când se transformă în starea infor-
maţională optimă. Ivan Evseev, într-o carte care se ocupă în mod special
de relaţia cuvânt - simbol - mit, găseşte mai multe valori ale simbolului:
a) Simbolul este un semn cu o maximă deschidere informaţională.
b) Simbolul este un semn care tinde să-şi păstreze polivalenţa şi
ambiguitatea semantică în orice context.
c) Simbolul este un semn cu o vădită marcă reprezentativă.
d) Simbolul este un semn care se identifică cu obiectul simbolizat.
e) Simbolul este un semn ce vizează laturile fundamentale ale
existenţei.
f) Simbolul este un semn profund marcat axiologic.
g) Simbolul este un semn activ şi paradigmatic.
h) Simbolul este un semn cu o puternică încărcătură afectivă.
i) Simbolul este un semn puternic centrat antropologic.
j) Simbolul este un semn ambivalent.
k) Simbolul este un semn unificator şi totalizator. (Cuvânt -
simbol - mit, 1983, p. 31-45)
Denis McQuail consideră simbolizarea drept un proces prin care,
în primul rând, sensul este asociat cu obiecte, concepte, practici, naraţiu-
ni specifice sau cu reprezentări ale acestora. În al doilea rând, prin aceste
mijloace, ideile şi imaginile, care sunt variabil de complexe, puternice,
încărcate emoţional, abstracte, neabordabile, sacre, profund
semnificative şi extinse în timp şi spaţiu dincolo de experienţa imediată,
sunt transmise într-un mod economic şi foarte sigur acelora care au fost
socializaţi într-o cultură sau societate”. (Comunicarea, 1999, p.92)
Simbolismul este un proces esenţial colectiv. Individul poate alege
dintre simbolurile care există pentru a le folosi ca să exprime
sentimente, sau le poate invoca public, dar el nu poate inventa noi
simboluri.
Simbolurile sunt exprimate într-un limbaj de semne, iconi,
semnale, dar limbajul simbolic îl constituie de fapt obiectele sau
106 ION HAINEŞ
evenimentele fizice la care se referă limbajul. Denis McQuail dă şi
câteva exemple: steagul cu culorile şi semnele sale semnifică identitatea
unei naţiuni sau comunităţi şi întruchipează în sine ideea de naţiune;
sabia este un simbol al dreptăţii, legii sau armatei; crucea este simbolul
salvării prin Cristos, al creştinismului în general; clădirile monumentale
simbolizează bunăstare, putere sau spirit civic; ritualul este simbol al
unor anumite idei religioase - de exemplu, frângerea şi mâncatul pâinii
în mesa catolică semnifică relaţia dintre Dumnezeu şi supuşii săi;
phoenixul şi mitul asociat simbolizează renaşterea; leul este un simbol al
puterii şi curajului; pelicanul, un simbol al sacrificiului de sine.
Teoreticianul ajunge la următoarea concluzie: simbolurile, fie
obiecte, practici sau mituri au o formă materială concretă, relaţionându-
se unei idei abstracte; în al doilea rând, ele sunt proprietatea unei colec-
tivităţi (nu a unui individ) şi acţionează pentru a lega individul de
colectivitate, fie că e vorba de o comunitate religioasă, o societate sau o
formă mai particulară de asociere. Simbolul este, deci, un bun cultural,
în special pentru societăţile preliterale sau pentru societăţi ce prezintă
diversitate culturală şi lingvistică.
CAPITOLUL III
PARADIGMA TEHNOLOGICĂ A LUI McLUHAN
(DETERMINISMUL TEHNOLOGIC)
Marshall McLuhan, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg

apărută la Toronto în 1962 (Bucureşti, 1975), consideră că istoria
omenirii se împarte în patru mari etape, criteriul său fundamental de
clasificare fiind mijloacele de comunicare, iar nu factorii social-
economici, care au, după cum bine se ştie, un rol determinant în
societate. Aceste etape sunt:
a) era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale);
b) era scrisului, al cărei început McLuhan îl situează în Grecia
antică după Homer;
c) era tiparului (1500 - 1900);
d) era electronică, specifică epocii moderne şi aflată în plină
desfăşurare.
Unii cercetători sunt de părere că, de fapt, cele patru etape se
reduc, în fond, la trei tipuri fundamentale de cultură, în funcţie de
tehnicile de comunicare utilizate. Acestea sunt:
1.„Cultura orală, tribală, mitică, al cărei mijloc de comunicare
este vorbirea şi care privilegiază, ca simţ, urechea. Este etapa cores-
punzătoare „gândirii sălbatice“ a lui L. Strauss şi „mentalităţii
primitive“ a lui L. Brühl. De altfel, McLuhan urmează, în descrierea
108 ION HAINEŞ
societăţii arhaice, ideile acestora.
2. Cultura vizuală, Galaxia Gutenberg, care este legată de imprimat
şi care privilegiază ochiul ca organ de simţ. Ea este o cultură mecanică,
fragmentară, specializată. Ca şi Lévi-Brühl, McLuhan insistă asupra
separării nivelurilor afectiv-obiectiv. Vederea devine anestezic în raport
cu celelalte simţuri. Consecinţele societăţii alfabetizate sunt individualis-
mul, centralismul şi raţionalismul. McLuhan nu explică însă de ce aceste
consecinţe au apărut în unele ţări mai lent decât în altele.
3. Cultura electronică, audiovizuală (era Marconi) este un nou tip
de arhaism, de tribalism. Este o etapă mitică, globală, o reîntoarcere la
instantaneitate, sincronic şi imploziv. Omenirea revine acum la stadiul de
culegătoare de bunuri, de data aceasta sub formă de informaţii; «marfa
centrală este informaţia şi bunurile tangibile sunt pure accesorii ale
mişcării informaţiilor». Simţurile restabilesc între ele o coexistenţă raţio-
nală, deşi se manifestă o predominanţă a urechii. Această cultură este, în
opinia lui McLuhan, o cultură superioară, legată îndeosebi de utilizarea
televiziunii, ca mijloc de comunicare. Se manifestă o distanţare de indivi-
dualism şi de cosmopolitism şi o revenire la <tribalism>; lumea tinde să
devină o mare familie, un sat global.” (Gina Stoiciu, Orientări operaţio-
nale în cercetarea comunicării de masă, Bucureşti, 1981, p. 31-32)
La rândul său, un alt cercetător de prestigiu al mijloacelor de
comunicare, Bernard Voyenne, consideră că există patru moduri de
comunicare, în esenţă aceleaşi cu acelea ale profesorului şi
teoreticianului canadian: a) comunicarea directă; b) comunicarea
indirectă; c) comunicarea multiplă şi d) comunicarea colectivă.
Să le analizăm pe rând:
1. Comunicarea directă
În cazul comunicării directe, între parteneri se stabileşte un
anume tip de relaţii, pe care sociologia le numeşte relaţii primare. Iată
cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: „O
persoană - emiţător - intră în contact direct cu o altă persoană -
receptor - sau, eventual, cu un număr dintre aceştia din urmă, prin
intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic
(limbajul) cu condiţia ca această cheie să fie cunoscută de ambele
părţi care comunică” (La presse dans la société contemporaine, în
Collection U., Librairie Armand Colin, Paris, 1962, p.11).
Comunicarea are loc imediat, dar şi reciproc. Se realizează astfel
conexiunea inversă (aşa numitul feed-back), prin care raporturile dintre
emiţător şi receptor se modifică, primul devenind receptor, iar
receptorul emiţător. Are loc, deci, un schimb permanent de idei, un
dialog sau o conversaţie, fără nici un intermediar. Este comunicarea
interpersonală.
Comunicarea directă este o formă completă de comunicare.
Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezintă decât substitute ale
acesteia. Ea este însă limitată în spaţiu şi timp, fiind condiţionată de
obligativitatea existenţei unui sistem fizic de legătură între parteneri,
fără a putea asigura continuitatea relaţiilor dintre ei. Ea este o
comunicare directă, orală, interpersonală şi trebuie spus că, de-a
lungul mileniilor şi chiar astăzi, forma principală de comunicare între
oameni este comunicarea directă.
Ca un remediu al discontinuităţii, o serie de societăţi primare sau
mai puţin avansate din punct de vedere tehnic au găsit soluţia unor
procedee empirice, prin care se încearcă prelungirea comunicării
directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui şir de indivizi.
Desigur, acest gen de comunicare poate sărăci sau deforma mesajul,
lipsindu-l de orice semnificaţie sau, uneori, modificându-i conţinutul
prin adaos sau, dimpotrivă, omisiune, adaptându-l şi traducându-l, în
mod voit sau nu, în raport direct cu interesele lor personale, cu dorin-
ţele sau necesităţile lor. E vorba de transmiterea în lanţ a unui mesaj,
sistem imediat reversibil, care duce la apariţia zvonului, adică a
deformării mesajului, a dezinformării, ceea ce pentru epoca modernă,
prin mijloacele comunicării colective specifice „erei electronice“, a
110 ION HAINEŞ
devenit o modalitate esenţială a luptei politice, a bătăliei pentru
putere, prin abaterea voită a atenţiei opiniei publice de la marile şi
gravele probleme ale contemporaneităţii la zone periferice sau cu
caracter senzaţional, realizându-se ceea ce se cheamă „manipularea“.
Comunicarea directă înseamnă comunicarea prin gest, privire
(comunicarea umană non-verbală) şi, mai ales, cuvânt (comunicare
verbală).
La rândul său, profesorul şi teoreticianul canadian Marshall
McLuhan defineşte prima fază din istoria civilizaţiilor umane ca faza
civilizaţiei arhaice, fără scriere, faza culturii orale. Ea se caracterizea-
ză printr-o dominantă a expresiei orale şi a percepţiei auditive.
McLuhan porneşte de la ideea că omul foloseşte în mod spontan cele
cinci simţuri ale sale, auzul fiind, dintre toate, acela care corespunde
în modul cel mai natural comunicării cu semenii săi prin limbajul
vorbit. Astfel, el se integrează direct şi spontan în cadrul său natural şi
în grupul său social, în tribul său. Această primă fază a comunicării
sociale este denumită şi faza culturii tribale. Ea reprezintă copilăria
istoriei umane, zorii comunicării sociale, şi constituie o sursă esenţială
pentru studierea gândirii şi limbajului omului primitiv.
În această fază, gândirea înfloreşte liber şi rămâne apropiată de
concret, iar cuvintele capătă o forţă magică prin care universul
este sacralizat.
Marshall McLuhan consideră că putem vorbi despre o condiţie
ideală a omului, care presupune o armonie ideală a simţurilor, dar omul
se schimbă în funcţie de mijloacele de comunicare, iar acestea
determină, la rândul lor, predominanţa unui anume organ de simţ al
omului. Mijloacele de comunicare apar, astfel, ca prelungiri ale simţu-
rilor fiinţei umane. Omul primitiv trăia într-un univers acustic, ceea ce a
provocat o supralicitare a senzorialităţii, o rupere a echilibrului dintre
simţuri, o dilatare a unuia dintre ele: auzul. Saltul din lumea auditivului
în lumea vizualului este saltul cel mare care se produce. În faza culturii
orale, omul este rob al gurii, al rostirii, martor al vorbirii sale.
Revenind la predominanţa auzului în faza culturii orale, Marshall
McLuhan face o comparaţie între primitivii analfabeţi şi primitivii
alfabetizaţi, între analfabet şi occidentalul mediu, ajungând la urmă-
toarea concluzie: „În orice mediu occidental, copilul este înconjurat de o
tehnologie abstractă, explicit vizuală, în care timpul şi spaţiul sunt
explicit uniforme şi continue, «cauzele» eficiente şi consecutive, iar
lucrurile există şi se mişcă pe planuri distincte şi într-o succesiune ordo-
nată. Copilul african, în schimb, trăieşte în lumea implicită şi magică a
răsunătorului cuvânt oral. El n-are de-a face cu cauze eficiente, ci cu
cauzele formale ale unui câmp configurativ care este cel al tuturor
societăţilor primitive.” (Galaxia Gutenberg, 1975, p. 49).
În timp ce universul acustic al omului primitiv este unul afectiv şi
exacerbat, „universul vizual este un univers rece şi neutru; popoarele de
cultură acustică îl şi socotesc pe occidental o fiinţă foarte rece.“ (Idem)
El vorbeşte despre puterea magică a cuvintelor, despre credinţa, tipic
nealfabetică, după care„gândirea şi comportarea sunt influenţate de
impactul magic al cuvintelor şi de puterea pe care o au de a impune un
mod implacabil conţinutului lor“. (Idem)
Pentru africanul rural, urechea este principalul organ de recep-
ţie, nu ochiul, socotit de mulţi africani mai curând o unealtă a voinţei
decât un organ de recepţie.
Este vorba despre „mentalitatea primitivă“, analizată de Lucien
Lévi - Brühl în La mentalité primitive, Paris, 1925, sau despre „gândirea
sălbatică“, descrisă de Claude Lévi - Strauss în Gândirea sălbatică, 1970.
Cercetătorul francez André Leroi - Gourhan urmăreşte relaţia
dintre cele două perechi funcţionale: mână - unealtă şi faţă - limbaj,
care au pregătit şi accentuat transformarea fiinţei umane în ceea ce s-a
numit mai târziu OM: „Apariţia uneltei printre caracteristicile esenţia-
le delimitează tocmai frontiera specifică umanităţii, la capătul unei
îndelungate perioade de tranziţie în cursul căreia sociologia ia treptat
112 ION HAINEŞ
locul zoologiei.“ (Gestul şi cuvântul, 1983, p. 139-140).
Autorul consideră că se poate vorbi despre o interdependenţă între
mână şi organele feţei, ca elemente de motricitate, şi între produsele lor,
unealta şi limbajul. Mâna e folosită tot mai mult pentru producerea
uneltelor, iar organele feţei pentru vorbire. Deoarece unealta şi limbajul
nu pot fi separate în evoluţia socială a omenirii, începuturile limbajului
aparţin perioadei creării primelor unelte: „Posibilitatea limbajului există
din momentul în care preistoria ne oferă unelte, deoarece unealta şi
limbajul sunt neurologic legate, iar ambele sunt nedisociabile în
structura socială a umanităţii… Nu există probabil nici un motiv să
separăm, în stadiile primare ale antropinilor, nivelul limbajului de cel al
uneltei, deoarece în prezent, ca şi în cursul istoriei, progresul tehnic este
legat de progresul simbolurilor tehnice ale limbajului“.(Idem, p. 170).
Desigur, limbajul oamenilor primitivi era unul rudimentar,
corespunzător nivelului uneltelor pe care ei le produceau: „La aceste
stadii, unde studiul comparativ al uneltelor şi craniilor pare să
demonstreze că industria se dezvoltă într-un ritm corespunzător
evoluţiei biologice, nivelul limbajului nu putea fi decât foarte scăzut,
dar depăşea, cu siguranţă, nivelul semnalelor vocale.“ (Idem)
Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Ea
se realizează, după cum am spus, prin intermediul privirii, al gestului
şi, mai ales, al cuvântului. Comunicarea directă presupune însă o
apropiere fizică între emiţător şi receptor, deci o limită spaţială, ca şi
una temporală.
Rolul pe care îl are comunicarea directă în viaţa cotidiană este
imens. Acest tip de comunicare se realizează şi printr-o transmitere în
lanţ a unui mesaj, de la un emiţător la un număr (teoretic infinit) de
receptori, care pot, la rândul lor, să retransmită imediat mesajul,
viciindu-l însă voit sau nevoit, deformându-l, prin adaos sau, dimpo-
trivă, omisiune a unor elemente ale informaţiei, conform intereselor,
concepţiilor şi opţiunilor personale sau de grup ale diverselor categorii
sociale.
2. Comunicarea indirectă
Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la
comunicarea indirectă, prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale)
a provocat o schimbare radicală a tipului de mesaj, ca şi a relaţiilor
care se stabilesc între emiţător şi receptor, a provocat, după cum
consideră Marshall McLuhan, o adevărată „ruptură între lumea
magică a auzului şi lumea indiferentă a văzului“ (Galaxia Gutenberg,
1975, p.52), permiţând apariţia omului detribalizat.
Scrierea inaugurează, deci, un nou tip de comunicare, prin care se
suprimă condiţionarea materială, fizică, apropierea dintre partenerii de
dialog şi se creează posibilitatea transmiterii unei informaţii nedefor-
mate, autentice, obiective în spaţiu şi timp, într-un pariu cu eternitatea
de care erau conştienţi atât poetul latin Horaţiu, când scria celebrul vers
„Exegi monumentum aere perennius“ (Am desăvârşit un monument mai
trainic decât arama), cât şi cronicarul român Miron Costin, care era
profund pătruns de datoria sa de scriitor („Eu voi da seama de ale mele,
câte scriu“), precum şi că „scrisoarea ieste un lucru vecinicu“.
Istoria scrierii este însă destul de complicată şi ea ne trimite în
urmă cu mii, cu zeci de mii de ani, până la desenele rupestre din epoca
preistorică, la reprezentările de oameni şi animale executate pe pereţii
peşterilor de către omul primitiv (cam acum 20.000 de ani sau şi mai
înainte, cam acum 50.000 de ani , când se înregistrează o serie de
trăsături - puncte, linii sau spirale - gravate pe piatră şi pe os şi care
reprezintă o transpunere grafică a unor semne specifice gândirii mitice).
În faza de început, este foarte greu de delimitat valoarea exactă a
acestor desene, în sensul că ele pot avea o semnificaţie magică,
artistică sau una de comunicare. Cert este că primele scrieri sunt în
fond desene şi că scrierea se va desprinde din desene, cărora li se
modifică scopul: acela al comunicării.
114 ION HAINEŞ
„Scrierea este o grafie care, în scopul comunicării unei idei, a
trecut de la reprezentarea obiectului şi a ideii la reprezentarea formei lor
sonore, devenind discretă şi lineară ca limbajul însuşi“, afirmă Lucia
Wald în cartea sa Sisteme de comunicare umană, de mai multe ori citată
de noi.
André Leroi-Gourhan consideră că cele mai îndepărtate vestigii
ale scrierii datează de acum 35.000 de ani î. Hr. şi că ele reprezintă
„linii gravate în os sau în piatră, mici incizii echidistante ce aduc
mărturia despărţirii reprezentării prin figuri de imaginile figurative
concrete şi dovezile celei mai vechi exprimări a manifestărilor
ritmice“.(Gestul şi avântul, vol. I, 1973, p. 259) Aceste mărturii au
fost interpretate drept răbojuri ale vânătorilor, ca un fel de
numărătoare, o contabilitate, lucru demn de luat în seamă pentru
începuturile scrierii.
Cercetătorul francez crede că „scrisul debutează nu în
reprezentarea naivă a realităţii, ci în abstract […] Scrisul nu debutează
printr-o exprimare întrucâtva servilă şi fotografică a realităţii, ci
constatăm cum se organizează de-a lungul unei perioade de
aproximativ zece mii de ani începând cu semne ce par să fi exprimat
mai întâi ritmuri şi nu forme“. (Idem, p. 261).
Abia acum (30.000 de ani î.Hr.) apar cele dintâi forme, limitate
la figuri stereotipe unde doar câteva detalii convenţionale permit
identificarea unui animal. Acestea îl conduc pe André Leroi-Gourhan
la concluzia că „arta figurativă este, la origini, direct legată de limbaj
şi mult mai aproape de scriere în sensul său cel mai larg decât de
opera de artă. Ea este o transpunere simbolică şi nu o calchiere a
realităţii, adică între linia şerpuită pe care o interpretăm drept un bizon
şi bizonul însuşi se află distanţa existentă între cuvânt şi unealtă“
(Idem). Astfel „cele mai vechi figuri cunoscute nu reprezintă scene de
vânătoare, animale în agonie sau înduioşătoare scene de familie, ci
sunt nişte semne grafice în formă de cuie fără nici un liant descriptiv,
ce sprijină un context oral pierdut pe vecie“. (Idem, 262).
La rândul său, Henri Wald opinează: „Istoria scrierii, de la mito-
gramele pictografice până la literele alfabetului, este istoria reprezentării
grafice a unor idei din ce în ce mai abstracte şi mai generale despre
realitate. Cele mai vechi desene sunt mai degrabă suporturi grafice ale
unui context oral, decât reproduceri ale unor scene de vânătoare.
Primele figuri aveau o valoare magică, codificau un limbaj secret, pe
care numai iniţiaţii erau capabili să-l descifreze. Trecerea de la gândirea
mito-magică la cea tehnico-ştiinţifică s-a făcut treptat şi concomitent cu
evoluţia aşezărilor urbane“ (Ideea vine vorbind, 1983, p. 45-46).
Dacă limbajul sonor e universal (toată lumea ştie să vorbească)
şi e o trăsătură specific umană, el apărând odată cu apariţia omului,
scrierea este o apariţie târzie, fiind produsul direct al anumitor civili-
zaţii, cele urbane. Scrierea apare pe o anumită treaptă a dezvoltării
culturii şi civilizaţiei şi nu este universală nici astăzi.
De civilizaţia urbană leagă şi profesoara Barbara Giovanninni
apariţia scrierii. Ea aminteşte că cercetătorii civilizaţiilor antice
consideră scrierea drept element de diferenţiere între oraş şi sat,
definind satul drept „aşezarea în care nu au loc schimburi de
informaţii scrise“ şi oraşul „aşezarea în care scrierea se foloseşte
pentru a comunica informaţii şi pentru a le înregistra“. (De la silex la
siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă, 1989). O
asemenea civilizaţie, în întregime urbană, este civilizaţia sumeriană,
căreia îi este atribuită inventarea scrierii.
André Leroi-Gourhan fixează etapele privitoare la începuturile
scrisului. Astfel, în prima etapă, seriile ritmice de beţigaşe sau puncte îşi
continuă existenţa până la sfârşitul paleoliticului superior, iar paralel cu
ele, acum aproape 30.000 de ani î. Hr., apar primele figuri.
În etapa a doua, acum aproape 20.000 de ani î.Hr., apar unele figuri
mai elaborate (coarne de bizon, trompă de mamut, coamă de cal etc.).
Către 15.000 î.Hr., tehnica pictorului s-a perfecţionat, a avut loc o
116 ION HAINEŞ
evoluţie ciudată: reprezentările umane şi-au pierdut caracterul
realist, orientându-se către triunghiuri, patrulatere, şiruri de puncte sau
beţigaşe, iar animalele se îndreaptă treptat spre realismul formelor şi
mişcării.
Este vorba, spune Leroi-Gourhan, despre nişte mitograme, ceva
înrudit mai degrabă cu ideografia decât cu pictografia şi mai mult cu
pictografia decât cu arta descriptivă.
În sfârşit, între anii 11.000 şi 8.000 î.Hr., figurile omeneşti cunosc
fie o cufundare mai profundă în ideogramă, fie o întoarcere la repre-
zentarea realistă, în timp ce reprezentarea animalelor va evolua spre un
realism manierist, de o precizie fotografică a mişcării şi a formelor.
După cum am mai amintit, iniţial, desenele au avut o funcţie
multiplă. O etapă care precede apariţia scrierii este pictografia. Ea este
un sistem primitiv de scriere care constă în exprimarea ideilor prin desene
figurative (pictograme) cu valoare reală sau simbolică. Folosirea
pictogramelor a constituit prima încercare de a fixa vorbirea, dar ea era
prea limitată pentru că putea reprezenta obiecte concrete, dar nu putea
reda articularea frazei. Ea este un început de scriere, pentru că îşi propune
să comunice ceva, dar nu e o scriere propriu-zisă, pentru că nu reproduce
ideile în succesiunea lor. Popoarele primitive foloseau acest tip de scriere,
iar vestigii ale sale găsim şi astăzi în semnalizarea rutieră.
Pictografia cuprinde, deci, atât reprezentări concrete, cât şi
elemente convenţionale. Ea va cunoaşte o evoluţie, în sensul
simplificării desenului, al apariţiei unor semne noi, ca şi prin folosirea
lor metaforică.
Treptat, pictogramele vor începe să fie dispuse linear, ceea ce va
constitui o treaptă fundamentală în transformarea lor în scriere.
„Cucerirea scrisului a însemnat tocmai intrarea exprimării grafice,
prin utilizarea dispozitivului linear, în subordonarea completă a
exprimării fonetice“, subliniază André Leroi-Gourhan (op.cit., p. 267).
De la simboluri cu implicaţii extensibile se ajunge, astfel, la
semne, care, în loc să indice obiecte, încep să indice sunete, ceea ce
constituie un pas important în apariţia scrierii.
Linearizarea semnelor pictografice nu este posibilă fără inter-
venţia fenomenului fonetic. „Scrierile egipteană, chineză şi aztecă
sunt cunoscute ca şiruri de mitograme fonetizate şi nu sub forma unor
pictograme aliniate“, scrie Andre Leroi-Gourhan.
De la pictografie se trece la ideografie, adică la un sistem de
notare a ideilor prin semne care reprezintă obiecte. Ideograma este un
semn grafic, folosit în scrierea hieroglifică egipteană şi chineză pentru
a nota o idee sau un cuvânt.
Singura scriere ideografică păstrată până astăzi este scrierea chineză.
Grafia semnelor s-a modificat continuu, odată cu evoluţia
sensurilor, dar şi în funcţie de materialul pe care se scria. Ideogramele
au fost notate pe piatră, pe lemn, pe os, la început cu linii curbe, apoi
cu linii drepte, până când semnele au cunoscut aspectul de cui, cuneo,
de unde denumirea de scriere cuneiformă. Scrierea cuneiformă a fost
folosită de sumerieni, care, între 5000 şi 4000 î.Hr., în regiunea cores-
punzătoare actualului Irak de Sud, între fluviile Tigru şi Eufrat,
cunoscuseră o civilizaţie înfloritoare şi cărora le este atribuită
inventarea scrierii. Pentru sumerieni, argila a constituit principalul
material de scriere, iar ea reprezenta şi o garanţie de păstrare (argila
era uscată la soare sau arsă în cuptoare), deci de perenitate în timp.
Redactarea şi lectura scrierii cuneiforme deveniseră apanajul
unui cerc restrâns de specialişti - scribii, categorie socială privilegiată,
care deţinea puterea economică, materială, dar şi pe cea spirituală.
Cuneiforma s-a răspândit în Orientul Apropiat. Ea a continuat să
fie scrierea de circulaţie pentru multe secole. Ultimele texte de
cuneiformă, din secolul I î.Hr., provin din oraşul Uruk din
Mesopotamia, unde, cu peste 3.000 de ani înainte, apăruse scrierea.
În Egipt, apariţia scrierii este legată de condiţii social-politice
diferite. Egiptenii acordau o atenţie deosebită ceremonialelor funebre.
118 ION HAINEŞ
În cadrul ritualului de înmormântare, textele scrise, care deţineau o
funcţie magică, aveau un rol fundamental. Monarhii doreau, de
asemenea, să-şi consolideze puterea şi să-şi eternizeze memoria prin
înregistrarea acţiunilor lor prin scris. Aşa se explică apariţia scrierii
hieroglifice, care alătură ideograma (semne-cuvânt) şi semnele
fonetice (semne-sunet).
Începuturile scrierii sunt situate în jurul anului 3100 î.Hr. La
început, ele sunt nişte pictograme, stilizate, cu valoare artistică, şi
apar pe pereţii templelor, pe statui, obeliscuri etc. Scrierea hieroglifică
se folosea în primul rând pentru operele cu caracter monumental sau
obiecte de uz funerar şi viza o înscriere de durată, adică în eternitate.
O trăsătură esenţială a scrierii hieroglifice o constituie, deci, legătura
ei cu arta şi, nu întâmplător, valoarea de imagine, de unde îi vine şi
numele: hieroglife = imagini sacre.
Deoarece pentru comunicarea obişnuită, acest tip de scriere era
ineficient, greu de aplicat în practică, s-a ajuns la o formă de scriere
mai rapidă, mai simplă, prin pierderea caracterului de imagini. Este
vorba de scrierea hieratică, folosită doar pentru texte religioase.
Materialele folosite pentru scriere erau diverse: piatra, ceramica,
calcarul, tăbliţele de lemn acoperite cu ceară, fâşiile de in cu care se
înfăşurau mumiile, pieile argăsite, pergamentul, papirusul.
Papirusul a fost materialul cel mai valoros pe care scriau egiptenii.
Papirusul este un material sub formă de foiţă, prelucrat din tulpina acestei
plante erbacee acvatice, care creşte în Delta Nilului şi pe care se scria în
antichitate. Toate documentele administrative şi legislative, comerciale,
civile sau religioase, lucrările literare, ştiinţifice, ritualurile de înmormân-
tare etc. se foloseau de papirusuri. Scribii refoloseau uneori acest materi-
al, ştergând textele precedente, operaţie care nu reuşea întotdeauna, aşa
încât cercetătorii au descoperit o suprapunere de straturi (de texte), pe
care le-au numit palimpseste. Faţă de tăbliţele de argilă mesopotamiene,
papirusul oferea un material mai uşor şi mai practic, mai abundent, mai
uşor de transportat, ceea ce explică răspândirea sa în toată lumea antică
după cucerirea Egiptului de către Alexandru cel Mare ( 322 î. Hr. ).
Preluând toate funcţiile vechilor papirusuri egiptene, hârtia
le-a adăugat altele noi, devenind principalul mijloc de înregistrare,
răspândire şi transmitere a informaţiei. De inventarea şi perfecţionarea
fabricării hârtiei este legată întreaga dezvoltare a civilizaţiei şi culturii
moderne. Însuşi numele hârtiei (papier în franceză şi paper în
engleză) derivă din papirus.
Hârtia apare în secolul al II-lea d. H. în China, se răspândeşte în
secolele al VI-lea şi al VII-lea în Asia, iar în secolele al XI-lea şi al
XII-lea în Europa.
Aşa cum arătam mai sus, atât în Mesopotamia, cât şi în Egipt
sau în Grecia, apăruse o nouă profesie - aceea de scrib, care aparţinea
clasei privilegiate, profesie destinată atât aparatului administrativ, cât
şi categoriei înţelepţilor, care aveau acces la cultură, pentru că a şti să
scrii şi să citeşti era o dovadă a superiorităţii. Cultura din antichitate
este o cultură de manuscris (unicate, nu serii), iar scribii pot fi consi-
deraţi primii scriitori din istoria umanităţii.
Colin Cherry, referindu-se la începuturile scrierii, afirmă: „Textele
timpurii ale civilizaţiilor mediteraneene erau constituite din imagini,
scrierea era logografică: desene simple reprezentau obiecte, precum şi,
prin asociaţie, idei, acţiuni, nume şi aşa mai departe. În continuare, ceea
ce este mult mai important, s-a dezvoltat scrierea fonetică, în care
fiecare sunet era reprezentat de un simbol. Cu trecerea timpului, din
cauza dificultăţii de a folosi o daltă sau o trestie, desenele au fost reduse
la simboluri mai convenţionale, iar scrierea fonetică a fost simplificată,
reducându-se la un set de două sau trei duzini de litere alfabetice,
împărţite în consoane şi vocale“. (Apud Marshall McLuhan, Galaxia
Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 87).
O formă de tranziţie între scrierea fonetică (silabică) şi alfabet
este scrierea feniciană (Fenicia este actualul Liban), care s-a dezvoltat
120 ION HAINEŞ
spre sfârşitul secolului al XII-lea î. Hr. Scrierea feniciană este un
sistem de 22 de semne, care notau doar consoanele, iar vocalele erau
suplinite de cititor (ulterior, ele au fost adăugate de greci).
Prin adoptarea alfabetului fenician de către greci, acesta a
devenit strămoşul tuturor alfabetelor occidentale.
Mitul lui Cadmus din Theba atribuie acestuia invenţia
alfabetului. Se spune că acest rege, care a introdus în Grecia scrierea
feniciană sau alfabetul fonetic, a semănat dinţi de balaur, din care au
răsărit soldaţi (literele, din care a ieşit inteligenţa omului).
Adoptarea alfabetului fenician în Grecia este consemnată de
anul 775 î. Hr. , când au avut loc primele jocuri olimpice şi de când
datează începerea redactării anuarelor greceşti.
Ultima fază a scrierii şi cea mai evoluată o reprezintă scrierea
alfabetică. În decursul evoluţiei sale, această scriere a cunoscut o
permanentă simplificare, numărul semnelor reducându-se de la zeci de
mii la câteva zeci, ceea ce constituie un mare progres şi un câştig imens
al umanităţii. Iată ce scrie David Diringer despre această cucerire:
„Alfabetul este ultimul sistem de scriere, cel mai evoluat, cel mai comod
şi cel mai uşor adaptabil. Scrierea alfabetică este astăzi folosită de
popoarele civilizate în toată lumea; ea se învaţă cu uşurinţă în copilărie.
Ea are, în mod evident, enormul avantaj de a folosi litere ce reprezintă
sunete izolate, şi nu idei sau silabe, nici un sinolog nu cunoaşte toate cel
aproximativ 80.000 de simboluri ale scrierii chineze. Este greu să
stăpâneşti chiar cele 9.000 de simboluri folosite practic de intelectualii
chinezi. Este infinit mai simplu să foloseşti numai 22, 24 sau 26 de
semne!… Simplificarea alfabetului a contribuit la marea răspândire a
scrierii… Simplicitatea şi adaptabilitatea sa au asigurat victoria
alfabetului asupra tuturor celorlalte sisteme de scriere“. (Idem, p.89-90).
Marea realizare a acestei invenţii constă în reprezentarea
fiecărui sunet printr-un singur semn. Pentru această invenţie,
consideră Diringer, „inventatorul sau inventatorii trebuie aşezaţi
printre cei mai mari binefăcători ai neamului omenesc“. (Idem, p.93).
Trecerea de la gândirea mitologică la gândirea raţională s-a făcut
treptat şi într-o sincronizare perfectă cu evoluţia aşezărilor urbane.
Concluzionând, André Leroi-Gourhan precizează: „Putem situa către
3500 î. Hr. (2.500 ani după apariţia primelor sate) cei dintâi germeni
mesopotamieni ai scrisului. Două mii de ani mai târziu, către 1500 î. H. ,
apar primele alfabete consonantice în Fenicia, iar către 750 alfabetele cu
vocale sunt stabilizate în Grecia. În anul 350 î. Hr., filosofia greacă este
în plină înflorire“. (Gestul şi avântul, vol. I, 1973, p.283).
Scrierea este întâlnirea unui limbaj cu un alt limbaj. Pentru
înflorirea ei, trebuie schimbat codul, trebuie să se treacă de la canalul
auditiv la cel vizual, salt fundamental în evoluţia omenirii, deşi un
divorţ esenţial între scris şi oral nu va avea probabil loc niciodată. Dar
câştigurile generate de descoperirea scrierii - a scrierii alfabetice -
sunt imense. În primul rând, stimularea gândirii abstracte, a creativi-
tăţii, a activităţii intelectuale, a disciplinării ei, a capacităţii de
aprofundare, prin lectură, a meditaţiei cu privire la rostul lumii şi al
omului în univers. Scrierea înseamnă precizie, logică, perenitate,
durată. Scrierea înseamnă o desprindere de prezent, o comunicare cu
trecutul şi chiar cu viitorul. Scrierea este un pariu cu eternitatea.
Odată cu inventarea scrierii, a alfabetului fonetic, începe,
consideră Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg“, care a adus
atâtea beneficii lumii.
Paralel, se vorbeşte despre pericolele pe care le-ar fi prezentat
scrisul pentru omenire. Însuşi McLuhan pomeneşte despre scindarea
culturii şi civilizaţiei greceşti, despre faptul că schizofrenia este o
consecinţă inevitabilă a alfabetizării: „Omul alfabetizat, încă de la
apariţia sa în Grecia antică, este un om dedublat, un schizofren, cum au
fost, de la apariţia alfabetului fonetic, toţi oamenii alfabetizaţi“ (Galaxia
Gutenberg, 1975, p.52-53). Despărţirea între lumea orală şi cea vizuală,
între inimă şi minte, între inteligenţă şi pasiune, între raţiune şi
122 ION HAINEŞ
sensibilitate - iată cele două tendinţe care caracterizează lumea
Greciei antice şi care ar duce, după opinia cercetătorului canadian, la
dezvoltarea unilaterală a individualismului, raţionalismului şi
naţionalismului.
De altfel, nu întâmplător, paralelismul dintre oralitate şi scriere
este explicabil atât în faza sa iniţială, cât şi mai târziu, căci, aşa cum
subliniază şi Andrei Cornea, „memoria şi viul grai apăreau primilor
creatori ai scrisului, dar şi multor generaţii care i-au urmat pe aceştia,
întru totul îndestulătoare spre a reţine astfel de experienţe spirituale,
ba chiar ei socoteau nefiresc a le nota degrabă pe o foaie de papirus,
pe o tăbliţă de lut, ori pe o piatră. În acele cazuri, o memorizare de tip
anamnestic primitiv şi spontan, bazată pe formalizarea exterioară
adusă de versificaţie, se dovedea absolut suficientă“.(Scriere şi
oralitate în cultura antică, 1988, p. 35-36).
Se poate spune, paradoxal, că textele homerice, ca şi imnurile
vedice, circulau pe cale orală, prin memorizare, realizându-se astfel o
„comunicare de masă“ şi instaurându-se un regim special între autor
şi public.
Aşa cum subliniază Marshall McLuhan, „timp de secole încă,
lectura însemna citire cu glas tare”(op.cit., p.144). Această lectură
însemna în toată antichitatea şi în tot evul mediu un fel de incantaţie
prin care textele erau mai uşor de memorizat. „Acest aspect oral al
culturii manuscrisului nu numai că a influenţat profund modul de
redactare şi scrierea, ci a impus, de asemenea, ca scrierea, cititul şi
rugăciunea să rămână indisolubil legate între ele multă vreme după
inventarea tiparului“ (Idem, p. 156).
Ca o soluţie la scindarea de care s-a vorbit, McLuhan propune
reîntoarcerea la lumea oral-auditivă, la retribalizare, la instaurarea
unui sat global, dar nu printr-o proiecţie în trecut, ci în viitor, prin
constituirea unei culturi oralo-vizuale, omogene, idee perfect posibilă
prin cuceririle erei electronice, radioul şi televiziunea: „Astăzi însă,
când electricitatea creează condiţii de extremă interdependenţă pe
scară mondială, noi ne întoarcem rapid într-o lume auditivă, în care
evenimentele sunt simultane şi conştiinţa este globală” (Idem, p. 164).
3. Comunicarea multiplă
Un rol de seamă în simplificarea semnelor şi în difuzarea scrierii
l-a avut apariţia tiparului.

În China, tiparul de lemn era cunoscut de mai multă vreme, încă
din secolul al XI-lea. În secolul al XV-lea, în jurul anului 1450, la
Mainz, în Germania, Johanes Gutenberg (1400 - 1468) a inventat
tiparul cu litere de metal, cu caractere mobile, care în cursul aceluiaşi
secol s-a răspândit în toată Europa. Între 1450 - 1455, Gutenberg a
editat, în limba latină, în condiţii tehnice excepţionale, Biblia.
Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria
comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr
teoretic infinit de exemplare, asigurându-se astfel fidelitatea
informaţiei scrise, propagarea ei în lanţ, caracterul multidirecţional al
difuzării.
Revoluţionarea tehnicii de imprimare răspundea nevoii de infor-
maţie a omului modern şi ea era sincronică cu dezvoltarea vieţii econo-
mice şi sociale a Europei, cu organizarea şi generalizarea poştei, ceea ce
va duce la o anumită periodizare a unor tipărituri, la apariţia presei.
Descoperirea tiparului a impus civilizaţia vizuală, provocând o
schimbare radicală în raporturile dintre emiţător şi receptor, dintre
autor şi public.
Practic, cultura scribală (aceea a scrierii manuscriselor) nu crea
nici autori, nici public, aşa cum i-a creat tipografia. Noţiunea de
paternitate literară în sensul de care vorbim astăzi era necunoscută.
Tiparul, ne spune McLuhan, „a făcut inutilă citirea cu glas tare şi a
accelerat actul citirii, până ce cititorul s-a putut simţi în mâna
124 ION HAINEŞ
autorului“ (op.cit., p.210).
Tipografia a făcut din cultură un bun de consum, o marfă uniformă
şi repetabilă. Această marfă, care alimentează setea de cunoaştere, nevoia
informării rapide şi exacte, se materializează în două produse, fără de
care este de neimaginat civilizaţia omului modern: cartea şi presa.
Încă din Renaştere, cartea a impus ideea că adevăratele cunoştin-
ţe sunt cele scrise, că marile valori ale culturii sunt indisolubil legate
de carte, care, putând fi multiplicată în mii de exemplare, devine un
bun de o largă utilitate. „În secolul al XVI-lea, precizează McLuhan,
Renaşterea a fost o epocă la hotarul dintre două milenii de cultură
alfabetică şi de manuscris, pe de-o parte, şi o nouă tehnică de
repetabilitate şi cuantificare, pe de altă parte“ (idem, p.234).
Prin omogenitatea şi linearitatea ei, prin caracterul portabil, prin
multiplicarea ei, cartea a reprezentat o lectură accesibilă unui public
foarte larg, dar, în acelaşi timp, a provocat o ruptură între spirit şi
inimă, între raţiune şi pasiune, favorizând egocentrismul, logocentris-
mul, „detribalizarea” individului prin izolarea vizualităţii, impusă de
lectura textului.
Tiparul va revoluţiona nu numai tehnica editării, ci şi modul de
gândire şi de comportament, prin puterea de a-l instala pe cititor „într-
un univers subiectiv de libertate şi spontaneitate fără margini“(idem,
p.258), după cum afirmă McLuhan. Tiparul este „tehnologia
individualismului“.
Tiparul structurează raporturile dintre oameni, el transformă
dialogul dintr-un schimb de păreri într-o marfă portabilă. Tiparul a
determinat sciziunea dintre ştiinţă şi artă, a transformat limbile
naţionale în mass-media, ceea ce va duce la unificarea limbii
naţionale prin formarea unei conştiinţe naţionale colective. Tiparul a
provocat divorţul dintre poezie şi muzică şi a contribuit într-o măsură
enormă la cultul individualismului. Cartea a însemnat o creştere
extraordinară a vitezei de citire a textului tipărit, o gândire mai rapidă
şi mai profundă, o posibilitate de adâncire în semnificaţia textului prin
revenire şi meditare asupra lui. Dar, cum am mai subliniat, cartea nu
este numai o expresie a culturii, a spiritului, ci şi o formă materială
concretă, o marfă prin care oamenii îşi câştigă existenţa; ea are nevoie
de pieţe de desfacere, de difuzare, pentru că şi-a creat un public tot
mai numeros, care cumpără nu numai hrana zilnică, ci şi cartea, fără
de care existenţa omului civilizat, modern nu este de imaginat.
În acest context, se stabileşte o anumită relaţie între receptor şi
emiţător, între public şi autor, iar între ei intervine un al treilea
personaj, editorul, care facilitează şi finalizează procesul de
comunicare prin tipărirea cărţii. În cazul relaţiei autor - cititor, se
poate vorbi despre notorietatea (reală sau falsă) a celui dintâi, autorul
fiind cunoscut fie din cărţile sale, fie din imaginea publică impusă de
mijloacele moderne de comunicare, mai ales în cazul unor
personalităţi politice.
Efectele inventării tiparului au fost benefice pentru întreaga
Europă. Ele s-au manifestat, în primul rând, în ritmul rapid al schimbă-
rilor sociale şi culturale în ţări cum ar fi Germania, Franţa, Anglia, dar şi
Statele Unite ale Americii. Producţia de carte a cunoscut, de la un secol
la altul, cifre impresionante, iar activitatea editorială s-a profesionalizat,
tipograful, editorul devenind activităţi specifice omului modern.
În acelaşi timp, foamea de informaţie, atât în domeniul cultural,
cât şi, mai ales, în acela al cotidianului, al actualităţii, se manifestă în
Europa occidentală în ultimii ani ai secolului al XVI-lea şi în primii
ani ai secolului al XVII-lea. Aceasta a dus, inevitabil, la apariţia
presei, a primelor periodice. Nu este vorba însă despre o presă
propriu-zisă, pentru că nu respectă o anumită periodicitate, ci despre
gazete - manuscris, foi volante, reunite apoi în caiete sau în cărţi de
ştiri, care vor anunţa diferite evenimente social-politice, militare,
economice sau fapte diverse care trezeau curiozitatea cititorilor şi
puteau fi cumpărate la preţuri accesibile. Aceste fogli d’avvisi (foi de
126 ION HAINEŞ
anunţuri) se vindeau la Veneţia contra sumei de un bănuţ de argint
- gazzetta. De aici denumirea de gazzette dată foilor de manuscris. Ele
se imprimau la Praga şi Anvers, la Strassbourg şi Frankfurt, la Londra
şi Veneţia, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al
XVII-lea. Este vorba despre apariţia anuală a unor almanahuri, despre
apariţii lunare, săptămânale şi chiar cotidiane.
Ziarul propriu-zis, în sensul actual al termenului, ceea ce înseamnă
periodicitate, continuitate, informaţie de actualitate, public larg,
difuzare, caracter comercial, preţuri accesibile, a apărut în Europa la 17
mai 1605 la Anvers, în Ţările de Jos. Este vorba despre publicaţia săptă-
mânală Die Niewe Tidjingles (Noutăţile din Anvers), socotită primul
periodic din lume. La Strasbourg, în 1609, a apărut săptămânalul Aviso-
Relation oder Zeitung, apreciat ca primul ziar tipărit în sensul modern al
cuvântului. Este primul periodic german care relata evenimente
importante petrecute în Germania sau în Franţa, Italia, Scoţia, Anglia,
Spania şi alte ţări europene. În această fază de început a presei
periodice, a apărut şi primul săptămânal francez, La gazette, fondat la
Paris în 1631, de către medicul Thèophraste Renaudot (1586 - 1653),
unul dintre ctitorii presei pe plan mondial.
În 1660 a apărut în Germania Leipziger Zeitung, considerat
primul cotidian din lume. Primul periodic literar din lume este Le
Mercure Galant, apărut la Paris, în 1672.
Dacă în secolul al XVII-lea, caracterul dominant îl reprezintă
presa periodică, în secolul imediat următor se vor dezvolta în primul
rând cotidianele. Astfel, înregistrăm apariţia în 1702 a ziarului
londonez The Daily Courant, socotit primul cotidian englez, în 1777,
a primului cotidian francez, Journal de Paris, în 1784 a primului
cotidian american, Pennsylvania Pocket. În 1785 apare la Londra
Daily Universal Register, strămoşul lui Times, fondat de către
tipograful londonez John Walter.
În secolul al XIX-lea, presa va cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă,
datorată şi dezvoltării societăţii industriale, perfecţionării căilor de
difuzare, progresului învăţământului, afirmării spiritului comercial, al
concurenţei, apariţiei unui public tot mai avid de noutăţi. Este etapa
marilor cotidiane, a apariţiei presei moderne, a agenţiilor de presă
instituţionalizate, a comunicării de masă, când presa devine un nou
organ colectiv, o modalitate modernă de comunicare, adresându-se unui
public larg, care nu mai receptează pasiv mesajele şi care se constituie
într-o opinie publică, instaurându-se astfel o nouă relaţie între emiţător
şi receptor şi canalul de difuzare a informaţiilor. Este vorba însă despre
o nouă modalitate de comunicare, despre care vom discuta mai târziu.
4. Comunicarea colectivă
Efectele apariţiei tiparului, şcolarizarea masivă, revoluţia
industrială, dezvoltarea oraşelor, a poştei şi mijloacelor moderne de
comunicaţie, marile invenţii specifice erei electronice vor duce la apa-
riţia unor noi modalităţi de comunicare şi a unor noi relaţii între oameni,
cu consecinţe fundamentale atât în plan social, cât şi psihologic.
Dacă în comunicarea directă, indirectă şi multiplă, emiţătorul de
mesaje este unul singur, în cazul comunicării colective, prin intermediul
ziarului, al radioului şi televiziunii, atât emiţătorul, cât şi receptorul
devin două grupuri: cei care scriu şi tipăresc ziarul sau realizează
emisiunea de radio sau televiziune şi cei care-l citesc sau audiază şi/sau
văd emisiunea RTV. Cu alte cuvinte, comunicarea se socializează,
devine colectivă. Mesajul însuşi se socializează. Modalitatea de
comunicare este mai complexă: ea este indirectă, multiplă şi colectivă.
Cercetătorul american H. D. Lasswell, în lucrarea sa Structura şi
funcţia comunicării în societate (1948,) a determinat direcţiile majore
ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice
128 ION HAINEŞ
poate fi supus analizei, având în vedere cele două componente:
structura şi funcţia. Astfel, cine? vizează analiza de control, adică
studiul emiţătorului, al celui care iniţiază şi controlează procesul
comunicării; ce? vizează analiza de conţinut a comunicării; prin ce
canal? vizează analiza canalelor de comunicaţie, a mediului (presă
scrisă, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează analiza
publicului, audienţa, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect?
vizează analiza scopului, a efectelor şi eficacităţii comunicării.
În esenţă, modelul comunicării, în viziunea lui Lasswell, se
reduce la someone says something on somebody (cineva spune ceva
cuiva). Există, desigur, şi alte opinii.
Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi
termeni: ce se spune? (mesaj + mijloc de comunicare) şi cine? (produ-
cător + receptor). El afirmă: „Societăţile se deosebesc între ele mai
mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin
conţinutul comunicării“ (The Medium is the Massage, New York,
1967).
Mijloacele de comunicare de masă au o istorie destul de recentă,
deoarece se bazează pe o tehnologie modernă (tiparul, telegrafia,
telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea etc.), pe o revoluţie
industrială, dar şi pe apariţia unor organizaţii comerciale, a unor
trusturi, concerne, corporaţii, interesate atât în producţia de masă, cât
şi în difuzarea de masă, aducătoare de profit.
Cel mai vechi mijloc de comunicare de masă este presa. Dar nu
în faza ei de început, despre care am vorbit în capitolul anterior, când
presa nu capătă caracteristica de masă, pentru că se adresează unui
public restrâns: suveranilor şi marilor familii nobiliare, cu scopul de
a-i informa cu privire la evenimentele social-politice, diplomatice,
militare sau cu caracter de fapt divers ale vremii.
Presa modernă este un produs al erei industriale care posedă
toate posibilităţile (tehnice, economice, sociale, culturale) pentru
apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de
masă. Revoluţionarea tehnicii imprimeriei, înregistrată la începutul
secolului al XIX-lea, va avea consecinţe extraordinare asupra
producerii şi perfecţionării ziarului, care cunoaşte o dezvoltare fără
precedent. Inventarea rotativei, de exemplu, între anii 1860 - 1870 în
Statele Unite ale Americii, în Anglia, în Franţa, avea să însemne
imprimarea a 12.000 - 18.000 de exemplare pe oră.
Faţă de secolul al XVIII-lea, secolul al XIX-lea a cunoscut o
extraordinară creştere a numărului de ziare, ca şi o diversificare a lor,
pe categorii de interese, de vârstă, de profesie, de apartenenţă socială
şi politică, de pregătire intelectuală, de sex etc.
• în 1843, apare L’Illustration, prima revistă ilustrată;

