Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
NOŢIUNI GENERALE
Scurt istoric
Cuvântul audit îşi are originea în latinescul audio, audire: a asculta şi a cunoscut în
decursul vremurilor multiple interpretări, înţelesuri care nu au mai avut de a face cu
etimologia.
În ciuda acestor denaturări istorice, totuşi procesul de audit, respectiv auditul intern se
regăseşte ca făcând parte din viaţa unei întreprinderi în perioada recesiunii economice
americane de la începutul secolului al XX-lea. Atunci era nevoie ca auditorii financiari,
externi, să se bazeze pe o serie de lucrări efectuate de personal independent, dar angajat al
întreprinderii, fără ca acest personal să întocmească sinteze şi să exprime concluzii.
Auditorii externi utilizau aceste ajutoare numai pentru lucrările din sistemul financiar
şi contabilitate, dar cu timpul domeniul de competenţă s-a lărgit, auditul intern devenind o
funcţie a întreprinderii, ca oricare din funcţiile consacrate.
Pornind de la aceste experienţe, activitatea de audit intern este relativ nouă, date
semnificative privind organizarea şi desfăşurarea profesiei de auditor intern fiind înregistrate
în anul 1941, când a apărut Institutul Internaţional al Auditorilor Interni (IIA – Institute of
Internal Auditors) în Statele Unite ale Americii. Cu această ocazie s-a observat necesitatea
dezvoltării acestei profesii, cele mai multe păreri degajând încredere în viitorul profesiei,
managerii având nevoie de rezultatele muncii auditorilor interni.
Un pas important s-a realizat în Franţa, când în anul 1960 s-a înfiinţat Institutul
Francez al Auditorilor şi Consultanţilor Interni (IFACI), ulterior cele mai importante
contribuţii la evoluţia auditului intern fiind aduse de şcoala şi practica franceză în domeniu.
Evident că IFACI este afiliat la IIA, care la rândul său are peste 85000 de specialişti în mai
mult de 120 de ţări din întreaga lume.
1
Totodată, economia reală a impus renunţarea înţelesului auditului intern legat numai
de funcţia finaciar-contabilă şi creşterea acoperirii acestuia prin ataşarea funcţiei de audit
intern la direcţia generală a unei entităţi. Auditul intern este subordonat conducătorilor
entităţilor devenind un instrument puternic de depistare a riscurilor din organizaţiile în care
funcţionează.
Pe plan mondial auditul intern cunoaşte şi alte grupări ale organismelor naţionale, de
multe ori apelându-se la criterii geografice sau de limbă, cum ar fi Confederaţia Europeană a
Institutelor de Audit Intern şi Uniunea francofonă a Auditului Intern.
Evoluţia funcţiei de audit intern a avut ca rezultat pozitiv mai multe revizuiri în anii
1981, 1991 şi 1995, ultima care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2002 constituind o revizuire
totală a tot ceea ce se obţinuse în domeniul profesiei până la acea dată, iar preocupările de
revizuire continuă tocmai datorită complexităţii activităţii.
Până în anul 2000 la noi în ţară nu exista nici o reglementare cu privire la auditul
intern, această activitate nefăcând parte din cultura organizaţională şi nici din cerinţele
proprietarilor de entităţi. Deseori se confunda conceptul de audit intern cu ceea ce se practica,
adică un control intern, şi acela obligatoriu numai pentru entităţile cu capital de stat sau
majoritar de stat.
Acel cadru a obişnuit auditorii care s-au încumetat să practice auditul intern cu
cerinţele codului deontologic, dar şi cu regulile de organizare şi exercitare, cadrul de
reglementare având neajunsurile începutului, inclusiv de operare cu termeni insuficient
clarificaţi din punct de vedere metodologic şi practic.
Cu toate acestea mai multe entităţi care erau supuse auditului financiar s-au conformat
voluntar organizând compartimente de audit intern, iar în băncile comerciale la presiunea
Băncii Naţionale a României s-au elaborat primele manuale de audit intern.
Din anul 2003, în România auditul intern este reglementat şi monitorizat de Camera
Auditorilor Financiari, organism de utilitate publică fără scop lucrativ, iar responsabilii pentru
organizarea activităţii de audit intern, coordonarea lucrărilor/angajamentelor şi semnarea
rapoartelor de audit intern trebuie să aibă calitatea de auditor financiar.
2
De aceea, Camera Auditorilor Financiari din România a asimilat integral standardele
internaţionale de audit intern şi a elaborat norme de audit intern necesare organizării şi
exercitării activităţii, sub forma normelor de calificare şi a celor de funcţionare, precum şi a
modalităţilor practice de aplicare.
