Universitatea “Al. I.

Cuza”
Facultatea de Filosofie
Specializarea Asistenţă Socială

ABSENTEISMUL ŞCOLAR
-proiect-

Studentă - Şovea Alexandra

Anul I, grupa 2
Sem. I
 DEFINIREA ABSENTEISMULUI

Absenteismul, ca formă majoră de devianţă şcolară, a făcut obiectivul unor observaţii

sistematice încă de la începutul secolului al XIX-lea. Astăzi, în evaluarea cantitativă a
absenteismului şcolar, se face distincţia între trei tipuri specifice de elevi care absentează:
cei care lipsesc de la şcoală din motive legitime, cum ar fi boala, şi care nu sunt propriu-zis
devianţe şcolare; cei care lipsesc nejustificat, clar cu ştiinţa şi aprobarea părinţilor; cei care
lipsesc nejustificat şi fără ca părinţii lor să cunoască acest lucru (pentru această categorie în
literatura de specialitate anglo-saxonă se foloseşte termenul specific truant-truancy).
Dincolo de cifrele absolute, criteriile din punctul de vedere al metodelor de investigaţie, de
calcul al ratei şi de interpretare, ceea ce reţine atenţia este concluzia (confirmată de
majoritatea cercetărilor realizate), că indicele de absenteism variază direct proporţional cu
treapta de şcolarizare. Astfel, indicele de absenteism este cel mai mic la nivelul şcolii
primare şi prezină o tendinţă constantă de creştere în gimnaziu şi învăţământul secundar.
Ca distribuţie pe sexe, rata absenteismului e constant mai mare la băieţi comparativă
cu fetele, cu o tendinţă de suprapunere în jurul vârstei de 16 ani.
Absenteismul şcolar este un fenomen cu o dinamică spectaculoasă în ultimele
decenii; începând din anii ’70 (când se estima că doar în Londra 6.000 de elevi lipsesc
zilnic de la şcoală) şi până în prezent, numărul elevilor care lipsesc nemotivat de la ore a
crescut constant. Elevul care lipseşte de la şcoală pleacă de acasă, echipat corespunzător,
la ora potrivită pentru a respecta orarul şcolar şi revine acasă la ora potrivită, în funcţie de
programul zilei, el îşi petrece însă ziua departe de casă şi de şcoală, colindă magazinele,
se refugiază în internet-café-uri, îşi vizitează prietenii sau, dacă se asociază cu unii
covârstnici aflaţi în situaţii similare, îşi petrece timpul în baruri, cinematografe, săli de
jocuri, gări, parcuri. Când activităţile realizate în mod obişnuit în zilele în care lipseşte de
la şcoală devin o rutină plictisitoare, elevul poate face tranziţia spre alte activităţi, mai
plăcute sau mai profitabile: consumul de alcool sau de droguri, traficul de droguri, furtul,
prostituţia. Absenteismul conduce la abandonul şcolar, dar este, concomitent, cel mai
important factor catalizator pentru consumul de droguri violenţă şi infracţionalitate.
Părinţii nu ştiu că, de fapt, copilul lor nu a fost la şcoală in tot acest timp. La şcoală, cel
care lipseşte poate oferi motive plauzibile pentru absenţa sa, dar mai devreme sau mai
târziu atât părinţii, cât şi profesorii vor înţelege adevărata semnificaţie a conduitei
elevului.
Descoperirea faptului că propriul copil nu a fost la şcoală, deşi a plecat cu intenţia
declarată de a ajunge acolo, că şi-a purtat singur de grijă toată ziua, departe de orice
supraveghere, nemâncat, într-un spaţiu plin de pericole potenţiale, ia iniţial părinţii prin
surprindere. După momentul de surpriză însă, urmează de obicei minimalizarea riscului şi
consecinţelor, reacţie bazată fie pe încrederea în corectarea conduitei de către copil, fie pe
interpretarea propriei experienţe şcolare: fiecare dintre noi a lipsit cel puţin o dată de la
şcoală, lucru ce nu a dus la consecinţe negative consistente. Dar voinţa părinţilor de a
vedea în această conduită un incident izolat, faptul că ei nu observă şi existenţa altor
simptome de rezistenţă şcolară, este o reacţie extrem de riscantă în condiţiile în care
generalizarea obiceiului de a lipsi de la şcoală se asociază cu debutul în activitatea
infracţională şi cu blocarea oportunităţilor de intergrare legitimă pe piaţa muncii.

