Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
PARTICULARITĂŢI FONETICE
1) În nordul Ardealului, în Maramureş şi în Moldova (vom numi această regiune „aria nordică”), a etimologic se
păstrează în cuvântul samă, în timp ce în sudul Ardealului şi în Ţara Românească (prin urmare, în „aria sudică”), a
evoluează la ea (seamă).
2) În aria nordică, dar şi în Banat, întâlnim consoanele africate dz şi ğ (în cuvinte precum dzâce, ğos), pe când,
în aria sudică, africatele au evoluat la consoanele fricative z şi j: zice, jos. De observat că, în nord, după africata dz se
păstrează î (dzâc), în timp ce, în sud, după dz întâlnim vocala i: dzic.
3) În aria nordică, se menţine î provenit din a nazal (a+n): câne, mâne, pâne etc.; în aria sudică, sub influenţa
formei de plural, apare diftongul îi: câine, mâine, pâine etc.
4) În aria nordică, diftongul ea se reduce la è: mè pentru mea, avè pentru avea, vedè pentru vedea ş.a.m.d.; în
sud, diftongul ea se păstrează: mea, avea, vedea ş.a.m.d.
5) În nord, întâlnim palatalizarea consoanelor oclusive labiale şi a consoanelor fricative labio-dentale: hier pentru
fier, va hi pentru va fi etc.; acest fenomen lipseşte din aria sudică.
6) Fenomenul definitoriu pentru nordul Ardealului, pentru Maramureş şi pentru Moldova este, în această
perioadă, rotacismul, fiind frecvente forme precum bunrătate, burătate (pentru bunătate), mânră (pentru mână), ura
(pentru una) ş.a.m.d. Evident că fenomenul este absent în sudul Ardealului şi în Ţara Românească, unde n se păstrează
neatins.
7) În Moldova, în Maramureş, în nordul Transilvaniei, dar şi în Banat, se păstrează n palatalizat (muiat): călcâń
(pentru călcâi), cuń (pentru cui), spuń (pentru spui), cuvinios (pentru cuvios) etc. În aria sudică, n palatalizat trece la i.
8) În aria nordică, se întâlneşte, în această perioadă, r vibrant (rrădăcină, urrăciunile), în timp ce, în sud, apare r
normal: rădăcină, urăciunile.
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE
1) În tipăriturile din Moldova, din Transilvania şi din Banat, este utilizată frecvent forma invariabilă a pentru
articolul posesiv-genitival. În textele din celelalte zone, întâlnim formele variabile ale articolului posesiv: al, a, ai, ale.
2) Multe substantive de genul feminin, care, astăzi, au pluralul în i, aveau, pe atunci, pluralul în e: talpe,
grădine, nunte. Mai rar, întâlnim şi situaţia inversă, de plural în i în loc de e: fieri (pentru fiare), pietri (pentru pietre)
etc. Aceleaşi substantive prezintă, în unele texte, forme de plural în i, iar în alte scrieri, forme de plural în e: bălţi/balte,
vieţi/viaţe ş.a.m.d. Pentru forma de plural mânu(le), în textele din sud, apare forma normală mâni – şi chiar forma mâini.
3) Acuzativul numelor de persoane apare fără prepoziţia pre ca morfem al acuzativului: mene nu mă trage inima
(pentru pe mine nu mă trage inima).
4) La indicativul mai mult ca perfect, alături de formele sintetice, apar şi forme analitice (perifrastice): au fost
lăsat, au fost poruncit, au fost început (pentru lăsaseră, porunciseră, începuseră).
5) Formele de indicativ imperfect pentru persoana a III-a plural fără u sunt generale: era pentru erau.
6) Formele de perfect simplu pentru persoanele I şi a II-a plural apar fără grupul ră: fum în loc de furăm, ţinum în
loc de ţinurăm etc.