Poate ar trebui amintit faptul că auditul public intern, cel care se organizează şi se
desfăşoară în instituţiile publice sau entităţile care gestionează fonduri publice interne sau
europene, a făcut progrese mai rapide ca urmare a obligativităţii implementării cerinţelor de
3
audit intern prin asimilarea în legislaţia românească a directivelor europene, dar care are mai
mult un caracter administrativ, ţinând cont că se ocupă de fonduri publice.
În prezent există discuţii teoretice referitoare la cum trebuie să fie organizat auditul
intern, cum să fie privit din punctul de vedere al poziţionării sale în cadrul entităţilor, care să
fie metodele şi instrumentele cele mai potrivite, însă de fiecare dată este necesar să avem în
vedere tradiţiile, diferenţele culturale, de vocabular, de înţelegere, de aplicare centralizată sau
descentralizată şi multe alte asemenea discuţii, care au rolul de a aduce contribuţii importante
la consolidarea auditului intern.
Se poate privi dezbaterea ca un demers spre evoluţie permanentă, dar care de fiecare
dată are o ancoră puternică în Normele profesionale standardizate şi care au devenit de
neînlocuit pentru toţi practicienii în domeniul auditului intern.
Din acest punct de vedere se pot aduce trei argumente majore susţinute de realitate:
O altă caracteristică sugestivă este că auditorul intern are un grad de libertate, oferit de
planul de misiune, care îl face să fie pe desupra unor preocupări de rutină sau stresante,
activitatea lui fiind periodică.
- auditul intern nu are legătură cu personalul entităţii decât în măsura în care acesta
este părtaş la furturi, fraude pentru care trebuie să dea socoteală, în rest auditul se adresează
modului în care structurile entităţii îndeplinesc regulile proprii din entitate.
Orice auditor intern experimentat ştie că el urmăreşte obiective, realizări şi
responsabilităţi, care sigur sunt ataşate unor oameni, unor angajaţi, dar scopul lui nu este
angajatul, ci modul de aplicare şi reflectare în rezultatele entităţii.
4
- auditorul intern este independent, adică funcţia exercitată de acesta nu suportă nici o
influenţă, nici o presiune care ar putea fi contrare obiectivelor pe care le are stabilite.
Se cere afirmată înlăturarea practicilor prin care auditorii interni sunt chemaţi să
elaboreze norme, proceduri, să organizeze sistemul de control intern al entităţii, activitatea
care-l face incompatibil. Auditotul intern nu va mai putea să emită o opinie independentă,
obiectivă asupra dispoziţiilor managementului dacă el însuşi este autorul.
În cadrul entităţii auditorul intern poate fi utilizat şi la alte activităţi care-i vor ştirbi
din obiectivitate, el fiind obligat să refuze orice sarcină care încalcă normele profesionale,
chiar dacă funcţia este ataşată la cel mai înalt nivel din direcţia generală.
Pornind de la aceste constatări şi realităţi definiţia auditului intern s-a realizat în mai
multe accepţiuni legate de evoluţia profesiei, chiar definiţia oficială, cuprinsă în toate normele
şi literatura de specialitate fiind criticată de unii, considerată prea restrictivă de alţii, ori
insuficient explicată de grupuri de profesionişti aplecaţi pe o cercetare şi o poziţionare cât mai
exactă a auditului intern.
Cu toate acestea există elemente care sunt acceptate de toţi şi care au contribuit la un
consens pe o definiţie acceptată formal.
Definiţia auditului intern în versiunea americană nu diferă aproape de loc de cea din
versiunea franceză, diferenţa fiind dată de traducerea termenului american – governance –
prin guvernarea sau conducerea întreprinderii.
Auditul intern ajută această organizaţie să îşi atingă obiectivele evaluând, printr-o
abordare sistemică şi metodică, procesele sale de management al riscurilor, de control, şi de
guvernare a întreprinderii, şi făcând propuneri pentru a le consolida eficacitatea.
În legislaţia romănească auditul intern este definit mai sintetic şi mai pragmatic, astfel:
5
De asemenea, tot prin legea română (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.75/1999
privind activitatea de audit financiar), se stabilesc şi principalele obiective ale auditului intern,
acestea fiind următoarele:
Am redat obiectivele auditului intern aşa cum se prezintă în lege din cauza faptului că
citindu-le se va înţelege că aplicarea lor în corelaţie cu definiţia ne dă aceeaşi imagine asupra
auditului intern din definiţiile internaţionale.