FORME ALE ABSENTEISMULUI

În literatura de specialitate se face diferenţa între absenţele justificate şi (de starea de

sănătate a elevului, de exemplu), absenţele încuviinţate de părinţi şi absenţele nejustificate
şi necunoscute de părinţi: se distinge, de asemenea, şi o formă de absenteism ocazional –
indiferent dacă părinţii au sau nu cunoştinţă de acest fenomen. În analiza care urmează ne
vom referi la absenteism indiferent de durata manifestării sale în timp. Absenteismul
desemnează un tip de conduită evazionistă stabilă, cronică, permanentizată, ce prefigurează
sau reflectă deja atitudinea structurată a lipsei de interes, motivaţie, încredere în educaţia
şcolară. Absenteiştii nu mai apreciază şcoala ca pe o instituţie ce oferă beneficii importante
în viitor, ci fiind interesaţi mai mult de obţinerea rapidă a unor avantaje materiale. În timp
ce, pentru această categorie de elevi, frecventarea şcolii devine sinonima cu pierderea de
timp, pentru elevii având rezultate şcolare slabe şi o stimă de sine scăzută, prezenţa şcolară
devine traumatizantă, ea conducând la deteriorarea imaginii de sine, la pierderea statutului
printre colegi. Absenteismul echivalează cu o demisie cvasitotală a elevului de la
activitatea şcolara, prefigurând abandonul şcolar. În această situaţie, strategiile de abordare
a viitorului de către elevii absenteişti sunt explorate tot mai puţin în aria şcolii şi tot mai
mult în alternativele: specializare într-o carieră infracţională, angajare într-o muncă utilă,
emigrare, mariaj etc.
Se impune să observăm faptul că există relaţii semnificative între absenteismul şcolar
şi alte conduite de devianţă şcolară: fuga de la şcoală, toxicomania şi abandonul şcolar.
Toate acestea sunt conduite de tip evazionist şi marchează principalele etape în stabilizarea
şi cronicizarea reacţiei de evaziune: debutul – obiectivat prin episoadele de fugă de la
şcoală - stabilizarea/generalizarea – concretizate în absenteism – şi deznodământul,
evadare finală, prin abandonul şcolar. Există şi cazuri în care evadarea finală coincide nu
cu abandonul şcolar, ci cu suicidul – considerat evadare supremă - prin care individul se
sustrage tuturor categoriilor de probleme care i-au provocat o suferinţă psihică de
neândurat. În această evoluţie, gradată ca intensitate, a conduitelor de evaziune, apar şi se
manifestă şi alte conduite, care scapă frecvent atenţiei profesorului, acesta având tendinţa
să le subestimeze importanţa şi semnificaţia. Precedând sau însoţind fuga de la şcoală,
absenteismul şi abandonul şcolar, se pot observa şi alte tipuri de reacţii folosite de elevi
pentru a scăpa, psihologic sau fizic, de situaţiile traumatizante:
- reveria, retragerea temporară într-o lume imaginară;
- închiderea în faţa informaţiilor provenite din exterior, refugiul în atitudinea de
pasivitate şi apatie;
- regresia, adoptarea unor comportamente infantile;
- dezvoltarea obişnuinţei de a se izola, solitudinea şi refuzul de a comunica;
- dezvoltarea fobiei de şcoală;
- reacţiile somatice: migrene, febră, dureri de stomac etc.
- puseurile de bulimie: mănâncă şi bea excesiv;
- toxicomania;
- descurajarea, deprimarea şi ideaţia suicidară.