7) La indicativul perfect compus persoana a III-a singular, întâlnim forma de auxiliar au în loc de a: au aprins
pentru a aprins.
8) Formele verbale iotacizate sunt generale: puiu (=pun), spuiu (=spun).
PARTICULARITĂŢI SINTACTICE
Traducerile religioase înregistrează o serie de construcţii străine limbii române, ca rezultat al imitării, de către
traducător, a originalelor slave sau maghiare. O altă explicaţie pentru sintaxa uneori nefirească ar fi lipsa unei tradiţii a
scrisului românesc. Iată cele mai importante particularităţi:
1) întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a III-a: se ştiţi că domnul elu e dzeul nostru;
2) lipsa pronumelui personal neaccentuat în construcţii precum: luară elu (în loc de îl luară pe el), dărui ţie (în loc
de îţi dăruiesc ţie);
3) aşezarea pronumelor reflexive după verbe, sub influenţa slavonă: să veselească-se (în loc de să se veselească),
plecă-se giurele (=se plecă junele);
4) aşezarea nefirească, în româneşte, a adjectivului pronominal demonstrativ după substantiv: pasă cătră oamenii
miei aceştia;
5) întrebuinţarea nefirească a pronumelui relativ în construcţii de tipul în cărora mână va veni aceste cărţi;
6) unele verbe care nu se pot folosi cu dativul sunt întâlnite totuşi în asemenea construcţii, ca în limba slavă: că-
şi era soţi; bătuşi ğoc lor; tocmi-se domnului în fii dzeului
7) ordinea cuvintelor imită ordinea din versiunea originală: Esaias prorokul tuturora au scris lassat.
Nici unul dintre aceste fenomene nu se întâlneşte în textele netraduse, a căror limbă este mult mai apropiată de
cea vorbită. Totuşi, urme ale influenţei slave întâlnim şi în textele netraduse: de exemplu, construcţia cu prepoziţia de, în
locul genitivului numelui, imitată după construcţia slavă cu ot: mănăstire de Bistriţa (în loc de mănăstirea Bistriţei),
mijloc de besearecă (în loc de mijlocul bisericii).
PARTICULARITĂŢI LEXICALE
De la început, trebuie arătat că lipsa unei tradiţii literare, ca şi contactul strâns cu slavona, au întârziat dezvoltarea
lexicului limbii române literare. Observăm sărăcia lexicală a textelor de început, de unde polisemantismul exagerat al unor
cuvinte. Traducătorii s-au văzut nevoiţi să efectueze împrumuturi lexicale din originalele slavone sau maghiare, cele mai
multe din aceste cuvinte întâlnindu-se în textele maramureşene. Amintim câteva elemente slave: besădui (=a vorbi),
dodei (=a supăra), gadină (=fiară, vită), grobnic (=giulgiu), hrăborie (=vitejie), iscodnic (=sol), mojdan (=măduvă),
pamente şi pamite (=pomenire, amintire), pravednic (=drept), săblaznă (=greşeală, sminteală), stepenă (=treaptă), upovăi
(=a nădăjdui), zăbleală (=fereastră) ş.a.m.d.
Dintre elementele maghiare, amintim: adămană (=camătă, lăcomie), aldui (=a binecuvânta), bănat (=necaz,
scârbă), băsău (=mânie, urgie), de biu (=din belşug), feleleat (=justificare, îndreptare), gilălui (=a urî), nemzet (=popor)
etc.
Traducerile religioase din secolul al XVI-lea conţin un număr destul de mare de elemente lexicale latine, care nu
s-au păstrat în limba literară: agru (=ogor, ţarină), auă (=strugure), căsătoriu (=om cu familie), cumândare (=jertfă),
cumpli (=a pierde, a da pieirii), cura (=a şterge, a ierta), despune (=a stăpâni), deşidera (=a dori, a pofti), deştinge (=a
coborî), a ferica (=a ferici, a face bine), înveşti (=a se îmbrăca), lucoare (=lumină), prepune (=a bănui), prevence (=a
birui, a învinge), temoare (=teamă, spaimă), urăciune (=urare, binecuvântare), viptu (=grâne, bucate).
