PARTIDELE POLITICE.

PROBLEMATICĂ
GENERALĂ1

Făcând parte din realităţile obişnuite ale vieţii cotidiene, partidele politice sunt
considerate de multă lume un loc al promovării intereselor private, prin pârghiile puterii
de stat. Activitatea în cadrul partidelor este asociată cu îndrăzneala de a te expune public,
cu oportunismul şi cu voinţa de putere, fără vreo legătură cu o competenţă organizatorică
sau administrativă, pentru a nu mai vorbi de ataşamentul faţă de binele public. Pe scurt, a
face politică de partid înseamnă, pentru cei mai mulţi dintre cetăţeni, un lucru în
marginea moralei şi a competenţei, dar în miezul tupeului şi al interesului. Cu toate
acestea, adevărata politică de partid nu este (sau măcar nu ar trebui să fie) un exerciţiu
empiric, menit doar să slujească scopurilor personale, sub umbrela discursurilor
demagogice despre binele comun. Politica în cadrul partidelor ar trebui să aibă o mare
doză de profesionalism, să se deruleze după regulile managementului ştiinţific. Iar pentru
ca acest management să poată fi realizat, un prim pas de făcut este cunoaşterea ştiinţifică
a problematicii generale, teoretice, a partidismului.

Dar, înţelegerea fenomenului partidist este relativ dificilă, în pofida faptului că, de
mai bine de două secole, viaţa marilor comunităţi naţionale este gestionată în funcţie de
perspectivele ideologice şi de interesele pe care le promovează partidele politice.
Partidele sunt organizaţii care, căutând să ajungă la putere în cadrul statului, au totodată o
complicată şi tumultuoasă viaţă internă, influenţată de mediul economic şi social, de
contextul relaţiilor internaţionale şi, nu în ultimul rând, de calitatea umană a celor care se
angajează în politică. Aflate “la vedere”, graţie presei iscoditoare, dar derulându-se şi
prin culise de nepătruns, acţiunile partidelor politice combină transparenţa cu
secretomania, din dorinţa de a gestiona cât mai abil arta imaginii proprii şi a aparenţelor.

1
Text adaptat după: CURSURILE “D@DALOS”,
http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs
 1. Ce este partidul politic
La o primă aproximare, un partid politic reprezintă o grupare de cetăţeni care
împărtăşesc aceleaşi idei (idealuri, valori sociale etc.) şi care şi-au propus să-şi impună
viziunile politice comune, prin acţiune publică. Ceva mai detaliate sunt următoarele
două definiţii: “Partidele sunt asociaţii de cetăţeni care împărtăşesc idei comune, care
contribuie cu propuneri programatice în vederea soluţionării unor probleme de ordin
politic şi care nominalizează candidaţi în vederea ocupării unor locuri în parlament şi
guvern, pentru ca în urma unor rezultate favorabile obţinute în cadrul alegerilor să îşi
poată transpună programul în realitate” 2 . “Partidele sunt asociaţii de cetăţeni care îşi
exercită permanent sau temporar influenţa asupra sferei politice şi care îşi doresc să
reprezinte poporul, lucru care depinde de situaţia reală generală, de dimensiunile
organizaţiei respective, de numărul membrilor acesteia, de modul în care se prezintă în
faţa opiniei publice şi de seriozitatea ţelurilor propuse” 3 .

Pentru englezul Edmund Burke (părintele conservatorismului), partidele politice

sunt un ansamblu de oameni uniţi pentru a lucra în comun pentru interesul naţional, după
un principiu asupra căruia s-au pus de acord. Francezul Benjamin Constant spunea, la
rândul său, că partidele sunt o reuniune de oameni care profesează aceeaşi doctrină
politică. Pentru Max Weber, un partid constituie relaţiile de tip asociativ cu apartenenţa
bazată pe recrutare liberă, obiectivul lui fiind asigurarea puterii conducătorilor lui într-o
formă institutionalizată, în vederea realizării unui ideal sau a obţinerii de avantaje
materiale pentru militanţii săi. În concepţia juristului austriac Hans Kelsen, partidele sunt
formaţiuni care grupează oameni cu aceleaşi opinii, pentru a asigura o influenţă veritabilă
asupra gestiunii afacerilor politice. Francois Gognel afirma că partidul este un grup
organizat pentru a participa la viaţa politică, pentru a cuceri parţial sau total puterea,
făcând să triumfe ideile sale şi interesele membrilor săi. Maurice Duverger, un clasic al
teoriei politice, arăta că un partid nu este o comunitate, ci un ansamblu de comunităţi, o
reuniune de mici grupuri diseminate în teritoriu; sunt secţiuni, comitete, asociatii locale
legate prin instituţiile lor coordonatoare. Un alt mare politolog şi filosof francez,
Raymond Aron spunea că partidele politice sunt grupuri voluntare mai mult sau mai puţin
organizate, care pretind, în numele unei anumite concepţii a interesului comun şi al
societăţii, să-şi asume singure sau în coaliţie funcţia de guvernare.

Încercând să definească partidele politice, politologii americani Joseph

Lapalombara şi Myron Weiner au avansat, într-o lucrare din 1966, patru descriptori de
bază ai acestora: a) continuitatea organizaţiei; b) caracterul naţional al organizaţiei; c)
dorinţa de a exercita puterea; d) căutarea unei susţineri populare 4 .