Atunci când elevii încep să lipsească sistematic şi generalizat de la şcoală, această

conduită reprezintă un semnal tardiv al existenţei problemelor; absenteismul constituie o
formă de agresiune pasivă împotriva şcolii, indicând că elevii fug de la şcoală chiar cu
riscul de a fi pedepsiţi. Reacţiile negative ale şcolii şi ale părinţilor întreţin mecanismele de
apărare ale elevului, creând un cerc vicios, în care abandonul tinde să apară drept unica
soluţie prin care se pot rezolva toate problemele.

FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ ABSENTEISMUL

În etiologia conduitelor evazioniste, a absenteismului şcolar în particular, regăsim doi

factori majori, care acţionează în intredependenţă: şcoala şi familia. Dezvoltarea unui
ataşament puternic pentru familie (părinţi, fraţi, bunici etc) favorizează formarea unui
ataşament asemănător pentru şcoală şi invers. Dacă rezultatele şcolare sunt bune, copilul va
discuta cu părinţii cu mai multă sinceritate şi “deschidere” decât în situaţia unui eşec.
Neglijenţa părinţilor, lipsa lor de timp şi de comunicare cu proprii copii, “încurajează”
copiii să fie mai neglijenţi – atât în familie cât şi la şcoală şi în comunitate – ceea ce
favorizează rezultatele slabe, absenteismul sau eşecul şcolar care prelungeşte înlănţuirea
cauzală, determinând copilul să fie şi mai “izolat” de părinţi, “închis în sine” şi
necomunicativ. Iniţiativa trebuie luată în primul rând de către părinţi, prin reluarea
dialogului şi, ceea ce este esenţial, prin a-şi afirma încrederea şi dragostea faţă de coplilul
lor.
În ceea ce priveşte şcoala, ipoteza fundamentală vizează raportul direct proporţional
dintre ataşamentul copilului pentru şcoală şi conduita informală în societate. Competenţa
şcolară sau natura actului instructiv explică în mare parte eşecul şcolar şi multiplicarea
ocaziilor de a săvârşi acte delincvente, ceea ce semnifică totodată respingerea “autorităţii
şcolare” şi desconsiderarea şcolii.
 Şcoala poate contribui la creşterea ratei de absenteism, atunci când:

- oferta educaţională este incompatibilă cu aspiraţiile şi interesele elevilor sau şcoala

nu facilitează debuşeul pe piaţa muncii, metodele de predare – învăţare sunt neatractive,
exigenţele şcolare sunt nerezonabile etc.

- promovează relaţii pedagogic bazate exclusiv pe autoritatea/puterea profesorului,

care dezvoltă o strategie dură de abordare a elevilor şi situaţiilor de învăţare ce determină
conflicte;

- foloseşte un sistem inechitabil al întăririlor pozitive (recompense) şi negative

(pedepse), atât pentru motivarea implicării elevilor în activitatea şcolară, cât şi pentru a
rezolva conflictele;

- supralicitează competiţia în dauna cooperării, caz în care elevii cu o stimă de sine

redusă au şanse mai mici de reuşită, iar vizibilitatea socială a eşecului este mai mare;
competiţia determină conflicte şi probleme de comportament;

- propune probe de evaluare la care şansele de reuşită sunt minime; din cauza unui stil
aversiv de evaluare, se structurează în timp fobia de examen, care conduce la absenteism;

- se urmăreşte constituirea unei elite şi valorizarea acesteia, concomitent cu

etichetarea, marginalizarea celor care nu aparţin elitei;

- disciplina şcolară este fie excesiv de permisivă, absenţele şcolare negenerând reacţii
vizibile din partea autorităţilor şcolare, fie excesiv de rigidă, caz în care teama de pedeapsă
generează absenteismul;

- nu există un parteneriat eficient şcoală – familie, care să micşoreze distanţa dintre

valorile ce structurează mediul familial şi valorile specifice instituţiei şcolare; când un elev
trăieşte în două lumi diferite – acasă şi la şcoală –, vorbeşte două limbi diferite etc., situaţia
este suprasolicitantă, iar refuzul şcolar poate deveni manifest.