• în 1863, Le Petit Journale, care marchează începuturile
presei populare;
• în 1881, apare în Anglia The Evening News;
• în 1895, William Randolph Hearst tipăreşte New York
Journal;
• în 1896, apare la Londra Daily Mail, care îşi câştigă o
mare popularitate prin cultivarea senzaţionalului;
• în 1923, apare în SUA revista Time, primul magazin săptă-
mânal de informare generală din lume;
• în 1947, apare Die Woche, prima revistă săptămânală
europeană de informare generală.
În acest context european, îşi face apariţia presa şi în Ţările
Române. Astfel, în Ţara Românească, Ion Heliade Rădulescu scoate
la Bucureşti, în 1829, Curierul românesc, cu suplimentul literar, din
1837, Curierul de ambe sexe; Gh. Asachi tipăreşte, în Moldova, în
acelaşi an, Albina românească, cu suplimentul literar, din 1837,
Alăuta românească; George Bariţiu editează la Braşov, în 1838,
Gazeta de Transilvania, cu suplimentul literar din acelaşi an Foaie
130 ION HAINEŞ
pentru minte, inimă şi literatură.
Toate aveau un caracter predominant informativ, exprimând
preocupările politice, economice, sociale, culturale şi literare româ-
neşti din epocă, după cum mărturisesc şi programele lor.
În 1840, apare revista Dacia literară, care, prin programul ei,
semnat de Mihail Kogălniceanu, avea să direcţioneze întreaga mişcare
culturală şi literară a paşoptismului, dându-i un caracter militant şi
patriotic.
Presa românească va cunoaşte apoi, în decursul secolului al
XIX-lea şi în secolul al XX-lea, o dezvoltare vertiginoasă, în consens
cu presa europeană (N. Iorga, Istoria presei româneşti, 1922;
Constantin Antip, Istoria presei române, 1979; I. Hangiu, Dicţionar
al presei literare româneşti, 1987).
Cercetătorii consideră că vârsta de aur a marilor cotidiane este
aceea a anilor 1890-1920, marcată de apariţia unui mare număr de ziare
şi în tiraje impresionante. În Franţa se tipăreau 9 milioane de exemplare
în 1914, în Anglia, în acelaşi an, tirajul cotidianelor era de 6,5 milioane
de exemplare, iar în SUA, în 1920 - de 27,8 milioane de exemplare.
Tehnica de imprimare se va extinde şi se va perfecţiona.
Rotativele vor deveni din ce în ce mai rapide, tipărind 35.000 de
exemplare pe oră şi chiar mai mult.
Apar, totodată, instituţii specializate în comunicarea de masă -
agenţiile de ştiri - se naşte publicul modern. Astfel, în 1832, Charles
Auguste Havas înfiinţează la Paris un birou de ştiri, care în 1835 va
deveni agenţia de presă Havas, o agenţie internaţională, care-şi
propunea să ofere ziarelor ştiri de diverse domenii.
În 1849 ia naştere, la Berlin, agenţia Wolf, iar în 1851, este
creată agenţia engleză Reuter. În 1848, se constituie prima agenţie de
presă americană - Associated Press.
Desigur, secolul al XX-lea va aduce o extraordinară îmbogăţire
şi diversificare a presei, atât în planul tehnicii de imprimare, cât şi în
cel al calităţii ziarelor, al comercializării şi difuzării lor.
Numărul ziarelor şi revistelor, chiar şi al celor mai importante,
este atât de mare încât este imposibil de amintit fie şi numai titlurile
lor. Ne vom mărgini doar la a spune că presa cunoaşte un proces de
diversificare şi de specializare care vorbeşte de la sine. Constatăm,
astfel, existenţa unei prese politice, care exprimă opiniile unor grupuri
sociale sau politice, a unei prese a elitelor intelectuale, la care nu au
acces decât cititorii avizaţi, ai unor grupuri restrânse, a unei prese
specializate (cu caracter sportiv, economic, juridic etc.), a unei prese
literar-artistice (revistele de profil, cum ar fi revistele literare,
revistele de teatru, de cinema etc.), a unei prese pentru femei, pentru
copii şi adolescenţi, de popularizare ştiinţifică, a presei centrale, dar
şi locale, a presei de scandal, cu caracter senzaţional etc.
O etapă importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne a fost
determinată de tehnologia electronică. Ea marchează apariţia telegrafu-
lui, a telefonului, fonografului, radioului, cinematografului, televiziunii.
În 1792, fizicianul Claude Chappe inventează, de fapt, tele-
graful optic, care va permite transmiterea mesajelor la distanţe foarte
mari şi va cunoaşte o utilizare deosebită în domeniul militar. Primul
telegraf a fost utilizat în Italia, în 1805. De altfel, încă din 1754, P.
Ch. Lesage din Geneva inventase telegraful electric, care, practic, va
fi utilizat pentru prima oară în 1845.
Inventatorul american S.F.B.Morse (1791 - 1872) a realizat un
aparat electromagnetic pentru telegrafie (brevetat în 1840) şi alfabetul
care-i poartă numele, constituit din puncte, linii şi spaţii ce corespund

literelor alfabetului. Telegraful a deschis o nouă eră în folosirea
mijloacelor de comunicare.
Cuceririle ştiinţei şi ale tehnicii vor duce în curând şi la
realizarea altor descoperiri. Astfel, în 1876, omul de ştiinţă american
Alexander Graham Bell (1847 - 1922) va inventa telefonul, iar
132 ION HAINEŞ
inventatorul american Thomas Edison (1847 - 1931) este autorul
unui sistem telegrafic multiplu de transmitere simultană a mesajelor,
al microfonului electronic, al fonografului, prin care, pe la sfârşitul
anului 1870, reuşise să înregistreze vocea omenească. În 1877, el şi-a
patentat fonograful.
Fizicianul şi inventatorul italian Guglielmo Marconi (1874-1937)
a realizat, în 1895, o transmisie radiotelegrafică cu un aparat propriu,
brevetat în 1896, iar în 1901 a efectuat prima radiocomunicaţie
telegrafică transatlantică. Apăruse, deci, radioul, ca instrument colectiv
de comunicare. În 1920 se realizează prima emisiune radiodifuzată în
folosul marelui public: transmiterea unui concert al cântăreţei Nellie
Melba. În 1921, se deschide (la Londra) una din primele staţii de
radiodifuziune din Europa. În 1922, îşi începe activitatea reţeaua
naţională de radiodifuziune BBC (British Broadcasting Corporation -
Societatea britanică de transmisiuni de radio şi televiziune).
Tot în 1922, începe transmiterea programelor regulate cu un
jurnal vorbit şi muzică prin emiţătorul de pe Turnul Eiffel…
În perioada 1940-1944, apare radio-telefonul, iar echipamentele
radio se miniaturizează. În 1947, se inventează tranzistorul în SUA,
ceea ce va permite folosirea lui pe o scară foarte largă, datorită
accesibilităţii preţurilor şi uşurinţei de portabilitate.
Radioul crea posibilitatea transmiterii unor ştiri, evenimente
social-politice, culturale, sportive etc. în orice colţ al lumii, precis,
imediat şi cu o mare forţă de persuasiune, datorată căldurii vocii umane.
Ziaristul român Neagu Udroiu îşi intitulează o carte: „Gutenberg
sau Marconi?“, semnul de întrebare sugerând o posibilă opţiune a omului
contemporan pentru una din cele două modalităţi fundamentale de
comunicare. El se întreabă, îngrijorat, dacă apariţia şi dezvoltarea
mijloacelor moderne de comunicare, radioul şi, mai ales, televiziunea,
vor însemna, inevitabil, şi dispariţia presei scrise. Răspunsul său (şi al
nostru) este optimist: „Deprinderea de a citi şi puterea de a raţiona
abstract n-au fost niciodată mai înalte“ (Gutenberg sau Marconi?, 1981,
p.398). Totuşi, întrebarea, gravă, rămâne: în condiţiile „erei electronice“,
în competiţia cu marile cuceriri ale audio-vizualului (radio, TV, film,
casete, benzi video etc.), lectura (cartea, în primul rând) mai reprezintă o
opţiune? Câţi oameni mai sunt dispuşi să facă efortul lecturii?
Paralel, se dezvoltă televiziunea, în anii 1920-1930, dar mai
ales după cel de-al doilea război mondial. Apariţia televiziunii este,
desigur, rezultatul unui lung şir de invenţii şi descoperiri în domeniul
electricităţii, al radiofoniei şi cinematografiei, deci al unui proces
tehnic complex prin care se va reuşi transmiterea la distanţă a
imaginilor şi a sunetelor, deci a unui canal audio-video.
Astăzi, televiziunea este prezentă în majoritatea ţărilor lumii,
chiar şi în ţările „lumii a treia”.
Ideea satului global al televiziunii, de care vorbea Marshall
McLuhan, este totuşi departe de a se înfăptui. Cauza fundamentală:
inegalităţile dintre ţările dezvoltate (ţările europene, SUA, Canada,
Rusia, Japonia, Israelul, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud),
care deţin 95% din staţiile de emisie de televiziune, şi ţările în curs de
dezvoltare, care deţin doar 5%; inegalităţi economice, ideologice,
politice şi culturale, inegalităţi între oraş şi sat etc.
În anul 1960, 80% din populaţia SUA avea televizoare, în timp
ce în Europa, o astfel de situaţie s-a creat abia la sfârşitul deceniului al
şaselea.
134 ION HAINEŞ
CAPITOLUL IV
NOILE PARADIGME TEHNOLOGICE

ALE COMUNICĂRII.
PARADIGMA COMUNICĂRII COMPUTERIZATE.
TEHNOLOGIA MULTIMEDIA
La toate aceste cuceriri ale epocii moderne se adaugă încă una:

calculatorul. Cu ajutorul lui, informaţiile pot fi păstrate şi prelucrate în
diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea sa excepţională
de a memora cantităţi imense de date, se modifică profund modalitatea
de comunicare, calculatorul căpătând un rol fundamental în evoluţia
societăţii în general, a presei, în special. Calculatorul devine nu numai o
bancă importantă de informaţii pentru ziare, ci şi un mod modern de
editare, prin prelucrarea ştirilor, punerea lor în pagină, titrarea lor,
realizarea propriu-zisă a ziarelor şi revistelor. Calculatorul posedă un
mare potenţial comunicativ, prin introducerea tehnologiei informatice
care, în esenţa ei, este comunicaţională. Procesul informatizării produce
transformări substanţiale în sfera comunicării. Se modifică mediul de
comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor,
ceea ce provoacă o anumită inegalitate în procesul comunicării. În
acelaşi timp, se manifestă tendinţa de mondializare a contextului
comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a
comunicării, adică de asigurare a accesibilităţii ei.
O cercetătoare avizată a acestui domeniu (Maria Cornelia Bârliba,
1987) vede în computer imaginea unui erou mitic al contemporaneităţii,
întrebându-se care va fi relaţia om-calculator în perspectiva viitorului:
136 ION HAINEŞ
„Vom putea gândi calculatorul ca având dreptul să ocupe un anume
loc într-un tablou al elementelor existenţei? Va apărea în perspectivă
un nou Mendeleev, care să descopere acest loc destinat calculatorului şi
generaţiilor sale? Vom învăţa o nouă istorie, o istorie comună, a
umanului care se dezvoltă paralel sau concordant cu generaţiile
electronice?”(Maria Cornelia Bârliba, 1987, p. 204). “Va fi
computerul eroul comunicării? Fără genealogie olimpiană, posedând
magii contemporane şi viitoare, acesta va modifica destinul oamenilor,
va participa la apariţia unei noi meniri a omului în Univers? (Maria
Cornelia Bârliba, 1987, p. 205), se întreabă autoarea în continuare.
Răspunsul este fără echivoc: „Computerul va universaliza nevoia de
dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană, dar, mai ales, în
forme ale viitorului comunicaţional. La fel ca Dialogurile platoniciene,
poate nu va formula concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia
limbii naturale, aşa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii
clasice greceşti. Tehnologia informaţională va da fiinţă unei noi realităţi,
existenţa artificială. Prin codurile şi limbajele sale, ea va aspira nu
numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce, ci şi la participarea
la procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”(Maria Cornelia
Bârliba, 1987, p. 206).
Dacă adăugăm la toate acestea tehnologia mai nouă a Interne-
tului, cu multiplele sale posibilităţi de comunicare, vom înţelege încotro
se îndreaptă, într-adevăr, tehnologia viitorului şi vom fi de acord,
împreună cu Alvin Toffler, că „noul sistem mass-media e un accelerator
de powershift”(Alvin Toffler, 1995, p.349); (putere în mişcare).
Totul este ca între mijloacele moderne de comunicare să existe o
conlucrare complexă, pe diverse planuri.
Dacă până în prezent, obiectul de studiu al teoriei comunicării viza
în primul rând cartea, ziarele, radioul sau televiziunea, dezvoltarea tehno-
logică modernă obligă cercetătorii să se ocupe şi de alte modalităţi de co-
municare, cum ar fi: transmisiunile prin satelit, băncile de date şi alte su-
porturi informaţionale ca: banda sau discul video, discheta, CD, CD-ROM
etc. Publicul însuşi, aşa cum aminteam cu un alt prilej, s-a diversificat.
Alături de marele public, uşor manipulabil, au apărut noi categorii
ale publicului, un public restrâns, al specialiştilor sau al profesioniştilor.
Noile tehnologii de informare sunt încorporate în noile sisteme
mass-media. Televiziunea prin cablu şi cea prin satelit demonstrează
deja modalităţile superioare de utilizare a noii tehnologii, asigurând o
mare rapiditate în transmiterea şi receptarea ştirilor, precum şi o calitate
deosebită a informaţiei. Reporterii ziarelor abonate la aceste sisteme
urmăresc ştirile transmise de agenţiile de ştiri pe ecrane video ca şi cum
ar citi mesajele telex ale diferitelor agenţii de ştiri.
Unele tehnologii de informare, cum ar fi televiziunea interactivă
şi videotex-ul, reprezintă un tip revoluţionar de tehnologii de
comunicare, prin posibilitatea realizării feed-back-ului, a conexiunii
inverse dintre emiţător şi receptor, ceea ce nu se întâmplă, de obicei, în
comunicarea de masă, unde transmisia are un caracter unidirecţional,
de la emiţător la receptor.
Există, de asemenea, un număr de tehnologii bazate pe telefonie,
care au scopul de a uşura discuţiile de la distanţă în acelaşi timp cu
receptarea imaginii interlocutorilor. Teleconferinţele video asigură
posibilitatea ca partenerii de dialog să se vadă şi să se audă în acelaşi
timp.
Videofonul, videotex-ul reprezintă alte modalităţi tehnologice
moderne, care pot fi utilizate şi în noile sisteme mass-media, deşi
costurile lor sunt foarte mari.
Videotex-ul asigură un flux de informaţii în două sensuri. Utiliza-
torul cere şi obţine informaţii dintr-un mediu de servicii informative
asigurate de o companie specializată.
Noile tehnologii multimedia transformă modul de comunicare
între oameni. Ele simplifică şi îmbunătăţesc relaţia dintre oameni şi
aparate. Cercetătorii îşi propun să realizeze miniaturizarea, simplificarea
138 ION HAINEŞ
utilizării şi mobilitatea acestor tehnologii.
Multimedia reprezintă totalitatea tehnicilor şi produselor care per-
mit utilizarea interactivă a informaţiei sub formă de text, imagini (statice
sau în mişcare) şi sunete. Ea s-a născut în anii 1980 datorită progresului
informaticii şi al telecomunicaţiilor.
Aplicaţiile multimedia sunt foarte numeroase şi folosite atât de
instituţii, cât şi de persoane particulare.
Tehnologia multimedia permite crearea unor lumi virtuale, adică a
unor forme şi imagini de sinteză tridimensionale, însoţite de sunet.
Acest univers conceput în întregime pe calculatoare se numeşte
“realitate virtuală”. Tehnicienii din domeniul multimedia creează lumi
virtuale în care unul sau mai mulţi utilizatori pot intra şi se pot deplasa.
Cu ajutorul programelor care pot crea imagini şi sunete, ei desenează pe
ecranele calculatoarelor imaginile tridimensionale de sinteză ale
decorului. Ei populează acest univers cu personaje animate şi introduc
sunete care însoţesc diferite acţiuni.
Aflăm din presă că au apărut muzeele, parcurile, expoziţiile… vir-
tuale. Noile tehnologii vor permite oamenilor să viziteze orice loc de pe
Terra sau chiar din spaţiu. Astăzi, realitatea virtuală are numeroase aplica-
ţii practice: ea permite recrearea unor universuri cunoscute în folosul celor
care nu pot ajunge la ele deoarece se află prea departe (spaţiul extrateres-
tru, fundul mărilor etc.) sau sunt periculoase (centrale nucleare, vulcani
etc.). Realitatea virtuală este folosită în cadrul armatei (simularea zboruri-
lor pentru antrenarea piloţilor de vânătoare), în domeniul arhitecturii, al
automobilismului, al comerţului, al cinematografiei etc. Putem face o vizi-
tă virtuală într-un apartament fără să ne deplasăm fizic pentru a intra în el.
Pentru a pătrunde într-un univers virtual, utilizatorul trebuie să
poarte un echipament specific: o cască prevăzută în faţa fiecărui ochi cu
mici ecrane cu cristale lichide. Ecranele îi permit să vadă totul în jur, din
orice unghi. Căştile stereo plasate pe cască difuzează sunete care
contribuie la senzaţia că pătrunde într-o lume reală. Utilizatorul poartă o
„mănuşă cu date” şi, uneori, un “combinezon cu date”. Această îmbrăcă-
minte este prevăzută cu captatori care transmit comenzile calculatorului.
Internetul va schimba radical învăţământul. În mileniul următor,
şcolile virtuale vor lua locul şcolilor tradiţionale. Universităţile virtuale
oferă deja diplome recunoscute în S.U.A.
Internetul va schimba încetul cu încetul lumea. Pe continentul
nord-american, au fost deja înfiinţate universităţi virtuale şi mai mult de
17.000 de programe de învăţământ pot fi urmărite datorită internetului.
Concord University, creată de Washington Post, decernează o diplomă
în drept, recunoscută. Alte instituţii de învăţământ superior, cum ar fi
celebra Universitate Harvard, utilizează reţele pentru studenţii care nu
pot merge la cursuri. Utilizarea calculatorului peste Ocean a atins cote
inimaginabile: 85% dintre copiii americani dispun de un calculator şi
folosesc Internetul pentru a-şi face temele pentru şcoală. Elevii
americani petrec, în medie, o oră pe seară la computer, pentru a-şi
rezolva problemele pentru şcoală.
Calculatoarele şi celelalte instrumente multimedia devin tot mai
performante şi cantitatea de informaţie la care avem acces este din ce în
ce mai mare. În istoria publicaţiilor, se va produce o adevărată revoluţie.
Cartea electronică va înlocui uriaşele biblioteci de hârtie. cartea
electronică, e-book, a apărut pe piaţă. Ca obiect, ea seamănă cu cea tradi-
ţională. Ca mărime sau ca mod de a o ţine în mână. Putem nota orice pe
marginile ei albe. În acelaşi timp, e-book este echipată cu o memorie
capabilă să stocheze o bibliotecă întreagă. Are multiple funcţii de
cercetare şi de încărcare cu texte direct de pe Internet. Pentru a întoarce
pagina cărţii electronice, trebuie să apăsăm un buton amplasat în partea
de jos a “aparatului”. Pagina se întoarce chiar mai repede decât în cazul
cărţii de hârtie obişnuită. Se poate pune un semn la o pagină pentru a
reveni şi a relua lectura. Într-un viitor nu prea îndepărtat, vom putea citi
romane pe aparate de mărimea actualelor cărţi de buzunar, ziare pe
ecrane mai mari sau chiar pliabile.
140 ION HAINEŞ
Avantajele cărţii electronice sunt multiple: posibilitatea
căutării unui cuvânt în tot textul, posibilitatea verificării unei definiţii cu
ajutorul unui dicţionar integrat, preţuri mai scăzute etc. În loc să citim
textul, vom putea cere e-book să-l citească ea cu voce tare. Cărţile
electronice vor fi adevărate opere multimedia, cu sunete şi imagini. O
carte electronică va fi, de fapt, datorită capacităţii sale de stocare, nu
doar o carte pe care o vom purta în buzunar, ci o întreagă bibliotecă.
Toate bibliotecile tradiţionale, toate mediatecile (biblioteci multimedia),
laboratoarele, şcolile, întreprinderile, sistemele de comerţ de pe întreg
globul vor fi în curând conectate între ele. Informaţiile vor deveni
accesibile tuturor abonaţilor. Prin radiotelefon, ca şi prin telemobilul
care “vede”, vom putea comunica cu orice colţ al Pământului.
Însuşi sistemul mass-media va fi profund revoluţionat. Specialiştii
americani lucrează la un prototip al jurnalistului viitorului care va purta
cu el un adevărat laborator, ce îi va permite accesul imediat la Internet şi
transferul de informaţii din bazele de date.
Acest echipament va fi dotat cu ochelari speciali cu cristale
lichide, cu un microcalculator şi un minisatelit, care i-ar putea oferi date
suplimentare despre realitatea înconjurătoare.
O cameră de luat vederi minusculă ar putea prelucra imaginile în
acest laborator – ce poate fi purtat în spate ca un rucsac – şi apoi, prin
intermediul satelitului, să le transmită la redacţie. Articolele vor putea fi
scrise la locul acţiunii, pe un calculator şi, apoi, trimise instantaneu la
ziar, unde nu se vor afla decât câţiva editori care nu vor mai avea decât
sarcina de a prelua ştirile.
Rămâne ca, în legătură cu toate acestea, viitorul să decidă.
O concluzie ultimă, în legătură cu noile sisteme mass-media, a-
cestea şi care vor mai apărea, se impune: eficienţa acestora asupra
opiniilor şi comportamentelor receptorilor.
CAPITOLUL V
MODELE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII
Cele mai importante paradigme pe care le folosesc cercetătorii

comunicării provin din psihologie, sociopsihologie şi sociologie. În
aceste domenii au fost formulate numeroase supoziţii în legătură cu
natura societăţii şi natura umană.
Dacă cercetarea vizează în primul rând comportamentul
individual, având în vedere modul în care se realizează selecţia,
perceperea şi influenţarea de către mesajele mass-media, atunci se
foloseşte una din paradigmele psihologice.
Ele variază de la teoriile de învăţare, behavioriste, până la cele
psihanalitice.
Paradigmele psihologice asigură ipotezele de bază despre natura
psihologică a individului, ajutându-ne să înţelegem mecanismul prin
care un anumit stimul provoacă un tip specific de răspuns.
Paradigma comportamentală, behavioristă

Abordarea comportamentală stă la baza psihologiei
contemporane. Behviorismul (de la behaviour = comportament) este un
curent psihologic, născut în America primilor 25 de ani ai secolului al
XX-lea.
Principalii săi reprezentanţi sunt: J.B. Watson, A.P. Weiss, Ch.
Morris şi B.F. Skinner.
142 ION HAINEŞ
În cultura americană, această teorie psihologică s-a dovedit
fertilă şi influentă până spre anii ’70. Se pot distinge patru trăsături
principale ale behaviorismului (Emil Ionescu, Manual de lingvistică
generală, 1992, p.95):
1) Orientarea antiintrospectivă şi (prin extensie) antimetafizică. În
psihologie, opus introspecţiei moştenite din secolul al XIX-lea,
behaviorismul pune accentul pe ceea ce poate fi observat, ignorând
stările de conştiinţă subiective, obiectul exclusiv al psihologiei clasice.
Pentru psihologul behaviorist imediat observabile nu sunt nici
conştiinţa, nici temperamentul, nici fenomenele de conştiinţă (atenţia,
aşteptarea etc.). Accesibil este doar comportamentul unei persoane
(sau o formă anumită de comportament: comportamentul atent,
flegmatic, coleric etc.).
Astfel psihologia behavioristă se ataşează de principiile unui
anumit mod de cunoaştere: empirismul.
În mod obişnuit, comportamentul înseamnă totalitatea de acţiuni şi
activităţi înfăptuite de o anumită persoană. Apar însă numeroase dificul-
tăţi în stabilirea numărului de acţiuni şi activităţi ale unei persoane şi în
fixarea unui interval de timp necesar pentru observaţie în vederea
realizării unor clasificări sau sinteze.
De aceea, pentru psihologul behaviorist comportamentul nu va
însemna pur şi simplu totalitatea acţiunilor şi activităţilor unui individ,
ci totalitatea reacţiilor la anumiţi stimuli.
Apoi, el îşi va plasa subiecţii în situaţii similare şi va considera
relevante acele reacţii care, statistic, se dovedesc dominante. Astfel, el
va abstrage scheme de comportament.
După modelul ştiinţelor experimentale, behaviorismul observă
deci subiecţii din afară, luând în considerare comportamentele lor ca pe
nişte reacţii la solicitările diverse ale mediului. Psihologul înregistrează
fenomenele observabile.
2) Supoziţia că între comportamentul animal şi cel uman nu
există o deosebire de esenţă, ci doar una graduală.
Comportamentul e, deci, totalitatea de reacţii identice la acelaşi
stimul. Behaviorismul îşi găseşte astfel un analog în teoria lui Pavlov
despre formarea reflexelor condiţionate. Cuplul stimul-reacţie are
individualitate tocmai pentru că el e subordonat unei interdicţii sau
obligaţii.
3) Accentul pus pe factorul adaptabilitate. Behavioriştii preţu-
iesc rolul mediului - înţeles ca ansamblu de stimuli - şi nu acordă prea
mare atenţie eredităţii.
4) Ataşamentul faţă de principiul determinismului. Acest
ataşament se observă în asumarea conceptului de cauzalitate: relaţia
stimul-reacţie este o relaţie de la cauză la efect.
Behaviorismul este o psihologie stimul-răspuns (S-R) şi studiază
categoriile de stimuli care declanşează anumite tipuri de răspunsuri, în
sensul unei acţiuni observabile; încearcă să înţeleagă pattern-urile
recompensă şi pedeapsă care susţin aceste răspunsuri şi modificările
comportamentale operate ca urmare a unei modificări de secvenţă
recompensă/pedeapsă. Behaviorismul împrumută numeroase ipoteze de
bază ale perspectivei comparative şi este în general compatibil cu
abordarea neurobiologică (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999,
p.49).
La apogeul său, în anii 1930 şi 1940, behaviorismul a marcat
profund studiile asupra opiniei publice şi mijloacelor de informare, după
cum vom încerca să demonstrăm într-unul din capitolele următoare.
În contrast cu behaviorismul, paradigma psihanalitică oferă un
loc central activităţilor mentale individuale, dar mai ales proceselor
inconştiente. Sistemul psihologic uman este privit ca ansamblu de
elemente conflictuale care controlează comportamentul.
Conform acestei paradigme, conduita deschisă şi comportamentul
de comunicare ca atare nu sunt deosebit de importante; ele dobândesc
semnificaţia ca surse de date pentru formularea unor inferenţe despre
144 ION HAINEŞ
aspectele inconştiente ale personalităţii, care modelează
comportamentul individual (Idem, p.49).
Paradigma cognitivă
Abordarea cognitivă acordă importanţă proceselor specifice struc-
turii personalităţii umane. Modul în care acestea se manifestă în
modelarea răspunsurilor comportamentale este preocuparea esenţială a
paradigmei cognitive. De aceasta depinde înţelegerea mai nuanţată a
procesului de comunicare, a percepţiei mesajelor, a efectelor
comunicării asupra indivizilor, a modului în care pot fi modificate
atitudinile, valorile şi tendinţele comportamentale.
Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach consideră că postulatele
de bază ale acestei paradigme pot fi rezumate astfel:
1. „Membrii unei societăţi pot fi consideraţi receptori activi ai
input-ului senzorial, iar răspunsurile lor comportamentale la
aceşti stimuli sunt modelate de procesele psihice individuale
(cognitive).
2. Procesele cognitive oferă indivizilor posibilitatea să prelucreze
input-urile senzoriale în diferite moduri; să le codifice, să le
stocheze, să le interpreteze selectiv, să le modifice şi să le
recupereze pentru a le folosi mai târziu în contextul unor decizii
de comportament.
3. Procesele cognitive, care deţin roluri-cheie în modelarea
comportamentului unui individ, includ percepţia, reprezentările,
sistemele de gândire, atitudinile, valorile, tendinţele către
echilibrul acestor factori, precum şi memoria, gândirea şi
numeroase alte activităţi psihice.
4. Componentele cognitive ale organizării mentale individuale
specifice sunt rezultatele propriei experienţe anterioare de învă-
ţare-deliberată, fortuită, socială sau solitară.” (op.cit., p.50)
Autorii vorbesc despre o strategie psihodinamică de persuadare
care trebuie să se concentreze asupra factorilor emoţionali sau cognitivi
prin care se încearcă influenţarea comportamentului uman. În strategiile
de persuadare, emoţiile pot fi folosite într-un număr limitat de situaţii. În
schimb, factorii cognitivi (dobândiţi în procesul socializării) pot avea
influenţe importante asupra comportamentului uman. Se pleacă de la
ipoteza că, dacă factorii cognitivi pot fi schimbaţi, atunci şi
comportamentul poate fi schimbat. Un exemplu de stare psihologică
interioară dobândită, care influenţează comportamentul, este disonanţa
cognitivă. Aceasta presupune un sentiment de disconfort, generat de
descoperirea anumitor inconsecvenţe în cazurile, atitudinile sau
comportamentul nostru, ceea ce provoacă nevoia de a schimba
atitudinea pentru a restabili echilibrul.
Abordarea psihodinamică a comportamentului subliniază rolul
factorilor interiori în modificarea conduitei individului, rezultat al
învăţării. Se poate vorbi, în aceste sens, despre modul şi funcţia
comunicării de masă în schimbarea comportamentului.
Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach vorbesc, de asemenea,
despre premisele altor ştiinţe sociale conform cărora conduita umană
este modelată de forţe din afara individului. Astfel, antropologia
accentuează impactul culturii asupra comportamentului; sociologia
analizează influenţa organizării sociale asupra comportamentului de
grup; ştiinţele politice subliniază structurile de guvernare şi de exerciţiu
al puterii; economia evidenţiază tendinţele şi politicile monetare etc.
Desigur, rolul factorilor exteriori în schimbarea comportamentului
uman este mai puţin important decât acela al celor interiori, al strategiei
cognitive, dar ei oferă o perspectivă a unor teorii alternative, despre care
vom vorbi în capitolele următoare.
146 ION HAINEŞ
CAPITOLUL VI
MODELE SOCIOLOGICE ALE COMUNICĂRII
1. Paradigme sociale: organizarea societăţii

Cercetătorii comunicării preiau din sociologie cele patru postulate
care au o importanţă deosebită pentru studiul relaţiilor dintre media,
societate şi procesul de comunicare de masă: 1) procesul prin care o
societate menţine stabilitatea socială, 2) procesul prin care o societatea
se schimbă în timp, 3) natura şi semnificaţia conflictului social şi 4)
formele de interacţiune interpersonală cu ajutorul cărora se transmit sem-
nificaţii. Termenii tehnici asociaţi acestor paradigme distincte sunt:
funcţionalismul structural, evoluţia socială, modelul de conflict
social şi interacţionismul simbolic. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-
Rokeach, p.42)
a) Funcţionalismul structural. Organizarea sau structura unei
societăţi îi oferă acesteia sursa de stabilitate.
Robert Merton rezumă postulatele funcţionalismului structural
astfel:
1. O societate poate fi cel mai bine reprezentată ca un sistem de
elemente interdependente; este o organizare de activităţi
interconectate, repetitive şi transformate în pattern-uri.
2. O astfel de societate tinde natural către o stare de echilibru
dinamic; dacă apare un dezechilibru, diverse forţe se vor activa
şi vor tinde să readucă stabilitatea.
148 ION HAINEŞ
3. Toate activităţile din societate contribuie la starea ei de
echilibru; cu alte cuvinte, toate formele persistente de acţiunile-
pattern joacă un rol în menţinerea stabilităţii sistemului.
4. Cel puţin unele dintre activităţile repetitive, denumite pattern-
uri, dintr-o societate sunt indispensabile pentru continuitatea
existenţei acesteia. Adică, există premise funcţionale care
întâmpină necesităţile esenţiale ale sistemului, fără de care
acesta nu ar supravieţui. (Apud op.cit., p.43).
În cadrul sistemului social al societăţii, mijloacele de comunicare
de masă se bazează pe acţiuni repetitive, devenite pattern-uri. Între
media şi alte sisteme sociale există dependenţe structurale care
contribuie la echilibrul social al societăţii.
Comunicarea de masă face parte dintre componentele
fundamentale ale structurii sociale. Societatea contemporană nu este de
imaginat în afara acestei componente. Totodată, comunicarea de masă
poate avea şi un caracter de disfuncţionalitate prin dezechilibrul pe
care l-ar putea provoca prin instigarea la diferite acţiuni antisociale.
b) Paradigma evoluţionistă. Dezvoltarea comunicării umane este
strâns legată de evoluţia societăţii în ansamblul ei. Paradigma evolutivă
a fost formulată în anii ’30-’40 ai secolului al XIX-lea când s-a
constituit, ca ştiinţă autonomă, sociologia, ca studiu al faptelor sociale.
Auguste Comte a dezvoltat concepţia organică a societăţii, vă-
zând în societate un organism colectiv, de sine stătător, care are o
anumită structură, echilibrată şi armonică, şi care este supusă
schimbărilor evoluţioniste. Un principiu fundamental al organizării
societăţii îl constituia, în opinia sa, specializarea, considerată drept un
criteriu al stabilităţii şi armoniei sociale.
Totodată, evoluţia societăţii poate duce, printr-o diviziune
exagerată a muncii, prin supraspecializare, la distrugerea echilibrului
social, la dezorganizare şi declin prin ruperea legăturilor dintre oameni,
prin înstrăinarea lor, prin afectarea comunicării eficiente între părţile
componente ale organismului social.
Idei asemănătoare descoperim şi în opera lui Herbert Spencer, un
al alt fondator al sociologiei moderne. Aceeaşi concepţie organică a
societăţii, aceeaşi teorie evoluţionistă, aceeaşi opinie despre diviziunea
muncii, văzută ca factor unificator al organismului social. Spencer a
făcut o analogie între societate şi organismul individual şi a susţinut
ideea evoluţiei naturale, ca factor reglator al societăţii.
Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach rezumă ipotezele
paradigmei evolutive astfel:
1. „Societatea poate fi considerată ca un set de elemente
interdependente; este un sistem de activităţi corelate, repetitive
şi stereotipe.
2. O astfel de societate se află într-un proces de permanentă
schimbare, iar formele ei sociale devin din ce în ce mai
diferenţiate şi mai specializate.
3. Forme sociale noi sunt inventate sau împrumutate de la alte
societăţi de către indivizi în căutarea unor moduri mai eficiente
de a realiza scopuri pe care le consideră importante.
4. Acele forme sociale care ajută oamenii să-şi atingă scopurile în
mod mai eficient şi care nu intră în contradicţie cu valorile
existente sunt adoptate, reţinute şi devin elemente stabile ale
societăţii în dezvoltare; dimpotrivă, formele mai puţin eficiente
sunt abandonate”. (op.cit., p.45)
Toate acestea au o importanţă deosebită în studiul comunicării de
masă. Dezvoltarea comunicării de masă a fost un proces evolutiv atât în
privinţa tehnologiei şi a metodelor ştiinţifice utilizate, cât şi în privinţa
formelor sociale necesare aplicării lor eficiente.
Paradigma evoluţionistă presupune o permanentă adaptare, în
funcţie de schimbările care apar în structura organismului social din care
face parte şi sistemul mass-media.
O asemenea schimbare se poate observa, de exemplu, în relaţia
150 ION HAINEŞ
sistemul politic - sistemul mass-media. Sistemul politic a devenit
mai dependent de sistemul mass-media, datorită evoluţiei din planul
social-politic, când s-a înregistrat un declin al puterii partidelor politice
şi apariţia mitingului electoral în vederea alegerii candidaţilor pentru
diverse funcţii la nivel naţional şi local.
Au avut loc, de asemenea, schimbări importante în cadrul
sistemului mass-media. Au apărut noi sisteme mass-media, noi
tehnologii (televiziunea prin cablu, prin satelit ş.a.), care au făcut
posibilă o colectare şi o răspândire mai rapidă a informaţiilor.
Astăzi este de neimaginat organizarea unor alegeri în afara
sistemului mass-media.
Pe de altă parte, dependenţa mass-media faţă de sistemul politic
este la fel de evidentă. Sistemul politic controlează sistemul economic,
financiar, care poate limita într-un fel sau altul puterea presei, creându-
se astfel conflicte între mass-media-putere, conflicte care se cer depăşite
de ambele părţi. Între mass-media şi sistemul politic, între mass-media
şi societate, trebuie să se stabilească relaţii noi, care vor duce, inevitabil,
la evoluţia societăţii în ansamblu.
c) Modelul conflictului social. Societatea este un ansamblu de
elemenete sociale aflate în conflict, iar conflictul social poate fi o sursă de
schimbare socială. Conflictul presupune schimbarea. Filozofii şi
sociologii au acordat o atenţie deosebită conflictului social şi procesului
dialectic care stau la baza apariţiei unor forme sociale noi. Karl Marx este
considerat creatorul modelului social conflictual şi al schimbării sociale.
Modelul contemporan al conflictului social poate fi rezumat prin
următoarele ipoteze:
1. „Se poate considera că o societate este alcătuită din categorii şi
grupuri de oameni ale căror interese diferă clar unele faţă de
altele.
2. Toţi aceşti membri ai unei societăţi încearcă să-şi urmărească
propriile interese în competiţie cu ceilalţi sau să-şi conserve
interesele, opunând rezistenţă la eforturile competitive ale
celorlalţi.
3. O societate astfel organizată va experimenta permanent
conflicte, deoarece membrii săi încearcă să obţină noi avantaje
sau să-şi conserve interesele, conflictul, cu alte cuvinte, este
omniprezent.
4. Din acest proces dialectic al competiţiei şi conflictului rezultă
un proces permanent de schimbare; societăţile nu sunt
caracterizate printr-o stare de echilibru, ci printr-un proces de
continuă schimbare.” (op.cit., p.46)
Modelul conflictului social prezintă o paradigmă teoretică
importantă în studiul comunicării de masă care, aşa cum am văzut, se
află într-o permanentă schimbare.
d) Interacţionismul simbolic. Rolul limbii, al caracterului
simbolic al limbajului, prin care noi ne deosebim de lumea animală, este
fundamental în dezvoltarea şi menţinerea societăţii, a regulilor de con-
vieţuire socială, în modelarea comportamentului uman. Interacţionând
unii cu alţii prin limbă, prin interacţiune simbolică, oamenii îşi
însuşesc semnificaţiile comune ale lucrurilor, facilitând comunicarea şi
înţelegerea, liantul social, fără de care nu este posibilă existenţa
societăţii.
Filozoful George Herbert Mead (1863-1931), reprezentant de
seamă al „Şcolii de la Chicago” (Universitatea din Chicago), este
considerat fondator al interacţionismului simbolic contemporan, deşi
noţiunea ca atare va fi introdusă mai târziu de către H. Blumer
(Symbolic interactionism. Perspective and method, 1969).
Lucrarea lui Mead Mind, self and society (Gândire, sine şi
societate, 1934) stabileşte principalele direcţii ale interacţionismului
simbolic. Autorul a elaborat teoria consecinţelor personale şi sociale ale
interacţiunii simbolice, pornind de la ideea construcţiei şi dezvoltării
sinelui individual în societate. În concepţia lui, termenul minte (mind)
152 ION HAINEŞ
vizează capacitatea umană de a învăţa şi de a folosi simboluri ale
căror semnificaţii sunt împărtăşite de alţii. Numai astfel oamenii pot
comunica prin limbaj, care se bazează pe semnificaţii convenţionalizate.
Viaţa socială este concepută ca un ansamblu de acţiuni în cadrul
cărora percepţia şi reprezentarea altuia au loc în termeni de aşteptări şi
anticipări, de previziuni şi strategii. Mead consideră că pentru a
interacţiona cu alţi oameni noi trebuie să ne asumăm rolul lor. Sinele
(self) se construieşte în interacţiunea cu ceilalţi. Instituţiile sociale sunt
posibile „numai în măsura în care fiecare individ integrat în ele ... poate
prelua atitudinile generale ale tuturor celorlalţi indivizi ... şi îşi poate
direcţiona în mod corespunzător propriul comportament.” Mead a
denumit această construcţie celălalt eu generalizat (generalized other -
altul generalizat).
Grupul oferă posibilitatea comunicării sinelui cu el însuşi şi cu
ceilalţi prin schimbarea de simboluri semnificative. Pentru Mead,
simbolul mediază înţelegerea şi comunicarea dintre indivizi în cadrul
interacţiunilor reciproce. Interacţiunea apare astfel ca un ansamblu de
strategii prin care sinele şi altul se acomodează reciproc şi realizează o
bază comună de simboluri.
În acest sens interacţiunea este simbolică. (Cătălin Zamfir, Lazăr
Vlăsceanu, 1998, p.304)
Astfel, mintea, eul şi societatea sunt toate construcţii-evaluări
personale şi definiţii de roluri pe care le obţinem prin interacţionarea
simbolică.
Sub influenţa lui Mead, Herbert Blumer a dus mai departe teoria
acestuia, subliniind ideea că investigarea interacţionist-simbolică a
realităţii sociale admite trei premise:
1. oamenii se raportează la lumea socială pe baza semnificaţiilor
pe care acestea le au pentru ei;
2. semnificaţiile se constituie şi se dezvoltă în procesul interacţiunii
sociale;
3. interpretările date semnificaţiilor variază în condiţiile interac-
ţionale ale situaţiilor concrete în care oamenii sunt implicaţi. (op.cit.,
p.304)
e) O variantă a paradigmei interacţionismului simbolic este teoria
etichetării. Ea ne ajută în studiul comportamentelor deviante şi nu
numai. O persoană care încalcă legea sau alte norme este „etichetată” ca
atare de către o instanţă a societăţii. Această etichetă devine o identitate
majoră, cu semnificaţie publică, pentru acea persoană, ceea ce
presupune un anume mod de reacţie a celorlalţi faţă de acea persoană,
ba chiar schimbări în concepţia despre sine a acelei persoane. Când ţi se
pune eticheta „bolnav mintal”, „prostituată”, de exemplu, este foarte
greu să scapi de aceste etichete, chiar dacă ele erau adevărate doar în
parte şi pentru o anumită perioadă din viaţa individului. „Astfel,
semnificaţiile pe care oamenii le atribuie devin ghizi pentru
comportamentul lor faţă de individul care poartă eticheta.” (Melvin
DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.255)
f) Un curent care s-a dezvoltat în jurul ideii de interacţiune socială
este cel reprezentat de sociologul Charles Harton Cooleycare a
formulat teoria construcţiei sociale potrivit căreia oamenii pot
comunica unii cu alţii nu pe baza caracteristicilor obiective, ci doar prin
impresiile pe care şi le formează unul despre altul prin interacţiune.
Cooley a denumit aceste seturi de impresii „idei personale”. Ideea
personală este o construcţie de semnificaţii, de atribute imaginare pe
care le proiectăm asupra fiecăruia dintre prietenii noştri şi cunoştinţele
noastre ca interpretări ale persoanei lor. Noi ne folosim de ideea
personală pe care o avem fiecare, pentru a putea anticipa
comportamentul lor. Societatea este un raport între idei personale. Noi
trebuie să avem o „idee personală” şi despre noi înşine. Aceasta ne ajută
să stabilim mai clar modalitatea comunicării cu ceilalţi.
Cooley denumeşte cunoştinţele pe care le avem despre noi înşine
prin expresia „eul oglindă”, deoarece noi obţinem impresiile despre ceea
154 ION HAINEŞ
ce suntem urmărind acţiunile celorlalţi. Individul este, deci, o
oglindă socială în care se văd nu numai reacţiile celorlalţi faţă de noi, ci
şi impresiile noastre personale, subiective, pline de semnificaţii.
Este vorba de o teorie a comunicării interpersonale, dezvoltată
în cadrul sociologiei cunoaşterii, a cunoaşterii sociale.
Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach definesc cunoaşterea
socială drept „un concept general care leagă structurile cognitive” de
„procesele care stau la baza deciziilor sociale şi a comportamentului
social”. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, p.256)
Cunoaşterea socială presupune integrarea individului în societate,
un proces al modelării, al învăţării sociale, al organizăii sociale, un proces
de socializare, în afara cărora nu este posibilă supravieţuirea societăţii.
Socializarea pregăteşte individul pentru viaţa de grup.
g) Teoria organizării sociale îşi propune să realizeze o analiză so-
ciologică a comportamentului uman în cadrul grupurilor, să studieze re-
gulile de interacţiune interpersonală care se stabilesc în procesul comuni-
cării, în asumarea aceloraşi valori, a aceloraşi principii generale de viaţă.
Vorbind despre comportamentele majore ale organizării sociale a
grupurilor, Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach consideră că acestea
pot fi înţelese în termenii a patru concepte fundamentale: norme,
roluri, ierarhii şi sancţiuni.
Să le examinăm pe rând:
1. Normele sunt reguli generale înţelese şi urmate de toţi membrii
unui grup. Ele acoperă o vastă gamă de activităţi, de la ritualuri simple,
la recomandări semnificative din punct de vedere subiectiv referitoare la
comportamentul sexual. Unele au consecinţe nesemnificative atunci
când se deviază de la ele (un comportament indecent în public). Altele
sunt atât de grave, încât oamenii consideră că trebuie respectate strict
(„nu trebuie să ucizi”). Unele sunt informale, decurgând din relaţiile
zilnice dintre oameni, altele devin legi şi sunt cuprinse în coduri scrise.
2. Rolurile sunt de asemenea reguli, dar ele se aplică selectiv în
organizarea activităţilor în grup. Ele definesc roluri specializate pe care
oamenii le joacă în activităţile de grup. De exemplu, soţii, soţiile şi
copiii joacă roluri distincte în cadrul familiei.
În comunităţi şi societăţi, structura rolului devine foarte complicată.
Rolurile permit oamenilor să acţioneze în colectiv, într-o manieră
coordonată, pentru a realiza obiective care nu ar putea fi îndeplinite dacă
fiecare membru ar acţiona independent. Factorii cheie sunt
specializarea activităţilor şi interdependenţa lor.
3) Ierarhia. Unii membri ai grupurilor au mai multă putere,
autoritate şi prestigiu decât alţii. Deseori, acestea duc la deosebiri
semnificative în privilegii, recompense şi câştiguri suplimentare.
Puterea diferenţiată presupune că unii îi pot face pe ceilalţi să le urmeze
ordinele. Autoritatea implică faptul că aceşti indivizi au sprijinul
grupului ca întreg în exercitarea puterii.
Esenţial pentru funcţionarea armonioasă a unui grup este ca
rangurile sociale să fie recunoscute de fiecare membru, iar
comportamentul faţă de alţii să ţină seama de aceste ranguri.
4) Sancţiunile - se aplică în interiorul grupurilor în scopul menţi-
nerii controlului social. Prin natura umană, există tendinţe spre un com-
portament deviant. Oamenii nu respectă normele. Ei nu reuşesc să-şi
îndeplinească rolurile conform aşteptărilor, sfidează dorinţele sau
ordinele celor puternici sau nu recunosc valabilitatea statutului celor care
se bucură de onoare socială. Toate acestea întrerup funcţionarea grupului
ca sistem de comportament social, făcând viaţa stresantă pentru
majoritate.
Din aceste motive, se aplică sancţiuni pentru pedepsirea celor care se
abat de la norme şi pentru prevenirea celor care s-ar gândi la infracţiuni.
Oamenii trebuie să înveţe normele, rolurile ce le revin în cadrul
sistemului social, pentru că numai astfel acesta poate să funcţioneze ca
un organism viu, sănătos. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999,
p.223-224).
156 ION HAINEŞ
Desigur, toate acestea au o legătură profundă cu mijloacele de
comunicare de masă, care transmit informaţii privind regulile de
conduită socială şi care modelează comportamentul public.
Modelul sociologic de analiză a comunicării de masă vizează
„caracterul de sistem social al fenomenului şi relaţia sa cu ambianţa
socială.” (Gina Stoiciu, 1981, p.37)
În opinia lui T. Parsons, „comunicarea de masă nu este decât un
caz particular al procesului social”.
Unele modele sociologice de analiză a comunicării de masă utili-
zează modelul pieţii. În această situaţie, comunicarea de masă este
considerată ca un sistem particular cu un dublu circuit de schimburi:
unul de colectare, celălalt de difuzare. Obiectivul cercetării îl constituie
surprinderea „mecanismelor de reglare a relaţiei cerere şi ofertă” în
vederea atingerii „situaţiei de echilibru”.
Alte analize urmează „schema producţie-consum”, implicând „în
mod egal economia (creaţie-producţie-consum) şi psihologia (proiecţie-
identificare-transfer)”.
Analiza sociologică s-a realizat şi sub forma studierii mesajelor
difuzate precum şi a reacţiilor la mesaje, în termeni de structură socială şi
de proces social, grupul fiind considerat atât ca un „cadru de referinţă”, cât
şi ca un „model de interpretare a informaţiei”. (Gina Stoiciu, 1981, p.37).
Schema alăturată prezintă comunicarea de masă ca o componentă
proceselor sociale largi:
Mesajele comunicării
de masă
Grup primar
Grup
E R
Grup
Grup primar
Sistemul social global
Câmp social global Structură socială
Sursa: Gina Stoiciu, op.cit., p.37
Aurelian Bondrea consideră că valoarea acestei scheme constă în

faptul că:
a) „interpretează comunicaţia ca pe un mecanism utilizat de forţele
sociale în direcţia reproducerii şi/sau transformării structurii sociale;
b) consideră mediul comunicării ca mediu cultural ideologic şi
pune în evidenţă funcţia socială a ideologiilor;
c) relevă modul socialmente determinat şi global de structurare a
mesajelor;
d) permite abordarea critică a teoriilor elitiste, în care masele nu
apar ca agenţi creatori de cultură, ci doar ca mari consumatoare de cultură;
e) face posibilă critica teoriilor culturii de masă, înţeleasă ca
fenomen şi stadiu de masificare a culturii.” (Aurelian Bondrea, 1997,
p.235)
2. Modelul Schramm
Sociologul american Wilbur Schramm, în studiul său Procesul
comunicării, discutând natura comunicării umane, subliniază faptul
că feed-back-ul face ca procesul de comunicare să fie circular şi nu
linear şi multidirecţional.
Feed-back-ul reprezintă elementul cheie pe care nici o reprezen-
tare a procesului de comunicare umană nu-l poate omite. Toate repre-
zentările comunicării depind de conceptul de feed-back.
Incluzând acest concept în modelul fundamental al teoriei infor-
maţiei, W. Schramm analizează procesul comunicării din perspectiva
sociologică, stabilind câteva trăsături generale ale comunicării din
perspectiva sociologică, pornind de la schema clasică:
Sursă Codificare Semnal Decodificare Destinaţie

158 ION HAINEŞ
Remarcăm următoarele elemente, specifice comunicării umane:

sursa (emiţătorul), destinatarul (receptorul) şi semnalul (semnul)
(limbajul) folosit.
Codificarea şi decodificarea sunt momentele esenţiale ale
procesului de comunicare. „Când comunicăm, încercăm să stabilim o
comuniune cu cineva. Adică încercăm să împărtăşim o informaţie, o
idee sau o atitudine”, afirmă Schramm.
Codificarea este procesul prin care intenţiile emiţătorului sunt
transpuse într-un mesaj (cuvinte rostite sau scrise, imagini etc.).
Mesajele sunt compuse din semne (cuvintele), care codifică experienţa
noastră, facilitând comunicarea.
Codificarea înseamnă transpunerea informaţiei în limbajul unui
anumit cod.
Decodificarea este descifrarea mesajului unui cod.