2
Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie, Bonn BpB 1990,
apud: http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs.
3
Legea germană a partidelor din 1967, § 2 alin. 1, apud:
http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs.
4
Cf. Jean Baudouin, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, pp.
212-214.
 Există şi alte criterii de judecare a caracteristicilor unei organizaţii ca aparţinând
sferei partidiste. Astfel, un partid influenţează procesul politic. El doreşte să aibă efecte
asupra întregii vieţi publice. Influenţarea sferei politicului se petrece pe termen lung şi în
domenii vaste. De asemenea, un partid trebuie să dea dovadă că se implică în mod
regulat în procesul de reprezentare politică a poporului. Acesta este factorul care îl
deosebeşte de simplele asociaţii, care nu se implică în toate domeniile, sau de iniţiativele
civile, care au o influenţă mai degrabă punctuală, dar care nu au ca ţel ocuparea unor
funcţii în sfera politică. Organizaţiile independente îşi dovedesc importanţa atât prin
dimensiuni cât şi prin durabilitate. O organizaţie constituită exclusiv în vederea
alegerilor nu devine în mod automat şi partid, la fel şi grupările care profită de aparatul
organizatoric al unei alte asociaţii. Partidul politic reprezintă o formaţiune în care se
asociază cetăţenii. Principiul statutului unic de membru are ca scop prevenirea infiltrării
în partid a unei asociaţii. O asociaţie politică cu pretenţii de partid trebuie să dorească să
se afirme public. Formaţiunile care se feresc să devină publice, acţionând în subteran, nu
îndeplinesc premisele unui partid politic.

Enciclopediile ne furnizează anumite informaţii în plus cu privire la istoria

partidelor şi a tipurilor de partide, contribuind astfel şi la o mai bună definire a lor. Astfel,
din aproape toate enciclopediile politice aflăm în primul rând faptul că termenul de partid
îşi are originea în limba latină (pars, “parte, direcţie”), şi desemnează, la modul general, o
asociere de persoane care împărtăşesc opinii şi perspective politice, sociale şi economice
asemănătoare şi care doresc să dobândească influenţă în sfera statală. În acest sens, au
existat partide ca formaţiuni mai mult sau mai puţin bine conturate încă de pe vremea
oraşelor-state de pe vremea antichităţii şi a Romei republicane, precum şi în perioada
mişcărilor politice şi religioase din secolele XVI-XVII.

Dezvoltarea partidelor moderne ca structuri stabile şi bine organizate s-a petrecut

pe parcursul secolelor XVIII-XIX, sub influenţa exemplelor politice din Anglia, unde
formaţiunile “tory” şi “whig” s-au distins în secolul XVIII ca fiind nişte structuri destul
de stabile, cu luări de poziţie decise şi alternând la putere (sistem bipartidist). Grupări
partinice mai bine conturate s-au dezvoltat pe parcursul luptelor de independenţă
americane şi a Revoluţiei Franceze.

Obiectivul unui partid sau al unei asocieri de partide este de a obţine majoritatea
parlamentară (partide de coaliţie, partide majoritare), câştigând astfel puterea de a
influenţa sfera politicului; adversarii din parlament ai acestuia sunt partidele de opoziţie.
Alternanţa la putere a partidelor este una din premisele fundamentale ale vieţii
constituţionale moderne şi mai ales ale sistemului parlamentar. Atunci când un partid
pretinde a fi singurul care dă glas adevăratelor dorinţe ale poporului sau se consideră a
face el singur parte din elita politică, se poate ajunge la un sistem monopartidist (de
exemplu, în dictaturi).

Cu toate că partidele au un rol de bază, definitoriu în viaţa constituţională, în

majoritatea statelor ele nu sunt încadrate în Constituţie, pentru că deputaţii şi senatorii
sunt consideraţi prin textul fundamental a fi reprezentanţi ai poporului, şi nu ai unui
partid anume. Doar în Constituţia Germaniei şi într-o oarecare măsură şi în cea a Marii
Britanii ele sunt recunoscute în mod oficial. O tipologie de partid se orientează după
criterii precum organizarea, obiectivele politice, structura membrilor şi funcţia politică.
Tipuri de partid care se definesc prin modul în care sunt organizate sunt de ex. partidele
de cadre şi de masă. Pentru partidele ideologice, de interese şi de program, obiectivele
politice au o pondere covârşitoare, în timp ce în cazul partidelor populare şi de clasă,
structura membrilor este cea care dă tonul. Din punct de vedere al funcţiei pe care o
ocupă acestea în diferitele sisteme politice distingem între partide de stat şi partide
democratice. În realitate găsim însă multe partide care întrunesc mai multe din
caracteristicile enumerate mai sus, acest lucru fiind valabil mai ales în sistemele
democratice.

2. Tipuri de partide

Tipologiile partidelor politice nu vor cuprinde niciodată îndeajuns diversitatea pe

care ne-o oferă realitatea. Din bogăţia de caracteristici pe care le au la dispoziţie, ele
încearcă să le sublinieze mai ales pe cele care fac mai uşoară detectarea asemănărilor şi
deosebirilor dintre partide. Acestea pot fi clasificate după o mulţime de criterii, cele mai
importante fiind prezentate în tabelul de mai jos:

Criterii de clasificare Tipuri de partide

în funcţie de gradul de
partide de cadre partide de mase
organizare
în funcţie de domeniul de
partide populare grupuri de interese
implicare politică
în funcţie de poziţia adoptată partide conforme partide adversare
faţă de sistemul politic sistemului sistemului
după funcţia pe care o ocupă în partide de
partide de opoziţie
cadrul sistemului politic guvernământ

Cel mai des întâlnim, însă, clasificarea în funcţie de obiectivele socio-politice

ale unui partid, chiar dacă aceasta implică apelul la clivajul stânga-dreapta, care nu mai
este atât de relevant şi de operaţional în lumea contemporană, cu precădere după căderea
comunismului. Totuşi, venind dintr-o tradiţie îndelungată, nu putem neglija această
clasificare în funcţie de direcţia ideologică adoptată. Din perspectiva ei, rezultă
următoarele tipuri de partide, înşiruite de la stânga la dreapta pe abscisa politică:

Partide Partide social- Partide Partide Partide

comuniste democrate liberale conservatoare naţionaliste

Pentru a evidenţia specificul partidelor în lumea contemporană, vom detalia mai

întâi clasificarea în funcţie de criterii precum gradul de organizare, domeniul de
implicare, poziţia faţă de sistemul politic şi funcţia îndeplinită în cadrul acestuia.

