,,Tabloul il reprezenta pe Hristos de-abia coborat de pe cruce.

Cred ca pictorii si-au

cam luat naravul sa-l zugraveasca de obicei pe Hristos si pe cruce, si coborat de pe
cruce, inca mai avand pe chip o nuanta de neobisnuita frumusete; aceasta frumusete
incearca sa i-o pastreze in momentele de cumplita suferinta. insa in tabloul lui Rogojin
n-a mai ramas nici urma din aceasta frumusete; e cadavrul unui om care a avut de
suportat chinuri groaznice inca inaintea rastignirii, rani, torturi, care a fost batut de
strajeri, batut de multime pe cand isi ducea crucea in spate si a cazut sub cruce, si, in
sfarsit, care a indurat cazna pe cruce timp de sase ore (cel putin asa rezulta din
calculele mele). Ce-i drept, este chipul unui om de-abia coborat de pe cruce, adica
unul care mai pastreaza in el inca multe urme ale vietii, multa caldura; nimic n-a
apucat inca sa intepeneasca, asa ca pe fata celui mort se mai vede suferinta pe care
parca inca o mai resimte si acum (artistul a surprins-o foarte bine); in schimb, chipul
nu e crutat catusi de putin, aici nu mai e decat natura si intr-adevar asa trebuie sa arate
cadavrul unui om, oricine ar fi el, dupa asemenea chinuri. Stiu ca inca din primele
secole biserica crestina a decis ca Hristos nu a patimit la modul figurat, ci la cel real, si
ca trupul lui, prin urmare, a fost supus la tortura pe cruce pe deplin si absolut dupa
legea naturii. in tablou acest chip este teribil de desfigurat din cauza loviturilor, este
tumefiat, cu vanatai ingrozitor de umflate si de insangerate, ochii ii sunt deschisi, cu
pupilele incrucisate; albul ochilor, mare, dezgolit, straluceste ca o reflexie moarta,
sticloasa. Dar, ciudat, privind cadavrul acestui om chinuit, ti se isca in suflet o
intrebare speciala si curioasa: daca toti ucenicii lui au vazut un cadavru exact ca acesta
(si negresit trebuia sa fie exact ca acesta), daca l-au vazut viitorii apostoli importanti,
l-au vazut femeile care au mers in urma lui si au stat langa cruce, toti care credeau in
el si il divinizau, atunci cum au putut sa creada, privindu-i cadavrul, ca acest mucenic
va invia? Doar fara voie incepi sa te gandesti ca daca moartea e atat de teribila si legile
naturii sunt atat de puternice, atunci cum sa le invingi? Cum sa le invingi cand nu le-a
biruit nici chiar cel care invingea pana si natura atunci cand era in viata, caruia natura i
se supunea, care a exclamat: Talita cumi si fata s-a sculat, Lazare, vino afara si mortul
a iesit? Privind acest tablou, natura ti se pare a fi o fiara uriasa, neinduratoare si muta
sau, mai exact, desi e ciudat, iti apare ca o masinarie imensa, de cea mai noua
constructie, care, fara nici un sens, a insfacat, a ciopartit si a inghitit, muta si
nesimtitoare, o fiinta mareata si nepretuita - o fiinta care, singura, facea cat natura
intreaga, cat toate legile ei, cat tot pamantul, care, poate n-a fost creat decat pentru
aparitia acestei fiinte! Prin intermediul tabloului se exprima tocmai intelesul acestei
forte tenebroase, insolente si stupid-eterne, careia i se supune totul, iar acest inteles ti
se transmite pe deplin. Oamenii care-l inconjoara pe mort, dintre care nu e prezent nici
unul in tablou, ar fi trebuit sa simta o tristete si o panica ingrozitoare in seara aceea,
care le-a spulberat dintr-o lovitura aproape toate sperantele, daca nu cumva chiar si
credinta. Trebuie sa se fi despartit unii de altii cuprinsi de o spaima ingrozitoare, desi
fiecare din ei lua cu sine ideea imensa, care de-atunci niciodata n-a mai putut fi
izgonita din sufletele lor. Si daca acest invatator si-ar fi putut vedea propriul chip in
pragul mortii, oare tot asa ar fi urcat pe cruce si ar fi murit tot asa ca acum? Si
intrebarea iti incolteste fara voie in minte, atunci cand privesti tabloul."