Pentru ca procesul de comunicare să se realizeze, sunt necesare
câteva condiţii fundamentale:
1) Toate verigile sistemului comunicaţional trebuie să fie
funcţionale: „sursa să dispună de informaţii exacte şi
neechivoce; acestea să fie codificate cu precizie în semne
transmisibile şi deci să fie transformate într-un mesaj clar;
mesajul trebuie să ajungă la receptor în forma sa autentică, iar
aici trebuie să fie decodificat după modelul codificării. Altfel
destinatarul nu reacţionează conform cu proiectul
comunicatorului - ceea ce înseamnă că sistemul nu
funcţionează.” (Apud Ioan Drăgan, 1996, p.31)
2) Pentru „armonizarea receptorului şi a emiţătorului”, a codifică-
rii şi a decodificării, este necesară prezenţa unui element
fundamental, şi anume: câmpul de experienţă al sursei
(comunicatorului) şi al receptorului, care se defineşte prin
„cunoştinţele, simbolurile, informaţiile, atitudinile celor două
<verigi>”. (Idem)
Schema comunicării ia forma următoare:
CÂMPUL CÂMPUL
EXPERIENŢEI EXPERIENŢEI
SURSA SEMNAL DESTINAŢIE
CODIFICARE
DECODIFICARE
Sursa: Ioan Drăgan, op.cit., p.31
Suprapunerea celor două figuri reprezintă experienţa cumulată a

doi parteneri care comunică. Sursa şi destinatarul codifică şi decodifică
în funcţie de propria lor experienţă.
Când suprafaţa de intersecţie a celor două câmpuri de experi-
enţă este mare, comunicarea este facilitată; dacă suprapunerea este
foarte mică, comunicarea devine dificilă, iar când suprapunerea lor este
nulă, comunicarea devine imposibilă.
3) Fiecare persoană este atât codificator cât şi decodificator,
primind şi transmiţând mesaje.
Fiecare este comunicator (emiţător) şi receptor. Omul este un
interpret: el decodifică şi codifică permanent mesaje, în funcţie de
semnele pe care le primeşte.
4) Alt element esenţial introdus de W. Schramm, pentru înţelege-
rea procesului de comunicare, este feed-back-ul.
Feed-back-ul este conexiunea inversă, reacţia de răspuns într-o
comunicare. Iată schema:
MESAJ
CODIFICATOR DECODIFICATOR
INTERPRET INTERPRET
DECODIFICATOR CODIFICATOR
MESAJ
160 ION HAINEŞ
Sursa: Ioan Drăgan, op.cit., p.32

Feed-back-ul aduce emiţătorului informaţii despre mesaj, creându-i
posibilitatea să determine dacă mesajul a fost primit şi înţeles corect. El
poate fi pozitiv (încurajează sursa să emită similar) sau negativ
(descurajează), intern (provine din percepţia subiectivă a emiţătorului)
sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi
reacţia imediată) sau amânat (însoţeşte mass-media tradiţionale: cartea,
articolul).
Feed-back-ul e folositor atât pentru emiţător (E), cât şi pentru
receptor (R); el este o formă sui-generis de comportament în
comunicare. Feed-back-ul este comunicare prin comunicare.
Prin introducerea noţiunii de feed-back, schema nu mai este lineară,
ci devine circulară.
5) Procesul comunicării trebuie să ţină seama de multiplicarea

canalelor de comunicare.
Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine,
miros, gust etc. Natura canalului afectează modalităţile în care mesajul e
primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimbă odată
cu canalul folosit. Unele canale sunt mai eficiente şi au mai mare impact
asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinţă pentru
anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), alţii pentru
lectură (ziare, cărţi etc.)
În comunicarea de masă, multiplicarea canalelor capătă aspecte
particulare: în presa scrisă, în radio, în televiziune, modalităţile de
comunicare sunt diverse, datorită diversităţii canalelor. În presa scrisă,
multiplicitatea se manifestă prin: modul de redactare a ştirii, titluri şi
dimensiunile lor, paginarea informaţiilor, caracterul de literă, fotografii,
culoare etc. În radio - modularea vocii, sunetul, muzica etc., în
televiziune - voce, sunet, imagine etc.
Multiplicarea canalelor poate reprezenta o tehnică de manipulare,
consideră Schramm.
3. Modelul Gerbner
Denis McQuail caracterizează modelul comunicaţional general al
lui Gerbner ca fiind probabil „cea mai completă tentativă de a specifica
toate etapele şi activităţile componente ale comunicării”. (Denis
McQuail, 1999, p.39)
Modelul general al lui George Gerbner (vezi Gerbner G., Towards
a general model of Communication, Audio Visual Communication
Review, vol.4, 1956) preia formularea lui Lasswell şi introduce două
niveluri, unul „tranzacţional”, în care se ţine cont de factorii interpretativi
ai receptorului, şi un model „psihofizic”, unde fidelitatea percepţiei şi
adecvarea mesajului sunt fundamentale pentru o bună comunicare.
Modelul propune următoare formulă: „Cineva percepe un anumit
eveniment şi reacţionează într-o anumită situaţie prin anumite mijloace
pentru a face disponibile, într-o formă sau alta, materialele şi
conţinuturile care privesc contextul şi au anumite consecinţe.”
Acest model permite integrarea majorităţii activităţilor comunica-
ţionale într-o schemă cuprinzătoare, încercând să combine resursele me-
canice ale comunicării şi principiile „umane”, inducând o mai puternică
structură dinamică schimburilor informaţionale. (Doru Pop, 2000, p.9)
În opinia lui Denis McQuail, modelul Gerbner se caracterizează
prin următoarele trăsături:
1. Marea variabilitate în perceperea unui eveniment de către un
agent comunicator şi a mesajului despre eveniment de către receptor.
Aceasta poate varia de la o poziţie extremă „tranzacţionistă”, care
„accentuează efectele structurante ale afirmaţiilor, punctului de vedere,
cadrului experienţial al comunicatorului şi ale altor factori asociaţi
acestora asupra percepţiei” într-o atare măsură încât evenimentul este
162 ION HAINEŞ
„aproape creat în actul perceperii”, până la o perspectivă
„psihofizică”, aproape opusă, care consideră „universul evenimentelor
materiale, sunetelor, formelor, ca fiind perfect controlat”. Modelul lui
Gerbner nu adoptă nici una dintre aceste poziţii extreme, ci încearcă să
dea seama de „natura creativă, interacţională a procesului perceptiv,
evitând implicaţiile de ordin solipsist sau mecanicist”.
2. Importanţa situaţiei şi a contextului în care acţionează stimulii
comunicării şi se desfăşoară procesul efectiv de comunicare, atât în sens
fizic, cât şi în cel al împrejurărilor sociale.
3. Gerbner contrastează natura deschisă a comunicării umane şi
secvenţialitatea închisă a sistemelor de comunicare mecanice sau
automate. Comunicarea umană este deschisă în sensul că evenimentele
şi obiectele din mediu nu generează în mod automat semnale sau reacţii
comunicative şi întregul proces de comunicare este deschis în multe
puncte unor efecte variabile şi imprevizibile ale percepţiei şi opţiunii.
4. Conţinutul este întotdeauna „încărcat de semnificaţii”, care nu
derivă numai din intenţiile transmiţătorului sau percepţiile receptorului,
ci reprezintă o „structură relaţională”, interpretabilă în lumina întregii
serii de evenimente din cadrul unui proces particular de comunicare.
(Denis McQuail, 1999, p.39-40)
4. Modelul John W. Riley şi Matilda W. Riley

Modelul sociologic propus de J.W. Riley şi M.W. Riley (vezi
„Mass communication and the social system”, în R.K. Merton, ed.
Sociology Today, Basic Books, 1959) reprezintă o abordare structurală a
comunicării, cei doi autori fiind preocupaţi de localizarea acţiunii
comunicării de masă în cadrul mai larg al structurii sociale, comunicarea
de masă fiind subordonată structurii şi proceselor din cadrul sistemului
social. Autorul este plasat în raport cu apartenenţa sa la un grup primar şi
la un grup de referinţă, grupuri care sunt strâns interrelaţionate şi care
influenţează puternic selecţia şi răspunsul său la mesajele pe care i le oferă
mass-media. Comunicatorul de masă nu este un individ care acţionează la
întâmplare, ci „parte a unei structuri mai largi, care îşi acordează mesajele
la aşteptările şi acţiunile altor persoane sau grupuri din cadrul aceluiaşi
sistem”.
Comunicatorul şi auditorul sunt interdependenţi şi stabilesc între
ei o relaţie interactivă într-un cadru normativ şi instituţional comun,
reprezentat de apartenenţa la aceeaşi societate. Acest model este, de
fapt, un model sistemic. (Denis McQuail, 1999, p.40-41)
5. Modelul Berger-Luckmann
Aminteam într-un capitol anterior despre sociologia cunoaşterii,
direcţia teoretică a sociologiei, care îşi propune studierea condiţiilor ce
favorizează producerea cunoaşterii şi difuzarea ideilor. Desigur, nu vom
face aici un istoric al disciplinei, ci vom încerca să desprindem unele
aspecte legate de procesul comunicării, respectiv de construirea socială
a realităţii prin intermediul limbajului.
Discutând despre modelul sociolingvistic, aminteam, de aseme-
nea, că sociologii se preocupă mai ales de efectele structurii sociale
asupra utilizării limbajului, considerând de regulă că organizarea
ierarhică a categoriilor sociale determină distribuţia socială a
semnificaţiilor culturale sau lingvistice vehiculate prin limbă şi
procedeele interpretative generate de acestea. Este şi cazul celor doi
sociologi Peter L. Berger şi Thomas Luckmann, care înţeleg
realitatea umană ca fiind o realitate construită social. (vezi Peter L.
Berger, Thomas Luckmann, Construirea socială a realităţii, Editura
Univers, 1999)
În opinia celor doi teoreticieni, sociologia cunoaşterii trebuie să se
ocupe de construirea socială a realităţii, de analiza sociologică a
realităţii cotidiene şi, în acest context, de rolul limbajului în cunoaşterea
vieţii cotidiene.
Limbajul este definit ca fiind „cel mai important sistem de
164 ION HAINEŞ
semnale din societatea umană”.
Interacţiunea socială în viaţa cotidiană se manifestă şi prin limbaj.
Realitatea vieţii cotidiene este împărtăşită cu alţii. Experienţa cea mai
importantă cu ceilalţi se petrece în situaţii de tip „faţă în faţă”, care este
cazul prototip al interacţiunii sociale. Toate celelalte cazuri derivă din
acesta. Relaţiile cu ceilalţi în situaţii de acest tip sunt foarte flexibile.
Tipizările interacţiunii sociale devin din ce în ce mai anonime pe
măsură ce se îndepărtează de situaţia faţă-n-faţă.
Înţelegerea limbajului este esenţială pentru înţelegerea vieţii
cotidiene. Limbajul s-a născut din viaţa cotidiană şi se raportează în
principiul la aceasta.
Limbajul îşi are originile în situaţiile faţă-n-faţă, (concretul reali-
tăţii lui „aici” şi „acum”), dar poate fi cu uşurinţă desprins de ele (ideea
abstractizării).
Într-o situaţie faţă-n-faţă, limbajul dispune de calitatea de
reciprocitate, care îl distinge de orice alt sistem de semnale.
Limbajul are calitatea obiectivităţii. Limbajul are o flexibilitate
comunicativă atât de vastă încât permite obiectivarea unei mari varie-
tăţi de experienţe, pe care le tipizează, închizându-le în categorii largi,
care au înţeles pentru cei din jur.
Datorită capacităţii sale de a transcende „aici şi acum”-ul, limbajul
leagă între ele diferite zone din realitatea cotidiană şi le integrează într-
un întreg cu sens. Aceste transcenderi au dimensiuni spaţiale, temporale
şi sociale.
O întreagă lume poate fi actualizată prin limbaj, în orice moment.
Această putere de transcendere şi de integrare a limbajului se păstrează
şi atunci când nu conversăm în mod real cu ceilalţi.
În privinţa relaţiilor sociale, limbajul îi „face prezenţi” pentru noi
nu numai pe cei care sunt fizic absenţi în acel moment, ci şi pe cei dintr-
un trecut amintit sau reconstituit, ca şi pe cei proiectaţi ca figuri
imaginare din viitor.
Limbajul este capabil să transceandă cu totul realitatea vieţii
cotidiene. Modalitatea lingvistică prin care se realizează o astfel de
transcendere se numeşte limbaj simbolic. Limbajul construieşte enorme
edificii de reprezentări simbolice. Limbajul este capabil să construiască
simboluri foarte abstracte faţă de experienţa zilnică, dar şi să „readucă”
aceste simboluri în viaţa obişnuită şi să le înfăţişeze ca elemente
obiective reale ale cotidianului. Individul trăieşte zilnic într-o lume de
semnale şi simboluri. (Peter Berger, Thomas Luckmann, 1999, p.49-52)
Cei doi teoreticieni îşi încheie studiul cu concluzia că sociologia
cunoaşterii presupune o sociologie a limbajului, ceea ce, în linii mari,
am încercat şi noi să demonstrăm.
6. Modelul socio-cultural al lui Abraham Moles

Psihosociologul Abraham Moles, pe baza rezultatelor obţinute
de teoria informaţiei şi de cibernetică, realizează „o interpretare
conceptualizată a comunicării de masă”. (Abraham Moles, Sociodina-
mica culturii, Editura Ştiinţifică, 1974) El mărturiseşte că în domeniul
sociologiei culturii va încerca să aplice gândirea cibernetică, dezvol-
tând sistematic „metoda analogiilor ca sistem intelectual de domi-
nare a realului”. În opinia sa, „ciberneticianul, considerat ca producă-
tor de modele, găseşte mai întâi o imagine şi cercetează prin ce este
fundată această imagine, adică prin ce este ea o reflectare a unei
oarecare realităţi”. Autorul propune un model socio-cultural, care
prezintă asemănări cu modelul economic al producţiei, făcând astfel
posibilă o analiză a culturii prin analogie.
Pe baza cunoştinţelor oferite de teoria informaţiei, el analizează
modurile de asimilare a mesajului, subliniind originalitatea, cota de
varietate, structura receptorilor, modul lor de grupare sociometrică.
Prin teoria circuitelor culturale, Moles încearcă să definească
trăsăturile lor, în funcţie de tipul mesajelor, în domeniul presei, al
literaturii, al cinematografului, picturii, muzicii, ştiinţei.
166 ION HAINEŞ
Pentru A. Moles, întregul fenomen cultural are un caracter
sociodinamic, constând dintr-un circuit prin canalele mass-media, care
au rolul de a sistematiza cultura. Noţiunea de cultură este înlocuită cu
aceea de „ciclu sociocultural”, prin intermediul căruia se poate analiza
raportul concret dintre fenomenul global şi cultura individuală.
Valorile culturale produse şi transmise prin mass-media sunt influ-
enţate de cultură, dar, în acelaşi timp, o şi influenţează pe aceasta, în
sensul unei dinamici culturale de care vorbea Abraham Moles.
Moles defineşte cultura ca „sumă a probabilităţilor de asocieri de
tot felul care există între elementele de cunoaştere”. (Abraham Moles,
1974, p.6) „Cultura, în sensul larg al unui mediu, rezultă din activitatea
indivizilor creatori care trăiesc în acest mediu, modalităţile de creaţie ale
acestora fiind condiţionate de conceptele, cuvintele şi formele pe are le
primesc din anturajul lor.” (Abraham Moles, 1974, p.98)
Între cultura şi mediul care o poartă există o interacţiune
permanentă prin intermediul creatorilor care provoacă o evoluţie. De
aici derivă o sociodinamică a culturii.
Moles distinge între cultura individuală şi cultura socială, între
cultura de întindere şi cultura de profunzime, între cultura
umanistă clasică şi cultura modernă mozaicată.
„Cultura individuală este ecranul mental de cunoştinţe pe care
individul proiecteză stimulii-mesaje primite din lumea exterioară, pentru
a construi percepţii.” (A. Moles, 1974, p.97)
Individul este situat într-un anumit mediu social şi fizic. De la
acest mediu el primeşte în fiecare moment mesaje pe care le asimilează
într-o percepţie valorizată pentru a le integra apoi în memoria sa.
„Societatea, în ansamblul social, este în totalitatea sa titularul unei
anumite culturi sociale, exprimată printr-o <reţea de cunoştinţe>, care re-
zultă din ansamblul materialelor culturale pe care le fabrică.” (Idem, p.67)
Întreg ansamblul acestor materiale e numit de Moles „memoria
lumii” sau a societăţii, materializată în bibliotecile, monumentele,
repertoriile şi limbajele sale.
Cultura colectivă a unui grup variază în funcţie de timp şi spaţiu.
Cultura individuală este un set particular de eşantioane al culturii
grupului social căruia îi aparţine acest individ.
„Ansamblul atomilor de cultură, propagat într-un ansamblu de
canale de difuzare, este receptat de către un ansamblu de indivizi de
diferite niveluri şi integrat în memoria lor, după degradări selective prin
uitare. Reziduul este ceea ce constituie această cultură individuală”,
afirmă Abraham Moles (op.cit., p.98).
Pe baza evenimentelor pe care le valorizează în mod diferit prin
cultura lor personală, indivizii fabrică alte mesaje al căror ansamblu
constituie fluxul mijloacelor de comunicare de masă. Analiza statistică a
acestuia reprezintă, pentru Abraham Moles, tabloul socio-cultural.
Moles face distincţia între cultura clasică, de tip umanist,
considerată ca fiind cultură în profunzime, şi cultura mozaic, rezultat al
unui conglomerat aleatoriu de elemente disparate, specifică societăţii
moderne: “De fapt, în epoca noastră de tranziţie, arta nu există în masă
decât prin copie: triumful culturii timpului nostru rezultă din faptul că
Simfonia a V-a se vinde în vitrina negustorului de aspiratoare şi că
biografia lui J.J. Rousseau este difuzată în foiletoanele desenate din
ultima pagină a ziarelor. Acest triumf este, bineînţeles, numai cantitativ
şi corespunde desigur concepţiei pragmatiste care, în lucrarea de faţă,
stă la baza ideii de cultură. Oricare ar putea fi valoarea calitativă a
mesajelor transmise, trăim în epoca unei culturi mozaicate şi în
perspectiva acesteia se situează o sociodinamică a câmpului cultural”
(Op.cit., p. 222-223).
Relaţia scop-mijloace-efecte este una circulară, ceea ce asigură
dinamica comunicării de masă.
168 ION HAINEŞ
Abraham Moles (Idem, p. 123) propune un model socio-
cultural, sintetizând elementele acestui ciclu astfel:
Macromediu
Cultura de Produse culturale

masă
Viteza
de circulaţie Mass media Decizie Valori
Creator
a ideilor
Tablou socio-cultural
Opere sau produse noi
Evenimente
Aplicaţii (tehnici)
(istoricitate)
Micromediu
Cu alte cuvinte, există creatori de mesaje, opera lor circulă într-un

anumit mediu, într-un microclimat ce reprezintă cadrul cotidian al
maselor. Aceste mesaje se reîntorc prin atitudini şi comportamente la
creatori. Creatorii devin pentru mase un fel de referenţial.
Ciclul referenţial stabileşte o relaţie între producător şi consumator.
Dinamica socio-culturală poate avea viteze diferite, viteza fiind determinată
social. Moles conturează o ştiinţă multidisciplinară a dezvoltării culturale a
maselor, propunând reînnoirea valorilor, orientarea diferenţiată a politicii
culturale în funcţie de genul mesajului şi de nivelul cultural al receptorilor.
În aspectele sale socio-dinamice, cultura modernă este cultură de
masă, definită ca un „stoc de elemente”, „vehiculate prin canale” (presă,
radio, televiziune etc.), care „iau formă într-un micromediu creator”, se
transformă în produse culturale prin canalele mass-media şi ajung la un
„macromediu consumator”, „cadrul vieţii cotidiene al maselor sociale”.
De la acest macromediu primesc impulsuri creatorii, „clasa producătoare
spiritual”, închizându-se astfel un „ciclu sociocultural”.
„Creatorul produce ideile sale noi pornind de la idei deja dobândite
care constituie fondul culturii sale personale. Mediul social şi intelectual
care îl înconjoară este cel care îi furnizează cadrul, iar procesul de creaţie
se reduce la un ciclu închis care trece în principal prin canalele de
comunicaţie de masă”, afirmă Moles (op.cit., p.136).
Mass-media au o tablă de valori şi obiective diferite de acelea care
au servit la formarea tabloului socio-cultural. Într-una din concluziile
sale, Abraham Moles precizează: „Desigur, presa, radio-ul, discurile de
succes, reproducerile de tablouri aparţin de drept cadrului socio-cultural,
şi sunt repertoriate în biblioteci şi repertorii, dar de fapt ele apasă cu o
greutate zdrobitoare asupra sistemului social în ansamblul lui: ele guver-
nează cultura noastră filtrând-o, ele scot în relief elementele particulare
ale existentului cultural spre a le da importanţă, ele valorizează o idee şi
devalorizează alte, ele polarizează complet câmpul cultural. Ceea ce nu
trece prin mijloacele de comunicaţie de masă nu mai are decât o influenţă
neglijabilă asupra evoluţiei societăţii.” (A. Moles, op.cit., p.132)
170 ION HAINEŞ
CAPITOLUL VII
MODELE TEORETICE PREGĂTITOARE PENTRU

PARADIGMA FUNCŢIONALISTĂ A MASS-MEDIA
1. Modelul echilibrului şi simetriei în comunicare (modelul

Newcomb)
Acest model a fost propus de T. Newcomb (1953), care a plecat
de la studiile psihologice ale unui Heider din anii ’50. Este un model
simplu, care ilustrează abordarea sistemică a procesului de
comunicare. (vezi Newcomb, „An approach to the study of
communicative acts”, Psychological Review, 60, 1953). Comunicarea
este văzută ca o structură triunghiulară, unde emiţătorul şi receptorul
sunt la baza structurii informative, privind împreună acelaşi obiect,
într-o perfectă simetrie orientaţională. Modelul se bazează pe
„premiza după care comunicarea între indivizii umani îndeplineşte
funcţia esenţială de a permite ca doi sau mai mulţi interlocutori să
menţină orientarea simultană unii către ceilalţi şi către obiectele unui
mediu exterior”. Modelul este unul triunghiular, vârfurile triunghiului
fiind reprezentate de doi indivizi, A şi B, şi de un obiect X din
ambientul comun.
Ambii indivizi sunt orientaţi unul către celălalt şi către X, iar
comunicarea este concepută ca procesul care susţine această orientare,
în sensul că menţine simetria relaţiei dintre cele trei elemente, trans-
miţând informaţii despre orice fel de schimbare şi permiţând
adaptarea. Modelul presupune că, la orice moment dat, sistemul ABX
este <stabil> sau în echilibru.” (Denis McQuail, 1999, p.37)
Mai simplu, modelul lui Newcomb poate fi transpus în expresia
AXB, unde A şi B sunt indivizii care comunică, iar X este mediul comun.
2. Modelul Westley-MacLean
Acest model se inspiră din paradigma asupra comunicării inter-
personale a lui Newcomb, precum şi din teoria „echilibrului şi a co-
orientării” a lui Heider (1946) şi L.A. Festinger (1957).
Cei doi autori americani şi-au expus modelul în 1957, publicân-
du-l în „Journalism Quarterly”, vol.34, sub titlul: „A conceptual
model for communication research”.
Luând ca punct de plecare modelul ternar al lui Newcomb,
Westley şi MacLean au interpus un al patrulea element, care repre-
zintă activităţile de intermediar între A şi B ale comunicatorului de
masă. A şi B sunt, respectiv, cei care au de transmis un mesaj ce ur-
măreşte un scop şi audienţa sau publicul.
Noul element, C, are „un rol de canal”, acţionând simultan ca
agent al aşa-zisului comunicator al publicului.
Efectul prezenţei lui C în sistemul comunicaţional este de a extinde
contextul X către care se poate orienta auditorul, de a pune în contact pe
A şi B care se află la distanţă şi nu ar putea comunica în absenţa sa. Rolul
lui C este acela de a opera o selecţie între comunicatori, în favoarea celor
ale căror mesaje sunt considerate cele mai relevante în raport cu nevoile
publicului sau care îndeplinesc alte criterii de selecţie. Autorii propun
acest model ca adecvat pentru orice sistem de comunicare care depăşeşte
situaţiile de interacţiune directă. (Denis McQuail, 1999, p.38)
Modelul conceptual propus de Westley şi MacLean depăşeşte
simpla relaţie de comunicare, deschizând o perspectivă globală asupra
comunicării de masă.
Iată schema comunicării de masă (Westley-MacLean):
172 ION HAINEŞ
A: aşa-zisul comunicator sau „susţinător”

B: un membru al publicului
fBA
X1
X1 fCA
X2
X2
X3 X3 X’ X”
A C B
X3m
X3c
X4 fBC
X4
.
.
.
X∞
C: organizaţia mass-media şi agenţii săi care controlează canalul

X: orice eveniment sau obiect din contextele A, B, C, care este subiect al comunicării
f: feed-back
Sursa: Denis McQuail, 1999, p.176
Acest model ilustrează cum mesajele transmise de C lui B (X")

reprezintă selecţii pe care C le face atât asupra mesajelor pe care i le
transmite A (X'), cât şi asupra celor din propriul câmp perceptiv (X3C,
X4), care pot sau nu să fie mesaje (X) în câmpul lui A. Feed-back-ul
are loc nu numai de la B la A (fBA) şi de la B la C (fBC), dar şi de la C
la A (fCA).
În situaţia comunicării de masă, un mare număr de C-uri recepţio-
nează de la un foarte mare număr de A-uri şi transmit unui extrem de
mare număr de B-uri, care recepţionează simultan mesaje de la alte C-uri.
Acest model ilustrează o serie de trăsături distinctive ale secven-
ţei de evenimente care au loc în comunicarea de masă, ca şi relaţia
dintre elementele implicate în acest proces, în special între cele trei
elemente de bază, care sunt comunicatorul, canalul şi audienţa.
Procesul de comunicare poate fi privit din perspectiva fiecăruia
dintre aceste trei elemente, imaginea fiind oarecum alta de fiecare
dată. Principala intenţie a modelului este de a prezenta organizaţiile
mass-media şi pe cei care lucrează în ele ca ocupând o poziţie
intermediară între „audienţă”, pe de o parte, şi evenimente, sau
perspective şi interpretări, pe care cei care le susţin („susţinătorii”)
doresc să le transmită audienţei (sau unei părţi a ei), pe de altă parte.
Poziţia intermediară este numită de autorii modelului ca având
rol de „canal de transmisie” sau rol de „paznic al barierei”. Poziţia
intermediară are un caracter dual, fie „urmărind un scop” (în acest caz
fiind vorba despre transmiterea unor mesaje de la un „susţinător” care
are în vedere un anumit public ţintă), fie „fără scop” (în acest caz
vizând transmiterea evenimentelor neplanificate care se petrec în lume
către publicul larg).
Westley şi MacLean subliniază ideea neutralităţii şi a caracterului
intermediar al filtrului reprezentat de comunicarea de masă. Modelul
implică totuşi o activitate de selectare şi editare ca o componentă
esenţială în procesul comunicării de masă, ceea ce o diferenţiază de cele
mai multe forme de comunicare în care contactul nu este imediat.
Procesul de selectare are un dublu aspect: este o problemă de
alegere a acelor obiecte şi evenimente din lume asupra cărora vor fi
transmise relatări publicului, ca şi o alegere a potenţialilor
comunicatori sau susţinători. Dar este şi o problemă de interpretare a
nevoilor şi intereselor potenţialilor membri ai audienţei. Astfel mass-
media creează o anumită structură a aşteptărilor publicului şi
transformă conglomeratul audienţei în ceva calitativ diferit - o serie de
publicuri sau subaudienţe distincte.
Mass-media ne extind universul, făcându-ne disponibile infor-
maţii din care să selectăm liber, conform nevoilor noastre.
Procesul global al comunicării de masă poate fi privit în trei
moduri diferite:
a) din perspectiva mass-media, procesul constă în selectarea
comunicatorilor şi mesajelor cu scopul de a satisface nevoile
comunicative ale unei anumite audienţe sau public.
174 ION HAINEŞ
b) din perspectiva aşa-zişilor comunicatori, problema este
obţinerea accesului la mijloacele de transmisie pentru ca mesajul lor
să ajungă la auditoriul vizat.
c) din perspectiva publicului, procesul constă în selectarea
mesajelor utile din întreaga gamă a mesajelor care îi stau la dispoziţie.
(Denis McQuail, 1999, p.176-179)
O versiune conceptuală unică a comunicării de masă este
imposibil de imaginat. Aceasta se datorează şi diferenţelor de
perspectivă prezentate mai sus, care determină adoptarea unor modele
comunicaţionale diferite pentru a acoperi diversitatea. Astfel, pentru
comunicatorul care doreşte să convingă, să transmită informaţii şi
experienţă unei anumite audienţe, este adecvat un model
comunicaţional de bază reprezentat ca o relaţie lineară între sursă şi
receptor.
Pentru auditor, un model al atenţiei şi percepţiei selective faţă de
context este mai aproape de realitate. Pentru organizaţiile mass-media,
procesul este mai puţin unul de comunicare, cât unul de producţie
culturală pentru o anumită piaţă.
Fiecare sistem ia de la celelalte ceea ce îi trebuie pentru propria
funcţionare.
Meritul acestui model constă şi în relevarea însemnătăţii
sistemului mediator C (mass-media) şi a funcţiilor sale, deschizând
calea pentru analiza caracterului activ, creator al culturii de masă.
Acest model anunţă paradigma funcţionalistă a comunicării de
masă: C (mass-media) reprezintă un mediator care are funcţia de
transmite către B mesaje de care auditoriul are nevoie pentru a se
orienta în mediul social şi pe care doreşte să le transmită pentru a
influenţa comportamentul publicului şi a-l integra în mediu.
Activitatea media este complexă: selectează informaţii care vor
acoperi nevoile şi interesele lui B (public). C lucrează într-un context
de concurenţă cu alţi C. Orientarea funcţională a modelului rezultă şi
din criteriul selectivităţii. A realizează o selecţie a evenimentelor din
mediul real sau mesaje primare (Xi) de la sursa originară, B selectează
mesaje transmise de C (X").
Modelul a fost criticat pentru orientarea sa behavioristă şi
abordarea funcţionalistă, supraestimând forţa de autoreglare şi de
integrare a procesului comunicaţional.
De asemenea, pentru subestimarea rolului important pe care îl
au în comunicare alte surse ale informării decât mass-media: familia,
grupurile de muncă, de prieteni, reţelele formale şi informale existente
în societate. Modelul nu dezvăluie relaţiile ascunse dintre sistemul
mediator al comunicării şi forţele sociale care deţin puterea şi
capacitatea manipulatoare a acestora.
176 ION HAINEŞ
CAPITOLUL VIII
PARADIGME ALE INFLUENŢEI SELECTIVE
1. Paradigma behavioristă a comunicării şi influenţa socială

Într-un capitol anterior (Capitolul V), am prezentat trăsăturile
generale ale modelului behaviorist (psihologist) al comunicării.
Revenim asupra lor în perspectiva analizei comparative faţă de
abordarea funcţionalistă care îi va lua locul şi care va propune o nouă
viziune asupra procesului de comunicare.
Behaviorismul a reprezentat una din primele încercări teoretice
de abordare a comunicării inspirat de sintagma lui Harold Lasswell,
de influenţare a indivizilor, apelând la două strategii de persuadare –
strategiile agresive, de o maximă intensitate emoţională (tehnica
„piciorul-în-prag”, „trântirea-uşii-în-nas”) şi strategiile conformis-
mului, care sugerează tendinţa auditoriului spre acceptarea ideilor
celor mai larg răspândite. Persuadarea este un factor de influenţă
socială. Ea presupune convingerea auditoriului (a publicului), ceea ce
provoacă o modificare emoţională, intelectuală şi comportamentală a
acestuia. Scopul persuadării este schimbarea opiniilor şi
convingerilor, a comportamentului şi a preferinţelor. Credibilitatea
este una din condiţiile esenţiale ale eficienţei acestui proces.
Convingerea vine din sursele care sunt cele mai apropiate de individ,
care inspiră autoritate şi putere, simpatie şi afecţiune. Problema
credibilităţii se pune şi în cazul comunicării de masă, unde mijloacele
de informare sunt supuse deformărilor, subiectivităţii, manipulării,
divergenţelor de opinii.
O excelentă sinteză a trăsăturilor comunicării de masă în
viziunea modelului behaviorist prezintă Ioan Drăgan:
 concepţie unilineară a comunicării, înţeleasă ca un proces de
sens unic mergând de la emiţător la receptori (emiţătorii fiind
factorul activ şi determinant al efectelor la nivelul receptorilor);
 publicul este prezumat a constitui o masă atomizată de
indivizi anonimi, pasivi, identici şi cu totul vulnerabili în
faţa mesajelor lansate de comunicatori; oamenii răspund în
mod identic semnalelor comunicaţionale;
 schema procesului de comunicare este definită ca o relaţie
univocă şi mecanică de genul stimul-răspuns; efectele mass
-media sunt răspunsuri cvasiautomate la stimulii mediatici;
 o reprezentare hipertrofiată a capacităţii media de a influenţa pu-
blicul: efectele media erau definite prin imaginea a ceea ce s-a
numit „injecţia hipodermică” (efectul atotputernic al media –
efectul este cu atât mai mare cu doza injectată este mai
puternică);
 funcţiile şi acţiunea media sunt esenţialmente de natură
persuasivă, diferenţa dintre comunicare şi propagandă
fiind dacă nu ignorată cel puţin estompată;
 absenţa ideii caracterului structurat şi deci diferenţiat al
publicului;
 ignorarea contextului socio-cultural al producerii şi
reproducerii mesajelor, al efectelor media (grupurile,
comunităţile şi relaţiile interpersonale sunt absente din
câmpul receptării). (Ioan Drăgan, 1996, p.158-159)
Modelul psihologic (behaviorist) asupra comunicării de masă a
fost expresia unui context istoric în evoluţia mass-media. Sociologul
Ioan Drăgan consideră că trei împrejurări au susţinut acest model:
178 ION HAINEŞ
1) primul, dar mai ales cel de-al doilea război mondial au
valorizat reprezentarea comunicării ca propagandă şi ca
persuasiune puternică;
2) experienţa propagandei totalitare (comunistă şi nazistă) a
alimentat ideea că propaganda şi instrumentele ei dispun de
puteri nelimitate de a influenţa şi manipula masele;
3) psihologia comportamentală şi cea psihanalitică constituiau în
epocă principalele cadre teoretico-metodologice de abordare
a comunicării, asociate cu teoriile psihologice ale „mulţimi-
lor”. (Ioan Drăgan, op.cit., p.159)
2. Comunicarea ca proces de influenţă

Definind obiectivele comunicării, Nicki Stanton afirma: „Ori
de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm
să educăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul
procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri
principale:
 să fim receptaţi (auziţi, citiţi);
 să fim înţeleşi;
 să fim acceptaţi;
 să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de
atitudine).” (Nicki Stanton, 1995, p.1)
La rândul său, Denis McQuail spunea: „O trăsătură a tuturor
proceselor de comunicare este aceea că întreaga comunicare antrenea-
ză schimbarea. Ori de câte ori are loc comunicarea se produce o
schimbare de stare - se întâmplă ceva care modifică relaţia participan-
ţilor unul faţă de celălalt sau faţă de lumea exterioară.” (Denis
McQuail, 1999, p.34)
Schimbarea presupune, desigur, influenţa. Influenţa poate
însemna determinarea celuilalt de a se conforma, o similitudine de
gândire şi comportament între emiţător şi receptor, acceptarea de către
receptor a gândurilor şi atitudinilor emiţătorului. Influenţa este un
mijloc simbolic de persuasiune. Schimbarea provocată în cealaltă
persoană înseamnă a deţine o putere asupra ei.
Această echivalează cu o anumită abilitate din partea emiţătoru-
lui, dar şi cu satisfacerea unor nevoi, aşteptări din partea receptorului
(persoana influenţată).
Comunicarea presupune întotdeauna o relaţie socială între parti-
cipanţi. Din acest punct de vedere, teoreticienii au considerat că există
trei procese esenţiale de influenţă socială, cu referire specială la
schimbarea opiniei şi la comunicare.
Acestea sunt: conformarea, identificarea şi internalizarea.
Conformare înseamnă „acceptarea influenţei în speranţa obţinerii
unui răspuns dorit de la celălalt, sub forma unei recompense sau a
evitării unei pedepse”. Identificarea are loc „atunci când un individ
adoptă un comportament inspirat de o altă persoană sau grup, pentru
că acesta este asociat cu o auto-definire satisfăcătoare raportată la
acea persoană sau grup”. (Denis McQuail, op.cit., p.150)
În ambele cazuri, schimbarea sau influenţa sunt legate de o sursă
exterioară şi depind de sprijinul social. Internalizarea se referă la o
schimbare „congruentă” cu „sistemul de valori” al persoanei care
acceptă influenţa: „individul adoptă poziţia comunicatorului pentru că
o consideră utilă în soluţionarea unei probleme, sau pentru că este
apropiată de propria sa orientare, sau cerută de propriile sale valori”
(Idem, p.150).
Fiecare dintre cele trei forme de influenţă este caracterizată de a-
numite condiţii prealabile şi de anumite consecinţe, care privesc baza
acceptării influenţei, baza puterii agentului de influenţă, probabilitatea
permanenţei efectelor.
Influenţa este, deci, rezultatul unui anumit tip de relaţie între
emiţător şi receptor, relaţie afectată de situaţia în care se află cei doi.
Denis McQuail analizează diferitele tipuri de influenţă
180 ION HAINEŞ
exercitată prin intermediul comunicării, având în vedere
următoarele elemente:
a) situaţia sau contextul în care are loc comunicarea;
b) caracteristicile comunicatorului şi ale mesajului;
c) caracteristicile receptorului;
d) sub-procese ca acordarea de atenţie, înţelegerea, acceptarea;
e) diferitele tipuri de efecte implicate. (Denis McQuail, op.cit.,
p.152)
Contextul sau situaţia pot varia. Comunicatorului i se pot atribui
diferite grade de prestigiu sau de credibilitate. Conţinutul poate varia
în funcţie de afinitatea şi relevanţa subiectului în raport cu receptorul
sau în funcţie de stilul şi tipul de abordare folosite. Receptorii
mesajelor diferă între ei prin receptivitatea faţă de sursă sau mesaj.
Influenţa poate produce o mai mare varietate de efecte despre care
vom vorbi într-un capitol ulterior.
Comunicarea este un proces care implică o relaţie socială.
Încercând să facă o clasificare a tipurilor de influenţă prin intermediul
comunicării, Denis McQuail apelează la comentarea de către French
şi Raven a bazelor puterii sociale, care propun cinci tipuri de relaţii de
putere între un „agent” comunicativ şi un receptor, accentul căzând pe
relaţia interpersonală.
Cele cinci baze ale puterii sau influenţei sunt următoarele: 1) pute-
rea recompensatoare, 2) puterea coercitivă, 3) puterea legitimă, 4) puterea
referenţială, 5) puterea expertului. (Denis McQuail, op.cit., p.154-155)
1. Puterea recompensatoare este definită ca „putere a cărei
bază este abilitatea de a răsplăti”, referinţa primă fiind promisiunea
sau oferirea unor avantaje materiale - în special bani sau poziţie
socială. Transferată la influenţa comunicaţională, recompensa ar
trebui concepută în termenii satisfacerii unor dorinţe ale receptorului.
2. Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se aş-
teaptă să fie pedepsit de agent (comunicator) dacă „nu se conformează
încercării de influenţă” a acestuia.
Puterea coercitivă are efect negativ, cu implicaţii foarte diferite
pe termen lung pentru relaţia dintre participanţi.
3. Puterea referenţială se bazează pe identificarea receptorului
cu agentul, identificarea fiind definită ca „sentiment al identităţii” sau
„dorinţă de unificare”. Autorii subliniază importanţa conceptului de
„grup de referinţă” şi a celui de „sugestie de prestigiu”. O persoană sau
un grup de prestigiu constituie un model de referinţă, cu care încearcă să
se asocieze sau identifice alţii, care le adoptă atitudinile sau
convingerile.
(Exemple: adoptarea modului de a vorbi şi a celui de a se îmbră-
ca al eroilor din mass-media, paralelisme puse sub semnul influenţei
între prieteni, persoane cu acelaşi statut, profesori şi elevi, lideri şi
susţinători etc.)
4. Puterea legitimă se bazează pe înţelegerea de ambele părţi a
faptului că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalţi.
Această acceptare a influenţei poate fi reprezentată de o relaţie între
roluri, ca între profesor şi elev sau părinte şi copil, dar poate exista şi
pe baza unei angajări reciproce.
5. Puterea expertului este influenţa care se bazează pe
atribuirea unor cunoştinţe superioare agentului, care au efect asupra
structurii cognitive a receptorului. Exemple: străinul care acceptă
recomandările unui localnic, persoanele care află informaţii din ziare,
studentul care învaţă după un manual sunt cu toţii influenţaţi de
comunicare pe baza puterii expertului.
Desigur, influenţa exercitată prin intermediul comunicării
presupune diverse combinaţii, ea nu se reduce la o singură sursă de
putere.
Denis McQuail analizează, de asemenea, influenţa din
perspectiva nevoilor receptorului. El realizează o abordare funcţională
a influenţei comunicative, apelând, de data aceasta, la „modelul
182 ION HAINEŞ
raţional”, propus de Daniel Katz, model care consideră că omul îşi
utilizează raţiunea şi spiritul critic pentru a-şi construi opiniile şi
credinţele. În opinia lui Katz, efectele comunicării pot fi interpretate
în termenii nevoilor diferite ale celor care recepţionează mesajele. El
realizează o clasificare a principalelor „funcţii pe care atitudinile le
îndeplinesc în raport cu personalitatea, în termenii bazei lor
motivaţionale, în: instrumentale, adaptative sau utilitare; ego-
defensive, de autoapărare; expresive valoric; cognitive.” (Denis
McQuail, op.cit., p.157-158)
a) „Funcţia adaptivă” este explicată prin maximizarea şi
minimizarea pedepsei. Motivaţia este utilitară şi calculativă:
„Atitudinile şi deprinderile faţă de anumite obiecte, persoane şi
simboluri se formează în raport cu măsura în care acestea satisfac
anumite nevoi. Cu cât ele sunt mai aproape de efectiva satisfacere a
unor nevoi şi sunt mai clar percepute ca relevante în acest sens, cu
atât este mai mare probabilitatea formării unei atitudini pozitive faţă
de ele.”
b) Funcţia ego-defensivă (de autoapărare) se referă la tendinţa
indivizilor de a încerca să menţină o imagine de sine acceptabilă,
favorabilă şi în acord cu imaginea pe care o au ceilalţi despre ei:
„mecanismele prin care individul îşi protejează ego-ul de propriile
impulsuri de respingere şi de forţele care îl ameninţă dinafară, ca şi
metodele prin care îşi reduce anxietatea creată de astfel de probleme,
sunt cunoscute sub numele de mecanisme de autoapărare.” În termenii
comunicării, aceasta implică o receptare extrem de selectivă a
mesajelor venite din partea celorlalţi şi din mediul înconjurător,
reinterpretându-le sau repercepându-le pe cele care ar putea ameninţa
eul sau pur şi simplu neluându-le în seamă, răspunzând diferenţiat
acelora utile în menţinerea unei imagini de sine coerente şi
acceptabile.
c) Funcţia expresiei valoare are o natură asemănătoare cu
precedenta - atitudinile care exprimă valori dau claritate imaginii de
sine, dar o şi modelează mai aproape de propria dorinţă”. Această
funcţie determină o atenţie şi un răspuns selective la mesaje, implicând
în plus şi un proces de identificare, cu rol esenţial în exercitarea
influenţei.
d) Funcţia cognitivă se referă la nevoia oamenilor „de a da sens
la ceea ce ar apărea altfel drept un univers neorganizat şi haotic”.
Această funcţie are o largă relevanţă pentru comunicare, în special
pentru comunicarea de masă. Ea se raportează la nevoia noastră de a
înţelege evenimentele care ne afectează în mod direct viaţa şi de a avea
un cadru de referinţă coerent şi stabil pentru a ne organiza experienţa.
În opinia lui Denis McQuail, adoptarea punctului de vedere suge-
rat de Katz modifică perspectiva tipologiei lui French şi Raven, în sen-
sul că schimbarea constă în a considera influenţa drept rezultat nu al re-
laţiei dintre transmiţător şi receptor, ci al celei dintre mesaj şi receptor.
Modelul „utilizărilor şi gratificaţiilor”, despre care vom vorbi
mai pe larg într-un capitol ulterior, consideră că nevoile izvorâte din
contextul social şi dispoziţiile psihologice individuale determină în
mare sau modelează atât utilizările mass-media cât şi răspunsul la
conţinutul mediatic.
Orientarea către un anumit mesaj este condiţionată de aşteptarea
receptorului de a primi sprijin în rezolvarea propriilor probleme.
Efectele mass-media sunt determinate de aceste aşteptări. Denis
McQuail dă şi câteva exemple concrete privind procesul de influenţă
ghidat de nevoile receptorului.
Astfel, el vorbeşte de „nevoia identificării cu un grup de referin-
ţă sau model”, care poate face ca atenţia acordată mijloacelor de
comunicare de masă să ia forma conformismului şi adoptării unor
tipare comportamentale şi culturale promovate de conţinutul
mediatizat.
Un alt exemplu priveşte „nevoia de securitate şi linişte”, care stă
184 ION HAINEŞ
la baza unor cu totul alte utilizări ale mass-media.
Un al treilea exemplu se referă la „motivaţia utilizării conţinu-
tului mediatic pentru a genera şi întreţine interacţiunea cu ceilalţi, fie
ca subiect de conversaţie, fie pentru a susţine rolul informal de
informator, consultant, participant la discuţii sau lider de opinie”.
Cercetările asupra efectelor comunicării au condus la concluzia
că „variabila sociologică cheie în cadrul procesului de influenţă este
susţinerea acceptării influenţei prin intermediul unor persoane
cunoscute de subiect şi considerate demne de încredere sau prin
normele şi definiţiile care funcţionează în grupul de referinţă sau în
cadrul instituţional.” (Denis McQuail, op.cit., p.163)
Toate acestea ne obligă să vorbim despre teoriile influenţei
selective, despre paradigma expunerii şi percepţiei selective , care
vor conduce la abordarea funcţionalistă a mijloacelor de
comunicare de masă şi la celebrul model al lui Lazarsfeld şi
Berelson, pe care-l vom discuta în paginile următoare.
3. Teoriile influenţei selective

Trecerea de la teoria injectării hipodermice (sau a glonţului
magic, cum a mai fost numită) la teoriile influenţei selective a fost
una a tranziţiei de la o conceptualizare relativ simplă la conceptuali-
zări foarte complexe. Dintr-odată, toţi factorii - atât psihologici, cât şi
sociologici - care deosebeau oamenii unul de altul apăreau ca potenţi-
ale variabile care interveneau în procesul influenţei. În cadrul relaţiei
stimul (S) - mesajul transmis prin mass-media - şi răspuns (R),
acestea produceau schimbări în sentimente, mod de gândire sau de
acţiune provocate la membrii publicului care erau influenţaţi de acel
mesaj. În locul situaţiei S-R din cadrul teoriei glonţului magic, fără
factori care să intervină între mijloacele de comunicare şi mase,
existau acum mai multe seturi de variabile care interveneau şi care
modificau relaţia dintre ele (vezi schema).
S diferenţe individuale R
categorii sociale
S sau subculturi R
S relaţii sociale R
Teorii ale influenţei selective

Sursa: Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.198
Fiecare set de factori influenţa modul selectiv în care publicul
urmărea mass-media, interpreta mesajele, reţinea acele mesaje şi era
influenţat în acţiunile sale.
Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach consideră că există patru
principii care guvernează acţiunile membrilor publicului ce sunt influen-
ţaţi de aceste trei seturi de variabile care intervin. Acestea sunt: atenţia
selectivă, percepţia selectivă, reamintirea selectivă şi acţiunea selectivă.
Să le analizăm pe rând:
1. Principiul atenţiei selective

a) Diferenţele individuale în structura cognitivă au drept
rezultat pattern-uri distincte de atenţie faţă de mesajele mass-media.
Oamenii nu pot fi receptivi la tot ce se îndreaptă spre ei. Ei îşi creează
„filtre mentale” care selectează cantităţi uriaşe de informaţii. Atenţia
lor se limitează la un set restrâns din mesajele care li se adresează. Ei
urmăresc ce le place, ce-i interesează.
Cei care vor să fie la curent cu evenimentele cotidiene urmăresc,
mai ales, ştirile, cei care sunt preocupaţi de sănătatea lor acordă
atenţie mai mare informaţiilor medicale etc.
b) De asemenea, apartenenţa la o categorie socială influenţea-
ză atenţia: problemele religioase sunt recepţionate cu entuziasm de
către credincioşi şi prezintă prea puţin interes pentru publicul laic.
Cei care au o educaţie limitată şi un venit redus vor urmări mai
186 ION HAINEŞ
ales la televizor emisiunile sportive (meciurile de fotbal), evitate
de cei cu un nivel mai înalt de educaţie şi cu mai mulţi bani. La fel,
cei din mediul rural, urban şi alţii aparţinând altor categorii sociale cu
subculturi distincte prezintă diferenţe bine definite în privinţa atenţiei
asociate diferitelor forme de mesaje mass-media.
c) Oamenii care şi-au creat legături sociale strânse vor urmări
subiecte care prezintă interes pentru prietenii sau familiile lor.
Prieteniile pot constitui influenţe puternice asupra oamenilor în
dirijarea lecturilor lor, a preferinţelor de vizionare şi de audiere.
Relaţiile sociale pot chiar determina canalizarea atenţiei individului
către un conţinut informaţional care depăşeşte sfera sa de interes
(Femeile care suportă meciurile de fotbal pentru a-şi mulţumi soţii).
2. Principiul percepţiei selective

Acest principiu funcţionează după aceleaşi criterii amintite
anterior. Astfel:
a) datorită diferenţei dintre factorii cognitivi, cum ar fi interese,
convingeri, cunoştinţe anterioare, atitudini, necesităţi şi valori,
indivizii vor percepe orice stimul complex în mod diferenţiat faţă de
oamenii cu structuri cognitive diferite.
Variaţiile din structura cognitivă fac ca indivizii să asocieze
pattern-uri diferite de semnificaţii şi interpretări pentru orice pattern
de stimuli care ar fi prezentat de mass-media.
b) La fel, membrii unei categorii sociale specifice care generea-
ză subculturile vor atribui pattern-uri distincte de semnificaţii anumi-
tor conţinuturi informaţionale mass-media. Negrii şi albii, veteranii şi
tinerii, de exemplu, vor interpreta diferit mesajele mass-media.
c) Relaţiile sociale influenţează percepţia selectivă şi atribuirea
de semnificaţii. Părinţii care au copii şi părinţii care nu au copii reac-
ţionează diferit faţă de programele de televiziune care conţin scene de
violenţă sau sex.
Principiul percepţiei selective susţine că oamenii cu caracteristici
psihologice, orientări culturale şi apartenenţe sociale distincte vor inter-
preta acelaşi conţinut informaţional mass-media în moduri foarte diferite.
3. Principiul reamintirii selective

Şi acest principiu funcţionează după aceleaşi reguli: anumite
tipuri de conţinut informaţional vor fi reţinute mult timp de către
anumite tipuri de oameni.
Alţi indivizi, cu structuri cognitive, apartenenţă la o anumită
categorie şi legături sociale diferite, pot uita repede aceleaşi informaţii.
4. Principiul acţiunii selective