Motivaţia pentru frecventarea şcolii trimite la inţelegerea percepţiei elevilor asupra

situaţiilor şcolare în care sunt implicaţi. O motivaţie pozitivă pentru activitatea şcolară
derivă din satisfacerea trebiunţei de afiliere, deci din bucuria interacţiunii cu ceilalţi
covârstnici, din valoarea emoţională intrinsecă a achiziţionării de cunoştinţe (psihologii
afirmă că procesul natural, spontan, de învăţare este plăcut; învaţarea şcolară însă devine
cu atât mai neplăcută cu cât este mai constrângătoare) şi din pozitivarea imaginii de sine în
urma diverselor forme de succes. Rezultă că grija arătată de o instituţie şcolară faţă de
calitatea relaţiilor interumane, climatul afectiv din şcoală, crearea oportunităţilor de succes
pentru toţi sunt variabile-cheie ale şcolii în privinţa diminuării absenteismului şi a
consolidării motivaţiei şcolare. Cercetătorii au stabilit că şcoala cu cel mai redus nivel de
absenteism se caracterizează prin următoarele trăsături:

- absenţa incidentelor violente şi a cazurilor de indisciplină gravă;

- profesorii sunt modele de conduită şi de ataşament faţă de valorile şcolii; sunt
punctuali, motivaţi şi capabili să-i motiveze şi pe elevi, se implică în rezolvarea cazurilor
de absenteism când acestea apar;
- profesorii folosesc frecvent rugămintea personală în comunicarea cu elevii,
interacţionează cu întreaga clasă, uzează în mod echilibrat de întrebările deschise şi
închise, folosesc ascultarea activă;
- se recurge extrem de rar la pedeapsa corporală, admonestare sau la reprimarea
verbală şi competiţie;
- profesorii folosesc pe scară largă “mesajele-eu”;
- pentru a încuraja dezvoltarea ataşamentului elevilor faţă de şcoală, profesorii şi
colegii de clasă, pentru a promova atenţia personalizată a profesorilor, multe dintre aceste
şcoli menţin neschimbată componenţa clasei şi a echipei didactice timp de mai mulţi ani
şcolari.

În cursul unei investigaţii realizate între 1994 şi 1998 în municipiul şi judeţul Iaşi, s-a
observat că existenţa unei noi forme de absenteism în unităţile şcolare “de elită” (în special
licee) se oficiază o politică şcolară proabsenteistă, în special la clasele terminale; pentru a
asigura posibilitatea pregătirii mai eficiente a elevilor pentru examenele de bacalaureat şi
admitere în învăţământul superior, conducerea instituţiei tolerează/negociază un anumit
număr de absenţe la fiecare disciplină de învăţământ, impunând elevilor ca unică obligaţie
obţinerea notei maxime la probele de evaluare. Absenţele acestea sunt cunoscute şi de
părinţi, realizându-se, de altfel, cu complicitatea lor, deoarece timpul provenit din
nefrecventarea orelor de curs este folosit pentru pregătirea particulară intensivă a elevilor
cu profesorii meditatori.

Referitor la rolul etiologic al familiei în absenteismul şcolar, cu cât un copil, un

adolescent este mai ataşat de o persoană apropiată (non-delincventă), cu atât mai puţin va
risca să comită fapte delincvente; fie pentru a nu supăra persoanele ataşante, fie pentru a nu
se compromite, punând în pericol “planurile de viitor”.
Familia exercită asupra copilului un dublu control: direct – adică timpul petrecut în
“familie”, cu părinţii; şi virtual – adică faptul ca părinţii să ştie în orice moment unde sunt
copiii lor şi ce fac. În această situaţie, copilul se va întreba; “Ce vor spune părinţii dacă eu
voi face acest lucru?” Dacă părinţii nu ştiu unde sunt şi ce fac copiii lor, atunci nici copiii
nu se vor alarma prea mult pentru eventualele fapte comise. Ponderea adolescenţilor a
căror supraveghere maternă este slabă şi care declară că au desconsiderat şcoala şi au
comis fapte delincvente este mult mai mare decat ponderea adolescenţilor a căror
supraveghere maternă este puternică şi care afirmă că au comis asemenea fapte (aproape
100%, faţă de 37% în situaţia a doua). Situaţia este pozitiv influenţată dacă există o
puternică intimitate în comunicarea adolescent-părinţi şi dacă se manifestă un ridicat grad
de identificare al adolescenţilor cu părinţii.