Domeniul de aplicare
Evoluţia auditului intern a impus abordarea acestuia din punctul de vedere al aplicării
sale efective, al metodologiilor, instrumentelor folosite şi rezultatelor obţinute.
Auditorul intern, care potrivit legii române trebuie să aibă calitatea de auditor
financiar, prin procedeele specifice examinează şi prezintă opinii referitoare la audituri
6
operaţionale, cum sunt auditul de regularitate sau conformitate şi de eficacitate, şi la cele
legate de management şi de strategie.
În practică există o legătură strânsă între auditorii financiari şi cei interni, auditorii
financiari deseori fiind interesaţi de toate funcţiile entităţii pentru că acestea contribuie la
generarea de influenţe în rezultatele entităţii şi în indicatorii înscrişi în situaţiile finaciare.
Există o părere conturată că cele două tipuri de audit – financiar (extern) şi intern –
sunt într-o acţiune complementară cu scopul de a reflecta o imagine fidelă a activităţii
entităţii.
Rolul auditului intern este stabilit de conducere şi obiectivele acestuia diferă faţă de
cele ale auditorului extern, care este numit pentru a raporta independent asupra situaţiilor
financiare. Obiectivele funcţiei de audit intern variază în funcţie de cerinţele conducerii.
Auditorul extern este preocupat în principal să stabilească dacă situaţiile financiare nu conţin
denaturări semnificative. Oricum, unele dintre mijloacele de realizare a obiectivelor
corespunzătoare sunt adesea similare şi de aceea anumite aspecte ale auditului intern pot fi
utile în determinarea naturii, duratei şi întinderii procedurilor de audit extern.
Ulterior fazei primitive s-au dezvoltat auditul de management şi cel de strategie care
au adus în practică stadiul cel mai nou al cercetării şi teoriei în domeniu.
7
- devenirea unui factor de îmbunătăţire a activităţii
1. - codul deontologic care asigură promovarea unei culturi a eticii în cadrul profesiei
de audit intern;
Dacă primele trei norme sunt obligatorii pentru cea de-a patra categorie trebuie să se
înţeleagă că şi acestea sunt acceptate ca o autoritate în materie, ele constituind sfaturi practice
pentru aplicarea Normelor în integralitatea lor.
Existenţa unui cod deontologic al auditului intern, semnat de auditorii interni şi anexat
Cartei de audit constituie dovada unui angajamnet de rigoare şi faptul că în entitate se pune
preţ pe integritate, într-un cadru caracterizat de onestitate.
Un cod deontologic cunoscut de toţi angajaţii unei entităţi sporeşte încrederea acestora
în obiectivitatea şi integritatea auditorilor interni, cu efect remarcabil asupra calităţii
rezultatelor auditului.
8
- principii fundamentale relevante şi pertinente pentru profesia şi practica auditului
intern
Activitatea de audit intern se exercită în cadrul entităţii de către persoane din interiorul
sau din exteriorul acesteia.
Auditorii interni trebuie să respecte o serie de principii fundamentale care stau la baza
desfăşurării activităţii de audit intern, principii pe care se întemeiază codul deontologic şi care
asigură că activitatea este conformă cu un set de criterii morale.
Principii fundamentale
Integritatea
Obiectivitatea
Confidenţialitatea
Competenţa
9
Reguli de conduită
1. Integritatea
Auditorii interni:
1.3. nu trebuie să ia parte, cu bună ştiinţă, în mod conştient, la nici o activitate ilegală
şi sau să se angajeze în acte dezonorante, care să discrediteze profesia de auditor intern sau
entitatea în care lucrează;
Se face menţiunea că noţiunea de dezonoare este legată de cultură, de epocă, de individ, de
etica organizaţiei şi de alţi factori.
2. Obiectivitatea
Auditorii interni:
2.1. nu trebuie să ia parte, să fie implicaţi sau să stabilească relaţii care ar putea
compromite sau risca să compromită caracterul imparţial al judecăţii lor sau care să afecteze o
evaluare obiectivă. Acest principiu este valabil, de asemenea, pentru activităţile sau relaţiile
de afaceri care ar putea intra în conflict cu interesele entităţii lor.
2.3. trebuie să comunice toate faptele materiale de care au cunoştinţă şi care, în cazul
în care nu ar fi comunicate, ar avea drept consecinţă inexactitatea raportului privind
activităţile examinate.
10
3. Confidenţialitatea
Auditorii interni:
4. Competenţa
Auditorii interni:
11