Nu toţi indivizii vor reacţiona la fel în urma receptării unui
anumit mesaj mass-media. Toate reacţiile lor vor depinde de
influenţele interferate ale variabilelor cognitive, categoriilor,
subculturilor şi legăturilor sociale cu alţi oameni. (Melvin DeFleur,
Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.197-200)
Opinii asemănătoare în privinţa influenţei selective a mesajelor
mass-media exprimă şi Francis Balle, care afirmă: „Influenţa
mijloacelor de comunicare depinde nu numai de mediul în care oamenii
le utilizează, ci şi de ceea ce gândesc şi aşteaptă de la ele.” (Francis
Balle, în Tratat de sociologie (coordonator Raymond Boudon, 1997,
p.610)
Selecţia spontană sau semivoluntară realizată de fiecare individ
la recepţionarea mesajelor cunoaşte mai multe etape, pe care Jean-
Noël Kapferer le numeşte căile persuasiunii.
În opinia lui Francis Balle, receptarea mesajelor apare ca un pro-
ces ce conţine patru fenomene distincte: atenţia, percepţia, înţelegerea
şi memorizarea. (Teoria receptării)
1) Atenţia depinde de nivelul de „alertă” al organismului, nivel
tributar mediului. Se evidenţiază două aspecte esenţiale: selecţia şi
188 ION HAINEŞ
intensitatea. Atenţia se distribuie între mai multe obiecte şi
depinde, în principal, de voinţa de a fi sau nu „intensă”, adică
susţinută.
2) Percepţia constituie un proces activ, ce are loc în cadrul unei
culturi. Percepţia provine şi dintr-o decodare. De aici importanţa
hotărâtoare a contextului cultural, singurul capabil să confere o ultimă
semnificaţie mesajelor difuzate.
3) În privinţa procesului de înţelegere, teoria clasică a informa-
ţiei dă singura definiţie operaţională posibilă: „Există înţelegere
atunci când există corespondenţă între sensul mesajului atribuit de
sursă şi cel atribuit de auditoriu”.
După opinia lui Jean-Noël Kapferer (1978), există numeroşi fac-
tori care influenţează înţelegerea, cum ar fi: viteza de prezentare a me-
sajului, mijloacele de comunicare reţinute - auditive, vizuale sau audio-
vizuale -, simplitatea argumentelor şi numărul lor, redundanţa
mesajului. Folosirea de către „comunicator” a semnelor familiare
auditoriului poate de asemenea să favorizeze înţelegerea. Este
important ca aceste semne să aparţină universului cultural al
auditoriului, acesta variind în funcţie de vârstă, nivel de inteligenţă,
profesie, clasă socială, interese, stil de viaţă, ţară, rasă...”
4) Memorizarea sau, într-un sens mai larg, acceptarea mesajului.
Înţelegerea mesajului nu este o condiţie suficientă acceptării sale:
uneori, ea nu constituie nici măcar o condiţie necesară. Francis Balle
crede că ar trebui mai curând să se vorbească despre autopersuasiune
decât despre persuasiune: ceea ce face posibilă obţinerea unor comu-
nicări persuasive este conţinutul răspunsurilor „cognitive” pe care ea le
scoate la suprafaţă, şi nu acela al mesajului propriu-zis. Memorizarea
mesajelor nu merge, în mod necesar, mână în mână cu „eficacitatea” sa.
Orice schimbare de opinie sau atitudine constituie un univers cu
trei dimensiuni: dimensiunea cognitivă (opiniile de care se ancorează
mesajul); dimensiunea afectivă (gradul de încredere acordat comunica-
torului); dimensiunea conativă (intenţiile de acţiune ale receptorului).
Persuabilitatea este capacitatea destinatarului unei comunicări
de a se lăsa convins sau influenţat.
Cercetările au demonstrat că au o eficacitate mai mare mesajele
ale căror aspecte emotive prevalează asupra aspectelor raţionale
propriu-zise, dar cu condiţia ca aceste mesaje să constituie o invitaţie
la acţiune imediată şi aceasta să provină de la o colectivitate
importantă din punct de vedere numeric. (Francis Balle, op.cit., p.610-
612). un mesaj persuasiv canalizează mai degrabă pasiunile
preexistente decât să creeze altele noi.
4. Modelul Lazarsfeld, Berelson, Gaudet, Katz
La începutul anilor 1940, Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet şi-au
propus elaborarea unui studiu privind impactul campaniei pentru
alegerile prezidenţiale din S.U.A., mediatizate de presa scrisă şi radio
(televiziunea nu exista ca mijloc de comunicare în masă), asupra
alegătorilor. Candidau Wendell Willkie (din partea Partidului
Republican) şi Franklin Roosevelt (din partea Partidului Democrat).
Concluziile acestui studiu au fost publicate în 1944, apoi în 1948 în
faimoasa lucrare The People’s Choice (Cum aleg oamenii), devenită
un prototip al anchetelor privind opiniile în timpul campaniilor
electorale.
Modelul vizează modul în care mesajele transmise prin mass-
media exercită influenţă asupra receptorului. Concluzia la care au
ajuns cercetătorii a fost aceea că mass-media nu au decât o influenţă
minimă în procesul electoral. Unii subiecţi au fost activaţi de către
compania făcută pun mass-media. Ei aveau „predispoziţii latente” de
a vota într-un anume fel, iar mesajele campaniei electorale au
contabilizat toate acele predispoziţii (efectul de confirmare). Alţii erau
deja hotărâţi cum votează încă de la începutul campaniei, iar deciziile
lor au fost consolidate printr-o permanentă selecţie a mesajelor din
mass-media. Doar în puţine cazuri deciziile de vot iniţiale au fost
190 ION HAINEŞ
schimbate radical de către mesajele comunicate prin mass-media.
Explicaţia acestor rezultate se află în diferenţierile sociale.
Influenţele exercitate de diversele categorii sociale asupra intenţiilor
de vot şi asupra atitudinii faţă de mijloacele de comunicare de masă se
datorează unui complex de variabile, cum ar fi: vârsta, afilierea
politică, sexul, rezidenţa rurală în comparaţie cu cea urbană, statutul
economic, educaţia. Apartenenţa la o categorie socială determina
interesul şi conducea la luarea unor decizii.
S-a demonstrat că rolul relaţiilor sociale informale, cele
implicate de conceptul grupului primar (oameni care au legături
afective strânse, membrii unei familii, prietenii apropiaţi) este foarte
important. Aceasta a dus la deschiderea unei noi perspective asupra
procesului de comunicare de masă. S-a constatat astfel că
transmisia mesajelor mass-media către public nu este directă; unele
persoane sunt mai expuse decât altele influenţei mesajelor. S-a ajuns
la concluzia că există un flux al informaţiilor în două trepte: mai întâi,
de la mass-media către indivizi relativ bine informaţi, care urmăresc
frecvent comunicările de masă; apoi, prin canale interpersonale, de la
aceşti indivizi către persoane care erau expuse mai puţin direct mass-
media şi care depindeau de alţii pentru a fi informaţi.
Acest proces de comunicare s-a numit fluxul de comunicare în
doi paşi. În lucrarea Personal Influence. The Part Played by the
People in the flow of Communication (1955), P.Lazarsfeld şi E.Katz
sunt cei care au emis teoria celor doi paşi în comunicare („the two-step
flow of communication”). Tezele lor fundamentale sunt următoarele:
a) Ţesutul fundamental pe care se fundează valorile sunt relaţiile
interpersonale.
b) Relaţiile interpersonale presupun comunicarea interpersonală.
c) Mass-media influenţează publicul prin intermediul comunică-
rii interpersonale. (Gina Stoiciu, 1981, p.29)
E.Katz constată că acţiunea mass-media asupra publicului nu se
exercită direct, ci prin intermediul liderilor de opinie, indivizi ce se
bucură de autoritate, sunt mai activi şi mai înzestraţi în grupurile lor de
apartenenţă, recepţionează mai multă informaţie, o comunică celorlalţi
şi, astfel, exercită influenţă asupra modului lor de a prelua informaţia.
Pe baza acestor constatări s-au întreprins cercetări speciale
privind trăsăturile liderilor de opinie şi procesul influenţei personale.
Robert K.Merton, reluând teoria celor doi paşi în comunicare,
dezvoltă ideea dublei influenţe a comunicării interpersonale şi a
comunicării de masă. (Mass-Persuassion, 1946)
Trăsăturile generale ale liderilor de opinie:
1) sunt persoane care în cursul contactelor personale cotidiene
influenţează în mod regulat opiniile şi deciziile celorlalţi într-una sau
mai multe probleme;
2) sunt cu deosebire interesaţi şi activi în chestiunile publice;
3) sunt mari consumatori de media expunându-se sistematic şi
mai mult decât ceilalţi la media;
4) deţin o cantitate superioară de informaţii în diferite domenii;
5) interpretările lor sunt un reper pentru judecarea mesajelor
distribuite prin mass-media. (Apud Ioan Drăgan, 1996, p.150)
Robert K.Merton defineşte două tipuri de opinie: lider local şi
lider cosmopolit.
Liderul local:
 este, de regulă, născut în localitatea respectivă sau în regiune;
 are o reţea variată şi bogată de relaţii în comunitate;
 consumă media peste media, dar citeşte mai ales ziare şi
reviste locale;
 se interesează îndeosebi de asociaţiile care favorizează
contactele personale;
 la radio ascultă mai ales ştirile scurte.
Liderul cosmopolit:
 este originar din altă regiune, fiind mai puţin ataşat comunităţii;
192 ION HAINEŞ
 este mai selectiv în relaţiile personale, acceptându-i pe cei de
acelaşi nivel social cu al său;
 preferă asociaţiile urmărind obiective specifice;
 în consumul său de media precumpănesc ziarele şi revistele
de difuzare naţională;
 la fel şi în ce priveşte radioul;
 este interesat îndeosebi de analiză şi comentarii de presă.
Diferenţele dintre cele două tipuri sunt de natură profesională:
pentru liderul cosmopolit ziarele şi revistele reprezintă funcţional o le-
gătură cu lumea exterioară comunităţii, ajutându-l să-şi învingă senti-
mentul de izolare şi să-şi menţină competenţa în probleme şi subiecte
care depăşesc localismul; pentru liderul local ziarele şi revistele sunt un
element de integrare şi de autoritate în subiecte şi probleme locale.
Liderul local este multiform (îşi exercită influenţa în probleme
şi domenii variate), pe când liderul cosmopolit este uniform şi
specializat. (Ioan Drăgan, op.cit., p.151)
S-a ajuns, deci, la concluzia că liderii de opinie nu erau doar
simpli transmiţători de informaţii, ei aveau un rol important în inter-
pretarea mesajelor venite din mass-media, ajutând la conturarea
intenţiilor de vot ale celor care primeau informaţiile. Relaţiile sociale
informale interveneau şi modelau modul în care oamenii selectau
mesajele mass-media, le interpretau şi acţionau în consecinţă. De aici,
teoria efectelor minimale le influenţei exercitate de mass-media şi
rolul deosebit de important al influenţei personale, al relaţiilor inter-
personale şi al liderilor de opinie.
Se conturează, astfel, trăsăturile principale ale comunicării
interpersonale în comparaţie cu cele ale comunicării politice:
a) legăturile personale sunt neangajate ideologic
Opiniile celorlalţi sunt mai influente atunci când sunt exprimate
ca reacţii fireşti ale interesului individual şi nu ca funcţii politice.
Relaţiile personale dispun de un plus de receptabilitate deoarece
dorinţa cea mai acută a individului este aceea de reconfirmare a
propriilor opinii în dialogul cu semenii şi oglindirea acestora în
gândirea celor cu care intră în contact.
Atunci când exercitarea influenţei se face într-un mediu amical
şi nu agresiv ideologic, barajul influenţei politice este înlăturat.
Zvonurile, sugestiile tacite provoacă reacţii mult mai puternice
în modificarea convingerilor decât încercările vădite de persuadare.
„Am auzit de la ...”, „Am aflat din întâmplare că ...” sunt formule mai
puternice decât mesajele cu o înaltă încărcătură ideologică.
b) Întărirea convingerilor partizane, expunerea doar la
opiniile împărtăşite
Indivizii caută acele materiale în care au încredere şi care le
confirmă concepţiile despre lume şi viaţă. Oamenii selectează acele
mesaje de comunicare care le sunt familiare, care le validează
opţiunile. Un număr mai mare de mesaje venite din partea unui curent
politic nu conduce automat la receptarea acestuia, din cauza orientării
partizane a auditoriului. Fidelitatea şi partizanatul comunicaţional
conduc la blocarea opiniilor contrare.
c) Relaţiile personale influenţează persoanele indecise
Studiul lui Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet (The People’s Choice)
menţionează că discuţiile politice au avut o frecvenţă mai mare decât
radioul sau ştirile tipărite (presa instituţionalizată). Cei predispuşi
influenţării, indecişii, cei care iau deciziile în ultimul moment şi care în
campaniile electorale sunt hotărâtoare - îşi bazau deciziile pe conversa-
ţiile particulare şi pe dezbaterile personale şi nu pe mesajele mediatice.
Ce care îşi modifică opţiunile îi menţionează pe prieteni sau pe membrii
familie ca factori majori de influenţare.
d) Flexibilitate în depăşirea rezistenţei faţă de mesajele politice
Discursul politic este unidirecţional şi inflexibil, în timp ce con-
tactul direct este mai persuasiv, se poate mai uşor adapta după reacţii-
le receptorilor. Relaţiile personale au avantajul continuităţii, al adap-
194 ION HAINEŞ
tării contextului dialogului, al subiectului şi chiar al modului de
prezentare. Personalitatea emiţătorului poate fi mai bine pusă în
evidenţă, iar legătura directă dezvăluie slăbiciunile interlocutorului,
punctele de stimulare şi captare a atenţiei.
e) Recompense imediate şi directe
În cazul relaţiilor interpersonale, sancţionarea sau aprecierea
pentru conturarea opţiunilor politice se face imediat. Atunci când un
membru al familiei, un prieten sau un cunoscut ne recompensează
prin acceptare sau ne culpabilizează prin dezacord, reacţia este
imediată şi ne afectează viaţa personală. Jurnaliştii fac apel doar la
aspectele generale ale vieţii individului atunci când încearcă
persuadarea politică, în timp ce relaţia personală conduce la
vizualizarea concretă a efectelor deciziilor electorale.
f) Încrederea în sursele personalizate
Încrederea este un factor major în confirmarea şi formarea
opiniilor. Distanţa fizică dintre cititor şi autorul mesajelor politice nu
poate fi depăşită de cele mai multe ori şi caracterul impersonal pro-
voacă reacţii de respingere faţă de aceste mesaje. Persoanele cărora le
acordă deja încredere în mediul său devin relevante în formarea unei
impresii despre evenimentele politice.
Similitudinile de interese, identitatea de statut fac mult mai uşor
transferul de informaţii. Prestigiul, rolul în grup, conformismul şi
autoritatea sunt criterii de acordare a încrederii.
g) Persuadarea fără convingere
Relaţiile personale îl pot face pe individ să intre în procesul
electoral fără a modifica structura interioară a deciziilor sale. Practic
alegătorii aleg să facă parte dintr-un anumit grup, optează să aleagă
pentru prietenii, familia, colegii lor.
Indiferent de problemele politice ridicate de personalităţile care
intră în dialogul public, de chestiunile dezbătute, alegătorii optează
pentru loialitatea faţă de grupul social căruia îi aparţin. (Doru Pop,
2000, p.66-68)
196 ION HAINEŞ
CAPITOLUL IX
PARADIGMA FUNCŢIONALISTĂ
A COMUNICĂRII DE MASĂ
1. Paradigma funcţionalistă a comunicării de masă.

Trăsături generale
Paradigma funcţionalistă va reprezenta o nouă viziune asupra
comunicării de masă, faţă de abordarea tradiţională, lineară, specifică
paradigmelor din anii ’50. Pentru aceasta este necesară o scurtă
paralelă între cele două modalităţi de abordare, în vederea diferenţierii
lor.
Apelăm la delimitările propuse de Ioan Drăgan (1996, p.51):
1. Primele paradigme concepeau comunicarea de masă ca un fel
de circulaţie lineară, de sens unic, a mesajului de la emiţător către
receptor. Mai târziu, se vor impune modelele „circulare” şi interactive
ale comunicării (circulaţia circulară a mesajului între doi protagonişti
care sunt deopotrivă emiţător şi receptor, în cursul unui proces ciclic).
2. Paradigmele anilor 40-50 concepeau sursa mesajelor ca fiind
„iniţiatoarea şi reglatorul unei relaţii de dependenţă a receptorului”;
noile paradigme vor evidenţia mai ales legăturile şi interacţiunile
dintre verigile lanţului comunicaţional;
3. Cercetările tradiţionale priveau fiecare element al comunicării
ca „un simplu obiect fizic izolabil din contextul în care există”, pe
când noile cercetări recunosc importanţa determinantă a contextului
comunicării şi cer să se ţină seama de acesta;
198 ION HAINEŞ
4. Primele cercetări considerau mesajul „ca atare” (mesajul
echivalent cu conţinutul explicit vehiculat), ignorându-se aspectele
„metacomunicaţionale” şi constatative ale mesajului, caracterul
„negociat”, interpretativ şi interactiv al mesajului.
5. În cercetările iniţiale, comunicarea părea să fie definită printr-
o funcţie sau tendinţă preponderent persuasivă; se pierdea din vedere
faptul că finalitatea definitorie a mass-media este de ordin informativ
şi că acţiunea comunicaţională tinde mai curând spre
comprehensiunea dintre actorii comunicării şi stabilirea unui consens
cel puţin parţial în definirea actualităţii de către partenerii comunicării
- comunicatorii şi receptorii acesteia.
6. Impactul comunicării era circumscris la efecte psihologice
directe asupra indivizilor izolaţi, neluându-se în seamă forţa
integratoare a contextului socio-cultural al comunicării şi a
interacţiunilor grupale ale destinatarilor. Noile paradigme vor reliefa
mai întâi impactul asupra efectelor comunicării al multiplelor reţele
de apartenenţă şi de comunicare ale destinatarilor şi ulterior
importanţa contextelor socio-culturale ale comunicării. Efectele se
relevă a fi mai curând consecinţe sociale şi culturale înscrise în arii
diversificate de interdependenţă. Audienţa structurată, multiplele
trepte ale comunicării şi interdependenţele situaţionale vor conduce la
redefinirea efectelor şi funcţiilor comunicării şi mai ales ale
procesului de receptare.
7. Ideea comunicării ca o relaţie mecanicistă, unidirecţională va fi
treptat înlocuită cu principiul comunicării ca „interdependenţă şi
cauzalitate reciprocă”, ca schimb de informaţii şi interacţiune,
comuniune, integrare în sisteme de canale multiple de comunicare.
Noile paradigme sunt bazate pe principiile interacţiunii şi negocierii, ale
intercomprehensiunii, convergenţei şi globalizării acţiunii
comunicaţionale.
În analiza de tip funcţionalist, comunicarea de masă este văzută
ca „proces social, repetitiv, înscris într-un model şi susceptibil de a fi
tratat prin metode funcţionaliste”. În opinia Ginei Stoiciu (1981,
p.36), „ipotezele funcţionaliste sunt de tipul: un element i, obiectul
analizei, apare într-un sistem s; analiza tinde să arate că atunci când i
este într-un sistem s cu o ambianţă ce şi ci (condiţii externe şi condiţii
interne), i are efecte care satisfac exigenţele funcţionale ale lui s.
Exigenţa fundamentală este, în acest caz, ca obiectul analizei să fie un
element standard, repetitiv şi înscris într-un model.”
Cercetătoarea consideră că „alte tipuri de analiză au urmărit să
pună în evidenţă fie existenţa instituţională a unui canal de
comunicare, fie, prin comparaţie, structurile instituţionale şi
organizaţionale ale mai multor canale de comunicare în masă.”
(op.cit, p.36)
Funcţionalismul este o reacţie împotriva behaviorismului.
Conceptele de libertate, autonomie şi individualism sunt elemente
definitorii ale funcţionalismului. „În timp ce behavioriştii îi
considerau pe consumatori influenţabili şi slabi, asimilând mijloacele
de informare cu nişte întreprinderi de manipulare, funcţionaliştii
deplasează axul preocupărilor spre slăbiciunea mijloacelor de
informare şi autonomia consumatorilor, cărora le scoate în evidenţă
raţionalitatea comportamentului.” (Bernard Miège, 1998, p.32).
Bernard Miège afirmă că funcţionaliştii sunt printre primii care susţin
ideea conform căreia „mediile de informare în masă contribuie la
<democratizarea> culturii, chiar dacă este vorba de o cultură care
împrumută mult din cultura populară, aceasta făcând obiectul unor
cerinţe din partea consumatorului a cărui părere, pentru prima oară în
istorie, este cercetată prin intermediul anchetei.” (Idem)
Aceste poziţii sunt însoţite de cercetarea funcţiilor sociale
asigurate de mijloacele de informare.
Francis Balle clasifică cercetările inspirate din abordarea func-
ţionalistă în trei categorii (Raymond Boudon, 1997, p.617):
200 ION HAINEŞ
1) Cercetătorii care încearcă să identifice toate acele lucruri
de care oamenii se simt privaţi când nu mai au ziare la dispoziţie.
Profitând de greva unui ziar new yorkez din 1945, Bernard Berelson
(1949) deschide calea unor astfel de cercetări, întrebându-i pe oameni
ce le lipseşte. A fost pus în lumină caracterul de neînlocuit al
cotidianului, raportat la celelalte mijloace de comunicare.
2) Cercetătorii care iau în considerare mijloacele de comunicare
ca mijloace de evaziune. În 1941, Herta Herzog (1944), colaboratoare
a lui Paul Lazarsfeld, i-a întrebat pe 2500 de auditori de foiletoane
care sunt motivele ce le justifică gustul pentru acest gen special de
emisiuni radiofonice. Intenţia sa era de a întocmi un inventar al
funcţiilor îndeplinite de o categorie anume de mesaje.
Acest studiu a servit drept prototip pentru un număr mare de
observaţii privind funcţiile mijloacelor de comunicare. În majoritatea
cazurilor, s-a pus accentul pe utilizarea acestora ca mijloc de
evaziune. (Deturnarea individului de la preocupări ce ar trebui să-l
frământe)
3) O a treia categorie de lucrări este inaugurată de Jean
Cazeneuve: el nu mai vede funcţia mijloacelor de comunicare la
nivelul indivizilor, ci la scara societăţii. El consideră că mijloacele de
comunicare şi-ar asuma funcţia care altădată ţinea de sacru,
transfigurând realul în spectacol.
Abordarea funcţionalistă prezintă avantajul de a se rupe de
reprezentarea „mecanicistă” a influenţei mijloacelor de comunicare.
Locul principiului determinist al cauzalităţii unilineare va fi luat de
ideea de echilibru, simultaneitate şi interdependenţă structurală a
indivizilor şi a comportamentelor sociale.
„Abordarea funcţională a influenţei comunicative se bazează pe
opinia potrivit căreia răspunsul la comunicare şi în special schimbarea
atitudinii pot fi justificate mai ales în termenii nevoilor diferite ale
receptorului”, afirmă Denis McQuail (1999, p.156). Gustul publicului
reprezintă şi cauza şi efectul conţinutului mass-media. Relaţia între
preferinţele publicului şi conţinutul mesajelor mass-media devine una
circulară. Aici se află şi originalitatea abordării funcţionaliste.
Ioan Drăgan realizează următoare sinteză privind aportul func-
ţionalismului în sociologia comunicării de masă, definind totodată
trăsăturile sale generale (1996, p.161-163):
a) Funcţionalismul este primul model care deplasează accentul
de la emiţător (comunicatori) şi de la impactul media asupra
publicului spre receptori. Accentul cade asupra receptării şi
receptorilor.
În definirea comunicării, atenţia nu mai este centrată asupra a
ceea ce media le fac oamenilor, ci mai curând asupra a ceea ce
oamenii fac din media. Întrebarea fundamentală este în această
optică: cum, pentru ce, în ce fel utilizează oamenii mediile şi cu ce
foloase (efecte). Deci, cum se raportează oamenii la mass-media şi
cum utilizează ei mesajele acestora, ce nevoi sociale şi psihologice îşi
satisfac ei prin consumul de media. Aceasta înseamnă, totodată, să ne
interesăm mai mult de influenţa receptorilor asupra comunicării.
b) Identitatea receptorilor este definită într-un mod nou: din sim-
pli „ consumatori” pasivi (receptori), ei devin utilizatori ai conţinutu-
rilor comunicării. Această identitate le şi conferă un rol activ, un
impact puternic în procesul comunicării.
c) Nevoile publicului (nevoile psihologice şi sociale ale
indivizilor şi grupurilor sociale, ale unui subsistem social) sunt cele
care, finalmente, generează conţinuturile culturale ale diferitelor
media, furnizând cadrul de aşteptări al orientării mesajelor. Ca atare,
studiile asupra comunicării vor fi centrate mai ales asupra publicului
asupra nevoilor sociale şi psihologice care dictează utilizarea mass-
media.
d) Studiile se vor concentra asupra modalităţilor, formelor,
modurilor de utilizare a media, pentru că expunerea la media consti-
202 ION HAINEŞ
tuie o activitate, expresia unui proiect, a unor aşteptări, intenţii, a
unor interese de utilizare.
e) Comunicarea este, în esenţă, un act de utilizare, o relaţie de
căutări, este un proces de obţinere a unor satisfacţii (de natură foarte
diferită), este un proces de căutare a unor gratificaţii.
f) funcţionalismul localizează într-un mod mai realist statutul
media în societate, corelându-le acţiunea şi impactul specific cu
anumite exigenţe funcţionale ale sistemului social.
Mass-media răspund, în general, la patru categorii de nevoi şi de
satisfacţii subiective:
1) diminuarea stresului cotidian prin oferta unei ieşiri din rutina
zilnică (de unde divertismentul prin mass-media, mai ales
prin radio şi televiziune);
2) compensarea frustrărilor trăite în relaţii interpersonale deficitare;
3) sprijin pentru efortul indivizilor de autoidentificare personală
în mediul lor social;
4) nevoia de securitate socială şi personală, care se corelează cu
funcţia media de supraveghere socială şi de denunţare publică
a încălcării normelor sociale.
g) Abordarea funcţionalistă va permite descoperirea contextelor
imediate ale receptării comunicărilor şi ale impactului comunica-
ţional (relaţii interpersonale, reţelele grupurilor mici, liderii de opinie,
structurile personalităţii umane).
h) Funcţionalismul va conduce la aprofundarea explicaţiei
teoretice a expunerii selective la media, percepţiei selective şi
efectelor diferenţiate ale proceselor comunicaţionale.
i) Funcţionalismul va ajunge la dogma efectelor limitate,
minore ale media, la tendinţa absolutizării efectelor de confirmare
(întărirea atitudinilor latente şi a opiniilor existente).
Funcţionalismul va privilegia concluzia stabilităţii sociale,
sfârşind în ceea ce se consideră a fi un impas structural pentru acest
curent: incapacitatea de a explica schimbarea socială şi rolul media
în producerea efectelor de transformare.
Cu alte cuvinte, acestea ne obligă să vorbim, în final, şi despre
limitele abordării funcţionaliste.
În 1962, E. Katz şi David Foulkes au atrs atenţia asupra
pericolelor utilizării date de funcţionalişti noţiunii de evaziune. Ei au
pornit de la ideea simplă că termenul „evaziune” maschează în realitate
un număr mare de distincţii. Aceeaşi etichetă este folosită pentru a
caracteriza pe rând tendinţele psihologice ce motivează expunerea la
anumite mijloace de comunicare, durata sau adâncimea acestei
expuneri, contextul său, conţinutul mijloacelor de comunicare şi
mecanismul psihologic al evaziunii. Dacă ne limităm doar la termenul
evaziune, riscul de a confunda astfel ceea ce de fapt sociologul trebuie
să distingă li se pare mare. (Francis Balle, în Raymond Boudon, 1997,
p.617-618)
Francis Balle consideră că funcţionalismul, ca orice altă metodă,
„nu poate revendica o explicaţie exhaustivă sau pe deplin satisfăcătoa-
re a unui fapt social, a unei obişnuinţe sau a unei instituţii”. Una din
limitele sale ţine de concepţiile multiple ale cuvântului „funcţii”:
funcţii proclamate sau misiuni şi funcţii percepute sau trăite. Astfel,
funcţia proclamată a televiziunii este deopotrivă să educe, să informe-
ze şi să distreze. Dar funcţia efectivă a televiziunii nu coincide neapă-
rat cu această misiune astfel afişată.
Pentru telespectatori ea poate să îşi asume funcţii percepute sau
trăite - ce sunt imprevizibile, inegal utile şi inegal apreciate de unii sau
de alţii.
O altă limită rezultă din reprezentarea implicită pe care orice
interpretare funcţionalistă o dă societăţii: incompletă şi ambiguă, ea
poate duce la interpretări trunchiate şi eronate:
 înţelegerea prin funcţii trebuie să fie completată cu o explica-
ţie istorică: a şti „pentru ce” şi „pentru cine” există ziare de
204 ION HAINEŞ
senzaţie este insuficient. Trebuie să se precizeze şi „cum” au
apărut acestea şi care este ansamblul mecanismelor ce le
permite să supravieţuiască.
Interpretarea unui „fapt social” presupune, pentru a fi cât mai
completă, identificarea simultană a cauzelor care îl produc şi a funcţii-
lor pe care le îndeplineşte;
 înmulţirea, de exemplu, a rubricilor de fapte diverse sau presă-
rarea de anecdote printre informaţiile politice validează
anumite obişnuinţe sociale, ale căror funcţii au fost
identificate.
În lipsa unei interpretări mai cuprinzătoare, ne simţim autorizaţi
să vorbim şi despre necesităţi, nu numai despre funcţii.
Or, caracterul subiectiv al noţiunii de necesitate nu poate fi
ignorat. Aceasta ţine de momentul trăirii şi nu al gândirii. Să afirmi că
mijloacele de comunicare răspund anumitor necesităţi înseamnă, în
consecinţă, să exprimi o judecată de valoare privind oportunitatea
satisfacerii lor: astfel, terenul judecăţilor privind realitatea este părăsit.
 ultima tentaţie pradă căreia riscă să cadă orice interpretare
funcţionalistă este exprimată de ideea că de îndată ce s-a
recunoscut o funcţie unei uzanţe sociale, putem fi tentaţi să
credem nu numai în legitimitatea sa, ci şi în perfecta sa
eficacitate. Altfel spus, modul în care s-ar exercita această
uzanţă ar fi din cele mai bune posibile, în ceea ce priveşte
funcţia pe care şi-o asumă. Or, este evident că se poate
aprecia că, în ciuda aparenţelor, o uzanţă existentă nu este
neapărat cel mai bun mijloc de satisfacere a unor presupuse
exigenţe.
2. Etapele analizei funcţionale a comunicării de masă

1. Abordarea empirico-funcţionalistă a cunoscut o vârstă de aur în
cursul deceniului cincizeci, când s-au precizat bazele teoretice ale
modelului şi s-au stabilit regulile studiilor empirice. După cum am mai
amintit, Paul Lazarsfeld, B. Berelson şi M. Gaudet, la începutul anilor
1940, înainte ca televiziunea să existe ca mijloc de comunicare de masă,
au conceput un proiect de cercetare privind impactul campaniei pentru
alegerile prezidenţiale, mediatizate prin presa scrisă şi radio, asupra
alegătorilor americani. Studiul a fost publicat în 1944, apoi în 1948, sub
titlul (devenit celebru) The People’s Choice, considerat model al
anchetelor privind formarea opiniilor în campaniile electorale.
Am precizat, într-un capitol anterior, caracterul selectiv al
influenţei prin intermediul comunicării de masă, rolul activ al
publicului faţă de mesajele mass-media, teoria relaţiilor sociale, teoria
„predispoziţiilor latente” de a vota într-o anume direcţie (datorată
apartenenţei la o anumită categorie socială), teoria confirmării
opiniilor iniţiale, a consolidării deciziilor printr-o selecţie continuă şi
partizană a mesajelor suplimentare din mass-media, teoria grupurilor
de referinţă, a grupului primar, a grupurilor mici, teoria celor două
trepte ale procesului de comunicare, teoria liderilor de opinie.
Acesta este faza incipientă a modelului funcţionalist.
2. A doua etapă - aceea a anilor 1948-1950 - reprezintă momen-
tul aplicării modelului funcţionalist în domeniul comunicării. Acum
se stabilesc primele paradigme ale funcţiilor mass-media.
Astfel, cercetătorul american H.D. Lasswell, în lucrarea sa
Structure and Function of Communication in the Society, 1948
(Structura şi funcţia comunicării în societate), a determinat direcţiile
majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice
poate fi supus analizei, având în vedere cele două componente:
structura şi funcţia.
Astfel, cine? vizează analiza de control, adică studiul emiţăto-
206 ION HAINEŞ
rului, al celui care iniţiază şi controlează procesul comunicării;
ce? vizează analiza canalelor de comunicaţie, a mediumului (presă
scrisă, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează analiza
publicului, audienţa, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect?
vizează analiza scopului, a efectelor şi a eficacităţii comunicării.
În esenţă, modelul comunicării, în viziunea lui Lasswell, se reduce
la someone says something on somebody (cineva spune ceva cuiva).
Paradigma lasswelliană, devenită clasică, are un caracter
fondator, reprezentând, în timp, „un cadru de referinţă important şi o
schemă metodologică utilă”. (Gina Stoiciu, 1981, p.29) Ea se
recomandă şi astăzi „prin evidenţa schemei propuse, prin simplitate,
prin calitatea de a codifica sintetic un set mare de întrebări ce se ridică
în legătură cu fenomenul comunicării de masă şi prin bogăţia de
sugestii privind problematica cercetării”. (Idem) Paradigma lui
Lasswell propune o teorie funcţionalistă a mijloacelor de informare,
deosebită de modelul cibernetic. H.D. Lasswell defineşte trei funcţii
ale media:
a) de supraveghere a mediului înconjurător;
b) de coordonare a diferitelor părţi ale societăţii;
c) de transmitere a tradiţiilor de la o generaţie la alta.
Această paradigmă a stimulat efectuarea unor studii în domenii
specializate, care au evidenţiat posibilităţile de depăşire a cadrelor de
cercetare fixate prin această paradigmă.
Totodată, schema lui Lasswell prezintă şi unele limite, care sunt,
de fapt, caracteristici ale sociologiei comunicării de masă din anii
1940-1950.
Astfel, schema lui Lasswell „nu sugerează, ca direcţie de
cercetare, studiul comportamentului receptorului în raport cu
limbajele particulare ataşate canalelor şi nici modalităţile specifice de
structurare a informaţiilor în raport cu acestea”. Apoi, „cercetarea lui
cine transmite a disimulat un timp caracterul de producţie industrială
al comunicatorului, în timp ce atomizarea procesului de comunicare a
estompat caracterul de sistem social al comunicării de masă ca şi
corelaţiile sale cu structurile sociale”. „Pornind de la sugestiile
paradigmei lui Lasswell, care privilegiază ca unitate de analiză
individul, au fost incitate îndeosebi cercetările empirice care au uzat
în principal de tehnica sondajelor, de analiza statistică a datelor şi de
experienţele de laborator”. (Gina Stoiciu, 1981, p.28)
Robert K. Merton (The Sociology of Knowledge and Mass-
Communication) realizează un inventar al funcţiilor mass-media,
„distingând între consecinţe şi motive ale activităţii canalelor de
comunicare în masă, între funcţii şi disfuncţii, între efecte manifeste,
aşteptate, şi efecte lente, neaşteptate, prin combinarea funcţiilor şi dis-
funcţiilor cu efecte manifeste şi lente, el conturează o tipologie
sistematică a funcţiilor”. (Gina Stoiciu, op.cit., p.36-37)
Cercetarea funcţiilor comunicării de masă datorează mult teoriei
funcţionaliste a lui Merton.
3. A treia etapă a analizei funcţionale a comunicării de masă este
cea propusă, în anul 1960, de sociologul Charles R. Wright (Analiza
funcţionalistă şi comunicarea de masă, 1960).
El concepe o schemă amplă, care preia şi distincţiile formulate
de R.K. Merton între „funcţii” şi „disfuncţii”, precum şi între „funcţii
manifeste” şi „funcţii latente”. El are în vedere:
1) funcţiile 3) manifeste 5) supravegherii (ştirile) 9) societate
ori ori ale 6) corelării (comentariile) pentru 10) indivizi
2) disfuncţiile 4) latente 7) transmiterii culturale (educaţia) 11) subgrupuri
8) divertismentului 12) sisteme
culturale
Abordarea funcţionalistă, în viziunea lui Ch.R. Wright, încearcă

să răspundă la patru întrebări fundamentale:
1) „Prima întrebare derivă din considerarea mass-media ca un
proces social, mai exact ca un subsistem în cadrul sistemului social
208 ION HAINEŞ
în ansamblului lui: care sunt consecinţele pentru indivizi, grupuri
şi societate ale acestui tip de comunicare înzestrat cu capacitatea de a
cuprinde vaste ansambluri umane?
2) A doua întrebare ridică problema utilizării şi gratificaţiilor
pe care şi le procură receptorii prin citirea ziarelor, ascultarea
posturilor de radio etc.
3) A treia categorie de probleme se referă la studiul funcţionării
organizaţiilor (instituţiilor) de comunicare cum ar fi funcţionarea
redacţiei unui ziar sau a unui post de radio sau de televiziune.
4) Al patrulea tip de analiză funcţionalistă constă în a identifica
condiţia specifică a mass-media în ansamblul proceselor de
comunicare dintr-o societate şi mai ales evaluarea schimbărilor
produse de media în cadrul proceselor de reglare socială.” (Ioan
Drăgan, 1996, p.165-166)
4. A patra etapă este cea a modelului „UTILIZĂRILOR ŞI
GRATIFICAŢIILOR”, dezvoltată mai ales în anii 1970-1980 de
către E. Katz, M. Gurevitch, H. Haas, K.E. Rosengren ş.a.
Cercetătorii au încercat să răspundă celor două întrebări fundamentale:
1) Ce fac mass-media din individ?
2) Ce face individul din mass-media?
Abordarea funcţională a influenţei comunicative se bazează pe
ideea că răspunsul la comunicare, schimbarea atitudinii pot fi justificate
mai ales în termenii nevoilor diferite ale receptorilor. Abordarea uses
and gratifications răstoarnă schema tradiţională, lineară emiţător-re-
ceptor: individul dialoghează, într-un anumit fel, cu mijloacele de infor-
mare, în funcţie de nevoile lui, considerate ca preexistente. Într-un
studiu realizat în 1973, Katz şi colaboratorii săi au repartizat treizeci şi
cinci de asemenea nevoi clasate în cinci categorii: cognitive, afective,
relaţionale, de evaziune şi integrare, cărora trebuie să le corespundă
acele mijloace de informare specifice, capabile să le satisfacă.
Cercetătorii au subliniat rolul activ al celor care folosesc
mijloacele de informare. Se modifică, odată cu aceasta, relaţia
emiţător-receptor. Rolul principal în comunicare revine receptorului,
în funcţie de care emiţătorul trebuie să-şi alcătuiască mesajul. De fapt,
schimbarea constă în considerarea influenţei drept rezultat nu al
relaţiei dintre emiţător şi receptor, ci al celei dintre mesaj şi receptor.
Modelul „utilizării şi gratificaţiilor” consideră că „nevoile izvorâte din
contextul social şi dispoziţiile psihologice individuale determină în
mare sau modelează atât utilizările mass-media cât şi răspunsul la
conţinutul mediatic”. (Denis McQuail, 1999, p.160)
Acest model vizează o anume concepţie cu privire la efectele
mass-media, în legătură cu care vom reveni într-un capitol ulterior.
210 ION HAINEŞ
CAPITOLUL X
MODELUL SISTEMIC AL COMUNICĂRII DE MASĂ
1. Conceptul de sistem
Modelul sistemic al comunicării de masă îşi propune construi-
rea unui „tablou integrator de date ontologice, care conturează struc-
tura invariantă a obiectului”(ca un prim nivel al analizei sistemice,
nivelul structural), „evidenţierea interdependenţelor, ca relaţii
structurale cu o funcţionalitate şi o dinamică specifice”, „construcţia
ierarhică, capabilă a reface comportamentul întregului” (ca pe un al
doilea nivel de analiză, nivelul funcţional).
Noţiunea de sistem a fost definită de L. von Bertalanffy (în
General System Theory, New York, 1968) ca totalitate de elemente
aflate în interdependenţă.
Există patru tipuri de bază de sisteme: artificiale (tehnicile de crea-
re, de difuzare şi de recepţie a mesajelor), biologice, psihologice (struc-
turile comportamentului – cognitive, intelectuale, afective) şi sociale
(grupul primar, grupurile formale şi informale la nivelul sistemului
receptor).
Comunicarea de masă include toate aceste patru tipuri de sisteme.
Modelul sistemic al comunicării de masă îşi propune evidenţierea
coexistenţei sistemului, structura invariantă a fenomenului, inter-depen-
denţele, relaţiile structurale cu o funcţionalitate şi o dinamică specifice,
ierarhizarea componentelor, capabilă de a reface comportamentul
întregului, ordinea sincronică şi diacronică a sistemului, funcţionalitatea
sa.
O primă accepţie sistemică a comunicării de masă, în opinia
Ginei Stoiciu, este următoarea: “este un sistem al comunicării inter-
umane ce acţionează în cadrul structurii sociale cu ajutorul
mijloacelor tehnice de comunicare.” (Gina Stoiciu, 1981, p. 108)
Sistemul de comunicare de masă “funcţionează ca o modalitate
culturală specifică, într-un context socio-cultural concret, pe care-l
influenţează şi de care este influenţat.” Structura lui cuprinde:
a) subsistemul comunicator, care include:
- cultura produsă;
- cultura difuzabilă;
- instituţiile specializate.
b) subsistemul comunicaţional, care înglobează:

- canalele de difuzare a mesajelor;
- ansamblul de informaţii difuzate.
Aceste două subsisteme pot fi cuprinse într-unul singur,

subsistemul informativ.
c) subsistemul receptor, care include:
- publicul de masă;
- cultura trăită. (Gina Stoiciu, op.cit., p.109)
Sistemul comunicării de masă funcţionează ca o modalitate

culturală specifică, într-un context sociocultural concret pe care-l
influenţează şi de care este influenţat. Contextul sociocultural
mediază relaţia dintre sursă şi receptor, determinând trăsături
specifice. Comunicarea de masă se poate defini ca „un sistem în care
se corelează anumite moduri de expresie cu anumite moduri de
212 ION HAINEŞ
percepţie, prin funcţia lor socială”.
Iată schema acestei definiţii sistemice a comunicării de masă:
Canale şi mesaje
Moduri de expresie Moduri de percepţie
(comunicator) (comunicant)
Nevoi şi aşteptări culturale
Sistemul social global

(Sursa: Gina Stoiciu, 1981, p.110)
Elementele sistemului comunicării de masă sunt date de „ele-

mentele din sistemul informativ (tehnicile de creare de conţinuturi şi
tehnicile de transmisie - constituite ca sisteme artificiale), cultura
produsă, cultura difuzată, instituţiile, limbajele specifice, sistemele de
mesaje (tipuri de conţinuturi şi principii de structurare; acestea din
urmă sunt constituite ca sisteme de tip social) şi din sistemul
receptor, respectiv publicul, înţeles fie ca masă, fie ca grup sau
receptor individual, şi cultura trăită la aceste niveluri”. (Idem)
Cultura trăită, la nivelul receptorului, este influenţată de
variabile (motivaţii şi valori personale, opinii şi convingeri, nivel de
instruire, facultăţi critice etc.) constituite ca sisteme biologice şi
psihologice ale sistemului social global.
Cele patru tipuri de sisteme incluse în componenţa comunicării
de masă (artificiale, biologice, psihologice, sociale) pot fi diferenţiate
în funcţie de
1) graniţele sistemului;
2) tipul de organizare;
3) tipul de transmitere;
4) structurile transmise;
5) tipul de reglare;
6) tipul de control.
Gina Stoiciu face precizări importante în legătură cu aceste
criterii de diferenţiere. (op.cit., p.111-114)
1) Astfel, graniţele sistemului, în cazul sistemelor artificiale, sunt
constituite de tehnicile de creare, de difuzare şi de recepţie a mesajelor.
În cazul sistemelor biologice şi psihologice, delimitarea se face
în cadrul unor experimente de tip cognitiv, intelectual, afectiv
(structuri ale comportamentului).
În cazul sistemelor sociale, delimitarea graniţelor e mai dificilă.
Grupul primar, grupurile formale şi informale la nivelul sistemului
receptor sunt constituite social. Delimitarea lor exactă în spaţiu şi
timp este o operaţie convenţională.
2) În privinţa tipului de organizare specific, în cazul
sistemelor artificiale, reţelele de comunicare sunt flexibile şi
delimitate: circuitul presei, al editurii, al radioului.
În cazul sistemelor biologice şi psihologice, reţelele de
comunicare sunt relativ schimbătoare: legăturile temporare ce stau la
baza perceperii, asimilării se schimbă, în timp ce sistemul senzorial,
nervos este relativ neschimbător, în structura şi funcţionarea sa.
Reţelele de comunicare, în cazul sistemelor sociale, sunt foarte
flexibile. Nu ştim unde ajunge mesajul. Tipul de legătură cu
comunicarea de masă este greu de fixat într-o singură structură.
3) Tipul de transmisie, în cazul sistemelor artificiale, este
deterministic. Se urmăreşte o transmitere fără zgomot.
În cazul sistemelor biologice şi psihologice, tipul de transmisie
este deterministic, în raport cu simţurile noastre (se ştie dacă mesajul
a fost receptat) şi probabilistic, în raport cu sistemul nervos superior
(nu se ştie dacă mesajul a fost reţinut).
În cazul sistemelor sociale, tipul de transmisie este probabilistic. Nu
se ştie dacă şi cum mesajul a fost asimilat de grupurile sociale, de public.
4) Structurile transmise prin sistemele artificiale sunt mai puţin
complexe. Cuprind semne grafice, fotografii, semnale electromagnetice
ce se transformă în sunet şi imagine. Exemplu, cazul radioului şi al
214 ION HAINEŞ
televiziunii.
În cazul sistemelor biologice şi psihologice, structurile sunt relativ
complexe. Izomorfismul semnificaţiei în raportul între emiţător şi
receptor este dificil de studiat în perspectiva unei obiectivităţi ştiinţifice.
Sistemele sociale constituie structurile cele mai complexe. Este
foarte greu de decis asupra izomorfismului semnificaţiei atunci când
este vorba de grupuri sociale şi de a aprecia izomorfismul semnifica-
ţiei între emiţător şi receptorul înţeles ca grup social.
5) Relaţia fundamentală în sistem, generatoare de sistem, este
relaţia de comunicare. Ea se realizează pe baza conexiunilor inverse
care se stabilesc între subsisteme. Între emiţător şi receptor este
necesară existenţa unui canal reciproc, care să asigure funcţionalitatea
sistemului în cadrul unei anumite structuri sociale.
Dublul sens al acestei relaţii, în cazul comunicării de masă,
explică atât funcţionarea sistemului, cât şi funcţia de reglare şi
autoreglare, realizată pe baza conexiunilor inverse.
Comunicarea de masă funcţionează ca un sistem dinamic şi
complex. Sistemul comunicării de masă funcţionează ca „un întreg
organic, căci părţile sale se află în interdependenţă, în relaţii de
dependenţă funcţională, ceea ce presupune că schimbarea unei părţi
atrage după sine schimbări şi la nivelul celorlalte părţi ale sistemului.
Acesta reprezintă caracteristica totalităţii.”
6) Tipul de control
În cazul sistemelor artificiale, controlul din afară este practic
nelimitat şi se poate programa cu exactitate, pe baze ştiinţifice, şi
exercita pe baza unor soluţii tehnice.
În cazul sistemelor biologice şi psihologice, controlul din afară
este limitat, iar în cazul sistemelor sociale, controlul este foarte
limitat şi are un caracter convenţional.
Sistemul mass-media reprezintă o componentă fundamentală a
societăţii complexe moderne. Comunicarea de masă este esenţială
pentru organizarea socială a societăţii.
Relaţia de dependenţă faţă de mass-media este, de fapt, o relaţie
de interdependenţă. Mass-media şi alte sisteme sociale sunt părţi ale
unui sistem, care au nevoie unele de altele pentru a putea supravieţui.
Relaţiile de interdependenţă produc şi cooperarea, şi conflictul.
Această solidaritate organică a părţilor creează o reciprocitate de
interese care asigură stabilitatea întregii societăţi. Mass-media
supravieţuiesc ca sistem pentru că asigură funcţii importante pentru
societate. Relaţiile asimetrice de dependenţă faţă de mass-media vor
produce un conflict, iar relaţiile simetrice de dependenţă de sistemul
mass-media vor produce mai curând o cooperare.
Asimetria semnifică un dezechilibru de putere, iar simetria - un
echilibru de putere.
Modelul sistemic priveşte lumea ca un ansamblu de sisteme şi
subsisteme, aflate în interacţiune dinamică, un ansamblu de conexi-
uni, cuprins în comportamentul întregului.
2. Modelul tranzacţional
Modelul tranzacţional al lui D.C. Barnlund (A transactional
model of communication, în Sereno şi Mortenson, eds. Foundations
of Communication Theory, Harper şi Row, 1970) descrie comunicarea
ca un schimb, ca o tranzacţie socială. Barnlund consideră comunicarea
„nu ca o reacţie sau interrelaţie, ci o tranzacţie în care omul inventează
şi atribuie semnificaţii pentru a-şi realiza scopurile ... semnificaţia este
<inventată>, <conferită>, nu <primită>. Modelul pe care îl dezvoltă în-
cearcă să încorporeze această caracteristică esenţială şi să ţină seama şi
de alte trăsături asociate comunicării: dinamismul, complexitatea, conti-
nuitatea, circularitatea, unicitatea, ireveresibilitatea. Modelul prezintă
procesele esenţiale care se petrec în mintea unui individ şi între indivizi,
indiciile contextuale, situaţia însăşi fiind percepute, interpretate şi utili-
zate ca fundament al acţiunii, într-un mod care influenţează etapele ulte-
rioare ale procesului. Modelul nu aduce noutăţi în privinţa elementelor
216 ION HAINEŞ
implicate, dar accentul pus pe percepţie şi atenţie îi conferă un
caracter distinct.” (Denis McQuail, 1999, p.41)
3. Modelul orchestrei
Membrii Colegiului Invizibil, cunoscut sub numele de Şcoala
californiană de la Palo Alto, propun o formulă interacţionistă
fundamentală, devenită celebră: Este imposibil să nu comunici, prin
care se repune în discuţie conceptul de comunicare, înţeles ca un
„proces social permanent integrând multiple moduri de comunicare:
cuvântul, gestul, privirea, mimica, spaţiul individual etc. Nu se pune
problema să facem o opoziţie între comunicarea verbală şi
comunicarea non-verbală: comunicarea este un tot integrat.” (Ives
Winkin, 1981)
Pentru reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto, comunicarea este
descrisă ca funcţionarea unei „orchestre fără partitură şi fără dirijor”.
Ca membru al unei culturi, fiecare actor face parte dintr-un ansamblu
comunicaţional, cum face parte fiecare muzician dintr-o orchestră.
Analogia orchestrării sugerează ideea că fiecare individ participă la
comunicare mai mult decât s-ar afla el la originea comunicării sau ar fi ţin-
ta ei. „Comunicarea nu poate fi concepută decât ca un sistem cu multe ca-
nale la care actorul social participă în fiecare moment, fie că o vrea sau nu.
În calitate de membru al unei anumite orchestre, el face parte
din fenomenul comunicării, aşa cum muzicianul face parte din
orchestră. Dar, în această vastă orchestră culturală nu este nici şef,
nici partitură. Fiecare cântă acordându-se la ceilalţi. Doar un
observator extern, un cercetător al comunicării, poate să identifice
partitura ascunsă şi să o transcrie, fapt ce, evident, se va dovedi
extrem de complex şi dificil.” (Winkin, 1981, p.7-8)
Comunicarea este văzută din perspectiva teoriilor
comportamentului social: „Imaginea unei partituri invizibile aminteşte
în mod deosebit postulatul fundamental al unei gramatici a
comportamentului pe care fiecare îl utilizează în schimburile cele mai
diverse cu celălalt. În acest sens am putea vorbi de un model orchestral
al comunicării, în opoziţie cu „modelul telegrafic”. Modelul orchestral
este egal de fapt cu a vedea în comunicare fenomenul social pe care
primul sens al cuvântului îl redă foarte precis, atât în franceză, cât şi în
engleză: punerea în comun, participarea, comuniunea.” (Ives Winkin,
1981, p.22-26)
Această nouă viziune asupra comunicării apare ca o reacţie
împotriva schemei canonice a comunicării, care reduce totul la
schema tradiţională: emiţător→mesaj→receptor.
Teoreticienii americani înţeleg comunicarea ca pe un fenomen
social integrat într-un sistem în care interacţiunile sociale, relaţiile
intersubiective, structurează funcţionarea vieţii în societate.
Aşa se explică şi influenţa pe care această concepţie asupra co-
municării a avut-o în plan european şi de la care se revendică
numeroase cercetări în domeniul teoriei comunicării.
4. Modelul complex (G. Maletzke) „porneşte de la structura tradi-
ţională - emiţător, mediu, mesaj, receptor, dar amplifică fiecare din aceste
elemente într-o structură ramificată. Asupra emiţătorului /receptorului ex-
ercită o permanentă „presiune” propria imagine, structura personalităţii
sale, grupul din care face parte, instituţiile, mediul social şi presiunile pu-
blice; mediul şi mesajul sunt într-o reciprocă interacţiune, influenţă şi con-
trol prin conţinut ori prin mijlocul de informare.” (Doru Pop, 2000, p.9)
5. Modelul elicoidal propus de Dance sugerează ideea modificării
modelului comunicaţional astfel încât acesta să ţină seama de faptul că
procesul de comunicare „înaintează constant, fiind totuşi mereu depen-
dent de trecut într-o oarecare măsură, trecut care dă formă prezentului şi
viitorului”. Dance propune ca „imagine geometrică potrivită pentru a
ilustra procesul de comunicare nu linia dreaptă (care accentuează feed-
back-ul), ci spirala.
Modelul elicoidal are avantajul că pune în evidenţă schimbarea
ca stare care e implicată de comunicare şi caracterul <reflexiv> al
218 ION HAINEŞ
acesteia din urmă, acţiunea comunicării asupra ei însăşi.
Imaginea este fără îndoială utilă şi aduce o corecţie modelelor
statice sau de echilibru, care sugerează revenirea, eventual după <feed
-back>, la poziţia iniţială.” (Denis McQuail, 1999, p.41-42)
CAPITOLUL XI
ROLUL ŞI FUNCŢIILE MASS-MEDIA