Rolul familiei în absenteismul şcolar devine vizibil mai ales în situaţii precum:

- părinţii sunt indiferenţi sau devalorizează educaţia şcolară ăi, din cauza acestei
atitudini, nu controlează şi nu reacţionează la absenţele copiilor; aici se pot încadra toate
cazurile de absenteism determinate de absenţa speranţei legate de studii, întreţinută de
părinţi care nu au avut nici un avantaj de pe urma şcolarizării lor;

- părinţii îi pretind copilului să lipsească de la şcoală, obligându-l să presteze diverse

activităţi casnice sau aducătoare de venit;

- părinţii sunt bolnavi cronici, dependenţi de alcool sau droguri, se află în detenţie etc.
nefiind disponibili în ceea ce priveşte controlul frecvenţei şi al activităţii şcolare ale
copiilor;

- părinţii sunt hiperanxioşi sau imaturi şi, din diverse motive, reale sau imaginare
(referitoare la sănătatea copilului, randamentul activităţii educative, competenţa
profesorului, compoziţia socială a clasei de elevi etc.), ţin copilul acasă pentru a-l proteja.

Pe lângă familie şi şcoală, un rol semnificativ în perpetuarea absenteismului îl are şi

atitudinea comunităţii faţă de acest fenomen; indiferenţa membrilor comunităţii faţă de
copiii care, dată fiind vârsta lor şi momentul zilei, ar trebui să fie la şcoală,dar sunt prezenţi
în alte locuri publice, facilitează şi consolidează absenteismul. Acest aspect ar putea
explica de ce absenteismul este perceput ca o problemă îngrijorătoare foarte mult în şcolile
din mediul urban, unde caracterul impersonal, neutru al relaţiilor de interacţiune dintre
membrii comunităţii susţine nonintervenţionalismul şi tolerarea elevilor care absentează de
la şcoală. În schimb, în mediul rural, unde controlul social este mai eficient, vizibilitatea
socială a fiecăruia este mai mare şi relaţiile de interacţiune sunt personalizate, comunitatea
reuşeşte să le transmită elevilor că nu tolerează absenteismul.
Experienţa educaţională şi, teoretic vorbind, realizarea controlului social, arată că
familia şi şcoala sunt “controlate”, intermediate deasemeni de încă un factor deosebit de
puternic – grupul de prieteni, micro-grupul. Cercetările pun în evidenţă faptul că cele mai
multe acte deviante sunt comise în grup. Cele mai multe neânţelegeri sau “certuri” între
părinţi şi copii vizează tocmai relaţiile cu prietenii sau cu grupurile din zonă. Dacă un copil
cade în capcana unei astfel de bande, aceasta se explică nu atât prin “neşansa” ori prin
“relaţii greşite”, ci prin faptul că el insuşi este atras de asemenea relaţii şi fapte (pentru că
se află într-un context de “slab control social”). Dar dacă un copil se află permanent sub un
control social eficient (familie, şcoală, vecinătate etc.), el va gândi că are mai multe de
pierdut dacă deviază de la normele pe care le acceptă – preţuirea părinţilor, aprecierea
colegilor şi a profesorilor, viitorul şcolar şi profesional etc.

CONCLUZIE

În concluzie, se poate afirma că absenteismul, fie că este cunoscut şi încurajat de

părinţi, fie că rămâne în afara cunoştinţei acestora, desemnează etapa de tranziţie şi de
stabilizare a conduitelor de tip evazionist, de la formele de scurtă durată, cu o motivaţie
precisă (ca în cazul conduitei de fuga de la şcoală), la evaziunea definitivă, prin abandon
şcolar. Absenteismul rezultă din repetarea absenţei şi se caracterizează prin frecvenţa
absenţelor şi prin durata lor într-un interval de referinţă. Absenteismul este determinat, în
mare parte, de insatisfacţiile legate de activitatea şcolară şi de condiţiile de lucru, care
conduc la scăderea stimei de sine şi pierderea statutului în colectiv, dar şi de alţi factori,
dintre care amintim: sănătatea, obligaţiile familiale, importanţa pe care o prezintă pentru
subiect activităţile extraşcolare, normele şcolare şi presiunile instituţiei educative.

