Vous êtes sur la page 1sur 6

Visul în Odiseea

Coravu Dorina
Filologie Clasică
anul I

În raport cu “Iliada”, care dezvoltă naraţiunea unor întâmplări desprinse din legenda războiului
troian, materia epică a “Odiseei” este mult mai vastă şi mai complexă.
Aristotel subliniază că “ subiectul Odiseei nu-i deloc lung. Un om rătăceşte printre străini ani
îndelungaţi, singur şi pândit de Poseidon. La el acasă treburile merg în aşa fel că peţitorii îi prăpădesc
avutul, iar feciorul îşi vede zilele ameninţate. Bătut de toate vânturile, ajunge la capăt , se lasă
recunoscut de câţiva credincioşi, cade asupra vrăjmaşilor, se mântuie şi pe ei îi nimiceşte1”.
Acţiunea epopeii începe cu mulţi ani după căderea Troiei. Poetul înfăţişează situaţia ce s-a creat în
Itaca, pământul natal al lui Ulise, unde Penelopa şi Telemah, soţia şi fiul acestuia, îşi aşteaptă cu
încredere neclintită soţul, respectiv tatăl. Începând cu cântul V, poetul părăseşte linia iniţial urmărită,
pentru a-şi îndrepta atenţia spre eroul principal al epopeii, Ulise (Odysseus), care se străduieşte de ani
de zile să se reîntoarcă acasă. Cântul V îl surprinde pe erou în insula Ogigia, unde-l reţine frumoasa
nimfă Calipso. Cânturile VI-XII conţin povestirea peripeţiilor prin care trece Ulise până ce izbuteşte să
debarce în Itaca. Materia epică a acestor cânturi este constituită, în majoritatea ei, din vechi poveşti
marinăreşti; în mod iscusit, poetul îl pune pe Ulise însuşi să istorisească aceste poveşti, prefăcându-le
în păţanii trăite de acesta şi de tovarăşii săi de drum. “Povestirile” lui Ulise, deşi în bună parte utopico-
fantastice, sunt caracteristice epocii marilor colonizări, care au început în Grecia, în secolul al VIII-lea
a.Chr. şi constituie un important indiciu pentru datarea epopeii. Ajuns în Itaca (cântul XIII), eroul îşi
domină nerăbdarea de a-şi regăsi familia şi pregăteşte răzbunarea împotriva celor care doreau să-i ia
averile şi soţia. Epopeea se încheie cu uciderea peţitorilor (“mnesterophonia”).
Astfel dispusă, materia epică a “Odiseei” tratează cu precădere situaţia din Grecia după
sfârşitul războiului troian – eveniment pe care poetul “Odiseei” nu-l scapă nici un moment din vedere;
prin unele episoade, amintiri, aluzii, poetul menţine o permanentă legătură cu materia epică a “Iliadei”
şi a ciclului troian. Cânturile cu aventurile marinăreşti ale lui Ulise, nucleul central al epopeii,
alcătuiesc o parte inedită, în jurul căreia au fost aşezate, în ordine cronologică şi sincronică, episoade
din viaţa lui Ulise şi a familiei sale. Aceste episoade, care nu se află intercalate în nucleul central,
alcătuiesc un cadru bine gândit şi judicios proporţionat pentru obţinerea unei arhitecturi literare cât mai
armonioase.
Rolul de frunte îl joacă, fără îndoială, eroul. În jurul lui Ulise se ţese întreaga structură narativă
a “Odiseei”. “Întoarcerea” (“Nostosul”) lui Ulise reprezintă amplificarea poetică genială a uneia dintre
multele “întoarceri” ale eroilor care au luptat sub zidurile Troiei. Ulise nu aparţinea iniţial
patrimoniului legendar grec. Această figură, care întruchipează în mod egal îndrăzneala, isteţimea
cugetului şi vitejia, integrată de rapsozi în “Iliada”, printre figurile marcante ale luptătorilor greci, era
însă cel mai indicat personaj pentru realizarea unei conexiuni între materia epică greacă şi elementele
străine ei.