ÎN SOCIETATE
1. Rolul social al mass-media. Teorii despre presă

Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria
comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr
teoretic infinit de exemplare, asigurându-se astfel fidelitatea informaţiei
scrise, propagarea ei în lanţ, caracterul multidirecţional al difuzării.
Revoluţionarea tehnicii de imprimare răspundea nevoii de infor-
maţie a omului modern şi era sincronică cu dezvoltarea vieţii econo-
mice şi sociale a Europei, cu organizarea şi generalizarea poştei, ceea
ce va duce la o anumită periodizare a unor tipărituri, la apariţia presei.
Presa este cel mai vechi mijloc de comunicare de masă. Dar nu în faza
ei de început (sfârşitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al
XVII-lea), când presa nu capătă caracteristica de masă, pentru că se
adresează unui public restrâns: suveranilor şi marilor familii nobiliare,
cu scopul de a-i informa cu privire la evenimentele social-politice,
diplomatice, militare sau cu caracter de fapt divers ale vremii.
Mijloacele de comunicare de masă au un rol esenţial în
dezvoltarea intelectuală a individului, în schimbarea psihologiei sale,
în crearea unei atitudini şi concepţii despre lume, în organizarea vieţii
sale sociale, în integrarea sa în societate, în modelarea sa general-
umană.
220 ION HAINEŞ
Relaţia dintre mass-media şi societate, dintre Putere şi mass-
media a cunoscut, în timp, o evoluţie sinuoasă, în funcţie de societatea
în care ea s-a manifestat, de structura social-politică a societăţii
respective.
Denis McQuail face următoarea observaţie: “În general există
un acord în privinţa faptului că mass-media îşi pot exercita puterea, în
special “de sus în jos”, într-o multitudine de feluri: prin propagandă
directă, sau instruire; prin oferirea unor definiţii ale situaţiilor, proble-
melor şi actorilor, care sunt favorabile anumitor interese; prin
“legitimarea” instituţiilor şi ordinii existente; sau prin motivarea
directă a unor indivizi pentru a trece la acţiune. Implicit, mass-media
pot avea consecinţe negative pentru cei care deţin puterea, dacă unele
dintre aceste procese nu funcţionează. Există argumente şi pentru a
susţine că mass-media exercită puterea în sens invers – în favoarea
bazei societale, sau a unei opoziţii, controlând şi limitând libertatea de
acţiune a celor care deţine puterea. (Denis McQuail, 1999, p.209).
În cartea lor Patru teorii despre presă (1956), trei profesori
americani, Fred Siebert, Theodore Peterson şi Wilbur Schramm,
propun o tipologie, devenită clasică, privind rolul social al presei. Ei
stabilesc următoarele modele: autoritarist, liberal, comunist şi
modelul serviciului public.
Mihai Coman, în capitolul Rolul presei în societate din cartea sa
Introducere în sistemul mass-media, le analizează pe fiecare în parte.
Să le trecem şi noi în revistă:
a) Modelul autoritarist
Încă de la începuturile sale, presa este menită să lupte pentru liberta-
te, împotriva opreliştilor de orice fel, bătălie nici astăzi pe deplin câştigată.
Apăruse un nou mijloc de comunicare – comunicarea de masă -,
care, pe lângă beneficiile imense în planul informaţiei, reprezenta
pentru Putere (indiferent de forma ei statală) un adevărat pericol. De
aceea, monarhiile, guvernele, suveranii care deţin Puterea, simt nevoia
unor interdicţii, a unui control sever, autoritar, care să monitorizeze
presa, să o supună, transformând-o în instrument docil al intereselor
lor, sau să impună restricţii severe, care să intimideze şi să inhibe
orice gest de nemulţumire sau revoltă.
În Anglia, Germania, Franţa, Austria, Italia, Spania şi alte ţări
europene, se instaurează o cenzură puternică, sub forma privilegiilor,
licenţelor şi brevetelor, pe de o parte, şi a restricţiilor, pe de alta.
„Sistemul privilegiilor presupunea existenţa unui raport bine
definit între Putere şi solicitant, în sensul că se recunoaşte celui de-al
doilea dreptul de a produce şi difuza informaţii, opinii, creaţii intelec-
tuale, în regim non-concurenţial”, ne spune Marian Petcu în cartea sa
Puterea şi cultura – o istorie a cenzurii. (Marian Petcu, 1999, p.13).
Aflăm, astfel, că, sub forma privilegiului absolut, există
privilegiul de autor (exclusivitatea de a scrie despre o anumită temă),
privilegiul de editor (dreptul exclusiv de a publica ziare, reviste, cărţi
etc.), privilegiul de tipograf (exclusivitatea de a deţine mijloace de
imprimare), precum şi privilegiul de librar şi de reprezentare ( a
unei anumite piese de teatru).
Dobândirea acestor privilegii se realiza prin depunerea unui
jurământ de fidelitate faţă de Putere.
Licenţele şi brevetele reprezentau forme ale privilegiilor.
Autoritatea care emitea licenţe şi brevete făcea o selecţie a
solicitanţilor în funcţie de obedienţa lor faţă de Putere.
În Anglia, în 1686, Camera Înstelată a dinastiei Tudor fixează pri-
ma codificare a cenzurii. Dreptul de a publica ştiri depindea direct de re-
ge, de aici noţiunea de privilegiu acordat unui editor de către suveran.
În 1662, a fost promulgat Licensing Act, care stabilea o riguroa-
să cenzură preventivă, acordând autorizaţie prealabilă unor ziare ce
urmau să apară.
Daniel Defoe şi Jonathan Swift vor avea de suferit din cauza
regimului cenzurii (detenţia şi amputarea cărţilor lor).
222 ION HAINEŞ
Ca forme de control al presei s-au introdus impozite pe
anunţuri, pe hârtie şi de timbru. Aceasta a dus la creşterea
preţurilor.
Şi în Franţa funcţionează cenzura regală. Carol al IX-lea,
Ludovic al XIII-lea, cancelarul Richelieu, Ludovic al XIV-lea emit
noi decizii privind regimul cenzurii. Totul trebuia să fie sub control.
Numărul cenzorilor regali a crescut. Orice aluzie critică la adresa
autorităţilor era aspru pedepsită.
Napoleon însuşi dorea să supună întreaga presă intereselor sale.
Aceeaşi situaţie în Germania şi Austria. Frederic cel Mare a
creat o instituţie centrală de cenzură cu sediul la Leipzig. Ziarele ori
sunt interzise, ori sunt obligate să devină docile. După Revoluţia de la
1848, măsurile represive, poliţieneşti, la adresa presei, se intensifică
în tot regatul prusac. Exemplele s-ar putea înmulţi.
Diferite forme de cenzură, de impunere a unui regim autoritarist,
au existat până târziu, în perioada comunistă, care va impune propriul
ei model, în prelungirea celui autoritarist.
Era însă evident că statul, în ciuda interdicţiilor severe, nu putea
exercita un control integral asupra presei, care va găsi în fiecare ţară
forme diferite de exprimare a adevărului, a nemulţumirilor, a revoltei,
fie şi cu riscul libertăţii individuale.
Declaraţia Drepturilor Omului (august 1789) proclamase li-
bertatea de exprimare: “Libera exprimare a ideilor şi opiniilor este
unul din drepturile cele mai preţioase ale omului; orice cetăţean poate
deci să vorbească, să scrie şi să tipărească în mod liber.”
Lupta pentru afirmarea, în fapt, a libertăţii presei va rămâne, în
timp, o coordonată esenţială a gazetarilor de pretutindeni.
b) Modelul comunist
Iniţiat de V.I. Lenin (el însuşi ziarist), după Revoluţia din 1917
din Rusia, modelul comunist va cunoaşte o aplicare întocmai în toa-
te ţările din Sud-Estul Europei eliberate de Armata Roşie şi intrate
“sub protectoratul” Uniunii Sovietice.
Este vorba despre intrarea presei într-o nouă etapă a evoluţiei
sale, aceea a supunerii totale faţă de partidul unic, a aservirii integrale
intereselor partidului. Presa va căpăta un profund caracter de clasă,
partinic, iar ziarul, în viziunea lui Lenin, va deveni “un propagandist,
şi un agitator colectiv, un organizator colectiv”. Presa devine un uriaş
instrument de propagandă, ziaristul – un militant comunist.
Puterea politică va exercita o cenzură totală, aşa cum procedase-
ră toate regimurile totalitare anterioare.
Referindu-ne la regimul cenzurii în România în perioada 1945-
1989, vom constata următoarele: întregul sistem mass-media a devenit o
componentă a partidului comunist, libertatea presei a fost abandonată, s-a
instituit un control sever asupra informaţiilor, accesul la informaţie fiind
limitat şi permis numai prin intermediul unor organisme oficiale, abilitate
de putere, conţinutul textelor, al emisiunilor, al sumarelor fiind verificat
cu stricteţe, descrierea realităţii conform unor scheme deliberate –
glorificarea partidului şi a conducătorilor (cultul absurd al personalităţii),
elogiul succeselor, eliminarea criticilor la adresa conducătorilor sau a
sistemului politic, defăimarea adversarilor etc. – totul concentrat pe
ideea: ce trebuie să ştie poporul şi ce nu trebuie să ştie poporul.
Manipularea opiniei publice prin mass-media a cunoscut o mare
diversitate de forme.
Deşi, oficial, cenzura a fost desfiinţată în 1977, ea a continuat să
funcţioneze în alte forme, mai perfide, printre care “auto-cenzura”.
Un număr important de scriitori şi ziarişti erau supravegheaţi de
Securitate sau aveau interdicţia de a publica. Totul era planificat. Nu
exista libertatea de opinie, nu existau iniţiative particulare, publicaţii
sau posturi de radio şi televiziune cu caracter privat. Presa româneas-
că nu s-a aflat în serviciul public, menirea ei fundamentală.
Şi totuşi. Modelul comunist, cu toate restricţiile sale, nu a reuşit
224 ION HAINEŞ
să blocheze definitiv dorinţa gazetarilor de a-şi exercita corect
profesia, de a-şi informa cititorii în limitele adevărului, stabilindu-se
între ei şi publicul-receptor o complicitate tacită, care îngrijora
Puterea şi care a provocat în decembrie 1989 revoluţia populară, ce a
spulberat toate structurile anchilozate ale unui model devenit
anacronic.
c) Modelul liberal
Liberalismul este o doctrină politică şi socială modernă bazată
pe ideea drepturilor individuale şi, în primul rând, pe libertatea tuturor
oamenilor. El a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Franţa şi
Anglia, în climatul general al filozofiei luminilor.
Gândirea liberală susţine un regim politic bazat pe
parlamentarism, pe pluralitatea partidelor politice, pe ideea unui stat
arbitru, pe libertatea cetăţeanului, care se exprimă în primul rând prin
vot. Moştenitor al dreptului natural modern, liberalismul insistă pe
drepturile şi nu pe îndatoririle omului.
Aceste drepturi individuale fixează limite puterii de stat. Puterea
politică este duşmanul natural al drepturilor omului, îndeosebi al
libertăţii, pe care trebuie să-l limităm.
În concepţia liberală, puterea corupe, de aceea puterea
guvernului trebuie limitată, pentru a se evita dictatura.
Liberalismul economic susţine o economie de piaţă care să
funcţioneze pe baza mecanismului cererii şi ofertei, singurul capabil să
creeze bogăţie pentru ansamblul societăţii. Economia de piaţă, teoretizată
de Smith, dispensându-se de putere şi constrângere, permite obţinerea
unei cooperări pacifice între oameni, care în plus asigură prosperitatea.
Liberalismul politic şi liberalismul economic funcţionează şi în
domeniul presei, care reprezintă interesele indivizilor şi acţionează în
numele lor.
“Cristalizată în decursul secolului al XIX-lea, viziunea liberală
asupra relaţiilor dintre cetăţeni-autorităţi-presă pleacă de la imagi-
nea unui cetăţean ideal, capabil să-şi formeze pe cale raţională
propriile sale idei şi opţiuni politice.
…Viziunea liberală despre presă a insistat asupra importanţei pe
care o are libera confruntare a opiniilor, singura cale prin care se
poate ajunge la distincţia dintre adevăr şi neadevăr” (J.J. Van
Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.260).
Confruntarea deschisă dintre ideile şi opţiunile politice, aborda-
rea critică, varietatea punctelor de vedere concurente sunt principii li-
berale pe care le întâlnim şi în eseul lui Popper Opinia publică şi
principiile liberale.
Accesul liber la informaţie şi divertisment, formarea unei opinii
publice obiective, corecte, expunerea liberă a opiniilor reprezintă
principii ale unui model viabil, funcţional, cu o largă aplicabilitate în
lumea contemporană.
d) Modelul serviciului public

În toate epocile anterioare, am constatat o relaţie conflictuală
între presă şi diversele forme ale Puterii. Pentru prima oară în istorie,
statul democratic trebuie să devină un apărător al drepturilor omului,
al libertăţii individuale şi colective, al libertăţii de exprimare, al asigu-
rării bunăstării întregii societăţi.
Presa, în noul context social-istoric, reprezintă un serviciu pu-
blic aflat în beneficiul cetăţenilor, fiind protejat de stat şi acţionând în
numele tuturor.
Mihai Coman consideră că “modelul serviciului public a fost
teoretizat şi transpus în practică abia la mijlocul acestui secol, sub
impulsul a trei serii de factori”. (Mihai Coman, 1999, p. 99).
Aceştia sunt:
a) revoluţia tehnologică – naşterea unor noi instituţii mass-me-
dia (radioul şi televiziunea) şi necesitatea stabilirii unor
226 ION HAINEŞ
criterii unice şi coerente de funcţionare a acestora.
b) dezvoltarea conştiinţei şi exigenţei profesionale.
Ideea responsabilităţii sociale a ziaristului, concretizată în
numeroase coduri profesionale. Prioritatea interesului social
general, în raport cu interesele grupurilor economice, politice
sau chiar jurnalistice.
c) amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei.
Acestea au subliniat necesitatea eliminării practicilor
comerciale, a polarizărilor politice şi a comportamentelor
neprofesionale în favoarea informării exacte şi corecte a
publicului. (Mihai Coman, 1999, p. 99-101).
Statul subvenţionează o serie de publicaţii cu caracter cultural,

ştiinţific sau educativ, posturi de radio şi T.V. (radiodifuziunea naţiona-
lă, televiziunea naţională), care trebuie, într-adevăr, să se afle în
serviciul public – atât prin conţinutul mesajelor, cât şi prin deplina
obiectivitate, prin informarea rapidă şi corectă a contribuabilului, a
cetăţeanului plătitor, ceea ce, din păcate, nu se întâmplă întotdeauna.
Televiziunea naţională, de exemplu, nu trebuie să facă concurenţă
posturilor private de televiziune ale căror programe au în primul rând un
caracter comercial şi care se înscriu în coordonatele modelului liberal.
2. Funcţiile mass-media în societatea contemporană

Definirea conceptului de funcţie mediatică trebuie să aibă în
vedere relaţia dintre mass-media şi societate. Din acest punct de vedere,
„funcţia mediatică poate fi înţeleasă ca activitate desfăşurată de mass-
media, în înţelesul de influenţă (fie ea şi potenţială) care se exercită
asupra întregii societăţi sau doar asupra unei subdiviziuni a acesteia”
(J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, p.247-248).
Acţiunea este extrem de diversă şi poate fi privită din diverse
unghiuri de vedere. În definirea şi sistematizarea funcţiilor mediatice,
un rol esenţial îl are efectul asupra publicului.
În acest context, trebuie să definim conceptul de socializare şi
rolul mijloacelor de comunicare de masă în procesul de modelare
socială şi culturală a individului. Socializarea este un rezultat al
ontogenezei şi sociogenezei, al capacităţii individului de
autodezvoltare în sistemul valoric în care se naşte, parcurgând fazele
necesare de integrare şi adaptare, de racordare a sa prin învăţare,
prin educare la sistemul social al cărui component este.
Termenul de socializare vizează, deci, latura formativ-educativă,
prin care un membru al societăţii devine, prin educare şi prin practica
socială, un factor reprezentativ al societăţii. În procesul complex de
socializare, de formare a tipologiei umane, un rol esenţial îl are necesi-
tatea socială, care conduce la o anumită specializare şi la un anume tip
de personalitate, în funcţie de stadiul de evoluţie a societăţii la un
moment dat.
Conceptul de socializare reprezintă “eticheta unui set de relaţii
de comunicare complexe, pe termen lung şi multidimensionale, între
indivizi şi diferiţi agenţi ai societăţii, care au ca rezultat pregătirea
individului pentru viaţă, într-un mediu socio-cultural.
Dintr-o perspectivă individuală, socializarea ne înzestrează cu
calităţile necesare pentru a comunica, gândi, rezolva probleme
folosind tehnici acceptate de societate şi în general pentru a realiza
modalităţile noastre unice de adaptare la mediul nostru personal. Din
punct de vedere al societăţii, socializarea îşi aduce membrii la un
anumit nivel de conformare, astfel încât ordinea socială, caracterul ei
previzibil şi continuitatea societăţii să poată fi menţinute.” (Melvin
DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p. 211).
Sociologii subliniază faptul că socializarea pregăteşte individul
pentru participarea la viaţa de grup. Trebuie avute în vedere două
aspecte:
- unul se referă la modul în care oamenii dobândesc cunoştinţele
228 ION HAINEŞ
de care au nevoie pentru a deveni membrii unor grupuri spe-
ciale, cum ar fi familia, şcoala, cluburile, grupurile de lucru etc.
- celălalt se referă la furnizarea unei înţelegeri mai largi a diferi-
telor tipuri de grupuri care alcătuiesc societatea. Este posibil ca
ei să nu devină niciodată membri ai unor astfel de grupuri, dar
trebuie să intre în legătură cu aceste grupuri în diverse ocazii.
Socializarea este esenţială pentru supravieţuirea unei societăţi ca
sistem continuu şi stabil. Ca rezultat al socializării, indivizii ajung să
acorde credit aceloraşi valori, să facă aceleaşi supoziţii despre nume-
roasele aspecte ale sistemului lor social şi să folosească tehnici
general valabile atunci când se reportează unul la celălalt.
Mijloacele de comunicare sunt agenţi ai socializării. Rolul mij-
loacelor de comunicare de masă în procesul de socializare a individului,
de educare şi dezvoltare diferenţiată a personalităţii umane este consi-
derabil. Larga lor accesibilitate şi difuzarea într-un timp foarte scurt a
celor mai noi cuceriri ale culturii şi civilizaţiei creează un impact
profund asupra unor diverse categorii umane, conectate, toate, la aceste
“prize”, fără de care nu mai e posibilă imaginea omului modern.
În societatea contemporană, mass-media capătă o importanţă de-
osebită, impusă de fluctuaţiile specifice perioadei de tranziţie, când
informarea corectă, rapidă, în condiţiile libertăţii presei, devine o
necesitate obiectivă, dar când, totodată, este posibilă folosirea lor în
scopuri propagandistice, pentru a servi anumite interese politice,
ideologice, religioase sau personale.
Mijloacele de comunicare de masă au un rol esenţial în
dezvoltarea intelectuală a individului, în schimbarea psihologiei sale,
în crearea unei atitudini şi concepţii despre lume, în organizarea vieţii
sale sociale, în integrarea sa în societate, în modelarea sa general
umană.
Aşa după cum aminteam mai înainte, relaţia dintre mass-media
şi societate poate avea în vedere consecinţele generale (funcţiile),
influenţele (efectele) sau rolurile care li se atribuie acestor sisteme.
Încercarea de a defini funcţiile mass-media se loveşte de
numeroase dificultăţi, datorate complexităţii fenomenului, ceea ce
explică marea diversitate de opinii.
Realizând o excelentă sinteză a acestora, Mihai Coman propune
o structurare a lor.(Mihai Coman, 1999, p. 72-73)
Le amintim pe cele mai importante:
♦ H.D. Lasswell defineşte trei funcţii:
a. de supraveghere a mediului încojurător;
b. de coordonare a diferitelor părţi ale societăţii;
c. de transmitere a tradiţiilor de la o generaţie la alta.
♦ Ch.R. Wright propune o schemă amplă, care preia şi dis-
tincţiile formulate de R.K.Merton între “funcţii” şi “dis-
funcţii”, precum şi între “funcţii manifeste” şi “funcţii la-
tente” El are în vedere:
1) funcţiile 3) manifeste
ori ori
2) disfuncţiile 4) latente
5) supravegherii (ştirile) 9) societate

ale 6) corelării (comentariile) pentru 10) indivizii
7) transmiterii culturale (educaţia) 11) subgrupuri
8) divertismentului 12) sisteme culturale
♦ Un alt sociolog, Leo Thayer, identifică şapte funcţii:

a. de socializare (oferă material pentru discuţiile dintre
oameni);
b. de identitate (ritmează existenţa noastră cotidiană,
dându-i un contur specific);
c. de mitologizare (creează modele simbolice de
profunzime ale culturii noastre);
230 ION HAINEŞ
d. de compensare (oferă experienţe afective, vicariale);
e. de informare (distribuie date despre realitate);
f. de divertisment (transmite mesaje care ocupă timpul
liber);
g. de educaţie (contribuie la modelarea indivizilor).
♦ Francis Balle revine la trei funcţii:

a. de inserţie socială;
b. de recreere;
c. de purificare sufletească.
♦ M. Mathien optează pentru şapte funcţii:

a. de evaziune;
b. de coeziune socială;
c. de distribuire a cunoştinţelor;
d. de depozitare a actualităţii;
e. de ghid al actualităţii;
f. de recreere;
g. de purificare.
♦ Malcom Wiley consideră că presa îndeplineşte cinci funcţii:

a. de a furniza informaţii;
b. de a analiza aceste informaţii;
c. de a da un cadru general de referinţă pentru cunoaştere;
d. de a distra;
e. de a difuza o cunoaştere enciclopedică.
♦ Denis McQuail stabileşte două mari familii de funcţii:

a. pentru societate, ca ansamblu:
• de informare;
• de corelare (socializare);
• de asigurare a continuităţii;
• de divertisment;
• de mobilizare.
b. pentru indivizi, luaţi în parte:
• de informare;
• de stabilire a identităţii personale;
• de integrare în societate;
• de divertisment.
♦ O clasificare didactică a acestor funcţii propune şi Mihai

Coman:
a. funcţia de informare;
b. funcţia de interpretare;
c. funcţia de “legătură”;
d. funcţia de culturalizare;
e. funcţia de divertisment.
În opinia noastră, cele mai importante funcţii ale mass-media
sunt următoarele:
a) funcţia informativă.
Raţiunea supremă a apariţiei presei aceasta a fost: de a informa,
de a înregistra, de a comunica (comunicarea = schimb de informaţii)
ce se întâmplă în lume, ce face, ce spune, ce gândeşte lumea. Infor-
maţia este sângele viu al unui ziar. Informarea exactă şi rapidă este
definitorie pentru un sistem democratic. Sociologul francez Georges
Friedmann consideră că mijloacele de comunicare de masă sunt capa-
bile "să asigure difuzarea informaţiilor, să stârnească curiozităţi, noi
interese, să mărească instruirea, să lărgească orizontul, să-l integreze
pe individ în regiunea sa, în ţara sa, în planeta sa, să-i dezvolte gustul,
cultura sa intelectuală, artistică (de exemplu, gustul său muzical), pe
scurt, să-l facă, într-o sută de feluri posibile, mai prezent la
232 ION HAINEŞ
eveniment, la artă, la gândire" (Jean Schwoebel, 1968).
Un alt sociolog, Jean Fourastié, în Marea speranţă a
secolului al XX-lea, exprimă opinii asemănătoare: „Lipsa unei bune
informări este unul din lucrurile care se resimt astăzi cel mai mult, dat
fiind faptul că omenirea se află într-o anumită situaţie politică, econo-
mică şi socială, care presupune şi impune aceasta. Faptele evoluează
prea repede pentru ca omul să poată lua cunoştinţă clară de ele...
Descoperirea se face mult mai repede decât informarea... Iată drama
fundamentală a omenirii! Dacă nu cunoaştem descoperirea ştiinţifică,
nu este de mirare că nu cunoaştem nici efectele sale, în consecinţă nu
trebuie să fim surprinşi de transformările pe care aceste efecte le
implică în realitatea economică şi socială. O caracteristică esenţială a
lumii de azi este această nevoie de informare şi această dificultate de
informare” (Idem).
Jean Fourastié consideră că „ideea de informare poate fi un
remediu al instabilităţii. Sentimentul instabilităţii vine într-adevăr din
lipsa de informare” (Idem). El îşi exprimă convingerea într-o posibilă
schimbare a mentalităţii în strânsă corelaţie cu evoluţia actuală a
lumii: ,,Pentru a-i ajuta pe oameni să participe la viaţa socială, există
o serie de atu-uri care nu existau acum cincisprezece ani: ştiinţe
sociale care s-au născut în ultimii cincisprezece ani, pe care aproape
nimeni nu le-a învăţat în şcoală, dar care totuşi există şi care sunt utile
şi solide. Sunt ştiinţele comportării umane, ştiinţa relaţiilor umane...
A se informa pe baza cunoştinţelor pe care le oferă aceste ştiinţe
noi, a-şi ataşa colaboratorii care le cunosc şi le urmăresc devine o
necesitate pentru omul de acţiune şi nu numai o necesitate comercială,
cum s-ar părea la prima vedere, ci o îndatorire socială. Aceasta este nu
numai pentru Franţa, ci pentru fiecare dintre noi o chestiune de viaţă
sau de moarte. Ori luăm cunoştinţă de realităţile lumii actuale, de
necesitatea de a ne adapta ei, chiar dacă nu ne place în toate
componentele ei, ori vom dispărea, practic, ca naţiune intelectuală şi
ca naţiune civilizată”. (Idem)
Sociologul american Alvin Toffler, în celebra sa carte, Puterea
în mişcare (Powershift), face o analiză profundă a civilizaţiei
contemporane, considerând că natura puterii se schimbă în funcţie de
cunoaştere, că are loc o alchimie a informaţiei; că războaiele care
vor izbucni vor fi pretutindeni războaiele informaţiilor, info-
războaiele, că lupta pentru putere va însemna lupta pentru stăpânirea
informaţiilor. De altfel, nu întâmplător, cartea are un moto
semnificativ din Francis Bacon: “Cunoaşterea în sine înseamnă
putere". Multe schimbări din sistemul de cunoştinţe al societăţii se
traduc direct în operaţiuni de afaceri, spune Toffler. "Cu excepţia
faptului că nici o afacere nu şi-ar putea deschide porţile dacă nu ar
exista limbaj, cultură, date, informaţii şi know-how, există faptul mai
profund că, din toate resursele necesare pentru a crea averea, nici una
nu este mai versatilă decât acestea. De fapt, cunoştinţele (uneori doar
informaţiile şi datele) se pot folosi ca înlocuitori ai altor resurse.
Cunoaşterea - în principiu inepuizabilă - este substitutul final" (Alvin
Toffler, 1995, p. 98).
Cele trei principale surse ale puterii sunt, după opinia lui Alvin
Toffler, violenţa, averea şi cunoaşterea. Cunoaşterea devine, crede
el, resursa centrală a economiei avansate: "Noul sistem accelerat de
creare a bogăţiei este tot mai dependent de schimbul de date,
informaţii şi cunoştinţe. Este suprasimbolic. Când nu se schimbă nici
o informaţie, nu se creează nici o avuţie nouă" (Idem, p. 91).
Avuţia înseamnă, deci, informaţie. "Noi şi buimăcitoare pro-
bleme despre folosirea corectă şi incorectă a cunoştinţelor se vor ridi-
ca, pentru a se confrunta cu afacerile şi societatea în ansamblu. Nu
vor mai reflecta doar adevărul baconian al cunoaşterii, care e putere,
ci adevărul de nivel mai înalt că, în economia suprasimbolică, cunoaş-
terea despre cunoaştere este aceea care va conta cel mai mult", spune
Toffler.(Idem, p. 132).
234 ION HAINEŞ
Între cele trei surse principale ale puterii, forţa, averea,
cunoaşterea, intervine, consideră Toffler, o dinamică a schimbării în
favoarea celei din urmă. Puterea statului se bazează pe controlul
asupra acestor forţe. Toffler vorbeşte despre foamea de a şti, despre
dreptul de a şti al fiecărui cetăţean, despre libertatea informaţiei şi o
nouă moralitate, cea informaţională, de care trebuie să se preocupe
guvernele, statele şi instituţiile abilitate cu aceste responsabilităţi.
Astăzi, când tehnologia modernă, accesul la computer permit unui
public tot mai larg o informare diversificată şi rapidă, rolul
mijloacelor de comunicare de masă devine preponderent, iar
informaţia la nivel global devine o condiţie a dezvoltării umane şi a
societăţii în general. Este şi concluzia la care ajung cei doi raportori ai
Clubului de la Roma, Alexander King şi Bertrand Schneider în cartea
lor Prima revoluţie globală: "Libertatea informaţiei, accesul liber la
informaţie şi pluralismul informaţiei rămân cauzele nobile ale bătăliei
ce niciodată nu este complet câştigată. În procesul adaptării la
schimbare, al continuei instruiri dintr-o societate în tranziţie, al
integrării în complexitate şi incertitudine, rolul mediilor de informare
devine primordial".(Alexander King, Bertrand Schneider, 1993,
p.179). Autorii pun, deci, problema democratizării informaţiilor, a
globalizării lor, despre care vorbea şi Alvin Toffler, ceea ce nu e
totuna cu omogenitatea. Noul sistem global al mijloacelor de
informare ar putea să adâncească diversitatea, crede Toffler: "În locul
unui singur sat global, aşa cum îl prevedea Marshall McLuhan,
regretatul teoretician canadian al mass-media, avem şanse să asistăm
la o multitudine de sate globale absolut diferite - toate cablate în noul
sistem de informare, dar toate străduindu-se să-şi menţină sau să-şi
accentueze individualitatea culturală, etnică, naţională sau politică"
(Idem, p. 340). Pe drept cuvânt, Alvin Toffler consideră că "noul
sistem mass-media global a devenit, de fapt, principalul instrument al
revoluţiei din lumea în schimbare rapidă a prezentului".(Idem, p.
345).
Societatea viitorului va fi, în sensul cel mai democratic, o
societate a informaţiei sau nu va fi deloc.
b) A doua funcţie fundamentală a mass-media este cea
formativă, modelatoare, de a exprima şi cristaliza opinii,
comportamente, mentalităţi, de a le influenţa în sens pozitiv sau
negativ, de a contribui la ridicarea nivelului general de cunoaştere şi
de educaţie a populaţiei în domeniile esenţiale ale culturii şi
civilizaţiei.
"The medium is the message", spunea McLuhan, dar tot el adău-
ga: "the medium is the massage". Cu alte cuvinte, mijlocul reprezintă
mesajul, mijlocul influenţează modul de receptare a mesajului, el nu
rămâne neutru; mai mult, mediul este masaj, el are implicaţii profun-
de, modelatoare, de ordin social, cultural şi psihologic, asupra
receptorului, îi modifică atitudinile şi comportamentele, luarea de
decizii, structura spirituală. “Mijlocul are valoare de mesaj formativ"
este o ideea fundamentală a întregii opere a lui McLuhan.
Modul în care sunt selectate şi comentate ştirile depinde de
diverse criterii, subiective sau obiective, de diverse interese, personale
sau de grup, de gradul general de cultură al ziariştilor, de etica lor
profesională şi, nu în ultimul rând, de receptorii acestor ştiri, de care
reprezentanţii mass-media trebuie să ţină seama.
Aşa cum constată şi cei doi raportori ai Clubului de la Roma,
Alexander King şi Bertrand Schneider, „mass-media a ajuns unul din-
tre principalii agenţi în formarea opiniei publice şi a gândirii indivi-
zilor”(Alexander King, Bertrand Schneider, 1993, p. 176).
Impactul mass-media asupra opiniei publice este imens şi se
impune o analiză atentă a acestui raport şi a consecinţelor sale asupra
lumii în care trăim: "Din ce în ce mai multă lume este intens marcată
de programele de radio şi televiziune la care are acces şi apare normal
să discutăm despre puterea mediilor în societăţile contemporane”
236 ION HAINEŞ
(Idem, p.176).
c) A treia funcţie importantă a mass-media este cea comercială.
După cum se ştie, ştirile sunt acelea care vând ziarul. Deschidem
aparatul de radio sau televizorul ca să aflăm ştiri, noutăţi, să ştim ce se
petrece în lume. Într-o societate democratică, accesul liber la informa-
ţie, informaţia exactă, obiectivă şi rapidă, schimbul liber de informaţii
sunt necesare ca aerul pentru organism, sunt vitale pentru opinia
publică, pentru formarea unor atitudini, orientări, comportamente. Dar
sunt ştiri şi... ştiri. O informaţie (o ştire) este expresia unei selecţii
(subiective), a unei judecăţi de valoare, a unei opţiuni. Informaţiile
sunt rezultatul unui filtru: al opţiunii gazetarului, dar şi al grupului ac-
ţionar, căruia el îi aparţine, al redacţiei sau patronului care-l plăteşte.
Între emiţătorii şi receptorii de informaţii poate exista o identita-
te de interese şi valori şi atunci funcţia formativă a presei are un rol
benefic, ea contribuie la educarea oamenilor într-un sens major, la
modelarea lor social-politică şi culturală, creându-se o reală
posibilitate de comunicare între diferite categorii de receptori, prin
puterea de persuasiune şi de credibilitate. Când nu există această
identitate, funcţia formativă a presei se transformă în funcţia de
manipulare, care are drept scop (mascat) denaturarea adevărului,
abaterea conştientă, voită de la informarea exactă, obiectivă.
Sociologul francez Alfred Sauvy consideră că propaganda este
un mijloc de manipulare a maselor, de informare tendenţioasă, care, în
ultimă instanţă, serveşte unui scop comercial. Marile agenţii de presă
au transformat informaţia în marfă, ele vând şi cumpără informaţii
aducătoare de profit, iar într-o economie de piaţă, unde funcţionează
legile dure ale concurenţei, ale cererii şi ofertei, principiul informării
obiective, reale este pus în paranteză.
d) A patra funcţie a mass-media este cea recreativă, de
divertisment.
Omul modern trăieşte sub o continuă stare de stres, el este victima
unor profunde crize social-economice, politice, culturale etc., cu efecte
psihologice grave şi de lungă durată, care-i modifică comportamentul,
relaţiile sociale şi familiale, modul de a gândi şi de a simţi. El este supus
zilnic unui bombardament informaţional ameţitor, care-i artificializează
viaţa, rupându-l de natură, de trebuinţele sale fundamentale fireşti,
falsificându-i opiniile, opţiunile, atitudinile. Este şi observaţia lui Petru
Pânzaru, care consideră că "mass-media victimizează populaţia (publi-
curile) într-un mod foarte curios: aflaţi în postura de cititori, ascultători,
privitori, membrilor publicului li se livrează un flux continuu de infor-
maţii (pseudo-informaţii, mal-informaţii, semi-informaţii într-un ames-
tec şi ritm năucitor) nu în funcţie de centrele de interes vitale, reale,
presante, ci în funcţie de interesele dirijate ale marilor agenţii de presă
naţionale şi internaţionale, ale redacţiilor, aflate toate într-un serviciu
comandat".(Petru Pânzaru, 1966, p.26).
Marea masă de oameni mediatizaţi, iradiaţi cu informaţii
contradictorii şi deseori confuze, are, afirmă Petru Pânzaru,
"sentimentul de obiect şi nu de subiect, nu de actor al vieţii sociale, ci
de asistenţă pasivă şi neputincioasă la evenimentele care o afectează,
pe care le suportă psihic şi fizic".(Idem).
De aici, nevoia firească de apărare, de relaxare, de divertisment.
Nu întâmplător, mai toate ziarele şi revistele publică glume,
caricaturi, pagini speciale de umor, radioul şi televiziunea au emisiuni
speciale de divertisment, care atrag un mare număr de cititori,
radioascultători sau telespectatori ce devin receptori fideli şi
permanenţi. Forma grafică, ilustraţia, punerea în pagină, cromatica au,
desigur, un rol important, prin caracterul atractiv, incitant, seducător.
Dar, atenţie, divertismentul nu mai e un simplu divertisment, el
reprezintă, în ultimă instanţă, tot o formă (mascată) a unei atitudini, a
unei opţiuni. Pentru că, în fond, cele două funcţii ale mass-media, cea
comercială şi cea recreativă, au tot un rol formativ, în sensul pozitiv
sau, dimpotrivă, negativ.
238 ION HAINEŞ
Cunoaşterea de largă anvergură, de care vorbea Alvin
Toffler, provine nu numai din sălile de clasă sau din manuale, nu
numai din ştirile oferite de televiziune, ziare, reviste şi radio. „Mai
provine, indirect, şi din divertisment - care în mare parte livrează
neintenţionat informaţii despre noile stiluri de viaţă, relaţiile
interpersonale, problemele sociale şi chiar obiceiurile şi pieţele
străine” (Alvin Toffler, 1995, p.334). Analistul american subliniază,
în acest context, rolul imens al televiziunii şi puterea ei extraordinară
de influenţare, care se datorează caracterului de spectacol, cu acţiune
şi personaje principale, dar care adesea zugrăveşte o imagine falsă a
realităţii. El vorbeşte despre substratul intenţionat al acestui
spectacol, dar şi despre conţinutul neintenţionat, prezent în toate
programele şi reclamele de televiziune. Acest strat adiţional constă,
afirmă Toffler, „din detalii de fundal - peisaje, maşini, scene de
stradă, arhitectură, telefoane, roboţi telefonici, precum şi
comportamente aproape neobservate, ca glumele dintre o ospătăriţă şi
un client, când eroul se aşează la tejgheaua unui bistro”(Idem). Chiar
şi cele mai răsuflate filme poliţiste "înfăţişează mode şi capricii
curente şi exprimă atitudini populare faţă de sex, religie, bani şi
politică. Nimic din toate acestea nu este ignorat sau uitat de către
spectator. Totul se îndosariază în minte, formând o parte din banca
generală de cunoştinţe despre lume a persoanei"(Idem, p.335). Din a-
cest motiv, consideră Alvin Toffler, simpla distracţie nu mai este
simplă. Toate acestea sunt profund legate de ideea că televiziunea
este o "piaţă de imagerie în extindere. Această piaţă clocotitoare nu
face numai sa crească, ci se şi restructurează simultan. Înseşi
categoriile ei se re-formează. De bine, de rău, vechile linii de
demarcaţie dintre show business şi politică, dintre muncă şi timp
liber, dintre ştiri şi distracţie, se sfărâmă cu toatele, şi suntem expuşi
unui uragan de imagini caleidoscopice, adesea fragmentate"(Idem).
CAPITOLUL XII
EFECTE ALE MASS-MEDIA
1. Tipologia efectelor mass-media.

În concepţia celor trei autori olandezi ai Ştiinţei comunicării,
efectul cuprinde “un ansamblu de procese şi de consecinţe pe care le
presupune receptarea mesajelor, procese şi consecinţe care nu pot fi
atribuite decât actului de comunicare”. O definiţie asemănătoare formu-
lează Maletzke: efect înseamnă “toate modificările la nivel individual
sau social pe care le produc mass-media prin tipul lor de mesaje”.
Din punct de vedere teoretic, o definiţie exactă trebuie să ţină
seama de dimensiunile acestor efecte:
1. efect asupra cui;
2. natura efectului;
3. durata efectului;
4. intenţionalitatea efectului.
Cei trei teoreticieni olandezi consideră că, în activitatea de
cercetare, atenţia se concentrează selectiv spre una sau alta dintre
aceste dimensiuni.
Unele cercetări se reportează la prima dimensiune (cine supor-
tă efectul), distingând între efectele la nivel individual (microefecte),
efectele la nivel de grup sau colectivitate (mezoefecte) şi efectele la
nivelul întregii societăţi (macroefecte).
240 ION HAINEŞ
Altă cercetări vizează natura efectelor: dacă mesajul a ajuns sau
nu la receptor, cum a fost mesajul receptat de un anumit public şi dacă
efectul a fost de ordin cognitiv sau de ordin comportamental.
Studiile care privesc durata efectului stabilesc trei tipuri de
efecte: efecte pe termen scurt (până la 6 zile), efecte pe termen
mediu (7-30 de zile) şi efecte pe termen lung (peste o lună).
Se poate vorbi, de asemenea, de efecte intenţionale sau efecte
non-intenţionale.
Pe parcursul comentariilor noastre, am subliniat de mai multe
ori marea diversitate de evenimente transmise prin mass-media. Acest
lucru este valabil şi în privinţă tipurilor de influenţă exercitată prin
intermediul comunicării de masă, cu alte cuvinte, a tipologiei
efectelor mass-media. În analiza efectelor, Denis McQuail are în
vedere următoarele elemente:
a) situaţia sau contextul în care are loc comunicarea;
b) caracteristicile comunicatorului şi ale mesajului;
c) caracteristicile receptorului;
d) acordarea de atenţie, înţelegerea, acceptarea;
e) diferite tipuri de efecte implicate.
Contextul sau situaţia pot varia. Comunicatorului i se pot atribui
grade diferite de prestigiu sau credibilitate. Receptorii mesajelor
diferă între ei prin receptivitatea faţă de sursă sau mesaj.
Influenţa poate produce o varietate de efecte pentru că schimbă-
rile de ordin cognitiv, emoţional, comportamental sau de atitudine re-
prezintă rezultatul unor procese calitativ diferite, consideră Denis Mc-
Quail. Teoreticianul olandez afirmă că există un număr limitat de
mecanisme fundamentale pe care le implică influenţa mass-media, în
sensul că efectele comunicaţionale au la bază relaţia socială dintre
transmiţător şi receptor. Stabilirea corectă a unei tipologii a efectelor
trebuie să ţină seama, în opinia autorului, de acea particularitate a
transmiţătorului care va produce efectele, ca şi de motivaţia sau
orientarea receptorului, care-l fac sensibil la influenţa
transmiţătorului. În funcţie de aceste elemente putem distinge diferite
tipuri de procese de influenţă. Denis McQuail consideră că “ne putem
îndrepta atenţia fie asupra caracteristicilor sursei de influenţă, fie
asupra particularităţilor receptorului, fie asupra variabilelor
situaţionale, în special nivelul de organizare socială la care are loc
procesul de influenţă (interpersonal, grup, organizaţional sau social).
Este greu de sugerat un cadru care să acorde ponderi egale acestor trei
componente variabile ale procesului de comunicare”.
În evaluarea tipologiei efectelor, trebuie, de asemenea, să ţinem
seama şi de tipul şi caracteristicile canalului (mediumului) de
comunicare.
Cercetătorii au ajuns la concluzia existenţei a două paradigme:
aceea a efectelor puternice şi cea a efectelor slabe, care s-au mani-
festat în perioade diferite şi au avut cauze diferite.
Putem, astfel, constata trei mari etape în evaluarea puterii de
influenţare a mass-media.
O primă etapă , perioada interbelică, a fost dominată de prima
paradigmă, când ideea atotputerniciei media era cauzată de apariţia
noilor mijloace de comunicare, ca şi de apariţia unor fenomene de
masă ca societatea de masă, industriile de masă, cultura de masă,
comunicarea de masă etc.
Propaganda nazistă la radio ca şi propaganda de război în peri-
oada 1939-1945 dusă de către ambele tabere la radio ca şi prin
jurnalele de front filmate au avut efecte sociale majore. Mobilizarea
ca şi formarea unei anumite atitudini la scară naţională au fost
deziderate eficient îndeplinite de către mass-media în perioada
interbelică.
Puterea mass-media a fost probată chiar şi în privinţa efectelor
negative. Cel mai cunoscut exemplu este emisiunea radiofonică “Răz-
boiul lumilor”, realizată în 1938 de Orson Wells care a creat o panică
242 ION HAINEŞ
naţională fără precedent în S.U.A.
A doua etapă, după cel de-al doilea război mondial, se caracte-
rizează prin impunerea celei de a doua paradigme, aceea a efectului
minimal al mass-media, a relativităţii efectelor. Lazarsfeld a analizat
alegerile prezidenţiale americane din 1940, întrebându-se în ce măsu-
ră campania electorală, la radio şi în presa scrisă, a influenţat compor-
tamentul electoral.
Concluzia acestor cercetări a fost aceea că mass-media n-au
jucat aproape nici un rol.
Dimpotrivă, contactele şi relaţiile interpersonale s-au dovedit
hotărâtoare pentru decizia alegătorilor.
De asemenea, s-a demonstrat că liderii de opinie, grupurile mici,
comunităţile de referinţă au jucat rolul cel mai important în luarea
deciziilor.
Lazarsfeld consideră că există trei categorii de efecte:
a) de activare a atitudinilor latente;
b) de întărire şi confirmare a atitudinilor şi opţiunilor;
c) de convertire sau schimbare a atitudinilor şi
comportamentelor.
După opinia sa, principalul efect al mass-media este cel de întă-
rire şi de confirmare. Ideea atotputerniciei media este infirmată.
A treia etapă, a anilor ’70, a însemnat revenirea la paradigma
efectelor puternice a sistemului mass-media. Aceasta se datorează
dezvoltării puternice a sistemelor private de televiziune, apariţiei
industriei video, diversificării lor.
Opţiunile s-au schimbat în mod ciclic: de la ideea efectelor pu-
ternice la aceea a efectelor slabe, şi invers. De asemenea,
caracteristicile acestor efecte s-au schimbat: de la efectele globale s-a
trecut la efectele speciale, de la efectele directe, pe termen scurt, la
efectele difuze, indirecte, pe termen lung. S-a modificat şi imaginea
receptorului: de la un public pasiv, supus influenţei mesajelor, s-a
ajuns la un public activ, care filtrează conţinuturile.
Totodată, teoreticienii au ajuns la concluzia că există trei
procese esenţiale de influenţare socială prin intermediul mass-media.
Acestea sunt: conformarea, identificarea şi internalizarea.
“Conformare înseamnă acceptarea influenţei în speranţa obţinerii
unui răspuns dorit de la celălalt, sub forma unei recompense sau a
evitării unei pedepse. Identificarea are loc atunci când un individ
adoptă un comportament inspirat de o altă persoană sau grup, pentru
că acesta este asociat cu o auto-definire satisfăcătoare raportată la
acea persoană sau grup. Internalizarea se referă la o schimbare
“congruentă” cu “sistemul de valori” al persoanei care acceptă
influenţa: individul adoptă poziţia comunicatorului pentru că o
consideră utilă în soluţionarea unei probleme, sau pentru că este
apropiată de propria sa orientare, sau cerută de propriile sale valori”
([77], p. 150).
Fiecare dintre cele trei forme de influenţă este caracterizată de a-
numite condiţii prealabile şi de anumite consecinţe, care privesc baza
acceptării influenţei, baza puterii agentului de influenţă, probabilitatea
permanenţei efectelor.
Efectele mesajelor mass-media asupra receptorilor cunosc o
mare varietate de forme. Vom prezenta, în continuare, cele mai
importante modele, conform celor două paradigme propuse iniţial:
paradigma efectelor puternice şi cea a efectelor limitate sau slabe.
2. Teoriile efectelor puternice

Paradigma efectelor puternice a cunoscut o mare diversitate de
cercetări. Prezentăm cele mai importante modele:
a) Modelul “stimul – răspuns”
Pentru a înţelege acest model, trebuie să ne întoarcem la perioada
când comunicarea de masă era un fenomen social relativ nou, care a avut
o mare putere de influenţă în principalele societăţi occidentale. Este
vorba despre societatea de masă şi apariţia unor teorii care fac din
244 ION HAINEŞ
mijloacele de comunicare de masă principalele instrumente de
convingere a cetăţenilor.
Diviziunea muncii, eterogenitatea, slăbirea legăturilor tradiţionale,
creşterea raţionalităţii, atomizarea indivizilor, specifice societăţilor
industriale, au creat societăţi de masă, cărora le lipseau însă legăturile
afective eficiente, care să-i unească pe oameni într-o solidaritate eficientă.
În perioada primului război mondial şi imediat după aceea, se
impunea necesitatea unui liant social, care să unească indivizii disper-
saţi într-o unitate de sentimente şi interese comune, în vederea unor
acţiuni comune. Unul din mijloacele folosite pentru realizarea acestor
scopuri a fost propaganda. “Mesaje de propagandă concepute cu
atenţie au invadat naţiunile în buletine de ştiri, filme, înregistrări de
fonograf, discuri, cărţi, predici, afişe, zvonuri, reclame publicitare şi
manifeste”, ne spun Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach în
cartea lor – Teorii ale comunicării de masă. O asemenea persuadare
la scară mare a unor întregi populaţii, prin folosirea mass-media, nu
mai fusese niciodată întâlnită până atunci.
Pe această bază, psihologică şi sociologică, s-a creat o opinie ge-
nerală privind puterea comunicării de masă. S-a crezut că mesajele de
comunicare de masă pot modela opinia publică după cum vor
comunicatorii, că stimulii ajung la fiecare membru al societăţii de
masă prin mass-media, că fiecare persoană îi percepe în acelaşi mod şi
că vor provoca o reacţie mai mult sau mai puţin uniformă la toţi
membrii societăţii. De aici, s-a ajuns la teoria stimul – răspuns.
Modelul stimul – răspuns conducea la ideea că receptorii primesc
direct mesajele, nefiltrate de nici un alt factor.
Această teorie mai este cunoscută şi sub numele de fluxul într-
un singur pas (one step flow) sau teoria acului hipodermic.
“În anii ’20, mass-media erau, în mod curent, considerate a fi un
soi de ace hipodermice. Conform teoriei injectării hipodermice, se
admitea că emitentul era în stare să obţină oricare dintre efectele dori-
te şi că influenţa mesajului asupra publicului depindea doar de felul în
care acesta fusese construit”.
Melvin De Fleur propune teoria glonţului magic, prin care se
vehiculează ideea că mass-media apar ca instrumente vrăjite, magice,
care fascinează receptorul, modelându-l, supunându-l total. Tradusă în
alţi termeni, această teorie ar suna astfel: “Un trăgător (emiţătorul)
încarcă un glonţ (mesajul) într-o puşcă (canalul de comunicare) şi
trage (transmite) într-o ţintă (receptorul) care cade (primeşte mesajul
şi este afectat de el) sau rămâne în picioare (nu recepţionează
mesajul)”.
Desigur că un asemenea model este anacronic, are un caracter
mecanicist, făcând din receptori doar nişte parteneri pasivi, gata de a
răspunde imediat unor stimuli exteriori, ceea ce nu mai corespunde
imaginii receptorului modern.
b) Modelul “hegemoniei” mass-media

Modelul “hegemoniei” mass-media promovează ideea conform
căreia “clasele dominante îşi exprimă puterea în momentele de stabilita-
te economică şi socială, nu atât prin măsuri represive, cât prin mijloace
persuasive de tip cultural-simbolic. Astfel, folosindu-se de sistemul
educativ şi de canalele de informare în masă, ele îşi impun ideologia în
forma unor adevăruri generale, neutre, universal valabile. Supuse unui
asemenea bombardament, prin instituţii care sunt “producătoare de
semnificaţii, cunoştinţe şi valori”, clasele dominante asimilează această
reprezentare, părtinitoare şi în ultimă instanţă defavorabilă lor, ca şi cum
ar fi una “naturală, inevitabilă, eternă şi nediscutabilă”.
Astfel, mass-media devin instrumentul unor tendinţe hegemo-
nice ale deţinătorilor puterii, servind la “impunerea unei ideologii şi la
promovarea unor interese de clasă”.
Mihai Coman găseşte rădăcinile acestui model în lucrările lui
Antonio Gramsci, ale unor reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt ca şi
246 ION HAINEŞ
ale creatorilor neo-marxismului francez, pentru ca, în prezent,
modelul “hegemonic” să cunoască un interes deosebit în rândul cerce-
tătorilor englezi grupaţi în jurul Şcolii de la Birmingham şi al repre-
zentanţilor curentului studiilor culturale (“cultural studies”).
Cultura este considerată ca locul unde se duc luptele pentru
hegemonie, de aici interesul pentru descoperirea tehnicilor specifice
prin care mass-media (în primul rând televiziunea) încearcă să impună
anumite semnificaţii culturale.
c) Modelul “dependenţei”
Acest model a fost propus în anul 1976 de către teoreticienii ame-
ricani Sandra Ball-Rokeach şi Melvin De Fleur care analizează efectele
mass-media, urmărind relaţia public – sistem mass-media – sistem
social. Ei susţin că “sistemul mass-media este considerat a fi o parte
importantă a spectrului social al societăţii moderne şi se consideră că are
legături cu indivizi, grupuri, organizaţii şi alte sisteme sociale. Aceste
relaţii pot fi conflictuale, sau de cooperare; ele pot fi dinamice şi
schimbătoare, sau statice şi ordonate. De asemenea, pot fi directe şi
puternice, sau indirecte şi slabe. Indiferent de caracteristici, relaţia este
cea care justifică. …Relaţia cheie pe care se bazează logica acestei
abordări este una de dependenţă. Aceste relaţii se pot stabili fie cu
sistemul mass-media ca un întreg, fie cu unul din elementele sale, cum
ar fi televiziunea, radioul, ziarul sau industria revistelor”.
Relaţia de dependenţă faţă de mass-media nu este cu sens unic, ea
are natură bilaterală, afirmă cei doi cercetători: “Puterea egalităţii implică
nu numai modul în care alţii depind de resursele mass-media pentru a-şi
atinge obiectivele, ci şi modul în care mass-media depind de resursele
controlate de alţii”. Un exemplu îl constituie relaţiile dintre sistemul
mass-media şi sistemul politic. Unele resurse care se află sub controlul
sistemului politic sunt necesare pentru atingerea obiectivelor sistemului
mass-media. “Sistemul politic susţine sistemul mass-media prin acorda-
rea drepturilor constituţionale şi a celorlalte drepturi legale pentru a opera
ca sistem informaţional, în ideea că mijloacele de comunicare de masă
sunt esenţiale în conducerea unei societăţi democratice”.
Ca şi sistemele sociale, indivizii au relaţii de dependenţă faţă de
mass-media.
În societăţile moderne, indivizii sunt dependenţi de sursele de in-
formaţii ale sistemului mass-media. Ei sunt informaţi în legătură cu o
mare varietate de evenimente, de la condiţii de trafic, problemele de să-
nătate, de securitate, modă, sport, artă, starea vremii, până la chestiunile
legate de aspectele politice, economice, sociale, ecologice, religioase etc.
Relaţiile de grup şi individuale de dependenţă faţă de mass-media
devin mai intense atunci când mediul social este ambiguu. Ambiguitatea
este o chestiune de informaţie. În situaţii de criză economică sau politică,
de calamităţi naturale, de conflicte puternice între diferite grupuri din
cadrul societăţii, indivizii şi liderii lor de opinie obţin informaţiile de care
au nevoie prin intermediul sistemului mass-media.
Sistemul mass-media ne influenţează în mod diferit modul în
care gândim, simţim şi acţionăm.
Sandra Ball-Rokeach şi Melvin De Fleur consideră că există trei
forme de influenţă a mass-media care pot avea loc în grupuri:
1. “influenţă indirectă, cum ar fi socializarea politică, rezultat
al expunerii cumulative a membrilor la mass-media de-a lungul unor
perioade mari de timp;
2. influenţa indirectă prin procesul de flux în doi paşi prin
care liderii de opinie sunt influenţaţi de mass-media şi apoi transmit
mai departe propriile interpretări ale mesajelor mass-media către alţi
membrii ai grupului, şi
3. influenţa directă a mass-media asupra membrilor grupu-
lui”. Această ultimă formă de influenţă se exercită atunci când nici
liderii de opinie, nici membrii unui grup în general nu au cunoştinţe
politice bazate pe experienţa directă sau pe o interpretare constantă în
248 ION HAINEŞ
timp a problemelor politice.
Şi în alte domenii ale vieţii – economic, sănătate, juridic,
educaţional, militar, familial, religios etc. – se poate face aceeaşi
analiză a efectelor directe şi indirecte ale mass-media.
Relaţia de dependenţă faţă de mass-media este, de fapt, o relaţie de
interdependenţă. Mass-media şi alte sisteme sociale sunt părţi ale unui
sistem, care au nevoie una de alta pentru a supravieţui şi prospera.
Aceste relaţii produc cooperarea şi conflictul, care realizează echili-
brul şi dezechilibrul structurilor economice, sociale, politice, culturale etc.
E uşor să ne imaginăm ce s-ar întâmpla în viaţa socială şi
personală dacă, prin absurd, toate formele de comunicare de masă ar
dispărea.
S-ar produce o dereglare dramatică a tuturor structurilor, la toate
nivelele, practic, societatea în care trăim n-ar putea supravieţui.
d) Modelul “spiralei tăcerii”

Studierea relaţiei dintre mass-media – opinia publică – indivizi
a constituit una din preocupările permanente ale cercetătoarei
germane Elisabeth Noëlle-Neumann. Ea este şi autoarea acestei noi
paradigme, publicate în 1974 sub titlul Spiral of Silence: a theory of
Public Opinion.
Ideea fundamentală a acestei teorii este că mass-media
constituie principalul element de referinţă în exprimarea opiniilor, în
influenţarea lor, ceea ce conduce la următoarele concluzii:
a) “oamenii se tem de izolare, doresc să fie primiţi şi integraţi în
colectivităţile care-i înconjoară;
b) societatea are tendinţa de a marginaliza indivizii care au un
comportament deviant sau care au valori diferite de cele
acceptate de majoritatea membrilor ei;
c) frica de izolare îi îndeamnă pe oameni să evalueze permanent
starea, direcţiile, fluctuaţiile opiniilor comune;
d) aceste evaluări afectează relaţiile în public ale indivizilor, a-
ceştia încercând constant să se conformeze liniei generale de
comportament şi de gândire a colectivităţii;
e) pe baza acestor procese de adecvare şi renunţare la
elementele distonante se creează şi se menţine opinia publică
majoritară.” ([38], p. 115).
Mass-media sunt percepute ca modalităţi fireşti şi legitime de
exprimare a opiniei publice, la care oamenii îşi raportează propriile
lor idei şi comportamente.
Elisabeth Noëll-Neumann analizează raportul dintre opinia do-
minantă (majoritară) şi opinia minoritară. Mass-media exercită o
influenţă puternică asupra opiniei publice. Indivizii sunt dependenţi
de mass-media, ei reacţionează la opiniile exprimate prin mass-media
care apar ca majoritare, ziariştii fiind consideraţi drept reprezentanţi
legitimi ai acestor opinii.
Cei care au alte opinii decât cele majoritare vor fi marginalizaţi,
ei vor vorbi din ce în ce mai puţin, se vor retrage în tăcere. Spirala
tăcerii este un mecanism psihosociologic potrivit căruia mass-media
apar ca principalii creatori ai opiniei publice, provocând în
comportamentul indivizilor teama de a nu rămâne izolaţi. De aceea, ei
pot renunţa la exprimarea propriilor opinii, conformându-se opiniei
dominante, exprimate prin mass-media.
Reacţiile indivizilor faţă de opinia majoritară sunt de participa-
re activă, de supunere sau de tăcere.
Atitudinea şi comportamentul individului sunt determinate de
relaţia dintre propriile sale convingeri şi rezultatul observării mediului
său. Opinia publică nu este dată o dată pentru totdeauna, ea nu are un
caracter omogen, nu este niciodată unanimă şi se formează într-un
cadru social determinat. Opiniile nu coincid. Între un grup şi altul pot
apărea controverse, dezacorduri.
Acestea se manifestă mai ales în situaţii tensionate, de
250 ION HAINEŞ
instabilitate socială, când individul trebuie să-şi exprime o opinie
social-politică, să evalueze exact evenimentele, să interpreteze corect
mesajele propuse de mass-media.
Altfel, se poate produce un decalaj între opinia majoritară şi opi-
nia minoritară, între opinia exprimată prin mass-media şi opinia unei
minorităţi tăcute (care nu se regăseşte în discursul mediatic) sau a
unei majorităţi tăcute.
3. Teoriile efectelor limitate