Clasificare în funcţie de gradul de organizare

Partide de cadre. Atunci când au apărut partidele, ele nu aveau decât foarte puţini
membri. Cetăţeni mai de vază au hotărât să se asocieze, activităţile lor fiind mai degrabă
voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele de partide de alegători. Prin acest lucru
înţelegem că numărul alegătorilor unui partid este în raport mult mai mare decât cel al
membrilor acestuia, iar legătura pe care o au aceştia faţă de partid este de cele mai multe
ori slabă, conjuncturală.

Partide de mase. În comparaţie cu partidele burgheze din secolul al XIX-lea,

constituite deseori din fracţiuni parlamentare, partidele muncitoreşti au dispus încă de
timpuriu de un aparat partinic bine organizat, având un număr relativ crescut de membri
(partid de membri). Partidele de masă, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, sunt şi ele foarte
bine organizate. De aceea, ele îşi pot acoperi o mare parte din cheltuieli prin cotizaţiile
membrilor.

Clasificare în funcţie de domeniul de implicare politică

Partid popular. Acest tip de partide încearcă să apere interesele tuturor grupărilor
sociale, nedelimitându-se de nici un segment al populaţiei, integrând, în schimb, în
obiectivele sale cât mai mulţi cetăţeni. Bineînţeles că acest lucru nu înseamnă că partidele
populare nu stabilesc accente specifice pentru membrii şi alegătorii lor. Ideologiile nu
joacă în programele partidelor populare decât un rol secundar.

Grupuri de interese. Acest tip de partide îşi concentrează activităţile în favoarea

apărării intereselor unei grupări anume (grupare socială, confesională, regională),
neavând pretenţii de a acoperi toată sfera civilă. Programul acestor partide este deseori
foarte bine conturat. Partidul de clasă este o variantă a grupurilor de interese.

Clasificare în funcţie de poziţia adoptată faţă de sistemul politic

Partide conforme sistemului. Acest tip de partide aprobă politica sistemului în

care funcţionează. Obiectivul acestor partide este de a stabiliza ordinea politică sau de a o
ameliora treptat, prin intermediul reformelor.
 Partide adversare sistemului. Acest tip de partide nu acceptă principiile impuse
de sistemul politic în care funcţionează. Imediat după preluarea puterii, ele nu mai
respectă regulile de joc. Astfel, trec sub interdicţie celelalte partide (aşa cum au făcut-o
naziştii în 1933 sau comuniştii după 1945) sau le degradează la rangul de simpli sateliţi.

Clasificare după funcţia ocupată în sistemul politic

Partid de guvernământ. Acest tip de partid a ieşit câştigător în urma alegerilor,

constituind guvernul până la următoarele alegeri. În acest sens, pot exista mai multe
partide de guvernământ în acelaşi timp, care alcătuiesc guvernul împreună, într-o coaliţie.

Partide de opoziţie. Acest tip de partid a pierdut alegerile, constituind astfel

opoziţia parlamentară. Bineînţeles că pot exista mai multe partide de opoziţie, al căror
obiectiv este de a creşte în preferinţele alegătorilor, oferind o alternativă în vederea
următoarelor alegeri.

Clasificare în funcţie de obiectivele socio-politice

Trebuie să menţionăm, în cazul acestei clasificări, că dreapta şi stânga nu sunt

totdeauna clar delimitate în obiectivele şi în doctrinele partidelor politice. Uneori,
observăm chiar suprapuneri doctrinare, ca în cazul fascismului şi comunismului. De
asemenea, un fenomen frecvent întâlnit în prezent este “glisarea spre centru” a
construcţiilor ideologice ale partidelor politice. Această aglomeraţie “la centru” este dată,
pe de o parte, de necesitatea partidelor de a se adapta la realităţile practicii politice a
guvernării, situaţie în care cel mai adesea este nevoie de aplicarea de politici moderate, de
centru; pe de altă parte, tentaţia centrului este dată de nevoia de a atrage alegătorii
indecişi, care nu agreează opţiunile tranşante de dreapta sau de stânga.

Partidele comuniste. Independent de părerea (deseori contrastantă) a majorităţii

populaţiei, aceste partide insistă asupra rolului lor de conducere şi de “avangardă” în ceea
ce priveşte progresul social, propagând ideea de dictatură a proletariatului, dar şi de
egalitate economică a cetăţenilor, într-o lume lipsită de “exploatarea omului de către om”.

Partidele social-democrate. Ele au ca obiectiv suprem dreptatea socială, tinzând

spre o ordine politică bazată pe egalitatea tuturor oamenilor, dar într-un sistem în care nu
se neagă proprietatea privată, ci aceasta este utilizată pentru opere sociale. Aceste partide
se impun mai ales pentru cei slabi din punct de vedere economic.

Partide liberale. Acestea apără libertatea şi drepturile individului, punând accent

pe stabilitatea statului de drept. Ele resping ideea de comunizare a mijloacelor de
producţie, stimulează munca, proprietatea şi concurenţa pe piaţa liberă.