Perioada scursă de la incedierea Troiei până la uciderea peţitorilor nu reprezintă altceva decât
un parcurs iniţiatic menit să-l fortifice pe Ulise, să-l consacre drept erou; misiunea acestuia este clară şi
asumată de personaj: întoarcerea în Itaca este sinonimă cu restabilirea ordinii perturbate, cu
reinstaurarea autorităţii.
Aventurile lui Odiseu se desfasoară departe de mările primitoare sau de oamenii civilizaţi. El va întâlni
populaţii sălbatice, mâncatoare de fructe (Lotofagii) şi de oameni (Ciclopii si Lestrigonii), monştrii
(Scylla si Charybda), zei capricioşi (Eol), zeiţe magice (Circe), nimfe perfide (Sirenele) sau geloase
1
Aristotel , Poetica, p.21
1
(Calypso); abia la o noapte distanţă de Ithaca va întâlni oameni, o populatie ospitalieră, feacienii cu
bunul lor rege Alcinou şi cu încântatoarea Nausica.
Rapsodul îl introduce pe cititor direct “in medias res”. Momentul de început îl reprezintă
al nouălea an al rătăcirii eroului de la plecarea din Troia. Poetul nu complică mult acţiunea, ci dezvoltă
motivul întoarcerii lui Ulise. Tensiunea creată de aşteptarea Penelopei dinamizează acţiunea, eroul fiind
într-o permanentă luptă cu timpul care îl presează, punându-l în pericol. Încercările prin care trece,
probele la care este supus, îl fortifică fizic şi psihic pe protagonist, făcându-l apt pentru a-şi reinstaura
şi consolida autoritatea ameninţată.
Având, aşadar, un caracter iniţiatic, parcursul lui Ulise poartă amprenta Moirei, (“Fatum”), a
destinului, a hazardului (“fortuna labilis”), dar şi a liberului arbitru (“liber arbiter”). Zeii decid
întoarcerea sa, Apollo îl determină să zăbovească la Alcinous; acest procedeu creează o atmosferă
asupra căreia planează mereu teama şi aşteptarea. Acolo unde forţa fizică sau mentală nu fac faţă,
intervin divinităţile. Totuşi, deşi aparent eroul acţionează conform deciziilor divine, de multe ori, are
posibilitatea de a alege. Dominat de o forţă stoică, de a suporta ceea ce i-au hărăzit nemuritorii,
perseverent în acţiunile sale, înfruntă toate vitregiile pentru a-şi vedea visul împlinit: întoarcerea în
Itaca. Chiar şi în finalul “Odiseei”, îi convinge pe olimpieni de faptul că, atunci când omul vrea să
atingă o ţintă cu orice preţ, nimeni nu i se poate împotrivi. Acest episod reliefează, deopotrivă, ideea că
oamenii au o contribuţie directă la relele care se abat asupra lor. Evenimentele sunt adeseori consecinţa
propriilor opţiuni. În “Odiseea” se conturează ideea că răspunzător de soarta muritorilor nu este un zeu
anume, ci o divinitate concepută colectiv, ce simbolizează totalitatea forţelor în grija cărora stă mersul
lumii.
Cum orice suferinţă purifică şi fortifică, tot astfel piedicile din calea protagonistului nu sunt
altceva decât trepte spre consolidarea statutului de “erou” şi apoi de “autoritate reinstaurată”. Ulise nu
este numai erou, ci şi om care suferă, e cuprins de deznădejde din cauza întâmplărilor care îl întârzie în
drumul său. El nu pregetă să plângă la necaz, dar are puterea să se redreseze şi găseşte în sine noi
resurse de energie morală. Stăpânirea de sine îl defineşte pe erou; acesta îndură totul şi găseşte puterea
de a ţine sub control situaţia ca şi în lupta din “Iliada”.