A doua paradigmă, a efectelor slabe sau limitate, consideră că
influenţa mass-media în societate este relativ mică, că ele sunt
subordonate societăţii, că nu determină opţiunile şi comportamentele
indivizilor, ci se orientează după acestea.
Influenţa mass-media asupra receptorilor este limitată de o serie
de factori conjuncturali: vârsta, starea civilă, afilierea politică, sexul,
locul de muncă, starea economică, educaţia etc.
Bernard Berelson defineşte excepţional ideea relativităţii şi
multiplicităţii efectelor comunicării de masă, pornind de la celebrele
întrebări paradigmatice formulate de H. Lasswell încă din 1949”: “Cine
spune, ce, cui, prin ce canale şi cu ce efecte?”: “Anumite tipuri de co-
municare, referitoare la anumite probleme, aduse în atenţia unor anumi-
te categorii de public, în anumite condiţii, pot produce anumite efecte.”
Legăturile oamenilor cu familia, prietenii, colegii de muncă etc.
au influenţe puternice asupra comportamentului legat de comunicarea
de masă, ceea ce conduce la teoria influenţei selective a mass-media.
a) Modelul “celor doi paşi în comunicare” sau al “fluxului în
doi paşi”
Este vorba despre rolul relaţiilor sociale în modul în care indivi-
zii selectează mesajele mass-media şi sunt influenţaţi de acestea.
Pe la începutul anilor 1940, sociologii americani Lazarsfeld, Be-
relson şi Gaudet au realizat o cercetare pentru a studia impactul
campaniei pentru alegerile prezidenţiale din acel an, mediatizate de
presa scrisă şi de radio asupra alegătorilor (televiziunea încă nu exista
ca mijloc de comunicare de masă).
Lucrarea lor, Alegerea oamenilor (The People’s Choise), pu-
blicată la New-York, în 1944, a devenit o operă de referinţă.
Cercetarea a demonstrat că membrii de familie, prietenii, vecinii
ş.a. erau influenţaţi de anumite mesaje transmise prin mass-media, iar,
la rândul lor, ei le supuneau atenţiei celor care votau şi care nu erau
expuşi direct campaniei mediatizate. Astfel, se forma un flux al infor-
maţiilor în două etape: mai întâi, de la mass-media către indivizi rela-
tiv bine informaţi, care urmăreau în mod frecvent comunicările de
masă şi, în al doilea rând, prin canalele interpersonale, de la aceşti
indivizi către persoane care erau expuse mai puţin direct mass-media
şi care depindeau de alţii pentru a fi informaţi. Acest proces de
comunicare a fost numit fluxul de comunicare în doi paşi.
Conform acestui model, mass-media nu mai influenţează direct
receptorii, ci indirect, prin intermediul liderilor de opinie, bine infor-
maţi, care selectează şi interpretează informaţiile, asigurând echilibrul
grupului pe care-l reprezintă.
Ulterior, s-au întreprins cercetări privind rolul liderilor de opi-
nie şi procesul influenţei personale. Lazarsfeld şi Katz au publicat în
1955, Influenţa personală (Personal Influence), iar Joseph Klapper,
în 1960, tipărea Efectele comunicării de masă (The Effects of Mass
Communication), cărţi care au confirmat observaţiile anterioare: e-
fectele mass-media asupra receptorilor nu se resimt nici total, nici
uniform, nici imediat.
Influenţa lor contribuie mai curând la consolidarea, întărirea
unor opinii decât la schimbarea lor.
b) Modelul “cultivării”
Sociologul american Georg Gerbner a propus acest model,
conform căruia mass-media (în speţă televiziunea) cultivă în masa
252 ION HAINEŞ
publicului “opinii, concepţii şi credinţe la fel cum agricultorul cultivă
pământul sau cum grădinarul îşi cultivă grădina”. (Apud. I. Lazar).
Cultivarea înseamnă efectul rezultat dintr-o expunere intensă la
mass-media. Gerbner consideră că televiziunea are o putere imensă de
influenţă şi demonstrează modul specific prin care se manifestă aceas-
tă influenţă.
Teoria a fost rezultatul îngrijorării naţionale provocate de
efectele violenţei care a caracterizat anii 1960 şi 1970. Grupul
Gerbner a reluat ideea că realitatea mediatizată poate influenţa
convingerile şi comportamentul indivizilor.
Urmărind efectele cultivării, Gerbner a fost interesat de modul
în care violenţa prezentată la televiziune exagerează îngrijorarea oa-
menilor în legătură cu crima. Efectele cultivării se manifestă diferit la
nivelul diverselor grupuri, în funcţie de o serie de factori care diferen-
ţiază indivizii şi grupurile.
În cercetările privind influenţa televiziunii asupra comportamen-
telor, s-au cristalizat trei orientări:
1) teza efectului catarctic;
2) teza suscitării violenţei;
3) teza efectului întăritor.
1) În anumite circumstanţe, în viaţa cotidiană oamenii sunt con-
fruntaţi cu situaţii conflictuale, de agresivitate şi violenţă. Efectul ca-
tarctic al televiziunii se traduce prin eliberarea individului de anumite
frustrări, prin participarea simbolică, imaginară la scenele de violen-
ţă şi de agresivitate. Rolul televiziunii, în acest caz, nu numai că nu
este negativ, dar poate fi chiar terapeutic. Sunt vizate, desigur,
categoriile sociale mai modeste.
2) Mulţi teoreticieni consideră că violenţa transmisă prin
mesajele televiziunii stimulează agresivitatea consumatorilor de
programe tv. Dovezile sunt numeroase.
Se consideră că violenţa promovată prin tv. afectează negativ
socializarea copilului, care poate vedea până la 14.000 de morţi
violente la tv., numai în copilărie; putem deci afirma că mass-media
contribuie la creşterea numărului comportamentelor deviante, în
special a delicvenţei, sub toate formele ei. Georg Gerbner arată că
industria cinematografică de la Hollywood ucide, ficţional, 1000 de
persoane pe zi.
Marii consumatori de programe tv. ajung să-şi piardă încrederea
în civilizaţie şi justiţie, să trăiască cu teamă, într-o lume în care
securitatea indivizilor nu mai este asigurată.
3) Există însă şi o altă teză, aceea a efectului de întărire, prin
care se demonstrează ideea că aceia care urmăresc acest tip de
programe tv. sunt predispuşi la violenţă şu nu devin eventual
delincvenţi datorită televiziunii (sau cinematografului).
Se poate spune, în concluzie, că mass-media nu creează agresi-
vitate şi nu determină schimbarea comportamentelor în această direc-
ţie. Efectul de stimulare a violenţei depinde de structura personalităţii
individuale, de situaţia în care se află şi de grupurile de apartenenţă
ale fiecăruia.
c) Modelul “agendei” (“agenda-setting”)

Unii cercetători consideră că mass-media joacă rolul de agendă
a realităţii, ele dictând ordinea priorităţilor problemelor sociale şi po-
litice, prin interesul pe care îl arată faţă de acestea.
Noţiunea de Agenda-Setting a fost formulată de doi teoreticieni
americani, Maxwell Mc Combs şi Donald L. Shaw, în studiul lor, The
Agenda-Setting Function of Mass-Media, publicat în 1972.
Modelul agendei dezvoltă ideea conform căreia mass-media au
capacitatea de a construi agenda – ordinea de zi – a opiniei publice, de
a stabili priorităţi şi ierarhii ale evenimentelor social-politice, care pot
deveni priorităţi şi ierarhii ale opiniei publice şi ale oamenilor politici.
Altfel spus, ordinea de zi a presei devine ordinea de zi a publicului.
254 ION HAINEŞ
Modelul Agenda-Setting vizează relaţiile dintre agenda media,
agenda indivizilor şi agenda actorilor politici.
Politologul Bernard Cohen afirma în 1963: “Presa nu reuşeşte
poate întotdeauna să le spună oamenilor ceea ce ar trebui să gândeas-
că, dar ea cunoaşte un succes uimitor când este vorba de a le spune la
ce trebuie să gândească” (B. Cohen, apud. Ioan Drăgan, p. 265).
Puterea presei este indiscutabilă. Ea stabileşte ordinea de zi a
dezbaterilor publice. Ea construieşte o anume imagine a realităţii, ea
stabileşte subiectele şi temele prioritare şi ordinea lor ierarhică, ea
stabileşte ordinea de zi şi calendarul liderilor politici. În plus,
consemnarea şi comentarea în presă a anumitor subiecte le dă acestora
un plus de autoritate în faţa publicului, chiar dacă, în plan real, există
un dezacord între ele. În general, mass-media au tendinţa de a
propune utopii şi idealuri intangibile, de a crea falşi eroi, neglijându-i
astfel pe cei adevăraţi. Mass-media propun o imagine a realităţii,
diferită de ceea ce există în realitate (chiar în cazul transmisiilor
“directe” TV).
Un exemplu reprezentativ îl constituie mediatizarea evenimente-
lor sociale. Imaginea pe care o avem despre evenimentele sociale
semnificative parvine astăzi, aproape exclusiv, de la diferitele mijloa-
ce de comunicare de masă (televiziunea având un rol central).
Se poate uşor constata că, în prezentarea evenimentului, există o
condiţionare ideologică, chiar şi într-o transmisie “directă” televizată,
prin selecţia făcută, prin cadrele utilizate, prin momentul ales pentru
transmisie, prin comentariu etc.
Modelul Agenda-Setting defineşte, astfel, rolul mass-media în
viaţa publică în general, în perioada campaniilor electorale, în special.
Mass-media funcţionează ca nişte creatoare de agendă, dar, în ace-
laşi timp, ele sunt un semnal al aşteptărilor publicului şi oamenilor politici.
4. Teoriile efectelor slabe

Teoreticienii au analizat relaţia dintre public şi mass-media din-
tr-o altă perspectivă: aceea a consecinţelor pe care diferenţele indivi-
duale şi diferenţierea socială le au asupra comportamentului receptori-
lor. Altfel spus, ei au cercetat tipurile de necesităţi care erau satisfăcu-
te şi ale gratificaţiilor oferite de mass-media.
Aşa s-a născut un nou model, numit al utilizărilor şi gratificaţiilor
(uses and gratifications) ale cărui baze teoretice au fost puse, la începu-
tul anilor ’40, de către Paul Lazarsfeld şi Herta Hertzog. În anii ‘70-’80,
E. Katz, M. Gurevitch, H. Haas, K. Rosengren ş.a. au dezvoltat această
teorie, considerată o paradigmă a funcţionalismului comunicaţional.
Acest model subliniază ideea efectelor minime ale mass-media
şi relativitatea acestor efecte în funcţie de aşteptările şi caracteristicile
social-psihologice ale receptorilor.
Concepţia că publicul este pasiv s-a transformat în sensul că
membrii publicului sunt activi atunci când selectează mesajul preferat
transmis prin mass-media.
Teoriile mai vechi (teoria glonţului magic, de exemplu) conside-
rau publicul ca fiind inert, aşteptând pasiv mesajele mass-media,
influenţat de ele într-un mod mai mult sau mai puţin uniform.
Desigur, această viziune s-a schimbat în timp, odată cu evoluţia
mijloacelor de comunicare în masă, cu apariţia unei noi tehnologii
mass-media.
Astăzi, vorbim despre rolul activ al publicului în utilizarea şi
selectarea mesajelor mass-media numai dacă acestea îi aduc o serie de
confirmări şi gratificaţii. Se poate spune chiar că nevoile sociale ale
receptorilor determină conţinuturile mesajelor mass-media.
Receptorul are libertatea de a acţiona asupra mesajului, de a-l
interpreta şi integra în existenţa sa cotidiană. Consumul mediatic este
un act de utilizare, în funcţie de aşteptări, nevoi şi foloase. Nevoile pe
care le pot satisface mass-media sunt diferite. Ele includ “nevoia de
informare, de evaziune, de eliberare de tensiune şi anxietate, de
256 ION HAINEŞ
securitate şi protecţie, de companie, de sprijinire a interacţiunii
sociale, de menţinere a unei stări de spirit, de furnizare a unui cadru
activităţilor rutiniere zilnice ş.a.m.d.”.
Încercând să stabilească un cadru general al utilizărilor comuni-
cării de masă de către public, McQuail şi alţii au sugerat patru tipuri
principale de relaţii cu conţinut mediatic, raportate la “divertisment,
relaţii personale, identitate personală şi supraveghere sau menţinere a
unei perspective generale asupra ambientului imediat”.
Denis McQuail vorbeşte despre gama largă de utilizări ale
conţinutului mediatic de către public, de faptul că aceluiaşi conţinut i
se pot da utilizări diferite, de relativa libertate a individului din public
de a interpreta experienţa receptării comunicării. Această libertate
poate fi concepută în termenii unui sistem independent audienţă-con-
ţinut, a cărui dinamică e determinată de interacţiunea dintre nevoile
publicului şi gratificaţiile încorporate în conţinut.
Receptorul are, de asemenea, libertatea de a primi mesaje de la
orice sursă doreşte şi de a le interpreta sub orice aspect.
CONCLUZII
Un model general al comunicării, care să sintetizeze toate

ipostazele conceptuale, este imposibil de imaginat şi ar reprezenta şi o
aberaţie teoretică şi practică. Dificultatea alegerii unui singur model
provine din mare diversitate de evenimente sociale şi din faptul că
evenimentele comunicative pot fi concepute foarte diferit.
Multiplicitatea paradigmelor în analiza comunicării este firească,
deoarece perspectivele ştiinţifice şi opţiunile interpretative au un
caracter selectiv şi subiectiv, gama modelelor comunicaţionale fiind
foarte largă, în funcţie de viziunea filozofică despre lume sau de
pregătirea ştiinţifică generală a cercetătorilor.
Bernard Miège atrage atenţia asupra limitelor care caracterizează
teoriile generale ale comunicării, cum ar fi:
 reducţionismul (un aspect al comunicării, de exemplu,
informatizarea, este însărcinat să reprezinte totul, adică
ansamblul fenomenelor informaţionale şi comunicaţionale, şi
socotit suficient pentru a extrage concluzii valabile hic et
nunc);
 primatul acordat unei paradigme unice;
 confuzia instanţelor abordate;
258 ION HAINEŞ
 deriva futurologică (ideea de a ne proiecta într-un viitor fericit

reglat de tehnicile infografice sau tele-comunicante);
 absenţa sau insuficienţa procedurilor de verificare empirică.
(Bernard Miège, 1998, p.95).
El îşi exprimă nemulţumirea faţă de teoriile generale, „care pretind
că explică totul pornind de la o paradigmă aleasă de ele” şi faţă de
discursul experţilor, „aureolat de prestigiul ataşat noilor funcţii de
mediere” (Bernard Miège, 2000, p.16).
Analizele teoretice se situează la nivelul concepţiilor generalizante
şi refuză să se confrunte cu practicile sociale. Ele au ambiţia de a
cuprinde toată comunicarea, plecând de la o problematică limitată,
ridicată la rang de paradigmă.
Comunicarea trebuie situată în istorie. Ea apare în momentul
restructurării economiilor occidentale şi cunoaşte o înflorire la mijlocul
anilor ’80 în perioada reorganizării economice, sociale şi culturale.
Ea poate fi analizată din această perspectivă istorică, ca punere în
practică a noilor tehnologii de informare şi comunicare, având în vedere că
a pătruns în cele mai diverse câmpuri sociale, nefiind un fenomen de
modă, ci „un fapt de structură”, aşa cum remarcă Armand şi Michèle
Mattelart, citaţi de Bernard Miège: „Comunicarea ocupă de azi înainte un
loc central în strategiile care au ca obiect restructurarea societăţilor noastre.
Prin intermediul tehnologiilor electronice, ea este una dintre
piesele de bază de reconversie a marilor ţări industrializate. Ea însoţeşte
reorganizarea puterilor (şi contra-puterilor) în spaţiul domestic, în
şcoală, uzină, birou, spital, cartier, regiune, naţiune... Şi, dincolo de
aceasta, a devenit un element cheie al internaţionalizării economiilor şi
culturilor. Deci, o miză în raporturile dintre popoare, dintre naţiuni şi
dintre blocuri.” (Bernard Miège, 2000, p.18).
Bernard Miège vorbeşte despre necesitatea unei alte abordări a
comunicării. El introduce conceptul de gândire comunicaţională,
apărută în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, gândire care
„este atentă la schimbările intervenite în politica statelor, în strategiile
profesionale, în tehnicile folosite şi în practicile agenţilor sociali; ea
este profund evolutivă în timp şi variabilă de la ţară la ţară” (Bernard
Miège, 1998, p.15).
Gândire a modernităţii, gândirea comunicaţională îşi are originea
în cele trei curente fondatoare din anii cincizeci-şaizeci (modelul
cibernetic, modelul empirico-funcţionalist al mijloacelor de comunicare
de masă şi modelul structural-lingvistic).
Autorul subliniază trei aspecte esenţiale ale gândirii comunicaţio-
nale, care explică noua abordare a comunicării:
a) legătura sa strânsă cu acţiunile sociale în societăţile industriale
dominante (strategii publice şi private, abilitate profesională,
comportamente ale consumatorilor...) şi cu problemele provenind din
domenii specializate în mediaţia culturală şi transmiterea cunoştinţelor;
b) transversalitatea ei, propensiunea de a opera articulaţii între
„câmpuri” separate.
c) facultatea sa de a integra sau, mai degrabă, de a lega
problematici provenind din curente teoretice distincte. (Idem, p.16)
Gândirea comunicaţională a fost mereu reînnoită prin diversele cer-
cetări şi teorii, fiind o gândire profund socială, legată de istoria oameni-
lor, ancorată în adâncul societăţilor contemporane, în tehnicile mediaţiei
şi mediatizării pe care le dezvoltă ca şi în ideologiile pe care le produc.
Gândirea comunicaţională deschide noi perspective cercetării
ştiinţifice. Comunicarea trebuie abordată în întreaga ei diversitate.
Dezvoltarea tehnicilor şi tehnologiilor de comunicare conduce la
formarea unui nou model de comunicare, afirmă Bernard Miège.
Acest model se bazează pe o accentuare şi chiar o accelerare:
 a procedurilor interactive (mai ales prin folosirea aparatelor de
comunicat legate în reţea);
 a mediatizării schimburilor sociale (nu numai prin intermediul
noilor tehnologii de informare şi comunicare, ci şi prin
260 ION HAINEŞ
recurgerea tot mai sporită la mediatori);
 a informatizării datelor de toate tipurile, care, stocate în
memorie, au tendinţa să elimine parţial interacţiunile directe:
 a individualizării practicilor, inclusiv în cazul formelor de
organizare a muncii mai socializate (colective de muncă etc.);
 a transformării datelor schimbate, precum şi a schimburilor ca
atare în mărfuri. (Bernard Miège, 2000, p.124-125)
Acest model comunicaţional nu va înlocui modelele precedente,
le va completa. Noul model comunicaţional este numit de Bernard
Miège modelul relaţiilor publice generalizate (sau al comunicării
generalizate).
Modelul implică punerea în practică de către state, întreprinderi şi
instituţii sociale a unor tehnici de gestionare a socialului în cadrul unor
strategii de comunicare specifice.
Modelul se sprijină pe posibilitatea reală de mediatizare a comuni-
cării prin intermediul dispozitivelor tehnice.
Noul model duce la remodelarea mass-media existente.
Mulţi teoreticieni au observat modul în care diversele media tra-
tează problemele personale. Mass-media participă la reformarea
raporturilor dintre spaţiul public şi spaţiul privat. „Spaţiul public
pătrunde în fosta sferă privată şi înlocuieşte structurile tradiţionale de
socializare a propriilor sale instrumente de comunicare.” (op.cit., p.190)
Aşa după cum subliniam încă din primul capitol al acestei cărţi,
modelele comunicaţionale trebuie privite ca elemente auxiliare analizei.
Ele nu sunt date o dată pentru totdeauna, se află mereu în evoluţie şi se
poate spune că, odată cu evoluţia societăţii, a modalităţilor de
comunicare, vom asista şi la apariţia unor noi paradigme teoretice, care
vor îmbogăţi gândirea comunicaţională modernă.
BIBLIOGRAFIE
1. X X X Dicţionar de sociologie – coord.: Cătălin Zamfir, Lazăr