STUDIU DE CAZ

Tipul cazului
Prevenire abandon

I. Date despre beneficiar

Numele şi prenumele: C A
Vârsta: 13 ani
Domiciliul: Localitatea T
Situaţia prezentă: C A este elev în clasa a VII-a la şcoala din localitatea T, judeţul I.
Este al treilea copil din cei cinci. Relaţia lui C A cu familia a devenit una mai puţin strânsă
de când au intervenit certuri între părinţii acestuia. Certuri ce nu au încurajat deloc prezenţa
frecventă la ore datorită lipsei de interes din partea părinţilor. Acesta a început să lipseasca
frecvent de la ore şi să vină nepregătit.

Părinţii
Numele şi prenumele mamei: C E
Numele şi prenumele tatălui: C F

Alte date relevante despre beneficiar: C A a devenit mai puţin comunicativ,

descurajat, izolat în preajma colegilor de clasă. Nepăsarea părinţilor i-a stârnit o fobie
pentru şcoală, deznodământul în această situaţie este absenteismul.

Observaţii: În urma întrevederii cu C A şi cu familia acestuia s-au sesizat

următoarele:
-C A este foarte reţinut în discuţie, timid, evită să răspundă la întrebări.
- Îmbrăcămintea acestuia şi a fraţilor săi este uzată şi au un aspect neângrijit.
- Părinţii încurajează absenteismul copilului şi lasă la libera alegere a acestuia dacă
vrea să continuie studiile gimnaziale sau nu.
- Familia compusă din şapte membri locuiesc într-o casă cu doar două camere. Fără
condiţiile minime de trai.
- Tatăl este consumator de tutun şi prezenta şi semne ale consumului de alcool.
- La şcoală, C A este unul dintre elevii cu rezultate slabe la învăţătura şi nu este prea
comunicativ cu cei din jur.

Concluzii: Stabilirea paşilor de acţiune. Utilizarea unor serii de metode şi tehnici

specifice.
Metode şi tehnici folosite: Documentarea
Observaţia
Interviul
Ecomapa

Aplicarea metodelor şi tehnicilor în demersul de rezolvare a cazului

Documentarea

Definire
 După observaţia directă, documentarea constituie a doua sursă principală de date şi
informaţii sociologice. Deşi este o tehnică clasică, indispensabilă sociologului,
documentarea nu poate constitui o sursă unică şi nu poate suplini celelalte tehnici de
investigaţie. Orice document ne oferă, într-un fel sau altul, o imagine asupra populaţiei sau
domeniului vizat, este construit sau redactat de oameni într-un anumit context social şi este
marcat atât de personalitatea autorilor lui, cât şi de specificitatea prin care recunoaştem
epoca respectivă.

Am solicitat situaţia şcolară a acestui copil. În catalog au fost evidenţiate notele foarte
mici la materiile principale şi un număr considerabil de absenţe nemotivate ale acestuia.
Având o frecvenţă redusă la ore în primul semestru într-o clasă cu un nivel mediu privind
situaţia generală asupra frecvenţei şi a rezultatelor obţinute.

Observaţia

Definire
Observaţia directă, de teren, constituie tehnica principală de investigaţie sociologică,
întrucât ne oferă informaţii cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat,
divers şi nuanţat, susceptibil de analize calitative, caracteristice ştiinţei sociologice; în
ciuda unei anumite imprecizii, nesistematizări şi unor elemente contradictorii, volumul de
date cules prin observaţii de teren constituie, şi trebuie să constituie baza oricărei cercertări
şi analize sociologice. Observaţia constituie sursa indispensabilă de date, şi totodată proba
decisivă a valorii şi semnificaţiei concluziilor la care ajunge. Datele observaţiei directe îşi
păstrează valoarea de fapte numai în raport cu observatorul care le-a înregistrat.