Destul de puţine cuvinte sunt cunoscute şi astăzi dialectal: bezaconie (=nelegiuire), bolovan (=idol, chip cioplit),
dihanie (=duh, suflet), fămeie (=familie), greaţă (=greutate), limbă (=popor, neam străin), mişel (=sărac), silă (=putere)
etc.
Câteva cuvinte întâlnite numai în Maramureş şi în nordul Transilvaniei apar doar în textele rotacizante, deci nu se
întâlnesc în textele coresiene: adămană, a felelui etc.
Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte derivate cu sufixe, dintre care unele sunt cunoscute şi în
secolul al XVII-lea şi chiar mai târziu. Astăzi, însă, ele sunt neobişnuite:
-ame: mişelame (=sărăcime), voinicame (=oştire);
-ătate: bogătate (=bogăţie), meserătate (=mizerie);
-ciune: fericăciune (=fericire);
-eală: odihneală (=odihnă);
-esc: peliţesc (=trupesc);
-et: omenet (=mulţime de oameni, popor);
-ime: necurăţime (=necurăţie);
-inţă: întâinţă (=întâietate);
-nic: mezerernic (=milos);
-os: pănos (=acoperit de pene);
-ură: călcătură (=urmă).
În textele netraduse, formaţiunile cu sufixe sunt destul de rare.
III. PERIOADA 1640 – 1780
În istoria limbii române literare, perioada 1640-1780 are o importanţă aparte, în primul rând deoarece ea
consemnează consolidarea structurii şi a normelor acestei limbi, precum şi momentul primei sale unificări. Faţă de
perioada anterioară, în intervalul despre care discutăm, cultura scrisă cunoaşte o dezvoltare fără precedent. În Moldova şi
în Muntenia, se întemeiază tipografii în care se desfăşoară o bogată activitate; de aici se vor pune în circulaţie cărţi
religioase şi pravile, ce vor contribui la răspândirea limbii române literare şi la unificarea ei. În 1635, se reînfiinţase
tipografia din Ţara Românească, iar în 1641, se întemeiază prima tipografie din Moldova.
În această epocă, se dezvoltă şi învăţământul. În Moldova, iau fiinţă primele şcoli cu predare în limba latină, iar
domnitorul Vasile Lupu întemeiază, sub conducerea lui Sofronie Pociaţki, fostul rector al Academiei Ortodoxe din Kiev,
Colegiul de la Trei Ierarhi. Peste Milcov, din iniţiativa voievodului Şerban Cantacuzino, se pun bazele Academiei
domneşti, în chiliile mănăstirii Sfântul Sava din Bucureşti.
Pe lângă traduceri, încep să apară şi creaţii originale, mai ales în domeniul beletristic (Viiaţa lumii, de Miron
Costin; Istoria ieroglifică, de Dimitrie Cantemir) şi în istoriografie (letopiseţele moldoveneşti şi munteneşti).
Anii 1640-1780 consemnează şi primele opinii, primele preocupări teoretice pentru unele probleme ale limbii
literare (după cum vom vedea ceva mai departe).
PARTICULARITĂŢI FONETICE
Mai întâi, întâlnim o serie de fonetisme pe care le-am descoperit şi în perioada precedentă, având valoare de
normă:
1) vocala ă se menţine în forme precum lăcui sau rădica;
2) î iniţial se păstrează, în forme precum a îmbla, a împle;
3) diftongul ia pentru ie se întâlneşte destul de des: grăiaşte, învoiaşte;
4) î devine i în cuvinte precum ride, singe (dar se întâlnesc şi formele cu î: râde, sânge).