Partide conservatoare. Ele au ca obiectiv prezervarea stării de fapt. Din acest

motiv, ele au o atitudine sceptică cu privire la inovaţii şi schimbări, subliniind totuşi
faptul că principiile tradiţionale nu pot fi realizate fără anumite măsuri considerabile şi de
durată.
 Partide naţionaliste. Aceste partide resping regulile de joc ale democraţiei,
promovând o ideologie naţionalistă, deseori împletită şi cu una de sorginte populară
destul de confuză şi cu o atitudine rasistă. Ele consideră că toate relele au fost aduse în
lume de liberalism şi comunism.

3. Funcţiile partidelor
Nu poate exista o democraţie modernă fără partide care să medieze între cetăţeni
şi organele constituţionale. Dar cum se produce această mediere? Ce funcţii au partidele
ca parte a sistemului intermediar din cadrul politicului?

Schema următoare 5 sintetizează principalele funcţii deţinute de partide:

Recrutare de personal: Partidele îşi aleg persoane care să le reprezinte la alegeri.

Articularea intereselor: Partidele formulează aşteptările opiniei publice şi revendicările

unor grupări sociale în cadrul sistemului politic.

Funcţia programului: Partidele îşi integrează interesele în politica lor generală concepută
sub forma unui program politic prin intermediul căruia speră să dobândească acordul
majorităţii populaţiei.

5
Cf. http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs
Funcţia de participare: Partidele reprezintă o punte de legătură între cetăţeni şi sistemul
politic, ele facilitează participarea politică a unor indivizi sau grupări estimate a avea
succes.

Funcţia de legitimare: Şi pentru că partidele reprezintă puntea care face legătura între
cetăţeni, grupările sociale şi sistemul politic, ele contribuie la ancorarea politicului în
conştiinţa cetăţenilor şi a grupărilor sociale.

Chiar dacă întreaga putere statală porneşte, într-o democraţie parlamentară, de la

popor, trebuie să avem în vedere că poporul nu poate exercita această putere decât într-o
formă organizată. Sistemele reprezentative au nevoie de partide care să medieze între
popor şi guvernul unei ţări. Partidele sunt o componentă esenţială a democraţiei moderne
care devine astfel o “democraţie partinică”. Prin contrast, prin formula mai problematică
de stat partinic” se înţelege că partidele deţin monopolul asupra procesului de formare a
voinţei politice. Că acest lucru nu este tocmai real o dovedesc actorii din afara partidelor
(mass-media, iniţiativele civile şi asociaţiile de interese) şi anumite domenii instituţionale
(administraţia publică, justiţia), aflate mai mult sau mai puţin în afara sferei de influenţă a
partidelor. Conceptul de “stat partinic” este criticat pe bună dreptate: el face referire la
tendinţele unor partide politice “celebre”, care, în ciuda unei organizaţii publice, adoptă
un comportament asemănător autorităţilor. Acest concept mai indică şi tendinţa partidelor
de a se impune în toate sferele vieţii (comune, administraţii, posturi de radio şi de
televiziune de stat) şi să penetreze structurile statale.

Procesul de formare a voinţei politice decurge mai ales prin intermediul

partidelor. Partidele sunt cele care iau cele mai importante decizii politice, permiţând
cetăţenilor să adopte o anumită orientare politică. Procesele decizionale sunt şi ele, la
rândul lor, influenţate prin implicarea partidelor.

Conform principiului suveranităţii poporului, partidele îşi prezintă candidaţii în

faţa opiniei publice. Înainte aşadar ca cetăţenii cu drept de vot să decidă cu privire la
alcătuirea parlamentului din care oricum fac parte membrii anumitor partide, a avut deja
loc un prim “tur de scrutin”. Acesta este însă inevitabil, pentru că altfel cetăţenii nu au
altă posibilitate de a se decide pentru un partid sau altul, sau pentru o persoană sau alta.
Partidele au astfel misiunea de a pregăti procesul electoral.

“Marfa” pe care o vinde orice partid este programul politic, oferit alegătorilor
pentru ca aceştia să poată decide mai bine. Aceste programe ale partidelor îndeplinesc
două funcţii principale. Pe de o parte, acestea articulează interesele populaţiei (partidele
ca “voce” a poporului), pe de cealaltă, sarcina programelor de partid este de a influenţa
procesul de formare a voinţei politice în cadrul populaţiei (partidele ca “formatori” ai
voinţei poporului).

Partidele au şi rolul de a selecta conducerea politică. Astăzi, cei care poartă

răspunderea politică, fac parte de regulă dintr-un partid. În zilele noastre nu mai există
practic nici o persoană independentă care să joace un rol mai important în viaţa politică.
 Partidele aflate la guvernare au rolul de a conduce statul. Ele ocupă poziţiile de
fruntea statului cu proprii membri. Posibilitatea de a-şi “majoriza” minoritatea sunt
limitate (pe lângă limitările constituţionale), pentru că partidele care formează guvernul
deţin un mandat limitat temporal. Partidele din opoziţie adoptă rolul de critici ai
guvernării, ele controlează şi oferă alternative pentru ca la următoarele alegeri să se
producă schimbarea dorită.

Partidele cumulează, aleg şi exprimă interesele celor mai diverse părţi. Aceste
interese nu sunt prezentate mai departe fără a fi mai înainte “filtrate”. Partidele trebuie să
încerce să creeze un echilibru între grupările sociale, pentru a evita escalarea conflictelor
dintre ele.