Observaţia indirectă – observaţia vizează aspecte legate de primele personae

întalnite în comunitate – vecinul şi colegii.
- observaţia este neprogramată, spontană;
- se pot obţine informaţii despre problemă;
- observarea comportamentului non verbal al vecinului
 denunţător
 coleric
 aduce acuze familiilor cu privire la modul de îngrijire al copiilor
- atitudinea incriminatoare a vecinului relevă probleme de relaţionare a familiei
copilului cu comunitatea;

Observaţia directă

- observarea mediului din care face parte copilul

  părinţii lipsesc de la domiciliu
 înârzie să răspundă/să deschidă poarta
 gospodaria are aspect ingrijit şi curat

-observarea copilului
 igiena acestuia este precară
 copilul pare a fi subdezvoltat
 îmbrăcămintea este sumară, deteriorată şi murdară
 limbaj incoerent
 copilul este ataşat de familie şi are o relaţie pozitivă cu fraţii

-observarea altor membri ai familiei

 înfăţişarea mai puţin prezentabilă a părinţilor
 comportament cooperant
 părinţii promovează imaginea unei relaţii foarte bune cu copilul.

Interviul

Definire
Interviul se apropie prin natura lui de tehnica chestionarului oferindu-ne, ca şi acesta,
opinii. În funcţie de mijloacele de culegere şi de modul de interpretare a datelor,
interviurile sunt:

- directe: întrebările şi răspunsurile afirmă direct conţinutul, nimic altceva nu poate fi

adăugat sau “presupus” existent;
- indirecte: întrebările şi răspunsurile implică faptul că sensul real al conţinutului lor
poate fi diferit de cel enunţat. Subiectul nu cunoaşte, în acest caz, interpretarea ce se va da
răspunsurilor lui, informaţiilor înregistrate de observator.

Interviul cu mama copilului

Întrebare Răspuns Observaţii

1. Cât de des vă interesaţi Cand A mă anunţă de şedin-

de situaţia şcolară a fiului ţele cu părinţii. Dacă am timp
dumneavoastră? mă duc sau dacă mă întâlnesc

2. Când aţi fost ultima dată
la o şedinţă cu părinţii?
3. L-aţi oprit vreodată acasă
pentru a vă ajuta în gos-
podărie?
4. Ce schimbări de compor-
tament aţi observat la A
de când a intrat în clasa a
VII-a?
5. Cum vă înţelegeţi cu el?
6. Cum aţi reacţionat când aţi
fost înştiinţată că absentează
foarte mult?
7. Au fost momente dificile în
familie, sau au existat anumite
neânţelegeri?
8. Credeţi că A şi-ar dori să nu
mai continue studiile?
9. Este singurul dintre copiii
dumneavoastră care absent-
tează?
cu profesori de-ai lui.
Nu mai ştiu exact…cred că a- A urmat un mo-
cum trei luni…pe la începutul ment de gândire. Răs-
anului. punsul nu este sigur.
Da…toamna avem foarte mul- Are anumite reţineri.
tă treabă. Doar îl întreb dacă caută să-şi justifice
Poate. El spune că nu are nimic faptele de care se ştie
dacă lipseşte o zi, două. vinovată.
Nu prea am observat schimbări.
E la fel ca şi până acum doar că
stă mai mult seara cu băieţii.
…Păi, nu prea mă ascultă şi îl Este încruntată.
mai cert câteodată.
L-am întrebat de ce lipseşte. Este pesimistă în
I-am zis…dacă vrea să stea acasă ceea ce priveşte vii-
eu nu îl opresc. Oricum nu avem torul copilului ei.
bani să-l trimitem mai departe.
Mă mai cert cu soţul că nu prea Se simte jenată.
avem bani şi nevoile-s multe.
Când nu are de muncă vine beat
acasă.
Nu ştiu…cred că e greu că nu Priveşte în gol.
sunt bani. Şi dacă termină…
oricum tot aici rămâne.
Nu! Mai am doi băieîi mai mari. Oftează
Nici lor nu le-a plăcut cartea. U-
nul e însurat. Celălalt şi-a găsit
de muncă aici. Iar ceilalţi doi mai
mici…voi vedea mai târziu.
 Interviul cu E

Întrebare Răspuns Observaţii

1. Cum te împaci cu părinţii? Bine…doar că mă enerveaza Stă cu capul

când se ceartă! aplecat.