Tocmai de aceea, finalul “Odiseei” pecetluieşte reinstaurarea autorităţii lui Ulise, care îşi
recapătă astfel identitatea, se regăseşte pe sine în cadrul pe care îl abandonase temporar. Recunoaşterea
finală a eroului ca autoritate cu drepturi depline este gradată şi vizează următoarele etape: încercarea
credinţei celor pe care îi cunoaşte, prin diferite procedee, pentru a şti pe cine se poate baza; înţelegerea
cu Telemach pentru a-i ucide pe peţitori; pregătirea armelor; contactul cu peţitorii în calitate de
cerşetor; întrecerea cu arcul; uciderea peţitorilor. Acest climax, urmărit de Homer, confirmă stabilitatea
autorităţii care se reinstaurează treptat, firesc, sigur.
Răzbunarea prin pedepsirea peţitorilor, descrierea măcelului stau sub semnul spiritului de
dreptate. Practic, accentul nu cade pe comiterea unei crime colective, ci pe redobândirea unui drept
furat: eroul îşi recuperează identitatea, poziţia – atribute lezate de peţitori. Măcelul este o consecinţă a
comportamentului, a păcatelor peţitorilor. Astfel, Homer intenţionează să stingă impresia de cruzime.
Eroul nu este mândru de uciderea vinovaţilor, dar confirmă vina acestora: “Din mişelia lor muriră aşa
de crunt!” Peţitorii sunt sancţionaţi conform codului moral, deoarece au comis un “hybris”, încercând
să perturbe armonia iniţială. Pedeapsa nu este altceva decât o revenire la starea iniţială, catalogată drept
normalitate, şi are funcţie de “katharsis”, de purificare. Măcelul lui Ulise restabileşte echilibrul;
moartea peţitorilor semnifică uciderea răului şi renaşterea ulterioară a binelui. Etapele parcurse până
la reinstaurarea autorităţii în drept sunt: echilibru – hybris – dezechilibru - pedeapsă – echilibru. Se
revine practic la ordinea de început. Conform legilor universale, numai sancţionarea vinovatului,
eliminarea cauzei care a produs dezechilibrul pot restabili armonia, starea firească. Aceasta este
misiunea eroului, îndeplinită cu succes.
Ulise este, de fapt, nucleul în jurul căruia gravitează evenimentele. În mentalitatea antică,
spaţiul cetăţii apare organizat în jurul unui centru. Pe de o parte, el se opune, în calitatea sa de centru,
2
întregului spaţiu civic; pe de altă parte, el ordonează în jurul său acest spaţiu, fiecare poziţie particulară
definindu-se în funcţie şi în raport cu el. Structurat simetric în jurul unui centru, spaţiul politic, în loc să
constituie, ca în monarhiile orientale, o piramidă dominată de rege urmat, de sus în jos, de o ierarhie de
puteri, de prerogative şi de funcţii, se configurează după o schemă geometrizată de relaţii reversibile, a
căror ordonare se bazează pe echilibrul şi reciprocitatea între egali. Fixat în centru, “kratos”-ul scapă
însuşirii de către un individ pentru a deveni bunul comun al tuturor membrilor colectivităţii. Fiecare
conduce şi se supune sieşi şi celorlalţi totodată. După Anaximandru, dacă pământul rămâne nemişcat,
aceasta se datorează în mod exclusiv locului pe care el îl ocupă în cosmos. Situat în centrul universului,
la egală distanţă de toate punctele ce formează marginile lumii, nu există nici un motiv pentru ca el să
se deplaseze într-o direcţie sau alta. Acesta pare a fi şi statutul lui Ulise, puterea în faţa căreia
elementele malefice nu rezistă, iar cele benefice îşi reiau poziţia iniţială, astfel reinstaurându-se
armonia, echilibrul.