4. Teoria democraţiei
şi partidele politice

Faptul că în toate societăţile există opinii şi necesităţi diferite şi conflicte sociale

este un fapt evident, în schimb existenţa unei voinţe populare unitare şi pretenţia de
asigurare a bunăstării cetăţenilor este o idee fixă. În plus, realitatea socială este marcată
de interese rivale, care deseori se bat cap în cap. Pentru a rezolva în mod paşnic
conflictele care apar, procesul de formare a voinţei politice trebuie să aibă loc în cadrul
unor confruntări deschise, fiind necesar un minimum de convingeri comune (“Teoria
concurenţei în democraţie”).

Partidele reprezintă interese particulare, cooperând cu diverse grupări de interese.

De abia în momentul în care aceste interese divergente sunt exprimate în mod deschis, iar
partidele îşi recunosc reciproc dreptul de reprezentare a acestor interese (“consens în
lucrurile esenţiale”), se eliberează şi calea spre o aplanare a conflictelor şi spre crearea
unor compromisuri. Bineînţeles că partidele trebuie să fie libere. Acest lucru presupune în
primul rând dreptul de a înfiinţa un partid politic; cetăţenii au dreptul de a aparţine unui
partid şi de a desfăşura activităţi în mod liber în cadrul acestuia. Libertatea partidelor
presupune şi că nimeni nu poate fi forţat să adere la un anumit partid sau să rămână în
rândurile acestuia împotriva dorinţelor sale. Încuviinţarea pluralităţii partidelor este un
rezultat al teoriei concurenţei în democraţie, care corespunde concepţiilor occidentale
asupra democraţiei.

Cine porneşte însă de la teoria democraţiei dezvoltată de filosoful francez Jean-

Jacques Rousseau (“Teoria democratică a identităţii”), care presupune existenţa unei
“voinţe populare” omogene, va adera şi la maxima conform căreia democraţia este o
identitate între guvernanţi şi cei guvernaţi. O asemenea persoană nu va mai putea susţine
legitimitatea partidelor, acestea falsificând în mod necesar voinţa generală. Nu sunt
tolerate deviaţii de la deciziile ce vin spre binele societăţii.

În democraţiile reprezentative, raportul dintre alegători şi aleşi este considerat de

aşa natură încât singurul rol jucat de cetăţeni este să voteze, toate celelalte atribuţii fiind
lăsate în seama reprezentantului ales. Dacă aruncăm, însă, o privire asupra vieţii politice
din democraţiile occidentale, ne vom convinge de faptul că această caracterizare a rolului
jucat de alegători este eronată. Puterea de decizie politică deţinută de fiecare dintre
cetăţeni este mult mai mare dacă luăm în considerare partidele şi asociaţiile, iniţiativele şi
mişcările civile în care pot funcţiona cetăţenii unui stat. La fel ca pe piaţa muncii sau în
viaţa economică a unei societăţi industriale moderne, grupările organizate din politică
sunt un mijloc decisiv de eliberare a oamenilor din starea de inconştienţă şi neajutorare în
faţa unor elemente autoritare, transformându-i în membri activi ai unei societăţi
complicate. Partidele şi asociaţiile, iniţiativele şi mişcările civile încearcă să influenţeze
procesul de formare a voinţei politice în sensul propriilor convingeri şi interese, direct sau
prin intermediari, prezentând guvernelor şi parlamentelor dorinţele şi problemele lor sau
preluând chiar anumite sarcini din mâna autorităţilor statale, pentru a le duce la
îndeplinire aşa cum cred ele de cuviinţă.

Fenomenul democratic ce dă putere cetăţeanului prin participarea lui la viaţa

partidelor politice nu este complet în absenţa unei alte condiţii esenţiale pentru rolul activ
al individului în luarea şi aplicarea deciziilor politice: democraţia intra-partinică. Aceasta
reprezintă premisa pentru ca partidele să-şi poată onora împreună cu celelalte organizaţii
intermediare funcţiile din cadrul sistemului politic. În lipsa unei structuri democratice
interioare, partidelor le va lipsi legitimarea poziţiei lor importante ocupate în statul
democratic.

Democraţia intra-partinică este necesară pentru a spori importanţa cetăţenilor

angajaţi politic la nivel de partid. Un stat democratic nu poate fi condus de partide
construite pe o bază ne-democratică (vezi “principiul conducătorului” sau “centralismul
democratic”). În ciuda tuturor prevederilor legale, posibilităţile de influenţare a
membrilor simpli de partid sunt destul de limitate. Acest lucru se justifică prin lipsa de
participare şi prin indiferenţa manifestată de mulţi membri de partid, prin tendinţa
birocraţiei de partid de a se detaşa de baza de membri, şi, în fine, prin constrângerile
inevitabile pe care le presupune democraţia intra-partinică modernă, care are nevoie de
organe de conducere hotărâte şi de decizii luate cu rapiditate.

Pentru a rezolva cumva problema animozităţii, marile partide s-au străduit în

ultimii ani să fortifice drepturile de participare ale membrilor lor. Partidele democratice
se găsesc astăzi în plin proces de reformă, al cărui sfârşit nu este încă previzibil. Scrutinul
a devenit astfel un mijloc de a transcende clivajul care a apărut între organele de
conducere a partidului şi baza de membri a acestuia. Toţi membri de partid care se simt
afectaţi de anumite decizii (alegerea conducerii partidului, a candidaţilor) trebuie să aibă
drept de vot. În plus, sondajele efectuate în rândul membrilor de partid au rolul de a pune
capăt disputelor apărute în interiorul partidului. De asemenea, partidele se străduiesc să se
deschidă în faţa simpatizanţilor reticenţi să dobândească calitatea de membru de partid.