Vlăsceanu, Editura Babel, 1993
2. X X X The World Book Dictionary, World Book, Inc. Chicago, 1993
3. X X X Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1996
4. X X X Opinia Naţională, nr. 94, 15 mai 1995
5. X X X Sociologie de l’information, textes fondamentaux, vol. elaborat de
Francis Balle şi Jean G. Padioleau, Librairie Larousse, 1973
6. X X X Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr. 1/1999
7. Balle, Francis, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub conducerea lui
Raymond Boudon, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
8. Barnlund, Foundations of Communication Theory, Harper şi Row, 1970
9. Berger, Peter, Luckmann, Thomas, Construirea socială a realităţii,
Editura Univers, Bucureşti, 1999
10. Bertalanffy, L, General System Theory, New York, George Braziller, 1968
11. Bondrea Aurelian, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura
Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1997
12. Bârliba, Maria Cornelia, Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1987
13. Cazeneuve, Jean, La société de l’ubiquité, Denoël/Gonthier, Paris, 1972
14. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999
15. Cuilenburg, J.J. Van, Scholten, O, Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
16. Clausse, Roger, Brèves considérations sur la terminologie et la méthodo-
logie de la communication sociale, în Economies et sociétés,
tome VI, nr. 4, aprilie 1972
17. Dance, X. ed. Human Communication Theory, Holt, Rinehart şi Winston, 1967
18. DeFleur, Melvin, Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă,
Editura Polirom, Iaşi, 1999
262 ION HAINEŞ
19. Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi
Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1996
20. Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, Bucureşti, 1982
21. Escarpit, Robert, De la sociologia literaturii la teoria comunicării,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
22. Friedmann, G,, Préface, Dictionnaire des médias, Paris, Mame, 1971, p.V
23. Gerbner, People, Society and Mass-Communications, ed. Dexter and
White, Free Press, NY, 1964
24. Ghimpu, Sanda, Ţiclea Alexandru, Retorica, Pagini alese, vol. I, Casa de
Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1993
25. Guiraud, P., Langage et théorie de la communication, în Le langage,
Paris, Gallimard
26. Habermas, Jurgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti,
1983
27. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Chiţoran, Dumitru, Sociolingvistica, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
28. Jakobson, Roman, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi
consideraţii de perspectivă, în Probleme de stilistică, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964
29. Katz, Elihu, Lazarsfeld, Paul, Personal Influence, Free Press of Glencoe,
1955
30. King, Alexander, Schneider, Bertrand, Prima revoluţie globală, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1993
31. Klapper, J.T., The Efects of Mass Communications, Glencoe, Free Press, 1960
32. Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1962
33. Lazar, I., Sociologie de la communication de masse, A. Colin, 1991
34. Lasswel, H.D., The structure and function of communication in society,
Harper, New York, 1948
35. Lazarsfeld, P., Berelson, B., Gaudet, H., The People’s Choice, Columbia
University Press, N.Y., 1948
36. Merton, Robert, Mass Persuasion, N.Y., London, 1946
37. Miège, Bernard, Gândirea comunicaţională, Editura Cartea Românească,
1998
38. Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom,
Iaşi, 2000
39. Moles, Abraham, Sociodinamica culturii, Editura Ştiinţifică, 1974
40. Moles, Abraham, Artă şi ordinator, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974
41. McCombs şi D.L. Show, The agenda-setting function of the mass-media,
Public Opinion Quarterly, 36, 1972
42. McLuhan, Marshall, The Medium is the Massage, New York, 1967
43. McLuhan, Marshall, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975
44. McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, 1999
45. Newcomb, An approch to the study of communicative acts, Psichological
Review, 60, 1953
46. Neuman, Elisabeth-Noëlle, The spiral of silence: a theory of public opini-
on, Journal of Communication, 24, 1974
47. Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1987
48. Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1995
49. Peirce, Charles Sanders, Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1990
50. Petcu, Marian, Puterea şi cultura, o istorie a cenzurii, Editura Polirom,
Iaşi, 1999
51. Pânzaru, Petru, Mass-media în tranziţie, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1966
52. Platon, Opere I, Editura Ştiinţifică, 1974
53. Pop, Doru, Mass-media şi politica. Teorii, structuri, principii, Editura
Institutul European, Iaşi, 2000
54. Riley, W. John, Riley, W. Matilda, în R.K. Merton, ed. Sociology Today,
N.Y. Basic Books, 1959
55. Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom,
Iaşi, 1998
56. Schramm, Wilbur, Roberts, D.F., The Proces and Effects of Mass Commu-
nications, Urbana, Univ. of Illinois Press, 1971
57. Schwoebel, Jean, La presse, le pouvoir et l’argent,Ed. du Seuil, Paris, 1968
58. Shannon, C., Weaver, W., The Mathematical Theory of communication,
University of Illinois Press, Urbana, 1949
59. Stancu, Valentin, Stoica, Marcela, Stoica, Adrian, Relaţii publice, succes
şi credibilitate, Editura Concept Publishing, 1997
60. Stanton, Nicki, Comunicarea, S.C. Ştiinţă şi Tehnică S.A., 1995
61. Stoiciu, Gina, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
62. Tarde, Gabriel, L’Opinion et la foule, Paris, F. Alcan, 1992
63. Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, 1996
64. Toffler, Alvin, Powershift/Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995
65. Voyenne, Bernard, La presse dans la société contemporaine, în
Collection U., Librairie Armand Colin, Paris, 1962
66. Wald, Henri, Ideea vine vorbind, Editura Cartea Românească, 1983
67. Westley şi M.S. MacLean, A conceptual model for communications
research, Journalusm Quarterly, 34, 1957
68. Wiener, Cybernetics, Wiley, 1948
264 ION HAINEŞ
69. Winkin, Y., (sub direcţia), La nouvelle communication, Le Seuil, Paris, 1981
70. Wolton, D., Ferry, J.M., în revista Hermes, C.N.R.S., Paris, nr. 4, 1989
71. Whorf, B.L., Language. Thought and Reality, Cambridge, MIT Press, 1956
72. Wright, Ch. R., Functional analysis and mass-communication, Public
Opinion Quarterly, 24, 1960.
CUPRINS
CAPITOLUL I....................................................................................................................13
INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII................................................................13
1.Conceptul de comunicare............................................................................................................................13
The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart şi Robert K. Barnhart, defineşte astfel
comunicarea:...................................................................................................................................................13
1.furnizarea de informaţii sau ştiri pe cale orală sau scrisă;......................................................................13
2.scrisoare, mesaj, informaţie sau ştiri;........................................................................................................13
3.un mijloc de a trece de la unul la celălalt; legătură;.................................................................................13
4.actul de a transmite; transfer. (The World Book Dictionary,1993, p. 420)...........................................14
Acelaşi dicţionar face distincţie între comunicare şi comunicaţii, pe care le defineşte (pe acestea din
urmă) drept:....................................................................................................................................................14
a)un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio, televiziune şi altele;..........................................14
b)un sistem de rute sau facilităţi pentru transportarea proviziilor militare, a vehiculelor şi a trupelor;
14
c)studiul transmisiei informaţiilor şi divertismentului prin vorbire sau scriere, prin reviste şi ziare,
prin radio, televiziune, discuri, fonograf sau alte mijloace (Idem)............................................................14
să fim receptaţi (auziţi, citiţi);.......................................................................................................................16
să fim înţeleşi;..................................................................................................................................................16
să fim acceptaţi;..............................................................................................................................................16
să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine).................................................16
2. Paradigma evoluţionistă şi conceptul de societate de masă....................................................................17
3. Conceptul de mass-media..........................................................................................................................23
CAPITOLUL II...................................................................................................................41
PARADIGME, MODELE,..................................................................................................41
TEORII ALE COMUNICĂRII...........................................................................................41
1.Delimitări teoretice......................................................................................................................................41
2. Modelul informaţional...............................................................................................................................47
2. Arta ca modalitate specifică de cunoaştere şi trăire a realităţii, prin intermediul emoţiei artistice.. 54
3. Arta ca metaforă epistemologică...............................................................................................................54
„Aportul inedit al artei la continua lărgire a sferei cunoscutului constă tocmai în faptul că ne
prilejuieşte intuirea, trăirea unei realităţi spre care n-am avea altfel acces şi ale cărei faţete scapă
mijloacelor de investigaţie şi de descriere raţional-conceptuală”, afirmă Victor Ernest Maşek (Victor
Ernest Maşek, Mărturia artei. Eseu despre cunoaşterea prin artă, 1972, p.21). Informaţia cuprinsă în
opera de artă este inseparabilă de structura sa artistică. Arta sintetizează o informaţie care nu poate fi
transmisă decât pe această cale, fiind inaccesibilă demersului logic. Ea comunică incomunicabilul.
„Informaţia estetică, precizează autorul, spre deosebire de informaţia semantică a operei (denotativă,
univocă, epuizând cunoştinţele nespecifice), este conotativă, intraductibilă în alt limbaj, dar în acelaşi
timp transpozabilă, pretându-se la parafrază. Aici ni se pare a sălăşlui izvorul capacităţii de
comunicare a operei, potenţa cognitivă a metaforei, a polisemiei expresiei artistice care transformă
opera de artă din <obiect opac>, existând în sine şi pentru sine, într-o lentilă transparentă ce ne
266 ION HAINEŞ
permite să desluşim, la diferite grade de mărime şi de claritate şi în funcţie de puterea ei, semnificaţia
umană inclusă în actul de creaţie” (Idem, p.70-71).....................................................................................54
Opera de artă are un caracter permanent „deschis”, prin valenţele polisemice ale metaforelor; prin
ambiguitatea semnificaţiilor conotate, prin participarea activă a receptorului la procesul comunicării.
Prin artă, omul îşi regăseşte identitatea, integralitatea, redescoperindu-se pe sine ca fiinţă complexă,
unind dimensiunea intelectuală cu cea afectivă, într-o sinteză unică, atotcuprinzătoare. Arta comunică
o atitudine emoţională a creatorului faţă de realitate, ceea ce implică, în mod obligatoriu, şi
transmiterea unor informaţii, a unor cunoştinţe despre aceasta...............................................................55
Aşa cum consideră Henri Wald, „arta nu comunică emoţii spontane, ci conotaţia emoţională a unei
idei. Ea e cultură, nu natură. Ea nu e limbaj, dar e un mijloc de comunicare subordonat limbajului.
Limbajul propriu-zis este, aşadar, unul singur: cel vorbit. Toate celelalte forme neverbale de
comunicare sunt, cel mult, <limbaje>”, la plural şi în ghilimele” (Henri Wald,1983, p.242).................55
Trecerea de la limbaj la formele neverbale de comunicare înseamnă trecerea de la convorbire la
transmisie: „În vreme ce, prin limbaj, oamenii comunică unii cu alţii, prin artă creatorii nu comunică
cu ascultătorii şi spectatorii, ci le comunică mesajul lor. Prin limbaj, emiţătorii şi receptorii comunică
între ei prin acelaşi cod şi prin aceleaşi mijloace, în vreme ce, prin artă, ascultătorii unui concert sau
vizitatorii unei expoziţii nu pot să comunice cu compozitorii sau cu pictorii prin acelaşi cod şi prin
aceleaşi mijloace. Comunicarea verbală este dublu articulată, preponderent cognitivă şi dialogală, în
timp ce comunicarea artistică este monoarticulată, precumpănitor afectivă şi monologală.” (Idem,
p.227) ...............................................................................................................................................................56
3. Modelul cibernetic......................................................................................................................................56
4. Modelele lingvistice.....................................................................................................................................62
a) Determinismul lingvistic (Modelul Sapir-Whorf)...................................................................................62
Problema originii vorbirii este una dintre cele mai complexe şi ea a reprezentat în timp obiectul unor
numeroase cercetări, fără a se trage, nici astăzi, concluzii definitive. Cu toate acestea, diversele teorii
pe această temă au fost cristalizate şi ele se pot grupa în câteva direcţii. Iată o clasificare propusă de
Lucia Wald în cartea sa din 1973 - Sisteme de comunicare umană: .........................................................63
1) Teoria revelaţiei. Autoarea menţionează despre existenţa, la multe popoare antice, a unor legende
privitoare la felul în care un „zeu a dăruit oamenilor graiul sau a dat nume lucrurilor“, ca şi despre
legenda biblică potrivit căreia „omul a dat nume animalelor şi păsărilor sub supravegherea
Creatorului“, teorii fanteziste, fără nici o bază ştiinţifică, din simplul motiv că era imposibil ca un
singur om să fi creat limbajul şi să-l „comunice“ semenilor săi.................................................................63
2) Teorii psihologiste, care explică apariţia vorbirii „prin considerarea ei ca un proces natural,
determinat de structura sufletească a fiinţei umane“. Printre psihologişti, autoarea aminteşte pe W.
von Humboldt, H. Steinthal, M. Müller, pentru care „vorbirea este o manifestare psihică“. Ei explică
originea vorbirii ca pe un fenomen natural, ignorând condiţiile care au dus la apariţia omului şi a
limbajului........................................................................................................................................................64
3) Teoriile sociologice, care pornesc de la rolul fundamental al limbajului în comunicare. „Se
consideră că limbajul a apărut în societate ca mijloc de înţelegere între oameni“. Aceste teorii „concep
crearea limbii nu ca un act unic, ci ca un proces în două etape: cea a ţipătului natural, moştenit din
faza animală, cu funcţie de semnal sau de expresie a afectelor, şi cea a constituirii denumirilor“........64
4) S-a vorbit, de asemenea, de teoria darwinistă a evoluţiei speciilor, care a văzut problema originii
limbajului ca pe o chestiune legată direct de evoluţia omului. Eliberarea mâinii, trecerea la poziţia
bipedă, procesul creării uneltelor, munca în comun, nevoia de comunicare - toate au dus la apariţia
gândirii şi a limbajului...................................................................................................................................64
5) Teoria priorităţii limbajului gestual consideră că, în faza de început, oamenii foloseau cuvinte-
gesturi, „gândind“ cu ajutorul mâinilor.......................................................................................................64
6) A existat, de asemenea, o teorie a onomatopeelor, conform căreia originea limbii se află în imitarea
sunetelor din natură.......................................................................................................................................64
7) În sfârşit, teoria originii convenţionale a limbajului, care vede apariţia sa ca pe o creaţie voluntară a
omului, fapt demonstrat de forma sonoră arbitrară a cuvintelor în raport cu conţinutul exprimat de
ele. ....................................................................................................................................................................64
Consideraţii extrem de interesante despre originea vorbirii şi despre puterea ei face unul dintre
cercetătorii cei mai avizaţi ai teoriei limbajului, Henri Wald. „Vorbirea nu este o consecinţă firească a
dezvoltării cerebrale“, spune el. „Vorbirea nu se naşte treptat din comunicarea naturală dintre
animale, ci este o creaţie prin care oamenii inaugurează cultura. Făurirea limbajului reprezintă saltul
de la natură la cultură, de la inteligenţă la intelect, de la natură la cultură, de la materie la spirit. Nu
se poate vorbi despre originea limbajului, ci numai de condiţiile care au făcut posibilă cea mai mare
revoluţie din istoria materiei: saltul prin care materia generează contrariul ei - spiritul“ (Ideea vine
vorbind, 1983, p. 26-27)..................................................................................................................................65
Citându-l , la rândul lui, pe F.J.J. Buytendijt, Henri Wald afirmă odată cu acesta: „Vorbirea n-are
origine, ea este origine“..................................................................................................................................65
Henri Wald trimite şi el la teoria revelaţiei divine, dar în sens polemic: „În istoria culturii, la început a
fost cuvântul; ba, mai mult decât atât, cuvântul a fost însuşi începutul. Dar nu cuvântul lui Dumnezeu,
ci cuvântul Omului“ (Idem, p. 31).................................................................................................................65
Ideea vine vorbind, spune Henri Wald. Cu alte cuvinte, „ideile se formează şi se dezvoltă în şi prin
comunicare“. Vorbirea nu este doar o haină a ideii, ci însuşi corpul ei. Vorbirea este şi materie şi
spirit. „Prin vorbire, inteligenţa antropoidului devine intelect uman, iar strigătele care semnalau
împrejurări concrete devin cuvinte care exprimă idei din ce în ce mai abstracte“ (Idem, p. 38)...........65
Henri Wald adaugă: „Afectivitate şi inteligenţă au şi celelalte fiinţe, intelect are însă numai omul,
deoarece numai el a reuşit să vorbească“. Pe această linie a deosebirilor dintre om şi animal,
teoreticianul deosebeşte o trăsătură fundamentală, specifică numai omului: capacitatea de a dialoga:
„Animalele reacţionează la semnale, nu răspund la întrebări, pândesc, nu se întreabă, atacă, nu
contrazic. Ele comunică între ele, dar nu dialoghează… Omul este însă prin esenţa sa o fiinţă
dialogală“ (Idem, p. 12). ................................................................................................................................65
Dialogul reprezintă esenţa limbajului. Numai omul este capabil să dialogheze cu ceilalţi, prin
conversaţie, cu sine însuşi, prin meditaţie. „Desfăşurându-se atât în prezenţa vorbitorului cât şi a
ascultătorului, dialogul, prin intonaţie, accent, debit, mimică şi gesturi, este singurul mijloc de
comunicare capabil să păstreze un oarecare echilibru între sensibilitate şi intelect“. Dialogul
realizează cel mai bine feed-back-ul şi, totodată, echilibrul dintre individual şi social, afectiv şi
raţional, mijloc şi scop....................................................................................................................................66
Aristotel definea omul ca fiind zoon politikon, adică acel animal social înclinat către sociabilitate şi
comunicare. „Comunicarea dintre oameni nu va fi niciodată totală, dar fără comunicare nu poate
exista omenire. Comunicarea verbală este principalul mijloc de a ne înţelege între noi, de a ne înţelege
pe noi înşine“, afirmă pe bună dreptate Henri Wald. Şi continuă: „Orice slăbire a vorbirii, a
comunicării dintre oameni, pune în primejdie întreaga cultură“ (Henri Wald, 1983, p. 20)..................66
b) Modelul structural-lingvistic.....................................................................................................................68
Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure (1857 - 1913) este considerat creatorul lingvisticii moderne.
Specialist în gramatica comparată indo-europeană (în tinereţe, la 22 de ani, publică - în 1879 - studiul
Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene), el va deveni creatorul
şcolii franceze de indo-europenistică, având numeroşi discipoli, dintre care cel mai cunoscut este A.
Meillet..............................................................................................................................................................68
Aceste prelegeri au apărut postum, în 1916, sub titlul Cours de linguistique générale, prin îngrijirea
unor elevi ai săi. Este, după opinia generală, una din operele fundamentale ale gândirii secolului al
XX-lea, revoluţionând nu numai ştiinţa limbii, ci şi un întreg domeniu al ştiinţelor legate de ideea de
comunicare......................................................................................................................................................68
Se poate spune că mai toate curentele noi din lingvistica contemporană pornesc, într-un fel sau altul,
de la concepţia lui Saussure despre limbă. Ideile lui valoroase despre distincţia limbă-vorbire,
sincronie-diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind considerat, din acest punct de vedere, părintele
structuralismului), teoria sa asupra arbitrarului semnului lingvistic etc. au avut urmări profunde
asupra domeniului stilisticii...........................................................................................................................68
Astfel, distincţia pe care o stabileşte Saussure între limbă (Langue) în general, ca sistem de semne
convenţionale cu valoare socială, şi vorbire (parole), ca manifestare individuală a limbii, determinată
de factori diverşi, între care cei mai importanţi sunt factorii psihologici, este esenţială pentru
înţelegerea concepţiei sale asupra limbii......................................................................................................69
Limba este un sistem lexicologic şi gramatical, care există virtual în conştiinţa indivizilor aparţinând
aceleiaşi comunităţi lingvistice. Ca produs social şi ca mijloc de înţelegere între oameni, limba nu
depinde de individul care o vorbeşte. Dimpotrivă, acesta trebuie să-i înveţe sistemul. ..........................69
Prin vorbire, Saussure înţelege orice act de comunicare individuală. Vorbirea înseamnă actul prin
care individul se foloseşte de limbă pentru a-şi exprima ideile. De aceea, studiul ei trebuie să fie psiho-
fiziologic...........................................................................................................................................................69
Savantul elveţian formulează teza că limba este constituită dintr-un sistem de semne, adică din unităţi,
care se descompun într-un semnificant („cel care semnifică”), ce reprezintă imaginea acustică pe care
ne-o dau sunetele limbii, şi un semnificat („cel care este semnificat”), reprezentând latura mentală,
conceptuală pe care ne-o trezeşte fiecare din imaginile acustice date. Unitatea dintre semnificat şi
semnificant defineşte semnul lingvistic.........................................................................................................69
Semnul lingvistic are un caracter arbitrar, între semnificat şi semnificant nu există nici o legătură
necesară. Altfel spus, între o noţiune şi numele ei nu există un raport obligatoriu, ci o relaţie
întâmplătoare, care face ca un obiect să se numească într-un fel şi nu într-altul. Aşa se explică
deosebirile dintre diversele limbi şi denumirile diferite date aceleiaşi noţiuni: dacă, de exemplu, în
268 ION HAINEŞ
română spunem casă, aceluiaşi concept i se spune în franceză maison, în germană Haus, în rusă dom
etc. 69
Semnul lingvistic are, deci, şi un caracter convenţional, în sensul că asociaţia dintre un semnificant şi
un semnificat trebuie să fie impusă vorbitorului de o colectivitate. .........................................................70
Deşi arbitrar şi convenţional, semnul lingvistic e impus de uzul unei anumite colectivităţi şi e
confirmat prin tradiţie...................................................................................................................................70
Semnul lingvistic este, de asemenea, liniar, adică se desfăşoară
într-o singură direcţie, fiind perceput vizual (dacă este scris) sau auditiv (dacă este rostit), pe o singură
coordonată.......................................................................................................................................................70
Saussure teoretizează distincţia dintre sincronic şi diacronic. Sincronic este orice fapt de limbă care
aparţine stării dintr-un anumit moment a unui sistem lingvistic. Diacronic înseamnă succesiunea
(evoluţia) limbii de la o etapă la alta în cursul vremii. Pentru savantul genevez, amândouă sunt
îndreptăţite, dar trebuie să dăm preferinţă lingvisticii statice (sincronice), fiindcă elementul static din
limbă este singura realitate pentru vorbitori, iar modificările lingvistice sunt individuale, se produc
mai întâi în vorbire şi după aceea sunt acceptate de limbă........................................................................70
Saussure se ocupă, deci, de lingvistica statică şi de cea evolutivă. Elementele constitutive ele limbajului
omenesc se leagă între ele prin raporturi sintagmatice şi asociative. Sintagmele sunt locuţiuni gata
formate, pe care vorbitorul nu le poate modifica, dar, în acelaşi timp, vorbirea se caracterizează prin
libertatea combinaţiilor de cuvinte, a asociaţiilor, ceea ce contribuie la îmbogăţirea limbajului..........70
În interiorul semnului lingvistic, având ca unitate de bază cuvântul, atât semnificanţii, cât şi
semnificaţiile au o mişcare relativ independentă în multiple planuri (fonetic, morfologic, sintactic). La
rândul lor, semnificaţiile sunt mai abstracte la nivel fonetic şi morfologic (foneme, morfeme) şi mai
concrete cu cât se dezvoltă în plan sintagmatic. Saussure a definit această stratificare în domeniul
limbii ca un sistem de semne..........................................................................................................................70
Termenul care s-a impus însă mai târziu a fost acela de structură (de la verbul latin struere - a
construi)...........................................................................................................................................................70
Doctrina saussuriană a influenţat imens întreaga dezvoltare a lingvisticii contemporane. Prin teoria
limbii văzută ca un sistem, Saussure a devenit părintele structuralismului, cel mai influent curent
lingvistic al secolului al XX-lea, iar prin teoria semnului lingvistic a contribuit la fundamentarea unei
noi ştiinţe: semiologia, văzută ca ştiinţa mai generală a semnelor (de la gr. sémeion - semn). „Pentru
noi, afirma savantul, problema lingvistică este înainte de orice semiologică... Dacă vrem să descoperim
adevărata natură a limbii, trebuie să o considerăm în ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeaşi
categorie”. (Curs de lingvistică generală, în Antologie de texte de lingvistică generală, Universitatea
din Bucureşti, 1977, p. 23)??..........................................................................................................................71
Doctrina saussuriană a influenţat întreaga dezvoltare a lingvisticii contemporane. Definind limba ca
sistem, Saussure a devenit părintele structuralismului. Termenul de structură (de la verbul latin
struere - a construi) s-a impus mai târziu şi a fost folosit în mod programatic la Congresul de
lingvistică de la Haga (1938), sub forma de structură a unui sistem. O contribuţie importantă la
consacrarea noului termen a avut apoi studiul savantului danez Viggo Bröndal Linguistique
structurale, apărut în 1939. Noţiunea de structuralism a cunoscut însă răspândirea ei vertiginoasă
abia după cel de-al doilea război mondial....................................................................................................71
1) funcţionalitatea părţilor;...........................................................................................................................72
2) integrarea lor în sistem;.............................................................................................................................72
3) constanţa acţiunii combinatorii;...............................................................................................................72
4) procesul de reductibilitate la unităţi primare..........................................................................................72
În gândirea contemporană, structuralismul nu are un caracter unitar, univoc. Conceput mai întâi ca o
metodă de cercetare, el a devenit apoi obiect de dispută între multiple orientări filozofice şi ideologice
în ultimul timp................................................................................................................................................72
În domeniul stilisticii, împrumutată din structuralism este noţiunea de structură stilistică, împreună
cu derivatele ei: structură de suprafaţă şi structură de adâncime. Se mai utilizează, de asemenea,
noţiunile de structură stilistică minoră sau închisă şi structură stilistică majoră sau deschisă, care au
posibilitatea unor multiple interpretări ale sensurilor profunde, de ordin estetic, filozofic, moral etc. 72
Caracteristică structuralismului este şi utilizarea noţiunilor de stilistică structurală, critică
structuralistă, substructură, micro şi macrostructură (stilistică), structură comprehensivă şi
explicativă etc..................................................................................................................................................72
Dacă o parte din continuatorii structuralişti ai lui Saussure şi-au concentrat atenţia către studiul
limbii ca sistem de semne, elaborând aşa numita Glosematică, ştiinţa pură, matematizată a limbii
(Cercul lingvistic de la Copenhaga, cu reprezentantul său principal, Louis Hjelmslev), alţi lingvişti de
aceeaşi orientare (Cercul de la Praga, Şcoala descriptivistă americană) au acordat o preocupare mai
mare studiului concret al manifestării limbii în vorbire, în cadrul aşa numitei dialectici funcţionale.. 72
S-a ajuns astfel să se facă distincţii mai clare între un limbaj intelectual şi unul afectiv, între o limbă
scrisă şi una vorbită, între limbaje familiale, sociale (jargoane) şi profesionale (tehnice), între un
limbaj standard, al exprimării ştiinţifice, cu funcţie predominant referenţială, de cunoaştere, şi un
limbaj poetic (al literaturii artistice), cu funcţie predominant expresivă.................................................73
Aceste cercetări ale diverselor structuri lingvistice au contribuit la precizarea existenţei stilurilor
funcţionale ale limbilor literare.....................................................................................................................73
Revenind la noţiunea de stil, vom face observaţia că el implică o selecţie şi o combinare originale a
elementelor lexicale, o construcţie nouă, personală, a contextelor stilistice, un mod propriu de a realiza
comunicarea prin reliefarea tuturor resurselor expresive ale limbii. Personalizarea limbajului
presupune restrângeri succesive, selecţie, precizie şi expresivitate, care, toate, vizează armonizarea lor
într-un enunţ de maximă eficacitate. În acest sens, concepe şi Ion Coteanu sistemul stilistic al limbii, ca
o „ierarhie de restrângeri succesive ale libertăţii de utilizare funcţională a limbii, restrângeri
determinate de obligaţii din ce în ce mai puţin generale, impuse exprimării anumitor conţinuturi de
idei”. (Structura stilistică a limbii, în volumul colectiv Elemente de lingvistică structurală, Bucureşti,
1967, p. 219).....................................................................................................................................................73
c) Modelul psiholingvistic..............................................................................................................................73
Orientărilor actuale din domeniul stilisticii, văzute în raport cu psiholingvistica, Tatiana Slama-
Cazacu le dedică un amplu capitol în cartea ei Introducere în psiholingvistică, apărută în 1968.
Autoarea consideră că diversele curente şi polemici din stilistica sau din critica literară actuală provin
din atitudinea deosebită faţă de cele trei elemente ale comunicării (literare) (Emiţătorul, Receptorul şi
Mesajul), iar cel mai adesea dintr-o hipertrofiere a rolului unuia dintre ele. Se subliniază fie aspectele
de conţinut ale mesajelor, fie aspectele formale, se accentuează hiperbolic fie rolul Emiţătorului (în
acest caz fiind vorba despre stilistica genetică, preocupată de geneza psihologică şi social-culturală a
operei, văzută prin prisma creatorului ei), fie rolul Receptorului (stilistica fiind definită, din acest
punct de vedere, ca „partea lingvisticii care studiază perceperea mesajului”.).......................................74
O altă perspectivă care marchează un curent în stilistica actuală este, precizează autoarea, luarea în
considerare „exclusiv a Mesajului, fie pentru a releva unicitatea lui, extraordinarul..., fie pentru a i se
aplica procedeele cantitative (statistice etc.), fie spre a se face analize desprinse de orice contingenţe,
privitoare la relaţiile de sistem intern, la structura formală (îndeosebi în stilistica provenită din unele
curente lingvistice structuraliste, mai ales cele care aplică modele ale gramaticilor generative)”.
(Introducere în psiholingvistică, 1968, p.162)..............................................................................................74
Această din urmă atitudine se întâlneşte mai ales la stilisticieni care vor ca analiza stilului să se
confunde cu lingvistica, ceea ce a dus la o stare de confuzie şi dezorganizare, de dispersare a
curentelor şi de lipsă de precizare a metodelor...........................................................................................74
Oricare dintre aceste atitudini are un caracter unilateral şi oferă o viziune fragmentară şi, deci, invită,
avertizează autoarea, la prudenţă. Astfel, psihologismul (înţeles ca analiză unilaterală a operei de artă
exclusiv prin psihologia scriitorului) sărăceşte stilistica de numeroase aspecte care ţin fie de relaţia cu
receptorul, fie de structura internă a mesajului..........................................................................................75
Analiza stilistică făcută doar din punctul de vedere al Emiţătorului este insuficientă deoarece omite
ceilalţi termeni ai triadei comunicării...........................................................................................................75
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul sublinierii rolului deosebit al Receptorului în analiza faptului
stilistic..............................................................................................................................................................75
De asemenea, se pierde din vedere, în aceste analize unilaterale, posibilitatea feed-back-ului, a
reversibilităţii relaţiei E-R, din care rezultă posibilitatea empatiei, a trăirii simpatetice, în situaţia
altcuiva, pe care stilistica actuală o neglijează aproape complet...............................................................75
Nici luarea în considerare, în mod unilateral, exclusiv a Mesajului ca fapt stilistic nu se justifică.
„Mesajul fie el faptul comun din orice comunicare, fie faptul extraordinar, cu valoare stilistică-
artistică - este totuşi produsul cuiva... şi se adresează cuiva”. (Idem, p.166)............................................75
Tatiana Slama-Cazacu demonstrează că psiholingvistica poate realiza o analiză globală a tuturor
elementelor comunicării, că ea poate ajuta la stabilirea legăturilor complexe dintre mesaj, scriitor şi
receptor „adică nu numai dintre cine selectează, cine receptează şi mesaj, ci dintre toate componentele
complexului de factori care determină la emiţător alegerea elementelor din limbă şi combinarea lor în
mesajul specific şi care fac ca un mesaj să fie considerat un fapt de stil”. (Idem, p.167)........................75
Autoarea înţelege psiholingvistica drept o analiză cuprinzătoare, care se referă la toate cele trei
componente ale comunicării. „Psiholingvistica poate ajuta să se observe mai bine specificul mesajului
prin analiza specificităţii autorului; ea poate contribui la o investigaţie adecvată şi ştiinţifică a
personalităţii scriitorului, în diverse situaţii şi în continuă legătură cu mesajele realizate” (Idem,
p.169)................................................................................................................................................................75
Tatiana Slama-Cazacu atrage atenţia asupra unui fapt care de obicei se uită, şi anume ideea că acelaşi
mesaj este interpretat diferit, după epoci sau după indivizi şi că evoluţia însăşi a stilisticii demons-
270 ION HAINEŞ
trează că receptarea se modifică în funcţie de principiile unei vechi poetici sau ale unui curent
lingvistic modern. „Criteriile lingvistice influenţează profund receptarea faptului de stil”, precizează
autoarea...........................................................................................................................................................76
Posibilităţile de a înţelege un fapt de stil variază în funcţie de receptori. Mesajul este determinat de
situaţia Emiţătorului (afectivitatea, gândirea, concepţia sa, dispoziţia momentană etc.), dar şi de aceea
a Receptorului (fiecare Receptor poate recepţiona în mod diferit, receptarea poate varia din diverse
cauze contextuale)...........................................................................................................................................76
Mesajul ca fapt stilistic trebuie considerat drept un întreg, încadrat în contextul său şi analizat dintr-o
perspectivă dinamică......................................................................................................................................76
Autoarea are în vedere diferite niveluri ale contextului: atât
macro- cât şi microcontextul. Contextul nu e un fenomen impersonal, nici un fenomen „indiferent”
pentru faptul stilistic, el nu trebuie considerat o structură statică, în el se petrec continue mişcări, care
trebuie surprinse în analiza stilistică............................................................................................................76
Lingvistul englez St. Ullmann consideră, la rândul lui, că stilistica actuală cunoaşte două direcţii, două
tipuri de studii stilistice: unele care cercetează stilul unei limbi şi altele care au ca obiect stilul
scriitorului. Stilistica nu este însă, aşa cum am mai subliniat pe parcursul comentariilor noastre, nici
lingvistică, nici literatură, ci numai stilistică, o disciplină autonomă care, studiind faptele de
expresivitate ale limbii, ale stilului în toate manifestările lui, oferă importante precizări asupra
stratului afectiv al limbajului........................................................................................................................76
În ultimele decenii, lingvişti de prestigiu ca R. Jakobson, St. Ullmann, V. V. Vinogradov, G. Antoine,
P. Guiraud, H. A. Hatzfeld ş. a. au adus preţioase contribuţii la definirea stilisticii ca disciplină
autonomă, care nu se confundă cu celelalte domenii ale ştiinţei, dar nici nu poate fi total despărţită de
ele. Lingvistul german, H. A. Hatzfeld defineşte cu exactitate specificul noii discipline: „Există numai
o stilistică, care este totdeauna lingvistică, în privinţa maximului de material utilizat, psihologică, în
privinţa motivării, şi, în acelaşi timp, estetică, în ceea ce priveşte forma exterioară a unui enunţ”. (H.
A. Hatzfeld, Questions disputables de la stylistique, în volumul Communications et Rapports du
Premier Congrès International de Dialectologie générale..., Louvain, 1964, p. 9)...................................77
Noţiunea de stil depăşeşte adesea cadrul pe care-l oferă însă faptele de limbă. Stil există şi în jocul
actorilor, în muzică, în dans, în artele plastice, în arhitectură. Există, de asemenea, un „stil de viaţă”,
„stil de muncă”, „stil de existenţă”, după cum există un „stil de a gândi”, „de a se îmbrăca” etc. În
cercetarea americană, studiul stilurilor nonverbale a făcut obiectul unor observaţii speciale, dintr-o
perspectivă teoretică mult mai largă. (Vezi în acest sens, G. W. Allport, P. E. Vernon, Studies in
Expresive Movement (Studii de mişcare expresivă), New York, 1933; J. Ruusch, W. Kees, Nonverbal
Communication, Berkeley, University of California Press, 1956.)............................................................77
O asemenea perspectivă teoretică oferă o altă idee fundamentală a lui Saussure cu influenţe puternice
şi asupra domeniului stilisticii. Este vorba despre înscrierea limbii ca sistem de semne de comunicare,
alături de alte sisteme de semne (alfabetul surdo-muţilor, riturile simbolice, gesturile de politeţe,
semnalele militare etc.), în cadrul unei ştiinţe mai generale a semnelor, denumită de Saussure
semiologie. Termenul de semiotică, impus mai târziu, defineşte ştiinţa generală a semnelor, indiferent
de natura lor....................................................................................................................................................77
Definirea stilului din perspectiva structuralistă sau semiotică este mai largă, mai cuprinzătoare şi ea
poate cuprinde o multitudine de situaţii concrete în care se manifestă stilul, marea varietate a
accepţiilor date acestei noţiuni, inclusiv celor din vorbirea curentă, unde limba modelează în mod
subconştient înţelesuri reale, neluate încă în seamă....................................................................................78
Din acest punct de vedere, este de reţinut observaţia lui Roman Jakobson, după care „numeroase
elemente poetice ţin nu numai de ştiinţa limbii, ci şi de întreaga teorie a semnelor, fac parte, aşadar,
din domeniul semioticii generale”. (Probleme de stilistică, 1964, p. 84.)...................................................78
Din această perspectivă semiotică, problemele stilului sub aspectele lor cele mai cuprinzătoare se
evidenţiază mai clar. Omul comunică nu numai prin intermediul limbii, ci şi prin alte mijloace
(coduri): gestuale, iconice, auditive...............................................................................................................78
Stilurile propriu-zis lingvistice sunt doar o parte, desigur, cea mai importantă, din multitudinea de
stiluri umane...................................................................................................................................................78
Expresivitatea şi funcţiile limbajului............................................................................................................78
Conceptul de expresivitate este, desigur, raportat la aceea de stil şi stilistică. Între aceste noţiuni există
o legătură profundă, dar nu şi o perfectă suprapunere de planuri. Expresivitatea este o trăsătură
particulară a comunicării, stilul este expresia unui mod de a gândi. Expresivitatea nu trebuie
confundată nici cu stilul, nici cu stilistica. Expresivitatea este o formă de realizare a stilului, iar stilul
nu este numai expresivitate. Stilul se poate defini ca un sistem al vorbirii expresive, el este înţeles ca o
abatere de la normă, de la şablon, de la banalul exprimării obişnuite, comune: „Le style c’est un
écart” - spunea Valéry. Expresivitatea este o trăsătură fundamentală a stilului. Pentru a înţelege mai
bine raportul dintre expresivitate, stil, stilistică, trebuie să facem distincţia între faptele de limbă (care
privesc natura referenţială, de comunicare, a limbii) şi faptele de stil (ce vizează natura ei expresivă).
Desigur, este posibil ca aceste planuri să coincidă, ceea ce ar reprezenta un plan ideal al comunicării.
78
Cauza confuziei care se naşte în înţelegerea acestor noţiuni este, consideră I. Coteanu, identificarea
expresivităţii cu afectivitatea sau cu estetica................................................................................................79
După părerea lui H. Hatzfeld, ne reaminteşte lingvistul român, conceptul de expresivitate a despărţit
stilistica în două mari curente: unul reprezentat de Ch. Bally, Ch. Bruneau şi J. Marouzeau, pentru
care expresivitatea este „sensul psihologic şi afectiv al oricărei intonaţii, al oricărui cuvânt, al oricărei
forme şi al oricărei sintagme utilizate într-un enunţ datorită emoţiei”; celălalt, reprezentat de K.
Vossler, L. Spitzer şi Damaso Alonso, la care - pe lângă Hatzfeld însuşi - ar putea fi adăugat, într-un
anume fel, şi Benedetto Croce.......................................................................................................................79
Pentru ei, expresivitatea este „un element înainte de orice estetic, imanent în orice material de limbă,
filtrat într-o formă sau, mai exact, transformat într-un enunţ artistic, element inventiv care leagă
spiritul unui creator de limbă de forma creaţiei sale”. (I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii
române, 1973, p. 73.).......................................................................................................................................79
Am arătat cu un alt prilej că, pentru Bally şi adepţii săi (la noi, Iorgu Iordan), expresivitatea se
datoreşte conţinutului afectiv al comunicării, care se manifestă în domeniul limbii vii, naturale, într-
un mod spontan, neelaborat, opus limbajului intelectual, care are un caracter neutru, sau celui
artistic, al creaţiei literare, care, fiind deliberată, are un caracter artificial............................................79
Prin aceasta Bally despărţea net noţiunea de stil, înţeles ca aspect individual al artei literare, rezultat
din intenţia artistului de a crea efecte de ordin estetic, de stilistică, disciplină lingvistică având ca
obiect limba, adică faptele de expresie cu conţinut afectiv. Desigur, nimeni nu mai face astăzi această
despărţire, deoarece noţiunile nu numai că nu se exclud, dar sunt complementare şi vizează latura
expresivităţii atât la nivelul vorbitorului obişnuit, al limbii comune, cât şi la cel al scriitorului, al
limbajului artistic...........................................................................................................................................79
O clasificare a expresivităţii ne propune Jaroslav Zima care, în lucrarea Expresivitatea în ceha
contemporană, Praga (1961), consideră că există o expresivitate inerentă (cea redată prin onomatopee,
armonie imitativă), aderentă (care provine din modificare semantică încorporată ulterior în cuvânt) şi
contextuală (generată de relaţiile cuvintelor într-un anumit context).......................................................80
I. Coteanu avansează propria clasificare: expresivitatea latentă în cuvânt ( existând virtual în limbă) şi
expresivitatea dedusă (rezultată din context). Ambele sunt puse de autor în legătură cu cantitatea de
informaţie, „invers proporţională cu numărul posibilităţilor de alegere a unui eveniment dintr-o
mulţime de evenimente şi direct proporţională cu numărul ştirilor dintr-un mesaj şi al sensurilor
cuvântului; astfel, termenii polisemantici au o mare cantitate de informaţie, cei cu sensuri puţine, una
mai mică, iar cuvintele monosemantice, nici una”. (Idem, p.75.)..............................................................80
Într-o concluzie finală, I. Coteanu precizează că „expresivitatea spontană este manifestarea verbală a
emoţiei corespunzătoare, în timp ce expresivitatea deliberată este manifestarea verbală a emoţiei
contemplative”. (Idem, p.76.) Expresivitatea trebuie, deci, înţeleasă ca având şi o importantă funcţie
gnoseologică, specifică, mai ales, expresivităţii poetice, ceea ce ne obligă să o raportăm, ca şi în cazul
stilului, la structura comunicării şi la natura relaţiilor dintre emiţător, destinatar, mesaj, canal,
context. Adică la funcţiile limbajului. Fiecare din aceşti factori determină o altă funcţie a limbajului.
80
Funcţia fundamentală a limbii este aceea de comunicare. Comunicarea prin limbă este însă un proces
complex, care presupune mai mulţi factori, ceea ce determină şi alte funcţii ale limbajului..................80
În cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie, Karl Bühler consideră că limba are trei funcţii: una de
exprimare, alta de apel către destinatar şi o a treia de reprezentare, concretizată în enunţuri. ..........81
Şcoala structuralistă de la Praga, prin J. Mukarovsky, le-a adăugat acestora, în 1938, încă una, funcţia
estetică, pe care, în 1958, Roman Jakobson, din aceeaşi Şcoală lingvistică, a numit-o poetică,
adăugându-i, la rândul său, încă două: funcţia metalinguală, prin care se explică înţelesul cuvintelor,
şi funcţia fatică, prin care vorbitorul controlează dacă destinatarul mesajului urmăreşte ce i se
comunică. ........................................................................................................................................................81
În esenţă, pornind de la analiza relaţiei de comunicare, Roman Jakobson deduce şase funcţii ale
limbajului, între care există o relaţie complexă: „Deşi distingem şase aspecte esenţiale ale vorbirii, ar fi
greu să găsim vreun mesaj verbal care să împlinească numai o singură funcţiune. Diversitatea nu
rezidă în monopolul uneia dintre aceste multiple funcţiuni, ci în ordinea ierarhică diferită a
funcţiunilor. Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcţiunea predominantă”.
(Lingvistică şi poetică, în Probleme de stilistică, 1964, p. 88.)....................................................................81
Pe scurt, aceste funcţii sunt următoarele:....................................................................................................81
272 ION HAINEŞ
1. Funcţia emotivă sau expresivă, concentrată asupra reflectării stării sufleteşti a emiţătorului de
mesaj. Ea are tendinţa să producă impresia unei anumite emoţii, fie adevărate, fie simulate. Stratul
pur emotiv al limbajului este reprezentat mai ales de interjecţii, precum şi prin sunete cu valori
asemănătoare în cuprinsul cuvintelor sau altor unităţi de limbaj (sintagme, propoziţii şi fraze). În
cadrul codului gestual al actorilor, de exemplu, există un întreg arsenal de această natură, care,
combinat cu resursele codului lingvistic, multiplică şi mai mult varietatea acestor mijloace de
comunicare. (Roman Jakobson dă exemplul unui actor din Moscova care a format patruzeci de
masaje diferite din expresia astă-seară, pronunţând cuvintele respective conform fiecărei situaţii
emoţionale)......................................................................................................................................................81
O simplă interjecţie (ah!) poate provoca, printr-o variaţie de intonaţie, o mare diversitate de efecte:
bucurie, durere, admiraţie, uimire, milă, surpriză, indignare, nerăbdare, oboseală, furie, invidie etc.
La fel, prin pronunţarea mai lungă sau mai scurtă a uni vocale, cum ar fi în exemplele: da şi daa...;
buuună treabă ai făcut! etc............................................................................................................................82
2. Funcţia conativă, orientată predominant către receptorul de mesaj (destinatar), cu tendinţa de a-l
provoca, de a-i impune ceva. Vocativul şi imperativul sunt formele cele mai expresive ale acestei
funcţii...............................................................................................................................................................82
3. Funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă), orientată predominant către sensul exact al
mesajului. Ea se distinge în cadrul lingvistic prin valoarea pur noţională, referenţială a cuvintelor.
Informează despre ceva sau cineva, despre o a treia persoană.................................................................82
4. Funcţia fatică este preocupată de menţinerea contactului de comunicare prin formule ca : „Alo, mă
auzi?”, „Mă înţelegi bine?”, prin dialoguri care repetă mereu aceeaşi idee. Mesajul serveşte la
stabilirea comunicării, la prelungirea sau la întreruperea ei, el controlează cum funcţionează canalul
şi circuitul, atrage atenţia interlocutorului sau confirmă faptul că acesta rămâne în continuare atent.
(„Ascultaţi?”)..................................................................................................................................................82
5. Funcţia metalinguală explică interlocutorului codul folosit. Ea are rolul de comentariu şi control al
codului, prin întrebări referitoare la acesta, funcţie predominantă la copii şi cei ce învaţă o limbă
străină: „Ce este de spus?”, „Vedeţi ce vreau să spun?” etc......................................................................82
6. Funcţia poetică este orientată către adâncimea mesajului, privit în toată complexitatea lui. Această
funcţie este considerată de Jakobson o funcţie dominantă a limbajului uman, ea nu se reduce numai la
sfera poeziei sau a artei în general, ci îmbrăţişează întreaga comunicare umană: „Orice încercare de a
reduce sfera funcţiunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia numai la funcţiunea poetică ar
duce la o simplificare excesivă şi înşelătoare. Funcţiunea poetică nu este singura funcţiune a artei
verbale, însă este funcţiunea ei dominantă, determinantă, pe când în toate celelalte activităţi verbale
ea se manifestă doar ca un element constitutiv, subsidiar, accesoriu”. (op. cit., p. 93.) Pentru Jakobson,
„studiul lingvistic al funcţiunii poetice trebuie să depăşească limitele poeziei, iar pe de altă parte,
studiul lingvistic al poeziei nu se poate limita la funcţiunea poetică”. (Idem, p.94).................................83
Criteriul lingvistic al funcţiei poetice este dedus de Roman Jakobson din cele două moduri principale
de aranjament folosite în comportamentul verbal: selecţia şi combinarea: „Selecţia se realizează pe
baza unor principii de echivalenţă, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antinomie, pe când
combinarea - construirea secvenţei - se bazează pe contiguitate. Funcţiunea poetică proiectează
principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării”. (Idem, p.95)............................................83
Lingvistul american stabileşte mai întâi cei şase factori ai comunicării verbale, alcătuind şi o schemă
corespunzătoare:.............................................................................................................................................83
Relaţia dintre aceşti factori ai comunicării verbale este, conform lui Roman Jakobson, următoarea:
„Cel care se adresează (emiţătorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul să-
şi îndeplinească funcţiunea, el are nevoie de un context la care se referă (sau, într-o nomenclatură mai
echivocă, de un referent), pe care destinatarul să-l poată pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil
de a fi verbalizat; de un cod, întru totul sau cel puţin parţial, comun atât expeditorului cât şi
destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codează şi celui care decodează); în fine, are
nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică între cei doi, care le dă posibilitatea să
stabilească şi să menţină comunicarea”. (Idem, p.88).................................................................................84
Fiecare dintre aceşti şase factori determină o altă funcţie a limbajului. După ce defineşte aceste funcţii,
lingvistul alcătuieşte şi o schemă corespunzătoare a lor:............................................................................84
Cu alte cuvinte, funcţiunea poetică a limbajului se manifestă nu numai în arta versului, ci şi în proza
artistică, precum şi în proverbele („apa trece, pietrele rămân”), în expresii idiomatice („fugi cu
ursul!”) sau în vorbirea obişnuită. Din nevoia de a nu crea confuzii, s-a apelat la termenul poietică,
prin care cei care-l folosesc înţeleg arta poeziei în sine ca un lucru distinct de arta prozei....................85
Dintre multiplele funcţiuni ale limbajului, două ni se par esenţiale în transmiterea de mesaje: cea
referenţială şi cea poetică. Toate celelalte sunt laterale, auxiliare. Funcţia referenţială este conţinută în
celelalte funcţii ale limbajului, care tind toate să întregească posibilităţile de a realiza mesajul. În
acelaşi timp, toate funcţiile îşi găsesc modul ideal, mai bogat şi, în acelaşi timp, mai nuanţat de
manifestare în funcţia poetică. Ea este, în ultimă instanţă, funcţia expresivă cea mai deplină a codului
de comunicare.................................................................................................................................................85
Prin analiza funcţiilor limbajului, ajungem din nou la relaţia fundamentală dintre mesaj şi cod, dintre
ceea ce transmit şi modul cum transmit, altfel spus, la relaţia dintre comunicare şi expresivitate,
esenţială în definirea fenomenului stilistic...................................................................................................85
Raportul dintre comunicare şi expresivitate................................................................................................85
Noţiunea de expresivitate nu este identică aceleia de reflexivitate, nu se reduce numai la valorile
psihologice cuprinse în limbaj, ci ne spune mult mai mult. Relaţia dintre comunicare şi expresivitate
este fundamentală pentru precizarea modului în care se produce asimilarea mesajului în structurile
codului. Să examinăm mai îndeaproape specificul celor doi factori ai comunicării verbale: mesajul şi
codul. Vom observa, mai întâi, o mare discrepanţă între aceste două elemente......................................85
Mesajul este întotdeauna foarte concret, bogat în nuanţe, determinat de loc, de timp, de starea
psihologică a celui ce transmite etc. Codul, dimpotrivă, e abstract, cu un număr redus de semne
(mijloace de transmitere). Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu şi într-o continuă schimbare
obiectivă şi subiectivă; codul, spre exemplu, cel lingvistic, cuprinde numai 28 de semne (foneme), în
care se îmbină în vreo 50 de mii de cuvinte, dintre care numai vreo câteva mii sunt uzuale, chiar şi-n
operele celor mai mari scriitori.....................................................................................................................85
Ca o exemplificare a acestei discrepanţe dintre mesaj şi cod, marele dramaturg englez Bernard Shaw
făcea următoarea remarcă plină de tâlc: „Există cincizeci de feluri de a spune da şi cinci sute de a
spune nu, dar numai un singur mod de a le scrie”. Observăm aici trei categorii distincte: mesaj, cod
verbal şi cod scris. Mesajul e mai bogat decât codul verbal, iar acesta decât cel scris. Codul verbal e
mai bogat decât codul scris, fiindcă dispune de mijloace multiple pe care le combină după nevoi:
vorbire, gest, mimică, privire etc. Codul scris dispune, în cazul dat, doar de categoria adverbială şi de
unele semne de punctuaţie (da, nu, ?, !, ?!, ..., !!! )......................................................................................86
Codul scris caută să-l redea cât mai nuanţat, cât mai fidel, pe cel verbal. El rămâne însă departe de a-l
egala în ceea ce priveşte concreteţea mesajului, adâncimea şi nuanţele lui. Lupta pentru adecvarea
codului la mesaj nu este lipsită de rezultate pozitive. Iată câteva exemple revelatoare:.........................86
1. Această zi este frumoasă (enunţ, constatare)...........................................................................................86
Ce frumoasă este această zi! (enunţ - uimire)..........................................................................................86
2. Prietenului meu îi este sete (enunţ, constatare).......................................................................................86
Prietenului meu îi arde gâtlejul de sete (enunţ - ironie)..........................................................................86
3. I-a venit o idee (constatare)........................................................................................................................86
I-a trăsnit o idee! (constatare plastică, uimire, ironie)............................................................................86
Se poate uşor observa că schimbările de expresie sunt foarte mici, în schimb, cele de conţinut, de
mesaj, sunt foarte mari..................................................................................................................................86
Toate aceste transmiteri de mesaje ne întâmpină într-un dublu sens. Pe de o parte, avem o comunicare
simplă, referenţială, pe de altă parte, o comunicare dublată de o stare psihologică. Despre această
posibilitate a limbajului, Tudor Vianu a scris cunoscutul studiu Dubla intenţie a limbajului şi
problema stilului, care deschide marea sa carte de cercetare stilistică Arta prozatorilor români, despre
care am mai amintit cu un alt prilej.............................................................................................................86
Puterea de a comunica a limbajului era numită de Tudor Vianu tranzitivitate, puterea de a exprima
stări sufleteşti - reflexivitate. Ideea lui Tudor Vianu despre dubla intenţie a limbajului este astăzi
fecundă, dar termenii în care s-a consacrat în cercetarea actuală sunt aceia de comunicare şi
expresivitate....................................................................................................................................................87
Şi, totuşi, Tudor Vianu va reveni asupra acestei idei într-un studiu ulterior, Cercetarea stilului,
publicat în volumul Probleme de stil şi artă literară (E.S.P.L.A., 1955), unde precizează: „Se pot
observa deci în limbă două tendinţe contrarii, una care duce la predominarea comunicării, alta care
dezvoltă expresia. Cea dintâi precizează înţelesul cuvintelor, fixează accentuările, intonaţiile, formele
şi construcţiile corecte, adică înlesneşte în toate felurile comunicarea; cealaltă îmbogăţeşte zona
expresivă a comunicărilor, le face apte nu numai de a transmite ştirile despre anumite stări de lucruri,
dar şi despre chipul în care le vede şi le simte acel care vorbeşte, produce adică fapte de stil”. (Studii
de stilistică, 1968, p.48)...................................................................................................................................87
Termenul de comunicare (echivalent cu acela de tranzitivitate) redă ideea de transmitere exactă,
obiectivă a unui mesaj. El s-a impus în stilistica actuală pentru că a intrat în terminologia unui întreg
şir de ştiinţe contemporane care se ocupă cu problemele limbajelor (de la lingvistică la cibernetică).. 87
Pentru ideea de reflexivitate, s-a consacrat termenul de expresivitate, larg utilizat în domeniul
ştiinţelor psihologice, în critica literară şi artistică. În stilistică, expresivitatea denotă tot ce depăşeşte
latura pur referenţială a limbajului. Expresivitatea poate fi constatată fonetic (semitonuri emotive,
accent, ritm, eufonie etc.), lexical (neologisme, arhaisme, provincialisme etc.), stilistic (epitete,
274 ION HAINEŞ
comparaţii, metafore), gramatical (dislocări sintactice, modificări de cazuri sau timpuri, scări
expresive, simetrii şi simetrii contrastante etc.)...........................................................................................87
La fiecare categorie, Tudor Vianu, în studiul amintit, dă şi exemple revelatoare. La capitolul
expresivităţii fonetice, el demonstrează cum, în cazul banalei formule de întâmpinare bună ziua, prin
schimbarea înălţimii vocii şi a duratei sunetelor, a tonalităţii, putem obţine diferite valori expresive,
care să comunice fie o atitudine neutră, fie rea-voinţă, răceală sau ostilitate, fie ironie, surpriză pentru
apariţia neaşteptată a cuiva, plictiseală, dorinţa de a scurta vorba etc.....................................................88
Şi în celelalte cazuri, Tudor Vianu dă numeroase exemple, la care vom apela într-un alt capitol, care
îşi propune să discute despre faptele de stil şi categoriile stilistice............................................................88
Iată cum este transmis, în trei mesaje diferite, evenimentul morţii marelui nostru poet Mihai
Eminescu:........................................................................................................................................................88
a) mai întâi, o simplă consemnare, apărută în Registrul stării civile al Primăriei Bucureşti pe 1889:
„D-l Mihai Eminescu, poet, necăsătorit, decedat la 15 corent (luna iunie 1889, n.n.) ora trei
antemeridiane”. (Vezi G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, 1964, p. 341 - 342.)..............................88
Aici, funcţia codului lingvistic prin care se transmite mesajul este referenţială, pur constatativă, lipsită
de orice semnificaţii. Este o consemnare nudă a evenimentului, lipsită de orice vibraţie afectivă.........88
b) Acelaşi mesaj, comunicat de revista Familia lui Iosif Vulcan, pe iunie 1889, sună lapidar: „Genialul
poet Mihail Eminescu a încetat din viaţă.” Aici, codul pierde ceva din exactitatea datelor, dar câştigă
în semnificaţie prin expresivitatea unui epitet (genialul poet), care ne arată conştiinţa valorii
excepţionale a lui Eminescu...........................................................................................................................88
Textul reprezintă structura unui sfârşit de medalion, gen destul de frecvent în presă. În comparaţie cu
textele anterioare, încărcătura lui de semnificaţii este deosebită. Recunoaştem şi aici datele mesajului
iniţial, pe care le-am întâlnit şi în celelalte două. Dar diferenţele sunt enorme. Ele se datorează
elementelor de expresivitate cuprinse în cod. Astfel, verbele se află într-o secretă corespondenţă,
participând la realizarea unei sugestii stelare a marelui poet (se stinse, l-a ivit şi-l va ivi, va răsări, o
stea va vesteji pe cer). Totodată, aspectul misterios al vieţii lui Eminescu este sugerat de arhaicul
lustru (perioadă de timp de cinci ani), care măsoară viaţa poetului nu cu o măsură obişnuită, mărind
şi mai mult distanţa existenţei, reproiectând-o spiritual, pe un fundal mitic..........................................89
Ideea de timp este sugerată spaţial şi metaforic (Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi
strângă toate sevele...). Substantivele sunt nearticulate, ceea ce sugerează ideea de generalitate, iar
raportările spaţiale trimit la specificitatea unei naturi eminesciene, cosmice şi romantice totodată:
pământ, ape, pădure, cetate, stea, cer, depărtări, crin. Toate elementele expresive ale textului
culminează în final cu puternica antiteză dintre dimensiunile spaţiale şi temporale infinite ale
fenomenelor cosmice şi unicitatea relevării lor în opera eminesciană, văzută ca o sinteză şi ca o esenţă
a spiritualităţii româneşti, ca un parfum al pământului românesc, condensat în ţeava subţire a unui
crin (metafore) fără pereche..........................................................................................................................89
După cum uşor se poate constata, textul lui G. Călinescu prezintă elemente de o expresivitate
deosebită. În acest caz, comunicarea mesajului este mult mai bogată, mai adâncă, mai nuanţată........89
Din compararea celor trei exemple, putem trage următoarea concluzie: cu cât expresivitatea este mai
mare, cu atât comunicarea se deschide, se amplifică, iar mesajul câştigă în adâncime...........................90
a) o relaţie de suprafaţă (sau de întindere) între comunicare şi expresivitate;.........................................90
b) o relaţie de adâncime a celor două faţă de mesajul care ni se transmite..............................................90
Explicând procesul structurii stilistice, Pierre Guiraud a sintetizat relaţiile complexe dintre factorii
comunicării, reducând problema la trei mari chestiuni:............................................................................90
a) „Natura impresiei sau subiectul. Nu întrebuinţăm aceleaşi cuvinte, aceleaşi forme sintactice pentru
a povesti un accident de cale ferată, o experienţă de fizică sau o durere..................................................90
b) Sursa expresiei. Expresia e determinată de natura individului sau a grupului care se exprimă.......90
c) Scopul expresiei. Vorbirea este comunicarea unei experienţe şi această comunicare este făcută cu o
intenţie anumită. Limba literară, în special, este totdeauna încărcată de intenţionalitate, căci e vorba
nu numai de a comunica lucrurile, ci de mai mult: de a produce o impresie de frumuseţe, de poezie, de
pitoresc.” (La stylistique, Paris, 1970, p. 124 - 125).....................................................................................90
Să precizăm, în încheierea acestui capitol, că relaţia dintre comunicare şi expresivitate este în orice
mesaj una foarte concretă, iar ea depinde de mai mulţi factori:...............................................................90
intenţionalitatea emiţătorului;.......................................................................................................................91
situaţia lui (talent, cultură, stare sufletească, voinţă, loc, timp, mediu social, familial, profesional etc.);
91
tipuri de coduri (limbaje): scris, verbal, sonic, gestual etc.;.......................................................................91
structura destinatarului, a cerinţelor sale, care se impun emiţătorului de mesaj....................................91
d) Modelul sociolingvistic...............................................................................................................................91
e) Modelul semiotic.........................................................................................................................................97
Într-un capitol anterior, vorbeam despre înscrierea limbii, ca sistem de semne de comunicare, alături
de alte sisteme de semne de comunicare, în cadrul unei ştiinţe mai generale a semnelor, denumită de
Ferdinand de Saussure semiologie. „Limba este un sistem de semne care exprimă idei şi, prin acesta,
este comparabilă cu scrierea, alfabetul surdo-muţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu
semnalele militare etc. Limba nu este decât cel mai important dintre aceste semne. Se poate deci
concepe o ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale; ea ar face parte din psihologia
socială şi, deci, din psihologia generală; o vom numi semiologie (de la grecescul sèmeîon, semn). Ea ne-
ar învăţa ce sunt semnele, după ce legi se conduc ele. Cum această ştiinţă nu există încă, nu putem
spune ce va fi ea; dar ea are drept să existe şi locul ei este dinainte determinat”. (Oswald Ducrot, Jean
Marie Schaeffer, Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, 1996, p. 141)....................................................97
El anunţa, deci, constituirea unei viitoare discipline. „Pentru noi, preciza autorul, problema lingvistică
este înainte de orice semiologică... Dacă vrem să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie să o
considerăm în ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeaşi categorie”. (F. de Saussure, Curs de
lingvistică generală, în Antologie de texte de lingvistică structurală, Universitatea din Bucureşti, 1977,
p. 23).................................................................................................................................................................98
Termenul care s-a impus mai târziu în cercetare a fost însă acela de semiotică, definită ca ştiinţă
generală a semnelor de comunicare, indiferent de natura lor....................................................................98
Semiotica nu trebuie să fie confundată cu semantica, ştiinţa care se ocupă exclusiv cu semnele verbale.
Raportul dintre semantică şi semiotică (semiologie) este acela dintre parte şi întreg, ceea ce nu exclude
posibilitatea ca semnele verbale să stea la baza unor formule semiotice. Astfel, un semn de circulaţie
indică pentru conducătorii auto faptul că circulaţia auto (de exemplu) este interzisă pe o anumită
stradă. Acest semn este transpunerea figurativă convenţională a unei indicaţii concepute iniţial prin
semne vorbite. Avem, deci, de-a face cu o semantică transpusă în semiotică. Acest lucru este valabil şi
în alte domenii, cum ar fi: artele plastice (sculptura, pictura), muzica etc. .............................................98
Într-un studiu dedicat semanticii, Gh. Ivănescu afirmă că „existenţa semnelor, care sunt expresia
sensurilor, dă naştere semioticii şi că existenţa sensurilor, care sunt realităţile exprimate prin semne,
dă naştere semanticii. Semiotica presupune o semantică, iar semantica presupune o semiotică”. (Gh.
Ivănescu, Domeniul şi limitele semanticii, în Semantică şi semiotică - sub redacţia acad. I. Coteanu şi
prof. dr. Lucia Wald, 1981, p. 84). Semiotica şi semantica s-au afirmat, iniţial, ca ştiinţe lingvistice,
pentru că limbajul este faptul semiotic cel mai important, dar în timp, după 1950, domeniile lor s-au
delimitat în sensul definit mai înainte...........................................................................................................98
Lingvistul italian Tullio de Mauro defineşte semantica drept o „teorie a semnificaţiei” (Tullio De
Mauro, Introducere în semantică, 1978, p. 39.), după ce încearcă să răspundă la câteva întrebări esen-
ţiale: Ce este semnificaţia? Ce este semnul? Ce este sensul? El consideră că toate cuvintele noastre au
un sens şi că oamenii tind spre cunoaşterea a ceea ce acumulează în experienţa lor. Semnificaţia este
ceea ce ne comunică un semn, afirmă De Mauro. Semnificaţia este un lucru indicat de un semn
lingvistic. Definiţia sensului implică definiţia semnului lingvistic. Sensul a fost definit ca o depunere în
memorie, un conţinut expresiv, un punct de referinţă obiectiv (sau legat de obiect) etc.........................99
Concise Oxford Dictionary defineşte astfel cuvântul sign: „thing used as representation of something”
(lucru folosit ca reprezentare a ceva). Semn este, deci, ceea ce se leagă de ceva, care-l evocă şi-l
reprezintă. Semn este ceea ce are un înţeles.................................................................................................99
Semiotica (sau semiologia) este studiul semnelor şi al proceselor interpretative. Ea se ocupă cu studiul
semnelor din natură şi societate. Semiotica studiază sistemul de semne, modul în care unităţi
nesemnificative compun unităţi semnificative. „Rădăcinile semioticii merg departe în istoria
cunoaşterii umane; ele pot fi urmărite în antichitatea greacă, dar numele cel mai proeminent, dintre
precursorii semioticii, este cel al lui Leibniz, cu care calculul devine o parte a teoriei semnelor”. (Solo-
mon Marcus, Semne despre semne, 1979, p. 9.) Stoicii, Sfântul Augustin, Locke, Leibniz, până la
gânditori din epoca noastră au acordat o mare atenţie problematicii semiotice. Termenul însuşi de
semiotică apare însă abia la Locke, care îl defineşte ca o „cunoaştere a semnelor”, incluzând aici atât
„ideile” spiritului, cât şi semnele de comunicare între oameni (Încercare filozofică asupra intelectului
omenesc)..........................................................................................................................................................99
Adevăratul întemeietor al semioticii este însă considerat logicianul şi filozoful american Charles
Sanders Peirce (1839-1914), prin opera căruia semiotica devine o disciplină independentă şi metodă de
referinţă pentru orice alt studiu..................................................................................................................100
Peirce consideră că relaţia de semnificare este întotdeauna o relaţie între trei elemente (celebrul
triunghi semiotic): semnul ca atare, obiectul pe care îl reprezintă şi interpretantul semnului, adică
reflectarea acestuia în mintea celui ce îl interpretează. „Un semn sau representamen este un prim care
întreţine cu un secund, numit obiectul său, o relaţie triadică atât de autentică, încât ea poate
276 ION HAINEŞ
determina un terţ, numit interpretantul său, să întreţină cu obiectul său aceeaşi relaţie triadică pe care
o întreţine el însuşi cu acelaşi obiect”. (Charles S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune, 1990, p. 285.)........100
a) Gramatica pură (sau speculativă), care are rolul de a stabili ce trebuie să fie adevărat despre
representamenul folosit de orice inteligenţă ştiinţifică pentru ca el să poată întruchipa o semnificaţie.
100
b) Logica propriu-zisă - ştiinţa a ceea ce este adevărat pentru ca representamentele să poată fi valabile
cu privire la orice obiect...............................................................................................................................100
c) Retorica pură, a cărei sarcină este de a descoperi legile prin care în orice inteligenţă ştiinţifică un
semn dă naştere altuia şi mai ales un gând produce un alt gând: „Un semn este ceva care face ca
altceva (interpretantul său) să se refere la un obiect la care el însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi
fel, interpretantul devenind la rândul său un semn şi aşa mai departe ad infinitum”. (Idem, p. 274 -
275.)................................................................................................................................................................100
Această concepţie peirciană a fost interpretată ca o teorie a semiozei infinite, care constituie o
contribuţie fundamentală la dezvoltarea semioticii. (Semioza = procesul de producere a semnelor -
Morris)...........................................................................................................................................................100
Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului (sub redacţia lui Oswald Ducrot şi Jean-Marie
Schaeffer) propune trei orientări principale în privinţa lucrărilor de semiotică:..................................101
1. Direcţia Locke - Peirce - Morris, care pleacă de la o teorie generală a semnelor, naturale sau
convenţionale, umane sau non-umane, şi al cărei ideal ultim este construirea unei teorii generale a
faptelor de comunicare. Această concepţie despre semiotică s-a dezvoltat mai ales în Statele Unite,
datorită grupului condus de T. Sebeok. În câmpul său de studiu intră şi comunicarea umană non-
verbală, adică gestualitatea şi mimica (kinezica), ca şi modurile de interacţiune în spaţiu (proxemica).
Tot aici se poate integra şi studiul comportamentului simbolic la animale - zoosemiotica...................101
2. Direcţia bazată pe cibernetică şi teoria informaţiei. În Franţa, această direcţie este reprezentată de
A. Moles, dar ea s-a dezvoltat mai ales în deceniile 6 şi 7 în fosta Uniune Sovietică. Se pot cita, în acest
sens, lucrările lui Lotman asupra literaturii şi asupra filmului sau cele ale lui Uspenski asupra artelor.
101
3. Direcţia lingvistică, dominantă mai ales în Franţa, şi care se identifică mai mult sau mai puţin cu
mişcarea structuralistă. Semiologia franceză se inspiră direct din modelul lingvisticii structurale (din
teoriile lui Jakobson şi Hjelmslev)..............................................................................................................101
Cercetarea semiologică franceză s-a orientat mai ales spre studiul literaturii (Roland Barthes,
Todorov, Genette etc.)..................................................................................................................................101
Semnul este noţiunea fundamentală a semioticii. Există o mare diversitate de concepţii asupra
semnului, ceea ce face dificilă o încercare de definire şi clasificare a claselor de fenomene ce pot fi
integrate acestei noţiuni. S-a vorbit despre semne verbale şi semne neverbale, despre semne naturale şi
semne convenţionale, produse ale activităţii conştiente a oamenilor. Omul trăieşte în două lumi
paralele şi interdependente: în lumea obiectelor şi în lumea semnelor. Prin descoperirea semnelor şi a
semnificaţiilor, el realizează saltul cel mare de la natură la cultură. El devine un homo significans:
„Omul este singura fiinţă creatoare de semnificaţii, deoarece numai el a reuşit să diferenţieze materia
consumabilă: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de materia comunicabilă: unelte, gesturi, sunete, figuri”.
(Henri Wald, Homo significans, 1970, p.7).................................................................................................101
Semnul este un mijloc de elaborare şi comunicare a informaţiei. El reuneşte materialitatea şi ideea,
conceptul şi imaginea acustică, semnificatul şi semnificantul, într-o asociere arbitrară. Aceasta este
teoria semnului lingvistic, elaborată de Saussure......................................................................................102
Lanţul sonor - (semnificantul, cel care semnifică) + amprenta lui psihică, conceptul (semnificatul, cel
care este semnificat) exprimă o noţiune. Noţiunea este o unitate a gândirii, iar cuvântul este o unitate a
limbii. Complexul sonor este semn al înţelesului, care are la bază o noţiune. Noţiunea este forma logică
a reflectării raţionale a esenţei lucrurilor. Ea reflectă raporturile, însuşirile esenţiale, determinante
ale fenomenelor şi lucrurilor. Se fixează prin cuvânt, ca rezultat al gândirii, şi astfel devine component
al limbii..........................................................................................................................................................102
Semnul este important prin ceea ce reprezintă, nu prin ceea ce prezintă. Cea mai largă definiţie a
semnului este dată de Peirce: „Un semn, sau representamen, este ceva care ţine locul a ceva pentru
cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri”. (op.cit., p.269)......................................102
Trebuie făcută deosebirea între semn şi semnal. Prin semnale, animalul se adaptează la natură. În
timp ce semnul uneşte trecutul cu prezentul, realul cu posibilul, prezenţa cu absenţa, semnalul este
legat nemijlocit de o situaţie prezentă, este invariabil şi nearticulat.......................................................102
Un lucru devine semn în momentul în care materialitatea lui sensibilă întruchipează o realitate
inteligibilă. Spre deosebire de semnal, el este mijlocit, variabil în timp şi spaţiu, articulat..................103
Cel mai important mod de a fiinţa al semnelor este cuvântul, adică noţiunea (care are şi semnificaţie şi
sens). Sens, adică înţeles (intensiune), şi semnificaţie, adică (prin extensiune) sfera, totalitatea
determinaţiilor obiectelor, esenţiale şi generale. .......................................................................................103
Prin intermediul cuvintelor, al limbajului articulat, omul trece de la aparenţă la esenţă, de la fenomen
la lege, de la trecut la viitor, devine capabil de activitate lingvistică.......................................................103
Cel mai stilizat mod de existenţă a semnului este simbolul. Cuvântul poate fi înţeles şi ca semnal şi ca
simbol. Cuvântul - semnal implică o reacţie dinamică din partea receptorului, el e inserat nemijlocit în
realitate, provoacă acte ce aduc schimbări la nivelul realităţii................................................................103
Cuvântul - simbol este principalul instrument al cunoaşterii. Cunoaşterea obţinută poate aspira la
obiectivitate deplină (limbajul - oglindă), iar obiectivitatea devine criteriul adevărului......................103
Peirce arată că, din punct de vedere teoretic, sunt posibile mii de clase de semne. Umberto Eco
stabileşte nouă principii de clasificare. Reţinem pe cele mai importante:.............................................103
a) În funcţie de posibilităţile de a fi reproduse, semnele se pot clasifica în semne pentru care distincţia
tip şi ocurenţă funcţionează şi semne pentru care această distincţie nu funcţionează. Tipul, numit de
Peirce legi-sign (legisemn), poate fi definit fie ca un universal, fie ca o clasă ale cărei ocurenţe, numite
de Peirce sin-signs (sinsemn), sunt chiar membrii ei.................................................................................103
b) După tipul de legătură dintre semne şi referentul lor, Peirce distinge trei categorii: semne iconice,
indiciale şi simbolice. Funcţia iconică are în vedere existenţa unor proprietăţi comune semnului şi
referentului. Peirce distinge trei specii de semne iconice: imagini, grafuri şi metafore. Fotografia este o
imagine, harta este şi ea o imagine, dar reprezentarea grafică poate să meargă până la formula
algebrică. Funcţia indicială are în vedere o anumită contiguitate a semnului cu referentul (cum ar fi
un raport de la cauză la efect sau de la parte la întreg). Sunt indici simptomele unei boli, coborârea
barometrului, girueta care arată direcţia vântului, gestul de a arăta etc. În limbă, cuvinte ca eu, tu,
aici, acum etc. ţin de domeniul indicilor, fiind în acelaşi timp simboluri................................................104
Atât semnele iconice, cât şi cele indiciale sunt semne motivate (printr-o proprietate comună, printr-o
analogie) — în cazul funcţiei iconice, printr-un raport de contiguitate în cazul funcţiei indiciale.......104
În cazul semnelor simbolice, legătura cu referentul este convenţională (nemotivată)...........................104
Cel mai important exemplu de semn simbolic este semnul verbal. Caracterul arbitrar al semnului
lingvistic este un argument. Toate cuvintele, frazele, cărţile şi alte semne convenţionale sunt simboluri.
„Un simbol nu poate indica un lucru anume; el denotă un gen de lucruri. Mai mult, el însuşi este un
gen şi nu un lucru individual” (op.cit., p.303.), afirmă Peirce..................................................................104
Orice simbol este un semn care reprezintă altceva decât propria lui substanţă fizică. Simbolul are
funcţia de generalizare şi abstractizare a experienţei şi cunoaşterii intuitive........................................104
„Simbolul este tinereţea semnului, iar semnul este maturitatea simbolului. Semnul începe ca simbol şi
simbolul termină ca semn”. (Henri Wald, Dialectica simbolului, în Semantică şi semiotică, 1981, p. 21)
Semnul devine un simbol atunci când se transformă în starea informaţională optimă. Ivan Evseev,
într-o carte care se ocupă în mod special de relaţia cuvânt - simbol - mit, găseşte mai multe valori ale
simbolului:.....................................................................................................................................................104
b) Simbolul este un semn care tinde să-şi păstreze polivalenţa şi ambiguitatea semantică în orice
context............................................................................................................................................................105
c) Simbolul este un semn cu o vădită marcă reprezentativă.....................................................................105
e) Simbolul este un semn ce vizează laturile fundamentale ale existenţei...............................................105
f) Simbolul este un semn profund marcat axiologic..................................................................................105
g) Simbolul este un semn activ şi paradigmatic.........................................................................................105
h) Simbolul este un semn cu o puternică încărcătură afectivă.................................................................105
i) Simbolul este un semn puternic centrat antropologic...........................................................................105
j) Simbolul este un semn ambivalent..........................................................................................................105
k) Simbolul este un semn unificator şi totalizator. (Cuvânt - simbol - mit, 1983, p. 31-45)...................105
CAPITOLUL III................................................................................................................107
PARADIGMA TEHNOLOGICĂ A LUI MCLUHAN....................................................107
(DETERMINISMUL TEHNOLOGIC)............................................................................107
Marshall McLuhan, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg apărută la Toronto în 1962 (Bucureşti,
1975), consideră că istoria omenirii se împarte în patru mari etape, criteriul său fundamental de
clasificare fiind mijloacele de comunicare, iar nu factorii social-economici, care au, după cum bine se
ştie, un rol determinant în societate. Aceste etape sunt: ...........................................................................107
a) era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale); ..............................................................................107
b) era scrisului, al cărei început McLuhan îl situează în Grecia antică după Homer; ..........................107
c) era tiparului (1500 - 1900); ......................................................................................................................107
d) era electronică, specifică epocii moderne şi aflată în plină desfăşurare. ...........................................107
278 ION HAINEŞ
Unii cercetători sunt de părere că, de fapt, cele patru etape se reduc, în fond, la trei tipuri
fundamentale de cultură, în funcţie de tehnicile de comunicare utilizate. Acestea sunt: .....................107
1.„Cultura orală, tribală, mitică, al cărei mijloc de comunicare este vorbirea şi care privilegiază, ca
simţ, urechea. Este etapa corespunzătoare „gândirii sălbatice“ a lui L. Strauss şi „mentalităţii
primitive“ a lui L. Brühl. De altfel, McLuhan urmează, în descrierea societăţii arhaice, ideile acestora.
107
2. Cultura vizuală, Galaxia Gutenberg, care este legată de imprimat şi care privilegiază ochiul ca
organ de simţ. Ea este o cultură mecanică, fragmentară, specializată. Ca şi Lévi-Brühl, McLuhan
insistă asupra separării nivelurilor afectiv-obiectiv. Vederea devine anestezic în raport cu celelalte
simţuri. Consecinţele societăţii alfabetizate sunt individualismul, centralismul şi raţionalismul.
McLuhan nu explică însă de ce aceste consecinţe au apărut în unele ţări mai lent decât în altele.......108
3. Cultura electronică, audiovizuală (era Marconi) este un nou tip de arhaism, de tribalism. Este o
etapă mitică, globală, o reîntoarcere la instantaneitate, sincronic şi imploziv. Omenirea revine acum la
stadiul de culegătoare de bunuri, de data aceasta sub formă de informaţii; «marfa centrală este
informaţia şi bunurile tangibile sunt pure accesorii ale mişcării informaţiilor». Simţurile restabilesc
între ele o coexistenţă raţională, deşi se manifestă o predominanţă a urechii. Această cultură este, în
opinia lui McLuhan, o cultură superioară, legată îndeosebi de utilizarea televiziunii, ca mijloc de
comunicare. Se manifestă o distanţare de individualism şi de cosmopolitism şi o revenire la
<tribalism>; lumea tinde să devină o mare familie, un sat global.” (Gina Stoiciu, Orientări operaţio-
nale în cercetarea comunicării de masă, Bucureşti, 1981, p. 31-32)........................................................108
La rândul său, un alt cercetător de prestigiu al mijloacelor de comunicare, Bernard Voyenne,
consideră că există patru moduri de comunicare, în esenţă aceleaşi cu acelea ale profesorului şi
teoreticianului canadian: a) comunicarea directă; b) comunicarea indirectă; c) comunicarea multiplă
şi d) comunicarea colectivă..........................................................................................................................108
Să le analizăm pe rând: ................................................................................................................................108
1. Comunicarea directă ...............................................................................................................................108
În cazul comunicării directe, între parteneri se stabileşte un anume tip de relaţii, pe care sociologia le
numeşte relaţii primare. Iată cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: „O
persoană - emiţător - intră în contact direct cu o altă persoană - receptor - sau, eventual, cu un număr
dintre aceştia din urmă, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul)
cu condiţia ca această cheie să fie cunoscută de ambele părţi care comunică” (La presse dans la société
contemporaine, în Collection U., Librairie Armand Colin, Paris, 1962, p.11).......................................108
Comunicarea are loc imediat, dar şi reciproc. Se realizează astfel conexiunea inversă (aşa numitul
feed-back), prin care raporturile dintre emiţător şi receptor se modifică, primul devenind receptor,
iar receptorul emiţător. Are loc, deci, un schimb permanent de idei, un dialog sau o conversaţie, fără
nici un intermediar. Este comunicarea interpersonală.............................................................................109
Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu
reprezintă decât substitute ale acesteia. Ea este însă limitată în spaţiu şi timp, fiind condiţionată de
obligativitatea existenţei unui sistem fizic de legătură între parteneri, fără a putea asigura
continuitatea relaţiilor dintre ei. Ea este o comunicare directă, orală, interpersonală şi trebuie spus că,
de-a lungul mileniilor şi chiar astăzi, forma principală de comunicare între oameni este comunicarea
directă............................................................................................................................................................109
Ca un remediu al discontinuităţii, o serie de societăţi primare sau mai puţin avansate din punct de
vedere tehnic au găsit soluţia unor procedee empirice, prin care se încearcă prelungirea comunicării
directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui şir de indivizi. Desigur, acest gen de
comunicare poate sărăci sau deforma mesajul, lipsindu-l de orice semnificaţie sau, uneori,
modificându-i conţinutul prin adaos sau, dimpotrivă, omisiune, adaptându-l şi traducându-l, în mod
voit sau nu, în raport direct cu interesele lor personale, cu dorinţele sau necesităţile lor. E vorba de
transmiterea în lanţ a unui mesaj, sistem imediat reversibil, care duce la apariţia zvonului, adică a
deformării mesajului, a dezinformării, ceea ce pentru epoca modernă, prin mijloacele comunicării
colective specifice „erei electronice“, a devenit o modalitate esenţială a luptei politice, a bătăliei pentru
putere, prin abaterea voită a atenţiei opiniei publice de la marile şi gravele probleme ale
contemporaneităţii la zone periferice sau cu caracter senzaţional, realizându-se ceea ce se cheamă
„manipularea“. ............................................................................................................................................109
Comunicarea directă înseamnă comunicarea prin gest, privire (comunicarea umană non-verbală) şi,
mai ales, cuvânt (comunicare verbală).......................................................................................................110
La rândul său, profesorul şi teoreticianul canadian Marshall McLuhan defineşte prima fază din
istoria civilizaţiilor umane ca faza civilizaţiei arhaice, fără scriere, faza culturii orale. Ea se caracteri-
zează printr-o dominantă a expresiei orale şi a percepţiei auditive. McLuhan porneşte de la ideea că
omul foloseşte în mod spontan cele cinci simţuri ale sale, auzul fiind, dintre toate, acela care
corespunde în modul cel mai natural comunicării cu semenii săi prin limbajul vorbit. Astfel, el se
integrează direct şi spontan în cadrul său natural şi în grupul său social, în tribul său. Această primă
fază a comunicării sociale este denumită şi faza culturii tribale. Ea reprezintă copilăria istoriei umane,
zorii comunicării sociale, şi constituie o sursă esenţială pentru studierea gândirii şi limbajului omului
primitiv..........................................................................................................................................................110
Marshall McLuhan consideră că putem vorbi despre o condiţie ideală a omului, care presupune o
armonie ideală a simţurilor, dar omul se schimbă în funcţie de mijloacele de comunicare, iar acestea
determină, la rândul lor, predominanţa unui anume organ de simţ al omului. Mijloacele de
comunicare apar, astfel, ca prelungiri ale simţurilor fiinţei umane. Omul primitiv trăia într-un
univers acustic, ceea ce a provocat o supralicitare a senzorialităţii, o rupere a echilibrului dintre
simţuri, o dilatare a unuia dintre ele: auzul. Saltul din lumea auditivului în lumea vizualului este saltul
cel mare care se produce. În faza culturii orale, omul este rob al gurii, al rostirii, martor al vorbirii
sale..................................................................................................................................................................110
Revenind la predominanţa auzului în faza culturii orale, Marshall McLuhan face o comparaţie între
primitivii analfabeţi şi primitivii alfabetizaţi, între analfabet şi occidentalul mediu, ajungând la urmă-
toarea concluzie: „În orice mediu occidental, copilul este înconjurat de o tehnologie abstractă, explicit
vizuală, în care timpul şi spaţiul sunt explicit uniforme şi continue, «cauzele» eficiente şi consecutive,
iar lucrurile există şi se mişcă pe planuri distincte şi într-o succesiune ordonată. Copilul african, în
schimb, trăieşte în lumea implicită şi magică a răsunătorului cuvânt oral. El n-are de-a face cu cauze
eficiente, ci cu cauzele formale ale unui câmp configurativ care este cel al tuturor societăţilor
primitive.” (Galaxia Gutenberg, 1975, p. 49).............................................................................................111
Pentru africanul rural, urechea este principalul organ de recepţie, nu ochiul, socotit de mulţi africani
mai curând o unealtă a voinţei decât un organ de recepţie......................................................................111
Este vorba despre „mentalitatea primitivă“, analizată de Lucien Lévi - Brühl în La mentalité
primitive, Paris, 1925, sau despre „gândirea sălbatică“, descrisă de Claude Lévi - Strauss în Gândirea
sălbatică, 1970...............................................................................................................................................111
Cercetătorul francez André Leroi - Gourhan urmăreşte relaţia dintre cele două perechi funcţionale:
mână - unealtă şi faţă - limbaj, care au pregătit şi accentuat transformarea fiinţei umane în ceea ce s-a
numit mai târziu OM: „Apariţia uneltei printre caracteristicile esenţiale delimitează tocmai frontiera
specifică umanităţii, la capătul unei îndelungate perioade de tranziţie în cursul căreia sociologia ia
treptat locul zoologiei.“ (Gestul şi cuvântul, 1983, p. 139-140)................................................................111
Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Ea se realizează, după cum am spus, prin
intermediul privirii, al gestului şi, mai ales, al cuvântului. Comunicarea directă presupune însă o
apropiere fizică între emiţător şi receptor, deci o limită spaţială, ca şi una temporală.........................112
2. Comunicarea indirectă.............................................................................................................................113
Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la comunicarea indirectă, prin intermediul
scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicală a tipului de mesaj, ca şi a relaţiilor care
se stabilesc între emiţător şi receptor, a provocat, după cum consideră Marshall McLuhan, o
adevărată „ruptură între lumea magică a auzului şi lumea indiferentă a văzului“ (Galaxia Gutenberg,
1975, p.52), permiţând apariţia omului detribalizat.................................................................................113
În faza de început, este foarte greu de delimitat valoarea exactă a acestor desene, în sensul că ele pot
avea o semnificaţie magică, artistică sau una de comunicare. Cert este că primele scrieri sunt în fond
desene şi că scrierea se va desprinde din desene, cărora li se modifică scopul: acela al comunicării.. 113
„Scrierea este o grafie care, în scopul comunicării unei idei, a trecut de la reprezentarea obiectului şi a
ideii la reprezentarea formei lor sonore, devenind discretă şi lineară ca limbajul însuşi“, afirmă Lucia
Wald în cartea sa Sisteme de comunicare umană, de mai multe ori citată de noi.................................114
André Leroi-Gourhan consideră că cele mai îndepărtate vestigii ale scrierii datează de acum 35.000 de
ani î. Hr. şi că ele reprezintă „linii gravate în os sau în piatră, mici incizii echidistante ce aduc
mărturia despărţirii reprezentării prin figuri de imaginile figurative concrete şi dovezile celei mai
vechi exprimări a manifestărilor ritmice“.(Gestul şi avântul, vol. I, 1973, p. 259) Aceste mărturii au
fost interpretate drept răbojuri ale vânătorilor, ca un fel de numărătoare, o contabilitate, lucru demn
de luat în seamă pentru începuturile scrierii.............................................................................................114
Cercetătorul francez crede că „scrisul debutează nu în reprezentarea naivă a realităţii, ci în abstract
[ …] Scrisul nu debutează printr-o exprimare întrucâtva servilă şi fotografică a realităţii, ci constatăm
cum se organizează de-a lungul unei perioade de aproximativ zece mii de ani începând cu semne ce
par să fi exprimat mai întâi ritmuri şi nu forme“. (Idem, p. 261)............................................................114
Abia acum (30.000 de ani î.Hr.) apar cele dintâi forme, limitate la figuri stereotipe unde doar câteva
detalii convenţionale permit identificarea unui animal. Acestea îl conduc pe André Leroi-Gourhan la
280 ION HAINEŞ
concluzia că „arta figurativă este, la origini, direct legată de limbaj şi mult mai aproape de scriere în
sensul său cel mai larg decât de opera de artă. Ea este o transpunere simbolică şi nu o calchiere a
realităţii, adică între linia şerpuită pe care o interpretăm drept un bizon şi bizonul însuşi se află
distanţa existentă între cuvânt şi unealtă“ (Idem). Astfel „cele mai vechi figuri cunoscute nu
reprezintă scene de vânătoare, animale în agonie sau înduioşătoare scene de familie, ci sunt nişte
semne grafice în formă de cuie fără nici un liant descriptiv, ce sprijină un context oral pierdut pe
vecie“. (Idem, 262)........................................................................................................................................114
La rândul său, Henri Wald opinează: „Istoria scrierii, de la mitogramele pictografice până la literele
alfabetului, este istoria reprezentării grafice a unor idei din ce în ce mai abstracte şi mai generale
despre realitate. Cele mai vechi desene sunt mai degrabă suporturi grafice ale unui context oral, decât
reproduceri ale unor scene de vânătoare. Primele figuri aveau o valoare magică, codificau un limbaj
secret, pe care numai iniţiaţii erau capabili să-l descifreze. Trecerea de la gândirea mito-magică la cea
tehnico-ştiinţifică s-a făcut treptat şi concomitent cu evoluţia aşezărilor urbane“ (Ideea vine vorbind,
1983, p. 45-46)...............................................................................................................................................115
Dacă limbajul sonor e universal (toată lumea ştie să vorbească) şi e o trăsătură specific umană, el
apărând odată cu apariţia omului, scrierea este o apariţie târzie, fiind produsul direct al anumitor
civilizaţii, cele urbane. Scrierea apare pe o anumită treaptă a dezvoltării culturii şi civilizaţiei şi nu
este universală nici astăzi.............................................................................................................................115
De civilizaţia urbană leagă şi profesoara Barbara Giovanninni apariţia scrierii. Ea aminteşte că
cercetătorii civilizaţiilor antice consideră scrierea drept element de diferenţiere între oraş şi sat,
definind satul drept „aşezarea în care nu au loc schimburi de informaţii scrise“ şi oraşul „aşezarea în
care scrierea se foloseşte pentru a comunica informaţii şi pentru a le înregistra“. (De la silex la siliciu.
Istoria mijloacelor de comunicare în masă, 1989). O asemenea civilizaţie, în întregime urbană, este
civilizaţia sumeriană, căreia îi este atribuită inventarea scrierii.............................................................115
Este vorba, spune Leroi-Gourhan, despre nişte mitograme, ceva înrudit mai degrabă cu ideografia
decât cu pictografia şi mai mult cu pictografia decât cu arta descriptivă...............................................116
După cum am mai amintit, iniţial, desenele au avut o funcţie multiplă. O etapă care precede apariţia
scrierii este pictografia. Ea este un sistem primitiv de scriere care constă în exprimarea ideilor prin
desene figurative (pictograme) cu valoare reală sau simbolică. Folosirea pictogramelor a constituit
prima încercare de a fixa vorbirea, dar ea era prea limitată pentru că putea reprezenta obiecte
concrete, dar nu putea reda articularea frazei. Ea este un început de scriere, pentru că îşi propune să
comunice ceva, dar nu e o scriere propriu-zisă, pentru că nu reproduce ideile în succesiunea lor.
Popoarele primitive foloseau acest tip de scriere, iar vestigii ale sale găsim şi astăzi în semnalizarea
rutieră............................................................................................................................................................116
Treptat, pictogramele vor începe să fie dispuse linear, ceea ce va constitui o treaptă fundamentală în
transformarea lor în scriere.........................................................................................................................116
De la simboluri cu implicaţii extensibile se ajunge, astfel, la semne, care, în loc să indice obiecte, încep
să indice sunete, ceea ce constituie un pas important în apariţia scrierii................................................116
Linearizarea semnelor pictografice nu este posibilă fără intervenţia fenomenului fonetic. „Scrierile
egipteană, chineză şi aztecă sunt cunoscute ca şiruri de mitograme fonetizate şi nu sub forma unor
pictograme aliniate“, scrie Andre Leroi-Gourhan....................................................................................117
De la pictografie se trece la ideografie, adică la un sistem de notare a ideilor prin semne care
reprezintă obiecte. Ideograma este un semn grafic, folosit în scrierea hieroglifică egipteană şi chineză
pentru a nota o idee sau un cuvânt.............................................................................................................117
Grafia semnelor s-a modificat continuu, odată cu evoluţia sensurilor, dar şi în funcţie de materialul pe
care se scria. Ideogramele au fost notate pe piatră, pe lemn, pe os, la început cu linii curbe, apoi cu
linii drepte, până când semnele au cunoscut aspectul de cui, cuneo, de unde denumirea de scriere
cuneiformă. Scrierea cuneiformă a fost folosită de sumerieni, care, între 5000 şi 4000 î.Hr., în regiunea
corespunzătoare actualului Irak de Sud, între fluviile Tigru şi Eufrat, cunoscuseră o civilizaţie
înfloritoare şi cărora le este atribuită inventarea scrierii. Pentru sumerieni, argila a constituit
principalul material de scriere, iar ea reprezenta şi o garanţie de păstrare (argila era uscată la soare
sau arsă în cuptoare), deci de perenitate în timp.......................................................................................117
Redactarea şi lectura scrierii cuneiforme deveniseră apanajul unui cerc restrâns de specialişti - scribii,
categorie socială privilegiată, care deţinea puterea economică, materială, dar şi pe cea spirituală.....117
Cuneiforma s-a răspândit în Orientul Apropiat. Ea a continuat să fie scrierea de circulaţie pentru
multe secole. Ultimele texte de cuneiformă, din secolul I î.Hr., provin din oraşul Uruk din
Mesopotamia, unde, cu peste 3.000 de ani înainte, apăruse scrierea.......................................................117
În Egipt, apariţia scrierii este legată de condiţii social-politice diferite. Egiptenii acordau o atenţie
deosebită ceremonialelor funebre. În cadrul ritualului de înmormântare, textele scrise, care deţineau o
funcţie magică, aveau un rol fundamental. Monarhii doreau, de asemenea, să-şi consolideze puterea şi
să-şi eternizeze memoria prin înregistrarea acţiunilor lor prin scris. Aşa se explică apariţia scrierii
hieroglifice, care alătură ideograma (semne-cuvânt) şi semnele fonetice (semne-sunet). .....................117
Începuturile scrierii sunt situate în jurul anului 3100 î.Hr. La început, ele sunt nişte pictograme,
stilizate, cu valoare artistică, şi apar pe pereţii templelor, pe statui, obeliscuri etc. Scrierea hieroglifică
se folosea în primul rând pentru operele cu caracter monumental sau obiecte de uz funerar şi viza o
înscriere de durată, adică în eternitate. O trăsătură esenţială a scrierii hieroglifice o constituie, deci,
legătura ei cu arta şi, nu întâmplător, valoarea de imagine, de unde îi vine şi numele: hieroglife =
imagini sacre.................................................................................................................................................118
Deoarece pentru comunicarea obişnuită, acest tip de scriere era ineficient, greu de aplicat în practică,
s-a ajuns la o formă de scriere mai rapidă, mai simplă, prin pierderea caracterului de imagini. Este
vorba de scrierea hieratică, folosită doar pentru texte religioase. Materialele folosite pentru scriere
erau diverse: piatra, ceramica, calcarul, tăbliţele de lemn acoperite cu ceară, fâşiile de in cu care se
înfăşurau mumiile, pieile argăsite, pergamentul, papirusul. ...................................................................118
Papirusul a fost materialul cel mai valoros pe care scriau egiptenii. Papirusul este un material sub
formă de foiţă, prelucrat din tulpina acestei plante erbacee acvatice, care creşte în Delta Nilului şi pe
care se scria în antichitate. Toate documentele administrative şi legislative, comerciale, civile sau
religioase, lucrările literare, ştiinţifice, ritualurile de înmormântare etc. se foloseau de papirusuri.
Scribii refoloseau uneori acest material, ştergând textele precedente, operaţie care nu reuşea
întotdeauna, aşa încât cercetătorii au descoperit o suprapunere de straturi (de texte), pe care le-au
numit palimpseste. Faţă de tăbliţele de argilă mesopotamiene, papirusul oferea un material mai uşor
şi mai practic, mai abundent, mai uşor de transportat, ceea ce explică răspândirea sa în toată lumea
antică după cucerirea Egiptului de către Alexandru cel Mare ( 322 î. Hr. )...........................................118
Preluând toate funcţiile vechilor papirusuri egiptene, hârtia
le-a adăugat altele noi, devenind principalul mijloc de înregistrare, răspândire şi transmitere a
informaţiei. De inventarea şi perfecţionarea fabricării hârtiei este legată întreaga dezvoltare a
civilizaţiei şi culturii moderne. Însuşi numele hârtiei (papier în franceză şi paper în engleză) derivă din
papirus...........................................................................................................................................................119
Hârtia apare în secolul al II-lea d. H. în China, se răspândeşte în secolele al VI-lea şi al VII-lea în Asia,
iar în secolele al XI-lea şi al XII-lea în Europa..........................................................................................119
Aşa cum arătam mai sus, atât în Mesopotamia, cât şi în Egipt sau în Grecia, apăruse o nouă profesie -
aceea de scrib, care aparţinea clasei privilegiate, profesie destinată atât aparatului administrativ, cât
şi categoriei înţelepţilor, care aveau acces la cultură, pentru că a şti să scrii şi să citeşti era o dovadă a
superiorităţii. Cultura din antichitate este o cultură de manuscris (unicate, nu serii), iar scribii pot fi
consideraţi primii scriitori din istoria umanităţii......................................................................................119
Colin Cherry, referindu-se la începuturile scrierii, afirmă: „Textele timpurii ale civilizaţiilor
mediteraneene erau constituite din imagini, scrierea era logografică: desene simple reprezentau
obiecte, precum şi, prin asociaţie, idei, acţiuni, nume şi aşa mai departe. În continuare, ceea ce este
mult mai important, s-a dezvoltat scrierea fonetică, în care fiecare sunet era reprezentat de un simbol.
Cu trecerea timpului, din cauza dificultăţii de a folosi o daltă sau o trestie, desenele au fost reduse la
simboluri mai convenţionale, iar scrierea fonetică a fost simplificată, reducându-se la un set de două
sau trei duzini de litere alfabetice, împărţite în consoane şi vocale“. (Apud Marshall McLuhan,
Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 87)..................................................................119
O formă de tranziţie între scrierea fonetică (silabică) şi alfabet este scrierea feniciană (Fenicia este
actualul Liban), care s-a dezvoltat spre sfârşitul secolului al XII-lea î. Hr. Scrierea feniciană este un
sistem de 22 de semne, care notau doar consoanele, iar vocalele erau suplinite de cititor (ulterior, ele
au fost adăugate de greci)............................................................................................................................119
Prin adoptarea alfabetului fenician de către greci, acesta a devenit strămoşul tuturor alfabetelor
occidentale.....................................................................................................................................................120
Mitul lui Cadmus din Theba atribuie acestuia invenţia alfabetului. Se spune că acest rege, care a
introdus în Grecia scrierea feniciană sau alfabetul fonetic, a semănat dinţi de balaur, din care au
răsărit soldaţi (literele, din care a ieşit inteligenţa omului)......................................................................120
Adoptarea alfabetului fenician în Grecia este consemnată de anul 775 î. Hr. , când au avut loc primele
jocuri olimpice şi de când datează începerea redactării anuarelor greceşti...........................................120
Ultima fază a scrierii şi cea mai evoluată o reprezintă scrierea alfabetică. În decursul evoluţiei sale,
această scriere a cunoscut o permanentă simplificare, numărul semnelor reducându-se de la zeci de
mii la câteva zeci, ceea ce constituie un mare progres şi un câştig imens al umanităţii. Iată ce scrie
David Diringer despre această cucerire: „Alfabetul este ultimul sistem de scriere, cel mai evoluat, cel
mai comod şi cel mai uşor adaptabil. Scrierea alfabetică este astăzi folosită de popoarele civilizate în
toată lumea; ea se învaţă cu uşurinţă în copilărie. Ea are, în mod evident, enormul avantaj de a folosi
litere ce reprezintă sunete izolate, şi nu idei sau silabe, nici un sinolog nu cunoaşte toate cel
282 ION HAINEŞ
aproximativ 80.000 de simboluri ale scrierii chineze. Este greu să stăpâneşti chiar cele 9.000 de
simboluri folosite practic de intelectualii chinezi. Este infinit mai simplu să foloseşti numai 22, 24 sau
26 de semne!… Simplificarea alfabetului a contribuit la marea răspândire a scrierii… Simplicitatea şi
adaptabilitatea sa au asigurat victoria alfabetului asupra tuturor celorlalte sisteme de scriere“. (Idem,
p.89-90)..........................................................................................................................................................120
Marea realizare a acestei invenţii constă în reprezentarea fiecărui sunet printr-un singur semn.
Pentru această invenţie, consideră Diringer, „inventatorul sau inventatorii trebuie aşezaţi printre cei
mai mari binefăcători ai neamului omenesc“. (Idem, p.93)......................................................................120
Scrierea este întâlnirea unui limbaj cu un alt limbaj. Pentru înflorirea ei, trebuie schimbat codul,
trebuie să se treacă de la canalul auditiv la cel vizual, salt fundamental în evoluţia omenirii, deşi un
divorţ esenţial între scris şi oral nu va avea probabil loc niciodată. Dar câştigurile generate de
descoperirea scrierii - a scrierii alfabetice - sunt imense. În primul rând, stimularea gândirii abstracte,
a creativităţii, a activităţii intelectuale, a disciplinării ei, a capacităţii de aprofundare, prin lectură, a
meditaţiei cu privire la rostul lumii şi al omului în univers. Scrierea înseamnă precizie, logică,
perenitate, durată. Scrierea înseamnă o desprindere de prezent, o comunicare cu trecutul şi chiar cu
viitorul. Scrierea este un pariu cu eternitatea............................................................................................121
Odată cu inventarea scrierii, a alfabetului fonetic, începe, consideră Marshall McLuhan, „Galaxia
Gutenberg“, care a adus atâtea beneficii lumii..........................................................................................121
Paralel, se vorbeşte despre pericolele pe care le-ar fi prezentat scrisul pentru omenire. Însuşi
McLuhan pomeneşte despre scindarea culturii şi civilizaţiei greceşti, despre faptul că schizofrenia este
o consecinţă inevitabilă a alfabetizării: „Omul alfabetizat, încă de la apariţia sa în Grecia antică, este
un om dedublat, un schizofren, cum au fost, de la apariţia alfabetului fonetic, toţi oamenii alfabetizaţi“
(Galaxia Gutenberg, 1975, p.52-53). Despărţirea între lumea orală şi cea vizuală, între inimă şi minte,
între inteligenţă şi pasiune, între raţiune şi sensibilitate - iată cele două tendinţe care caracterizează
lumea Greciei antice şi care ar duce, după opinia cercetătorului canadian, la dezvoltarea unilaterală a
individualismului, raţionalismului şi naţionalismului...............................................................................121
De altfel, nu întâmplător, paralelismul dintre oralitate şi scriere este explicabil atât în faza sa iniţială,
cât şi mai târziu, căci, aşa cum subliniază şi Andrei Cornea, „memoria şi viul grai apăreau primilor
creatori ai scrisului, dar şi multor generaţii care i-au urmat pe aceştia, întru totul îndestulătoare spre
a reţine astfel de experienţe spirituale, ba chiar ei socoteau nefiresc a le nota degrabă pe o foaie de
papirus, pe o tăbliţă de lut, ori pe o piatră. În acele cazuri, o memorizare de tip anamnestic primitiv şi
spontan, bazată pe formalizarea exterioară adusă de versificaţie, se dovedea absolut suficientă“.
(Scriere şi oralitate în cultura antică, 1988, p. 35-36)...............................................................................122
Se poate spune, paradoxal, că textele homerice, ca şi imnurile vedice, circulau pe cale orală, prin
memorizare, realizându-se astfel o „comunicare de masă“ şi instaurându-se un regim special între
autor şi public................................................................................................................................................122
Aşa cum subliniază Marshall McLuhan, „timp de secole încă, lectura însemna citire cu glas
tare”(op.cit., p.144). Această lectură însemna în toată antichitatea şi în tot evul mediu un fel de
incantaţie prin care textele erau mai uşor de memorizat. „Acest aspect oral al culturii manuscrisului
nu numai că a influenţat profund modul de redactare şi scrierea, ci a impus, de asemenea, ca scrierea,
cititul şi rugăciunea să rămână indisolubil legate între ele multă vreme după inventarea tiparului“
(Idem, p. 156)................................................................................................................................................122
Ca o soluţie la scindarea de care s-a vorbit, McLuhan propune reîntoarcerea la lumea oral-auditivă, la
retribalizare, la instaurarea unui sat global, dar nu printr-o proiecţie în trecut, ci în viitor, prin
constituirea unei culturi oralo-vizuale, omogene, idee perfect posibilă prin cuceririle erei electronice,
radioul şi televiziunea: „Astăzi însă, când electricitatea creează condiţii de extremă interdependenţă
pe scară mondială, noi ne întoarcem rapid într-o lume auditivă, în care evenimentele sunt simultane şi
conştiinţa este globală” (Idem, p. 164)........................................................................................................122
3. Comunicarea multiplă..............................................................................................................................123
În China, tiparul de lemn era cunoscut de mai multă vreme, încă din secolul al XI-lea. În secolul al
XV-lea, în jurul anului 1450, la Mainz, în Germania, Johanes Gutenberg (1400 - 1468) a inventat
tiparul cu litere de metal, cu caractere mobile, care în cursul aceluiaşi secol s-a răspândit în toată
Europa. Între 1450 - 1455, Gutenberg a editat, în limba latină, în condiţii tehnice excepţionale, Biblia.
Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării prin posibilitatea
multiplicării mesajelor într-un număr teoretic infinit de exemplare, asigurându-se astfel fidelitatea
informaţiei scrise, propagarea ei în lanţ, caracterul multidirecţional al difuzării.................................123
Descoperirea tiparului a impus civilizaţia vizuală, provocând o schimbare radicală în raporturile
dintre emiţător şi receptor, dintre autor şi public.....................................................................................123
Practic, cultura scribală (aceea a scrierii manuscriselor) nu crea nici autori, nici public, aşa cum i-a
creat tipografia. Noţiunea de paternitate literară în sensul de care vorbim astăzi era necunoscută.
Tiparul, ne spune McLuhan, „a făcut inutilă citirea cu glas tare şi a accelerat actul citirii, până ce
cititorul s-a putut simţi în mâna autorului“ (op.cit., p.210)......................................................................123
Încă din Renaştere, cartea a impus ideea că adevăratele cunoştinţe sunt cele scrise, că marile valori ale
culturii sunt indisolubil legate de carte, care, putând fi multiplicată în mii de exemplare, devine un
bun de o largă utilitate. „În secolul al XVI-lea, precizează McLuhan, Renaşterea a fost o epocă la
hotarul dintre două milenii de cultură alfabetică şi de manuscris, pe de-o parte, şi o nouă tehnică de
repetabilitate şi cuantificare, pe de altă parte“ (idem, p.234)..................................................................124
Prin omogenitatea şi linearitatea ei, prin caracterul portabil, prin multiplicarea ei, cartea a
reprezentat o lectură accesibilă unui public foarte larg, dar, în acelaşi timp, a provocat o ruptură între
spirit şi inimă, între raţiune şi pasiune, favorizând egocentrismul, logocentrismul, „detribalizarea”
individului prin izolarea vizualităţii, impusă de lectura textului.............................................................124
Tiparul va revoluţiona nu numai tehnica editării, ci şi modul de gândire şi de comportament, prin
puterea de a-l instala pe cititor „într-un univers subiectiv de libertate şi spontaneitate fără
margini“(idem, p.258), după cum afirmă McLuhan. Tiparul este „tehnologia individualismului“.....124
Tiparul structurează raporturile dintre oameni, el transformă dialogul dintr-un schimb de păreri într-
o marfă portabilă. Tiparul a determinat sciziunea dintre ştiinţă şi artă, a transformat limbile
naţionale în mass-media, ceea ce va duce la unificarea limbii naţionale prin formarea unei conştiinţe
naţionale colective. Tiparul a provocat divorţul dintre poezie şi muzică şi a contribuit într-o măsură
enormă la cultul individualismului. Cartea a însemnat o creştere extraordinară a vitezei de citire a
textului tipărit, o gândire mai rapidă şi mai profundă, o posibilitate de adâncire în semnificaţia
textului prin revenire şi meditare asupra lui. Dar, cum am mai subliniat, cartea nu este numai o
expresie a culturii, a spiritului, ci şi o formă materială concretă, o marfă prin care oamenii îşi câştigă
existenţa; ea are nevoie de pieţe de desfacere, de difuzare, pentru că şi-a creat un public tot mai
numeros, care cumpără nu numai hrana zilnică, ci şi cartea, fără de care existenţa omului civilizat,
modern nu este de imaginat.........................................................................................................................124
În acest context, se stabileşte o anumită relaţie între receptor şi emiţător, între public şi autor, iar
între ei intervine un al treilea personaj, editorul, care facilitează şi finalizează procesul de comunicare
prin tipărirea cărţii. În cazul relaţiei autor - cititor, se poate vorbi despre notorietatea (reală sau falsă)
a celui dintâi, autorul fiind cunoscut fie din cărţile sale, fie din imaginea publică impusă de mijloacele
moderne de comunicare, mai ales în cazul unor personalităţi politice. ..................................................125
În acelaşi timp, foamea de informaţie, atât în domeniul cultural, cât şi, mai ales, în acela al
cotidianului, al actualităţii, se manifestă în Europa occidentală în ultimii ani ai secolului al XVI-lea şi
în primii ani ai secolului al XVII-lea. Aceasta a dus, inevitabil, la apariţia presei, a primelor periodice.
Nu este vorba însă despre o presă propriu-zisă, pentru că nu respectă o anumită periodicitate, ci
despre gazete - manuscris, foi volante, reunite apoi în caiete sau în cărţi de ştiri, care vor anunţa
diferite evenimente social-politice, militare, economice sau fapte diverse care trezeau curiozitatea
cititorilor şi puteau fi cumpărate la preţuri accesibile. Aceste fogli d’avvisi (foi de anunţuri) se vindeau
la Veneţia contra sumei de un bănuţ de argint - gazzetta. De aici denumirea de gazzette dată foilor de
manuscris. Ele se imprimau la Praga şi Anvers, la Strassbourg şi Frankfurt, la Londra şi Veneţia, la
sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea. Este vorba despre apariţia anuală a
unor almanahuri, despre apariţii lunare, săptămânale şi chiar cotidiane..............................................125
Ziarul propriu-zis, în sensul actual al termenului, ceea ce înseamnă periodicitate, continuitate,
informaţie de actualitate, public larg, difuzare, caracter comercial, preţuri accesibile, a apărut în
Europa la 17 mai 1605 la Anvers, în Ţările de Jos. Este vorba despre publicaţia săptămânală Die
Niewe Tidjingles (Noutăţile din Anvers), socotită primul periodic din lume. La Strasbourg, în 1609, a
apărut săptămânalul Aviso-Relation oder Zeitung, apreciat ca primul ziar tipărit în sensul modern al
cuvântului. Este primul periodic german care relata evenimente importante petrecute în Germania
sau în Franţa, Italia, Scoţia, Anglia, Spania şi alte ţări europene. În această fază de început a presei
periodice, a apărut şi primul săptămânal francez, La gazette, fondat la Paris în 1631, de către medicul
Thèophraste Renaudot (1586 - 1653), unul dintre ctitorii presei pe plan mondial................................126
În 1660 a apărut în Germania Leipziger Zeitung, considerat primul cotidian din lume. Primul
periodic literar din lume este Le Mercure Galant, apărut la Paris, în 1672. .........................................126
Dacă în secolul al XVII-lea, caracterul dominant îl reprezintă presa periodică, în secolul imediat
următor se vor dezvolta în primul rând cotidianele. Astfel, înregistrăm apariţia în 1702 a ziarului
londonez The Daily Courant, socotit primul cotidian englez, în 1777, a primului cotidian francez,
Journal de Paris, în 1784 a primului cotidian american, Pennsylvania Pocket. În 1785 apare la Londra
Daily Universal Register, strămoşul lui Times, fondat de către tipograful londonez John Walter......126
În secolul al XIX-lea, presa va cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă, datorată şi dezvoltării societăţii
industriale, perfecţionării căilor de difuzare, progresului învăţământului, afirmării spiritului
comercial, al concurenţei, apariţiei unui public tot mai avid de noutăţi. Este etapa marilor cotidiane, a
284 ION HAINEŞ
apariţiei presei moderne, a agenţiilor de presă instituţionalizate, a comunicării de masă, când presa
devine un nou organ colectiv, o modalitate modernă de comunicare, adresându-se unui public larg,
care nu mai receptează pasiv mesajele şi care se constituie într-o opinie publică, instaurându-se astfel
o nouă relaţie între emiţător şi receptor şi canalul de difuzare a informaţiilor. Este vorba însă despre o
nouă modalitate de comunicare, despre care vom discuta mai târziu. ...................................................126
4. Comunicarea colectivă.............................................................................................................................127
Dacă în comunicarea directă, indirectă şi multiplă, emiţătorul de mesaje este unul singur, în cazul
comunicării colective, prin intermediul ziarului, al radioului şi televiziunii, atât emiţătorul, cât şi
receptorul devin două grupuri: cei care scriu şi tipăresc ziarul sau realizează emisiunea de radio sau
televiziune şi cei care-l citesc sau audiază şi/sau văd emisiunea RTV. Cu alte cuvinte, comunicarea se
socializează, devine colectivă. Mesajul însuşi se socializează. Modalitatea de comunicare este mai
complexă: ea este indirectă, multiplă şi colectivă. ....................................................................................127
Cercetătorul american H. D. Lasswell, în lucrarea sa Structura şi funcţia comunicării în societate
(1948,) a determinat direcţiile majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în
orice acţiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune?
ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?..................................................................................................127
Din această perspectivă, fiecare element al actului comunicării poate fi supus analizei, având în vedere
cele două componente: structura şi funcţia. Astfel, cine? vizează analiza de control, adică studiul
emiţătorului, al celui care iniţiază şi controlează procesul comunicării; ce? vizează analiza de conţinut
a comunicării; prin ce canal? vizează analiza canalelor de comunicaţie, a mediului (presă scrisă,
cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează analiza publicului, audienţa, modul de receptare a
mesajelor; cu ce efect? vizează analiza scopului, a efectelor şi eficacităţii comunicării........................127
În esenţă, modelul comunicării, în viziunea lui Lasswell, se reduce la someone says something on
somebody (cineva spune ceva cuiva). Există, desigur, şi alte opinii.........................................................128
Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj + mijloc de
comunicare) şi cine? (producător + receptor). El afirmă: „Societăţile se deosebesc între ele mai mult
prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării“ (The Medium
is the Massage, New York, 1967).................................................................................................................128
Mijloacele de comunicare de masă au o istorie destul de recentă, deoarece se bazează pe o tehnologie
modernă (tiparul, telegrafia, telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea etc.), pe o revoluţie
industrială, dar şi pe apariţia unor organizaţii comerciale, a unor trusturi, concerne, corporaţii,
interesate atât în producţia de masă, cât şi în difuzarea de masă, aducătoare de profit. .....................128
Cel mai vechi mijloc de comunicare de masă este presa. Dar nu în faza ei de început, despre care am
vorbit în capitolul anterior, când presa nu capătă caracteristica de masă, pentru că se adresează unui
public restrâns: suveranilor şi marilor familii nobiliare, cu scopul de a-i informa cu privire la
evenimentele social-politice, diplomatice, militare sau cu caracter de fapt divers ale vremii...............128
Faţă de secolul al XVIII-lea, secolul al XIX-lea a cunoscut o extraordinară creştere a numărului de
ziare, ca şi o diversificare a lor, pe categorii de interese, de vârstă, de profesie, de apartenenţă socială
şi politică, de pregătire intelectuală, de sex etc..........................................................................................129
în 1843, apare L’Illustration, prima revistă ilustrată;..............................................................................129
în 1863, Le Petit Journale, care marchează începuturile presei populare;.............................................129
în 1881, apare în Anglia The Evening News;.............................................................................................129
în 1895, William Randolph Hearst tipăreşte New York Journal;............................................................129
în 1896, apare la Londra Daily Mail, care îşi câştigă o mare popularitate prin cultivarea
senzaţionalului;.............................................................................................................................................129
în 1923, apare în SUA revista Time, primul magazin săptămânal de informare generală din lume;. .129
în 1947, apare Die Woche, prima revistă săptămânală europeană de informare generală...................129
În acest context european, îşi face apariţia presa şi în Ţările Române. Astfel, în Ţara Românească, Ion
Heliade Rădulescu scoate la Bucureşti, în 1829, Curierul românesc, cu suplimentul literar, din 1837,
Curierul de ambe sexe; Gh. Asachi tipăreşte, în Moldova, în acelaşi an, Albina românească, cu
suplimentul literar, din 1837, Alăuta românească; George Bariţiu editează la Braşov, în 1838, Gazeta
de Transilvania, cu suplimentul literar din acelaşi an Foaie pentru minte, inimă şi literatură............129
Toate aveau un caracter predominant informativ, exprimând preocupările politice, economice,
sociale, culturale şi literare româneşti din epocă, după cum mărturisesc şi programele lor................130
În 1840, apare revista Dacia literară, care, prin programul ei, semnat de Mihail Kogălniceanu, avea să
direcţioneze întreaga mişcare culturală şi literară a paşoptismului, dându-i un caracter militant şi
patriotic..........................................................................................................................................................130
Presa românească va cunoaşte apoi, în decursul secolului al
XIX-lea şi în secolul al XX-lea, o dezvoltare vertiginoasă, în consens cu presa europeană (N. Iorga,
Istoria presei româneşti, 1922; Constantin Antip, Istoria presei române, 1979; I. Hangiu, Dicţionar al
presei literare româneşti, 1987)..................................................................................................................130
Tehnica de imprimare se va extinde şi se va perfecţiona. Rotativele vor deveni din ce în ce mai rapide,
tipărind 35.000 de exemplare pe oră şi chiar mai mult.............................................................................130
Apar, totodată, instituţii specializate în comunicarea de masă - agenţiile de ştiri - se naşte publicul
modern. Astfel, în 1832, Charles Auguste Havas înfiinţează la Paris un birou de ştiri, care în 1835 va
deveni agenţia de presă Havas, o agenţie internaţională, care-şi propunea să ofere ziarelor ştiri de
diverse domenii. ...........................................................................................................................................130
În 1849 ia naştere, la Berlin, agenţia Wolf, iar în 1851, este creată agenţia engleză Reuter. În 1848, se
constituie prima agenţie de presă americană - Associated Press.............................................................130
Desigur, secolul al XX-lea va aduce o extraordinară îmbogăţire şi diversificare a presei, atât în planul
tehnicii de imprimare, cât şi în cel al calităţii ziarelor, al comercializării şi difuzării lor. ...................130
Numărul ziarelor şi revistelor, chiar şi al celor mai importante, este atât de mare încât este imposibil
de amintit fie şi numai titlurile lor. Ne vom mărgini doar la a spune că presa cunoaşte un proces de
diversificare şi de specializare care vorbeşte de la sine. Constatăm, astfel, existenţa unei prese politice,
care exprimă opiniile unor grupuri sociale sau politice, a unei prese a elitelor intelectuale, la care nu
au acces decât cititorii avizaţi, ai unor grupuri restrânse, a unei prese specializate (cu caracter sportiv,
economic, juridic etc.), a unei prese literar-artistice (revistele de profil, cum ar fi revistele literare,
revistele de teatru, de cinema etc.), a unei prese pentru femei, pentru copii şi adolescenţi, de
popularizare ştiinţifică, a presei centrale, dar şi locale, a presei de scandal, cu caracter senzaţional etc.
131
O etapă importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne a fost determinată de tehnologia
electronică. Ea marchează apariţia telegrafului, a telefonului, fonografului, radioului,
cinematografului, televiziunii. ....................................................................................................................131
În 1792, fizicianul Claude Chappe inventează, de fapt, telegraful optic, care va permite transmiterea
mesajelor la distanţe foarte mari şi va cunoaşte o utilizare deosebită în domeniul militar. Primul
telegraf a fost utilizat în Italia, în 1805. De altfel, încă din 1754, P. Ch. Lesage din Geneva inventase
telegraful electric, care, practic, va fi utilizat pentru prima oară în 1845..............................................131
Inventatorul american S.F.B.Morse (1791 - 1872) a realizat un aparat electromagnetic pentru
telegrafie (brevetat în 1840) şi alfabetul
care-i poartă numele, constituit din puncte, linii şi spaţii ce corespund literelor alfabetului. Telegraful
a deschis o nouă eră în folosirea mijloacelor de comunicare....................................................................131
Cuceririle ştiinţei şi ale tehnicii vor duce în curând şi la realizarea altor descoperiri. Astfel, în 1876,
omul de ştiinţă american Alexander Graham Bell (1847 - 1922) va inventa telefonul, iar inventatorul
american Thomas Edison (1847 - 1931) este autorul unui sistem telegrafic multiplu de transmitere
simultană a mesajelor, al microfonului electronic, al fonografului, prin care, pe la sfârşitul anului
1870, reuşise să înregistreze vocea omenească. În 1877, el şi-a patentat fonograful..............................131
Fizicianul şi inventatorul italian Guglielmo Marconi (1874-1937) a realizat, în 1895, o transmisie
radiotelegrafică cu un aparat propriu, brevetat în 1896, iar în 1901 a efectuat prima radiocomunicaţie
telegrafică transatlantică. Apăruse, deci, radioul, ca instrument colectiv de comunicare. În 1920 se
realizează prima emisiune radiodifuzată în folosul marelui public: transmiterea unui concert al cântă-
reţei Nellie Melba. În 1921, se deschide (la Londra) una din primele staţii de radiodifuziune din
Europa. În 1922, îşi începe activitatea reţeaua naţională de radiodifuziune BBC (British Broadcasting
Corporation - Societatea britanică de transmisiuni de radio şi televiziune)...........................................132
Tot în 1922, începe transmiterea programelor regulate cu un jurnal vorbit şi muzică prin emiţătorul
de pe Turnul Eiffel…....................................................................................................................................132
În perioada 1940-1944, apare radio-telefonul, iar echipamentele radio se miniaturizează. În 1947, se
inventează tranzistorul în SUA, ceea ce va permite folosirea lui pe o scară foarte largă, datorită
accesibilităţii preţurilor şi uşurinţei de portabilitate................................................................................132
Ziaristul român Neagu Udroiu îşi intitulează o carte: „Gutenberg sau Marconi?“, semnul de întrebare
sugerând o posibilă opţiune a omului contemporan pentru una din cele două modalităţi fundamentale
de comunicare. El se întreabă, îngrijorat, dacă apariţia şi dezvoltarea mijloacelor moderne de
comunicare, radioul şi, mai ales, televiziunea, vor însemna, inevitabil, şi dispariţia presei scrise.
Răspunsul său (şi al nostru) este optimist: „Deprinderea de a citi şi puterea de a raţiona abstract n-au
fost niciodată mai înalte“ (Gutenberg sau Marconi?, 1981, p.398). Totuşi, întrebarea, gravă, rămâne:
în condiţiile „erei electronice“, în competiţia cu marile cuceriri ale audio-vizualului (radio, TV, film,
casete, benzi video etc.), lectura (cartea, în primul rând) mai reprezintă o opţiune? Câţi oameni mai
sunt dispuşi să facă efortul lecturii? ..........................................................................................................132
Paralel, se dezvoltă televiziunea, în anii 1920-1930, dar mai ales după cel de-al doilea război mondial.
Apariţia televiziunii este, desigur, rezultatul unui lung şir de invenţii şi descoperiri în domeniul
286 ION HAINEŞ
electricităţii, al radiofoniei şi cinematografiei, deci al unui proces tehnic complex prin care se va reuşi
transmiterea la distanţă a imaginilor şi a sunetelor, deci a unui canal audio-video..............................133
Astăzi, televiziunea este prezentă în majoritatea ţărilor lumii, chiar şi în ţările „lumii a treia”..........133
Ideea satului global al televiziunii, de care vorbea Marshall McLuhan, este totuşi departe de a se
înfăptui. Cauza fundamentală: inegalităţile dintre ţările dezvoltate (ţările europene, SUA, Canada,
Rusia, Japonia, Israelul, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud), care deţin 95% din staţiile de
emisie de televiziune, şi ţările în curs de dezvoltare, care deţin doar 5%; inegalităţi economice,
ideologice, politice şi culturale, inegalităţi între oraş şi sat etc. ...............................................................133
În anul 1960, 80% din populaţia SUA avea televizoare, în timp ce în Europa, o astfel de situaţie s-a
creat abia la sfârşitul deceniului al şaselea.................................................................................................133
134
CAPITOLUL IV................................................................................................................135
NOILE PARADIGME TEHNOLOGICE ........................................................................135
ALE COMUNICĂRII. .....................................................................................................135
PARADIGMA COMUNICĂRII COMPUTERIZATE. ..................................................135
TEHNOLOGIA MULTIMEDIA......................................................................................135
CAPITOLUL V.................................................................................................................141
MODELE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII..........................................................141
CAPITOLUL VI................................................................................................................147
MODELE SOCIOLOGICE ALE COMUNICĂRII..........................................................147
1. Paradigme sociale: organizarea societăţii..............................................................................................147
2. Modelul Schramm ...................................................................................................................................157
3. Modelul Gerbner......................................................................................................................................161
4. Modelul John W. Riley şi Matilda W. Riley...........................................................................................162
5. Modelul Berger-Luckmann.....................................................................................................................163
6. Modelul socio-cultural al lui Abraham Moles.......................................................................................165
CAPITOLUL VII..............................................................................................................170
MODELE TEORETICE PREGĂTITOARE PENTRU PARADIGMA
FUNCŢIONALISTĂ A MASS-MEDIA..........................................................................170
1.Modelul echilibrului şi simetriei în comunicare (modelul.....................................................................170
Newcomb)......................................................................................................................................................170
2. Modelul Westley-MacLean......................................................................................................................171
CAPITOLUL VIII.............................................................................................................176
PARADIGME ALE INFLUENŢEI SELECTIVE............................................................176
1. Paradigma behavioristă a comunicării şi influenţa socială..................................................................176
2. Comunicarea ca proces de influenţă.......................................................................................................178
3. Teoriile influenţei selective......................................................................................................................184
4. Modelul Lazarsfeld, Berelson, Gaudet, Katz.........................................................................................189
CAPITOLUL IX................................................................................................................197
PARADIGMA FUNCŢIONALISTĂ...............................................................................197
A COMUNICĂRII DE MASĂ.........................................................................................197
1. Paradigma funcţionalistă a comunicării de masă. ................................................................................197
Trăsături generale...................................................................................................................................197
2. Etapele analizei funcţionale a comunicării de masă..............................................................................204
CAPITOLUL X.................................................................................................................210
MODELUL SISTEMIC AL COMUNICĂRII DE MASĂ...............................................210
1. Conceptul de sistem..................................................................................................................................210
2. Modelul tranzacţional..............................................................................................................................215
3. Modelul orchestrei....................................................................................................................................216
CAPITOLUL XI................................................................................................................219
ROLUL ŞI FUNCŢIILE MASS-MEDIA ........................................................................219
ÎN SOCIETATE................................................................................................................219
1. Rolul social al mass-media. Teorii despre presă....................................................................................219
2. Funcţiile mass-media în societatea contemporană................................................................................226
CAPITOLUL XII..............................................................................................................239
EFECTE ALE MASS-MEDIA.........................................................................................239
1. Tipologia efectelor mass-media...............................................................................................................239
2. Teoriile efectelor puternice......................................................................................................................243
a) Modelul “stimul – răspuns”....................................................................................................................243
b) Modelul “hegemoniei” mass-media........................................................................................................245
c) Modelul “dependenţei”............................................................................................................................246
d) Modelul “spiralei tăcerii”........................................................................................................................248
3. Teoriile efectelor limitate.........................................................................................................................250
a) Modelul “celor doi paşi în comunicare” sau al “fluxului în doi paşi”.................................................250
b) Modelul “cultivării”.................................................................................................................................251
c) Modelul “agendei” (“agenda-setting”)...................................................................................................253
4. Teoriile efectelor slabe..............................................................................................................................254
CONCLUZII......................................................................................................................257
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................261
1.X X X Dicţionar de sociologie – coord.: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, 1993.....261
2.X X X The World Book Dictionary, World Book, Inc. Chicago, 1993.................................................261
3.X X X Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996..................................261
4.X X X Opinia Naţională, nr. 94, 15 mai 1995..........................................................................................261
5.X X X Sociologie de l’information, textes fondamentaux, vol. elaborat de Francis Balle şi Jean G.
Padioleau, Librairie Larousse, 1973...........................................................................................................261
6.X X X Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr. 1/1999..................................................261
7.Balle, Francis, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub conducerea lui Raymond Boudon, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997.........................................................................................................................261
8.Barnlund, Foundations of Communication Theory, Harper şi Row, 1970..........................................261
9.Berger, Peter, Luckmann, Thomas, Construirea socială a realităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1999
261
10.Bertalanffy, L, General System Theory, New York, George Braziller, 1968.....................................261
11.Bondrea Aurelian, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti, 1997...............................................................................................................................261
12.Bârliba, Maria Cornelia, Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti,
1987................................................................................................................................................................261
13.Cazeneuve, Jean, La société de l’ubiquité, Denoël/Gonthier, Paris, 1972..........................................261
14.Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999...........................261
15.Cuilenburg, J.J. Van, Scholten, O, Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998..............................................................................................................................................261
16.Clausse, Roger, Brèves considérations sur la terminologie et la méthodologie de la communication
sociale, în Economies et sociétés, tome VI, nr. 4, aprilie 1972..................................................................261
17.Dance, X. ed. Human Communication Theory, Holt, Rinehart şi Winston, 1967.............................261
18.DeFleur, Melvin, Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi,
1999................................................................................................................................................................261
19.Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL,
Bucureşti, 1996..............................................................................................................................................262
20.Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
262
21.Escarpit, Robert, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980....................................................................................................................262
22.Friedmann, G,, Préface, Dictionnaire des médias, Paris, Mame, 1971, p.V......................................262
23.Gerbner, People, Society and Mass-Communications, ed. Dexter and White, Free Press, NY, 1964
262
24.Ghimpu, Sanda, Ţiclea Alexandru, Retorica, Pagini alese, vol. I, Casa de Editură şi Presă “Şansa”
SRL, Bucureşti, 1993....................................................................................................................................262
25.Guiraud, P., Langage et théorie de la communication, în Le langage, Paris, Gallimard.................262
26.Habermas, Jurgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983............................262
27.Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Chiţoran, Dumitru, Sociolingvistica, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975..............................................................................................................................................262
28.Jakobson, Roman, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii de perspectivă, în
Probleme de stilistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964......................................................................262
29.Katz, Elihu, Lazarsfeld, Paul, Personal Influence, Free Press of Glencoe, 1955...............................262
288 ION HAINEŞ
30.King, Alexander, Schneider, Bertrand, Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993
262
31.Klapper, J.T., The Efects of Mass Communications, Glencoe, Free Press, 1960..............................262
32.Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1962................................................................................................................................................................262
33.Lazar, I., Sociologie de la communication de masse, A. Colin, 1991..................................................262
34.Lasswel, H.D., The structure and function of communication in society, Harper, New York, 1948
262
35.Lazarsfeld, P., Berelson, B., Gaudet, H., The People’s Choice, Columbia University Press, N.Y.,
1948................................................................................................................................................................262
36.Merton, Robert, Mass Persuasion, N.Y., London, 1946.......................................................................262
37.Miège, Bernard, Gândirea comunicaţională, Editura Cartea Românească, 1998............................262
38.Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000............................262
39.Moles, Abraham, Sociodinamica culturii, Editura Ştiinţifică, 1974...................................................262
40.Moles, Abraham, Artă şi ordinator, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974.........................................262
41.McCombs şi D.L. Show, The agenda-setting function of the mass-media, Public Opinion Quarterly,
36, 1972..........................................................................................................................................................262
42.McLuhan, Marshall, The Medium is the Massage, New York, 1967..................................................263
43.McLuhan, Marshall, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975...................................263
44.McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, 1999..................................................................263
45.Newcomb, An approch to the study of communicative acts, Psichological Review, 60, 1953..........263
46.Neuman, Elisabeth-Noëlle, The spiral of silence: a theory of public opinion, Journal of
Communication, 24, 1974.............................................................................................................................263
47.Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti,
1987................................................................................................................................................................263
48.Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1995................................................263
49.Peirce, Charles Sanders, Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990...................263
50.Petcu, Marian, Puterea şi cultura, o istorie a cenzurii, Editura Polirom, Iaşi, 1999.........................263
51.Pânzaru, Petru, Mass-media în tranziţie, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1966................................263
52.Platon, Opere I, Editura Ştiinţifică, 1974..............................................................................................263
53.Pop, Doru, Mass-media şi politica. Teorii, structuri, principii, Editura Institutul European, Iaşi,
2000................................................................................................................................................................263
54.Riley, W. John, Riley, W. Matilda, în R.K. Merton, ed. Sociology Today, N.Y. Basic Books, 1959 263
55.Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998.........................263
56.Schramm, Wilbur, Roberts, D.F., The Proces and Effects of Mass Communications, Urbana, Univ.
of Illinois Press, 1971....................................................................................................................................263
57.Schwoebel, Jean, La presse, le pouvoir et l’argent,Ed. du Seuil, Paris, 1968....................................263
58.Shannon, C., Weaver, W., The Mathematical Theory of communication, University of Illinois
Press, Urbana, 1949......................................................................................................................................263
59.Stancu, Valentin, Stoica, Marcela, Stoica, Adrian, Relaţii publice, succes şi credibilitate, Editura
Concept Publishing, 1997.............................................................................................................................263
60.Stanton, Nicki, Comunicarea, S.C. Ştiinţă şi Tehnică S.A., 1995........................................................263
61.Stoiciu, Gina, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981....................................................................................................................263
62.Tarde, Gabriel, L’Opinion et la foule, Paris, F. Alcan, 1992...............................................................263
63.Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, 1996...................................................263
64.Toffler, Alvin, Powershift/Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995................................263
65.Voyenne, Bernard, La presse dans la société contemporaine, în Collection U., Librairie Armand
Colin, Paris, 1962..........................................................................................................................................263
66.Wald, Henri, Ideea vine vorbind, Editura Cartea Românească, 1983...............................................263
67.Westley şi M.S. MacLean, A conceptual model for communications research, Journalusm
Quarterly, 34, 1957.......................................................................................................................................263
68.Wiener, Cybernetics, Wiley, 1948..........................................................................................................263
69.Winkin, Y., (sub direcţia), La nouvelle communication, Le Seuil, Paris, 1981..................................264
70.Wolton, D., Ferry, J.M., în revista Hermes, C.N.R.S., Paris, nr. 4, 1989...........................................264
71.Whorf, B.L., Language. Thought and Reality, Cambridge, MIT Press, 1956...................................264
72.Wright, Ch. R., Functional analysis and mass-communication, Public Opinion Quarterly, 24, 1960.
264