Eroii asemenea lui Ulise formează, în epoca clasică, o categorie religioasă destul de bine
definită ce se opune atât morţilor, cât şi zeilor. Spre deosebire de primii, eroul îşi păstrează în lumea de
dincolo propriul nume, chipul său unic; individualitatea sa se evidenţiază în masa anonimă a
defuncţilor (este binecunoscută, în acest sens, coborârea lui Ulise în Infern). Eroul se deosebeşte şi de
zei prin aceea că el apare în spiritul grecilor ca un om cândva viu care, consacrat prin moarte sau prin
sacrificii, a fost înălţat la un statut aproape divin. Individ “aparte”, excepţional, supraomenesc, eroul
trebuie să-şi asume şi condiţia umană (el e confruntat cu greutăţile, încercările grele şi limitele acestora;
trebuie să înfrunte suferinţele şi moartea). Ceea ce îl defineşte, chiar în cadrul destinului său uman, sunt
faptele pe care a îndrăznit şi a reuşit să le îndeplinească, sunt vitejiile sale. Fapta eroică, desigur,
condensează toate virtuţile şi pericolele acţiunii umane; ea reprezintă, oarecum, fapta în stadiul
exemplar, fapta care creează, inaugurează, iniţiază (eroul civilizator, inventator, eroul fondator de cetăţi
sau dinastii, eroul iniţiator); fapta care, în momentul decisiv, în condiţii critice, asigură izbânda în
bătălie, restabileşte ordinea ameninţată (uciderea peţitorilor de către Ulise); fapta prin care eroul,
depăşindu-şi limitele proprii şi ignorând toate interdicţiile obişnuite, transcede condiţia umană şi, la fel
ca un fluviu ce revine la izvoare, se alătură puterii divine (eroul profanator, coborârea în Infern,
înfrângerea morţii).
Plăcerea obţinută pe o cale a negativului este acompaniamentul afectiv al conştiinţei că viaţa nu
are valoare în sine, că ea trebuie trăită oricum şi cu orice preţ. În spatele acestui paradox, se ascunde
gândul că până şi suferinţa, ca în cazul lui Ulise, chiar moartea pot fi un prilej de bucurie, dacă ele
rămân singurele modalităţi de atestare a valorii vieţii şi preţul plătit pentru ca viaţa să poată fi trăită şi
să aibă sens.
Odiseea pare a nu avea nicio unitate de loc: Ulise trece sau stă în numeroase locuri mai mult
sau mai puţin îndepărtate de patria sa unde-l aşteaptă Penelopa, iar Telemah însuşi pentru a încerca să
afle veşti despre tatăl său, se duce în Peloponez, la Pylos şi la Sparta. Dar cu începere din cântul XIII,
când Ulise se întoarce în Itaca, apare şi unitatea de loc. În întreaga parte a doua a poemului, acţiunea nu
se deplasează decât între câmp şi oraş, între coliba lui Eumeos şi palatul lui Ulise.
Odiseea începe în momentul în care Ulise o părăseşte pe Calipso şi ajunge în ţara feacienilor, unde nu
va face decât un scurt popas înainte de a se întoarce direct în Itaca.
Spre deosebire de Iliada unde sunt conturate visuri războinice şi atitudini antirăzboinice de un înalt
umanism, visuri de înalţare şi de prăbuşire, în Odiseea este preamărit visul întoarcerii acasă, al
restabilirii ordinii şi al fericirii familiale. Epopeea dezvoltă şi visul marinarului aventurier rătăcit pe
mările occidentale, Ulise pare a fi strămoşul acestui marinar. De asemenea, este eroul poveştii populare
a întoarcerii soţului. Bărbatul este plecat într-o călătorie lungă, iar soţia îl aşteaptă credincioasă în tot
acest timp şi-l recunoaşte la întoarcere. Povestea e întâlnită în Ramayana şi la Scaldii scandinavi. Soţul
revine acasă, fie îmbătrânit, fie deghizat. Este recunoscut după trei semne distincte. Semnele sunt
variate de la o versiune la alta. Homer prezintă cele trei semne ale versiunii pe care o cunoscuse:
întinderea arcului, secretul construirii patului nupţial şi cicatricea ştiută doar de soţie. Acest semn, de
3
regulă, îşi are locul în ultimul plan al poveştii, datorită lui se întâmplă momentul mult aşteptat,
recunoaşterea definitvă a soţilor. Homer a folosit cele trei semne, însă le-a scimbat ordinea,
semnificaţia, diversificând şi împrejurările. De obicei poveştile populare, evenimentele se petrec în
serii de trei, repetiţia fiind cea care susţine curiozitatea. La Homer aceasta este suprimată. Doar semnul
patului nupţial e folosit pentru recunoaşterea dintre cei doi soţi în scena în care Penelopa, întinde o
cursă lui Ulise, poruncind Eurycleei să scoată patul nupţial din cameră. Ulise tresare, ştiind că acel pat
are un picior un trunchi de măslin ale cărui rădăcini sunt încă în pământ şi nu poate fi scos, decât în
cazul în care cineva ar fi retezat piciorul patului. Nu se poate abţine şi mărturiseşte soţiei, fapt care
confirmă definitiv identitatea lui Ulise ca fiind soţ al Penelopei. Pretendenţilor le demonsteează
identitatea întinzându-şi arcul pe care nimeni nu reuşise să-l întindă. Primul semn de recunoaştere este
cicatricea, semn pe care-l observă doar servitoarea Eurycleea în scena în care-i spală picioarele.