Democraţia intra-partinică mai presupune şi ca facţiunile din interiorul partidelor

să-şi expună în mod public nemulţumirile. La nivelul partidelor (dar şi printre
alegători), este răspândită ideea că rezolvarea publică a conflictelor intra-partinice nu face
altceva decât să scoată la iveală punctele slabe ale acestora şi lipsa lor de credibilitate. Un
partid care nu încearcă să îşi muşamalizeze divergenţele de opinie este deseori considerat
a fi “dezbinat”. Acest lucru poate fi adevărat uneori, dar în cazuri extreme, atunci când
poziţiile sunt atât de divergente încât angrenează energiile politicienilor, conflictele
interne devenind mai importante decât interesele programatice ale partidului. De multe
ori însă, diferenţele înregistrate la nivelul intra-partinic sunt cele care hrănesc şi
stimulează discuţiile politice. Acest lucru poate fi aşadar un semn de putere şi de
dinamism, dar doar dacă partidul tolerează asemenea manifestări, rămânând deschis.

În democraţie, partidele nu sunt singurii actori din sistemul intermediar. Ele îşi
împart sarcina de mijlocire a intereselor şi de formare a voinţei politice cu asociaţiile,
iniţiativele civile şi mişcările sociale, acestea din urmă fiind mai mult decât simpli agenţi
pasivi de mediere, ele fiind “medii şi factori” în cadrul procesului de comunicare. Totuşi,
numai partidelor le revine un rol dublu, legitimat prin alegeri. În loc să se “'apropie”' de
stat, aşa cum o fac celelalte instituţii intermediare care reprezintă opiniile şi interesele
poporului, partidele duc aceste opinii şi interese “în interiorul” statului, ocupându-se de
formarea voinţei generale în cadrul organismelor constituţionale statale. În acest scop,
partidele politice rezolvă o problemă de comunicare comună tuturor democraţiilor
pluraliste reprezentative, între diversitatea societăţii şi idealul unităţii statului. Acest
statut “colorat”, amestec între libertate şi supunere, care conferă partidelor — în mod
particular, independent de organismele statale — rangul de organ constituţional, este
menit să creeze o situaţie în care ele nu sunt prinse într-atât în instituţia statală încât să-şi
piardă legătura cu societatea, şi în care conducerea partidului nu se izolează de membri
într-atât încât să piardă legătura cu diversitatea de opinii şi interese din societate.

Partidele sunt aşadar entităţile care trebuie să menţină în mişcare circuitul

comunicării politice între organele statului şi opinia publică, între formarea voinţei
poporului şi formarea voinţei statale, problema nefiind dacă partidele fac parte din
societate sau din stat, ci în ce măsură se pot integra ele în ambele structuri. Nici un alt
actor de pe scena politică democratică nu are o funcţie de comunicare atât de importantă
ca cea deţinută de partide.

În pofida sau tocmai datorită importanţei pe care o au partidele în democraţiile

moderne, deficitele democraţiei partinice nu trebuie trecute cu vederea, fiind necesare
reforme care să remedieze aceste deficite, aparent inofensive.

Mulţi cetăţeni nu înţeleg suficient rolul pe care îl joacă partidele, iar acest lucru
îngreunează activitatea acestora. Sentimentul tradiţional de aversiune are diverse cauze.
Pentru o parte din opinia publică, dezbaterile politice legitime dintre partide sunt
considerate a fi simple “scandaluri”, iar faptul că miniştrii trebuie să facă neapărat parte
dintr-un partid sau altul este un fapt foarte disputat. Mulţi sunt de părere că un
“profesionist neutru” ar fi mult mai capabil să soluţioneze problemele care se impun.
Trebuie să avem însă în vedere faptul că nu există o delimitare strictă între
“profesionalism” şi “politicianism”. Pentru că multiplele probleme şi interese, de multe
ori contradictorii şi care nu întotdeauna pot fi soluţionate în întregime necesită luarea
unor decizii politice.

Formele tradiţionale de animozitate faţă de partide au mai scăzut în intensitate pe

parcursul timpului, după cum au afirmat unii analişti. Anumite prejudecăţi mai vechi au
căpătat însă amploare printre tineri. Un număr destul de mare de tineri îşi câştigă primele
experienţe politice astăzi nu în cadrul partidelor, ci al diverselor iniţiative civile la nivel
local şi regional care au ca centre de interes mediul înconjurător, pacea, feminismul,
lumea a treia etc. Partidele “consacrate” sunt, în opinia unora dintre tineri, “rigide” şi
“închistate”, membrii lor sunt nişte “obsedaţi de carieră”, organizarea la nivel intern este
resimţită a fi prea puţin democratică, iar interesele bugetare, neserioase. Multe judecăţi de
acest fel nu se bazează pe experienţe proprii, reflectând mai degrabă conţinutul ideologic
al peisajului protestatar alternativ. Chiar dacă multe din aceste afirmaţii sunt prea
generalizatoare, exagerate şi nu întotdeauna corecte, nu trebuie să pierdem din vedere
faptul că această critică este oarecum justificată, nefiind fondată doar pe o cunoaştere
deficitară a condiţiilor de funcţionare ale unei democraţii pluraliste.

Deşi criticabile, partidele vor rămâne şi pe viitor o condiţie indispensabilă pentru

prezervarea unei democraţii libere. Capacitatea lor de a face faţă concurenţei şi de a
supravieţui va depinde de cât de flexibil vor şti acestea să reacţioneze la noile situaţii şi
aşteptări. Nu există o soluţie general valabilă în vederea relaxării atitudinii curente de
respingere a oamenilor faţă de partide.