2. Te-au oprit vreodată să te Da. Când este treabă multă Vorbeşte încet
duci la şcoală? acasă şi când mai bea tata. şi îşi leagănă pi-
ciorul.

3. Ce-ţi spun părinţii tăi despre Nimic. Mi-au spus că nu au Copilul este re-
şcoală? bani să mă trimită mai departe semnat. Pare o-
dar dacă eu vreau să termin bişnuit cu ideea.
generala, ei nu mă opresc.

4. Ce doreşti să ajungi? …Eu aş vrea să fiu preot aici Este sfios evită
la noi. Să pot să-i ajut pe oa- la început să răs-
meni. pundă. Schiţând
apoi un zâmbet.

5. Cum te împaci cu colegii de Bine… Tace

clasă?

6. Ce faci când nu te duci Mă duc cu prietenii ori la fotbal,

la ore? ori pe şes…unde să nu ne vadă
nimeni să ne spună acasă sau la
profesori.

7. Ce părere ai tu despre şcoală? Îmi place să mă duc că mă întal- Încearcă să se

nesc cu prietenii…dar câteodată e scuze
greu să fac ce-mi cer profesorii…
 mai ales la obiectele care nu-mi
plac.

Ecomapa

Definire
Ecomapa este o reprezentare grafică, schematică, a relaţiilor individului cu mediul
social (personane şi instituţii cu care interacţionează). Ecomapa utilizează o serie de
simboluri specifice pentru a reprezenta tipurile de relaţii. Aceasta oferă o imagine clară a
resurselor în sistemul client utile pentru intervenţie în funcţie de calitatea şi de intensitatea
relaţiilor. Construirea ecomapei necesită comunicarea cu persoana în cauză datele oferite
de aceasta fiind verificate cu informaţii primate şi de la alte persoane.

SCOALA
BISERICA

COLEGII CA
13ani

FAMILIA

PRIETENII

Legenda:
 relaţie unilaterală
relaţie bilaterală
relaţie încordată
relaţie echilibrată

Concluzii

 În urma interviului cu mama copilului s-a constatat o resemnare a acesteia la

situaţia existentă in acest moment în familia sa cu toate că ea şi-ar fi dorit să fie
altfel.

 Mamei nu i-a folosit cu nimic şcoala şi consideră acest lucru valabil şi în cazul
copiilor ei.

 Relaţia dintre cei doi părinţi ai copilului pare a fi una tensionată datorită lipsei
de bani şi a tatălui consumator de băuturi alcoolice. De aici şi o relaţie rece între
părinţi şi copii.

 Mama se interesează prea puţin de situaţia şcolară a copilului şi îl încurajează

la chiul oferindu-i ca alternativă ajutorul în gospodărie.

 Copilul este timid, se exprimă greu, nu-i place să se exteriorizeze pentru că nu

este determinat să facă asta de multe ori faţă de persoanele apropiate.

 Îşi doreşte să ajungă ceva în viitor dar vorbele pesimiste ale celor din jur îi
limiteaza dorinţele.

 Este influenţat şi de fraţii mai mari care la fel s-au mulţumit cu un loc de
muncă umil în locul continuării studiilor.

 Copilul nu are nici un sprijin, atât financiar cât şi psihic, în continuarea

studiilor de aceea el alege calea cea mai uşoară pentru el în momentul de faţă, fiind
foarte puţin interesat de viitor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Cristina Neamţu
Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de
comportament şcolar
Editura Polirom, Iaşi 2003

World Vision Romania, Iaşi

Manual de bune practice în Asistenţa Socială comunitară

Vasile Miftode
Tratat de Asistenţă Socială,Vol. I, Fundamente teoretice şi metodologie
Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi 2003

Vasile Miftode
Metodologie sociologică
Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi 2006