Această scenă ce reprezintă primul semn de ospitalitate faţă de un străin a fost la un pas de a răsturna
planul de răzbunare lui Ulise.
Soldatul iscusit şi autoritar din Iliada, în Odiseea este un proprietar de pamânt, un soţ iubitor şi
un tată bun pentru copilul lui. O dată împlinită misiunea de cuceritor al Troiei, gândul reîntoarcerii cât
mai repede la familie nu-i dă pace.
Odiseea e povestea a zece ani de întoarcere, e lupta împotriva capcanelor mării, împotriva
pretendenţilor la mâna Penelopei care-i devastaseră averea, căutând să-l ducă la ruină şi pe care-i
măcelăreşte ajutat de fiul său, Telemah. Odiseea e restabilirea fericirii familiale.
Pe de o parte este poemul marinarului menit să cunoască natura, să o înfrunte, un poem făcut din lupte
şi din visuri, un poem al acţiunii, pe de altă parte este poemul omului meditativ, reflexiv, inteligent,
practic, inventiv, înţelept. Principala armă a lui Ulise în lupta cu marea, cu destinul este curajul dublat
de o inteligenţă practică, activă capabilă de invenţie. Pe parcursul epopeii îl vedem fie cosaş, dulgher,
zidar şi mânuieşte securea, plugul, cârma cu aceeaşi îndemânare şi siguranţă precum arma. La toate
acestea se adaugă şi meşteşugul în făurirea fericirii familiale, patriarhale a supuşilor care-i sunt şi
prieteni, fericire reconstruită cu instrumentul “ inteligenţei sale fără cusur.”
Ulise întrupează lupta inteligenţei umane pentru organizarea fericirii oamenilor, într-o lume
plină de legi primejdioase. Marea este populată atât cu visurile şi speranţele lui, cât şi cu temerile lui.
Şi-o imaginează uneori cu minunile pe care omul le-ar putea inventa sau descoperi pe parcurs. Episodul
ce cuprinde aventura lui Ulise în ţara feacienilor, întâlnirea cu Naussica, livada, palatul lui Alcinous
relatează imagini artistice din aşa numita insuliţa “ vârstei de aur”. Pe această insulă, familia cu
obiceiurile ei e demnă de un paradis terestru: corabiile feacienilor sunt barci inteligente care duc
singure unde e nevoie.
Din punctul de vedere al intereselor Greciei, Iliada este orientată spre Răsărit, în timp ce Odiseea
priveşte spre Apus. Odiseea cuprinde un vast câmp de legături şi activităţi umane: structură socială şi
viaţă de familie, regalitate, aristrocaţi şi oameni de rând, ospeţe şi munci agricole, până şi păscutul
porcilor.
Unii cercetători cred că Odiseea este puternic influenţată de temele tradiţionale de mitologie din
Orientul Mijlociu. S-a încercat a se demonstra că sursa de inspiraţie a lui Homer a fost de fapt Epopeea
lui Ghilgamesh2. Un astfel de studiu pare, însă, forţat, contraargumentele derivând chiar din
argumente3. Diferenţa primordială între cele două epopei este că cea sumero-babiloniană relevă un
profund ataşament faţă de experienţa magico-religioasă, iar cea greacă reflectă mentalitatea unui popor
evoluat, cu un stravechi fond civilizator.