Clientela partidelor are diverse pretenţii. În ciuda preferinţelor exprimate în

favoarea partidelor populare, existenţa celorlalte tipuri de partide poate contribui la
păstrarea vitalităţii şi randamentului sistemului de partide. Nu este sigur faptul că
tendinţele curente de introducere a unor elemente de democraţie directă va avea
consecinţe pozitive asupra tuturor partidelor. Argumentele care vorbesc, la nivelul
sistemului politic, în favoarea democraţiei reprezentative şi în detrimentul democraţiei
plebiscitare (presupunând printre altele pericolul unei pierderi de flexibilitate şi de
eficienţă, pericolul demagogiei, al scăderii capacităţii de a face compromisuri, al scăderii
calităţii deciziilor), se vor face resimţite şi în interiorul partidelor.

În plus, participarea din interiorul partidelor este doar una din multiplele probleme
cu care ne confruntăm. Partidele vor trebui să îşi impună anumite limite şi să nu mai
încerce să acţioneze la toate nivelele societăţii. Doar astfel poate fi diminuat fenomenul
funcţionarilor cu carnet de partid. Mai mult, partidele vor trebui să sporească calitatea
propriului personalul, acordând şanse mai mari de afirmare oamenilor din afara lor.
Servilismul intrapartinic şi politicianismul de carieră ascund pericolul ca clasa politică să
se distanţeze prea mult de societate şi de problemele specifice ale acesteia.
 Multe voci critice susţin că partidele şi-ar fi extins poziţia importantă pe care o
ocupă în cadrul statului, ocupând între timp o poziţie de conducere care nu se potriveşte
cu funcţiile lor. Ca argument în favoarea acestei afirmaţii s-a susţinut că în multe ţări,
fără carnet de partid nu mai poţi ocupa nici o funcţie în stat sau în societate. Această
problemă patronajului. Problema patronajului şi - conform opiniilor critice - a puterii
exagerate pe care au dobândit-o partidele a condus la o dezbatere cu privire la rolul
acestora, care se învârte în jurul unor concepte precum “democraţie partinică” şi “stat
partinic”.

Patronajul şi “sinecura” politică pot veni în dezavantajul democraţiei partinice.

Există anumite voci autocritice care nu sunt de acord cu identificarea atitudinii anti-
partide cu animozitatea faţă de acestea, fiind gata să recunoască tendinţa partidelor de a-şi
proteja proprii membri a luat o amploare prea mare. Bineînţeles că acest lucru nu trebuie
să însemne că un membru de partid care îşi depune candidatura pentru o anumită poziţie
publică trebuie imediat considerat un “vânător de funcţii”. “Funcţionarii politici” (de
exemplu secretarii de stat şi ceilalţi funcţionari de rang înalt din ministere) trebuie să
aparţină de un partid pentru că, dată fiind puterea de influenţă pe care o deţin, viziunile
lor politice trebuie să fie similare cu cele ale guvernului. De aceea, ei pot fi instalaţi
oricând în funcţie.

Încă din 1911, Robert Michels a indicat într-o lucrare devenită clasică “legea de
fier a oligarhiei” (supremaţia unor grupuri mici de persoane). Michels porneşte de la
premisa că fiecare organizaţie va produce, în mod inevitabil, conducători, fără a-i putea
controla pe aceştia într-un mod eficient şi de durată. Bineînţeles că necesitatea existenţei
unor funcţionari de rang superior, gradul ridicat de informare al vârfurilor partidelor şi de
specializare sporită al politicii contribuie în mod decisiv la câştigarea unui anumit grad de
independenţă de către aparatul de partid. Trebuie verificat însă dacă şi în ce măsură
procesul de formare a voinţei politice din cadrul partidului decurge de sus în jos. Cumulul
de funcţii şi (implicit) de putere sunt probleme serioase cu care se confruntă toate
partidele mari. O îmbunătăţire a schimbului de idei din interiorul partidelor este absolut
necesară pentru refacerea unor structuri de partid prea rigide, la fel şi un mai mare grad
de mobilizare al membrilor acestora.

Tendinţele oligarhice din sânul marilor partide democratice sunt în mare parte şi
consecinţa participării deficitare a cetăţenilor. Doar o mică parte din alegătorii şi
simpatizanţii unui partid doresc să şi intre în rândurile acestuia.

Totuşi nu trebuie să credem că partidele democratice desconsideră criticile şi

animozitatea populaţiei (manifestate, printre altele, prin pierderea alegătorilor tradiţionali,
scăderea numărului de membri şi o rezonanţă scăzută în rândul tinerei generaţii). Ele văd
în toate acestea un impuls pentru a promova reforme organizatorice în interiorul
partidului. Partidele populare au făcut câte ceva în această privinţă. Ele au adus în
discuţie anumite reforme precum limitarea perioadei de ocupare a funcţiilor şi
împiedicarea cumulului de funcţii, extinderea posibilităţilor de participare la activităţile
partidului a simpatizanţilor acestuia, fără ca aceştia să fie şi membri de partid, o implicare
sporită a femeilor şi tinerilor în cadrul conferinţelor şi comitetelor de partid.
 Democraţia partinică se sprijină pe angajamentul politic al cetăţenilor faţă de un
partid sau altul. S-a dovedit totuşi că structura socială a bazei de membri ai unui partid nu
oglindeşte structura populaţiei. În cazul tuturor partidelor, femeile şi muncitorii au o
reprezentare sub-proporţională. Această situaţie s-ar denatura şi mai mult în defavoarea
grupărilor sus-numite, dacă am face o clasificare pe criteriul bazei formale de membri şi a
activităţilor politice din interiorul partidelor. În ceea ce priveşte compunerea partidelor,
majoritatea membrilor aparţin de stratul superior al clasei medii.

Problema reprezentativităţii deficitare a unora dintre componentele sociale nu

ar trebui însă exagerată. Trecând cu vederea faptul că partidele populare sunt nevoite să-
şi ia în considerare baza de alegători, concepţiile şi interesele unui partid nu sunt
determinate neapărat şi în nici un caz în exclusivitate de poziţia socială a membrilor săi.