Introduce Re in Teoria Comunicarii (Haines)

Transféré par

Informations du document

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Introduce Re in Teoria Comunicarii (Haines)

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

MODELE COMUNICAŢIONALE 13

INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

Nevoia de a comunica, de a transmite sau de a afla de la semenii

2. scrisoare, mesaj, informaţie sau ştiri;

3. un mijloc de a trece de la unul la celălalt; legătură;

2. Paradigma evoluţionistă şi conceptul de societate de masă

MESAJ SEMNAL SEMNAL MESAJ

SURSĂ TRANSMIŢĂTOR CANAL RECEPTOR DESTINAŢIE

Schema generală a comunicării, după Shannon şi Weaver.

Mesajul estetic este ansamblul acestor fluctuaţii.

Expresivitatea şi funcţiile limbajului

Pe scurt, aceste funcţii sunt următoarele:

2. Funcţia conativă, orientată predominant către receptorul de me-

4. Funcţia fatică este preocupată de menţinerea contactului de

5. Funcţia metalinguală explică interlocutorului codul folosit. Ea

6. Funcţia poetică este orientată către adâncimea mesajului, privit

Relaţia dintre aceşti factori ai comunicării verbale este, conform

Pers. 1. POETICĂ Pers.a 2-a

Cele şase funcţii corespunzătoare

Desigur că, în sens restrâns, analiza versurilor cade în întregime

Raportul dintre comunicare şi expresivitate

Clasificarea sistemelor de semne

PARADIGMA TEHNOLOGICĂ A LUI McLUHAN

Marshall McLuhan, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg

l-a avut apariţia tiparului.

• în 1843, apare L’Illustration, prima revistă ilustrată;

care-i poartă numele, constituit din puncte, linii şi spaţii ce corespund

NOILE PARADIGME TEHNOLOGICE

La toate aceste cuceriri ale epocii moderne se adaugă încă una:

MODELE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII

Cele mai importante paradigme pe care le folosesc cercetătorii

Paradigma comportamentală, behavioristă

MODELE SOCIOLOGICE ALE COMUNICĂRII

1. Paradigme sociale: organizarea societăţii

Aurelian Bondrea consideră că valoarea acestei scheme constă în

Sursă Codificare Semnal Decodificare Destinaţie

Remarcăm următoarele elemente, specifice comunicării umane:

Decodificarea este descifrarea mesajului unui cod.

SURSA SEMNAL DESTINAŢIE

Sursa: Ioan Drăgan, op.cit., p.31

Suprapunerea celor două figuri reprezintă experienţa cumulată a

Sursa: Ioan Drăgan, op.cit., p.32

5) Procesul comunicării trebuie să ţină seama de multiplicarea

4. Modelul John W. Riley şi Matilda W. Riley

6. Modelul socio-cultural al lui Abraham Moles

Cultura de Produse culturale

Cu alte cuvinte, există creatori de mesaje, opera lor circulă într-un

MODELE TEORETICE PREGĂTITOARE PENTRU

1. Modelul echilibrului şi simetriei în comunicare (modelul

A: aşa-zisul comunicator sau „susţinător”

C: organizaţia mass-media şi agenţii săi care controlează canalul

Acest model ilustrează cum mesajele transmise de C lui B (X")

PARADIGME ALE INFLUENŢEI SELECTIVE

1. Paradigma behavioristă a comunicării şi influenţa socială

2. Comunicarea ca proces de influenţă

3. Teoriile influenţei selective

Teorii ale influenţei selective

1. Principiul atenţiei selective

2. Principiul percepţiei selective

3. Principiul reamintirii selective

4. Principiul acţiunii selective

1. Paradigma funcţionalistă a comunicării de masă.

2. Etapele analizei funcţionale a comunicării de masă

Abordarea funcţionalistă, în viziunea lui Ch.R. Wright, încearcă