2
Hermann Wirth, Homer und Babylon, Freiburg, 1921
3
De exemplu, unul din argumentele lui Wirth a fost ca ambii eroi au primit o planta (Ghilgamesh de la Umnapishti, iar Odiseu de la Hermes);
contraargumentul ar fi aspectul diferit al plantelor (spinoasă a lui Ghilgamesh şi albă ca laptele a lui Odiseu), dar mai ales proprietătile diferite ale
acestora (Ghilgamesh urmărea dobândirea imortalitatii, iar Odiseu evitarea vrajilor Circei). Pentru detalii vezi studiul lui Aram Frenkian, L’epopée de
Ghilgamesh et les poèmes homeriques, în Studia et Acta Orientalia, V, 2, 1959, p. 89-105.
4
Într-un studiu aprofundat asupra problemei etimologice a Sirenelor s-a avansat ipoteza unei origini
tracice a acestor fiinte legendare4. S-a observat că în Macedonia exista echivalentul Zeirenes. Atributele
originare ale Sirenelor erau, mai degrabă, apropiate de cele ale Muzelor greceşti (frumuseţe, graţie).
Fiind, însă, importate de la barbari, ca urmare a expansiunii în Marea Egee şi în Marea Mediterană, au
fost asociate cu duhurile rele. Tendinţa orientalizantă a fost explicată prin infiltrarea unor astfel de
influenţe în lumea greacă în epoca posthomerică, încercându-se găsirea unei etimologii semite a
Sirenelor5, iar, prin extrapolare, a unei influenţe orientale asupra întregii epopei homerice.
Martin West a dezvăluit paralele importante între Epopeea lui Ghilgameş şi poemele homerice.
Ambii, Ulise şi Ghilgameş călătoresc în lumea morţilor. În timpul coborârii sale în Infern Ulise
urmează sfaturile şi recomandările date de Circe, fiica a zeului soare Helios, a cărui insulă este situată
la limitele lumii cunoscute. Asemenea lui Ulise, Ghilgameş găseşte o modalitate de a ajunge în lumea
morţilor graţie unui ajutor divin, merge printr-un tunel care trece pe sub munte Mashu, munte în spatele
căreia răsare soarele. West concluzionează, prin urmare, că similitudinile călătoriei lui Ulise şi
Ghilgameş sunt rezultatul influenţei Epopeii lui Ghilgames pe care l-a avut asupra compoziţiei
Odiseei.

4
I.I. Russu, Seirenes, în Studii Clasice, IV, 1962, p. 319-333.
5
Ibidem, p. 322.
5
Bibliografie

Aristotel, Poetica, traducere de Constantin Balmuş, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957


A. Bonnard, Civilizaţia greaca. vol I. De la Iliada la Parthenon, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei,Ed. Saeculum, Ed. Vestala, Bucureşti, 1999
Robert Flaceliere, Istoria literară a Greciei Antice, Ed. Univers, Bucureşti, 1970
M.I.Finley, Lumea lui Odiseu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
Aram Frenkian, L’epopée de Ghilgamesh et les poèmes homeriques, în Studia et Acta Orientalia, V, 2,
1959
M. Marinescu Himu şi A. Piatkowski, Istoria literaturii eline, Ed. Ştiinţifică,Bucureşti, 1972
Homer, Odiseea, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956
D. M. Pippidi, Introducere în Iliada. Locul Odiseei în epica greacă, în vol. Variaţii pe teme clasice,
Bucureşti, 1981
I.I. Russu, Seirenes, în Studii Clasice, IV, 1962
George Sorescu, Colocvii în grădina Hesperidelor, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2002
Jean-Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia Antică, Ed. Meridiane, 1955
Hermann Wirth, Homer und Babylon, Freiburg, 1921

Vous aimerez peut-être aussi