Deseori a fost criticat faptul că partidele ar fi capitulat în faţa mass-mediei. În

loc să ocupe primul loc printre elementele de formare a voinţei politice a poporului, ele
încearcă să se adapteze societăţii mass-media. În loc să ducă o politică “reală”, partidele
se concentrează asupra unei politici “simbolice”, orientate după mass-media, în sensul
campaniilor de PR. Puterea deţinută de mass-media se arată mai ales în decursul
campaniilor electorale

Cu cât devine o societate mai complexă, pe atât de eterogene devin şi programele

partidelor. Pe vremuri, partidele îşi mai puteau formula obiectivele pe trei pagini. Între
timp însă, partidele stau “în aşteptare” mulţi ani, pentru ca fiecare facţiune să îşi poată
introduce propriile paragrafe şi interese în manifestul final. Produsul final devine aşadar
îngrozitor de lung şi de plicticos, operele programatice atingând proporţii enciclopedice.
Până la urmă, partidele nu reuşesc să răspundă decât la probleme de mult timp depăşite.
Iar aceste răspunsuri nu mai par decât lipsite de orice putere şi conţinut.

Politicienii nu reuşesc să aibă succes decât atunci când au apariţii dinamice,

vioaie şi energice. În rest, discursurile programatice nu corespund aşteptările societăţii
mass-media, care pune preţ doar pe personalizări, imagini şi divertisment. Discursurile
programatice nu pot însă oferi decât cuvinte, formule abstracte, iar când sunt cu adevărat
bune: expresia forţei intelectuale. Mesajele lor pline de sensuri vizează durabilitatea;
societatea din faţa televizoarelor aplaudă însă schimbarea, schimbul de rapid şi nonşalant
de roluri. Şi pentru că situaţia este de aşa natură, programele partidelor de elită şi-au
pierdut mult din valoarea de odinioară. Iar acest lucru a denaturat sensul partidelor.

Acolo unde o anumită politică şi-a pierdut sensul, nu mai trebuie pierdută vremea
cu dezbateri inutile. Astăzi, partidele nu par a se mai certa decât pe motive de rivalitate
personală. Aripile din cadrul partidelor şi-au pierdut aproape complet importanţa, ele nu
mai reprezintă decât un instrument de cotare a deciziilor luate de anumite persoane, ele
au rămas simple grupări tradiţionale de afinităţi. Ele nu mai sunt forurile de discuţie şi
controversă politică. Pentru că politicianului-mass-media îi este clar următorul lucru:
publicului nu îi plac confruntările; partidul este cel ales, iar partidul trebuie să iasă în
evidenţă prin unitatea sa. Tot ce se poate. Dar acest lucru privează partidele de nucleul lor
politic, golindu-le de substanţă. El slăbeşte capacitatea de reproducere a elitelor. Pentru
că elitele nu vor putea apărea într-o structură lipsită de orice conflicte, într-un partid
omogenizat şi disciplinat de oamenii de la conducere. Politicieni decişi, siguri pe
instinctele lor, capabili să iasă în faţă şi profilaţi pe anumite conţinuturi se socializează pe
câmpul de luptă, în dezbateri libere, în dispute sălbatice şi nu prin intermediul unor
declaraţii de un minut ţinute în faţa camerelor de filmat.

Acolo unde nu există aripi puternice, o conducere moderată nu poate fi decât

indecisă. În partidele puternic polarizate, activităţile de integrare ale conducerii partidelor
sunt o adevărată operă de virtuozitate politică. Este nevoie în acest sens de capacităţi de
conciliere, de încrederea diverselor tabere din interiorul partidului, de capacitatea de a
putea crea un echilibru precum şi de a crea acel punct strategic unic, care să fie susţinut
de întreg partidul şi care să devină elementul-cheie în cadrul campaniei electorale. Şi din
cauza acestui deficit de conducere politică partidele nu reuşesc să fie pe atât de puternice
cât ar dori, de aceea nu reuşesc decât prea puţin să dea impulsurile necesare, să câştige
autoritate politică. Iar de aceea ele pot fi aruncate de pe “şine” de orice vânt mass-media
mai puternic.

Multe din toate acestea au legătură cu tendinţa partidelor de a se prosterna din ce

în ce mai mult în faţa societăţii mass-media. Politica pare a-şi fi pierdut astfel funcţia
iniţială. “Depolitizarea politicii” este cea care a dus la izolarea în care se regăsesc astăzi
partidele. Partidele au înlocuit programele politice cu gag-uri; în loc să-şi păstreze o
identitate stabilă, ele au ales imagini efemere, în loc să-şi exploateze orientarea politică,
ele s-au decis în favoarea marketingului, în loc să conducă cu încredere în propriile forţe,
se lasă pe mâna consultanţilor. Politicienii sunt convinşi de faptul că legile societăţii
mass-media cer toate aceste lucruri. În schimb, societatea mass-media îi respectă doar pe
acei oameni politici care ţin cu dinţii de miezul politic al problemelor, care nu sunt
dispuşi să facă orice doar pentru a câştiga simpatia jurnaliştilor, care nu vor să placă cu
orice preţ. Politicienii nu trebuie să-şi dorească să placă cu orice preţ. Şi probabil că nici
publicul din faţa televizoarelor, indiferent cât de pasiv ar părea el, nu-şi doreşte ca
politica să se transforme în divertisment, ci să rămână însemnul responsabilităţii,
conţinuturilor cu sens şi al seriozităţii. Poate că partidele ar trebui să încerce să mai facă
din când în când... politică.