Pe lângă fonetismele arhaice, întâlnim o serie de forme noi, care se vor impune în limba literară de mai târziu: e >
i (a ceti > a citi; den > din); î > u (a îmbla > a umbla); ia > ie (boiar > boier).
La unii cărturari (precum Dosoftei, Ion Neculce), apar, în număr destul de mare, unele forme populare şi
regionale, care însă nu se vor generaliza: ea > è (avè, bătè); ia > ie (spăriet); vocala anterioară e trece, prin închidere, la i
(carele > careli, să venim > să vinim); ea şi i, după labiale, devin ă, a (mărg în loc de merg; margă în loc de meargă);
consoana f, palatalizată în stadiul h’, apare mai des în scrierile moldoveneşti (hiare, a hi); în prepoziţiile de şi pe,
caracterul dur al consoanei duce la trecerea lui e în seria mijlocie (dă, pă).
PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE
1) întâlnim unele forme vechi şi populare, comune tuturor textelor: pluralul în e la unele substantive de genul
feminin: izbânde; talpe; de asemenea, întâlnim substantive neutre terminate în –ure: lucrure; glasure;
2) vocativul masculin singular nearticulat se termină în e: oame;
3) numele proprii de persoane apar articulate: Cârnul; Cornescul;
4) dativ-genitivul apare cu articolul postpus: Brâncoveanului;
5) la pronumele relative, nehotărâte şi demonstrative, întâlnim encliza particulei -şi: cineşi; careşi; cevaşi;
acestaşi; uneori, această particulă se adaugă şi la adverbe: acoloşi; încăşi;
6) pronumele relativ care apare atât cu forma invariabilă, cât şi cu formele variabile după gen şi după număr în
toate textele literare: carele; carea; carii; căriia; forma de nominativ-acuzativ, invariabilă după gen şi după număr, devine
din ce în ce mai frecventă pe măsură ce ne apropiem de epoca modernă;
7) la indicativul prezent şi la conjunctivul prezent, formele iotacizate ale verbelor de conjugările a II-a, a III-a şi
a IV-a cu radicalul terminat în d, t, n şi, uneori, în r (precum a cere) sunt şi în această perioadă mult mai frecvente decât
formele refăcute: audz(u); să audză; să ceaie; deşchidz; deşchiz; piei; să prindză; puiu; scoţ; să vază; văz; vânz etc.;
8) imperfectul indicativului cunoaşte, în perioada 1640-1780, unele schimbări privind desinenţele de persoana I
singular şi persoana a III-a plural; astfel, la persoana I singular, apare şi se răspândeşte desinenţa analogică –m: mă
duceamu; eram; iernam; năşteam; scârbiiamu-mă; vream etc.; la persoana a III-a plural, formele vechi, etimologice, sunt
singurele întâlnite în toate textele, indiferent de varianta literară pe care o reprezintă (cu excepţia celor din Banat-
Hunedoara): să alegea; era; vedea etc.;
9) perfectul simplu îşi limitează aria de circulaţie, în limba vorbită, la Oltenia, Banat şi Crişana, în timp ce, în
limba scrisă, el se menţine şi în textele din celelalte regiuni, unde apare aproape exclusiv la persoana a III-a; la persoanele
I şi a II-a plural, normele epocii conţineau numai formele etimologice, fără –ră- analogic: văzum; prinset (=prinserăţi)
etc.; formele analogice, cu –ră- de la persoana a III-a plural, apar spre sfârşitul perioadei 1640-1780 în textele sudice,
unde perfectul simplu era des întrebuinţat, iar omonimia unor forme de perfect cu forme de prezent cerea diferenţiere;
10) pentru persoana a III-a singular şi plural a perfectului compus, norma epocii admitea numai formele cu
auxiliarul au: (el) s-au ales; (ei) s-au ales; (el) au făcut; (ei) au făcut; forma diferenţiată cu a la singular, impusă în
normele limbii literare moderne, este rară în texte, chiar în cele munteneşti; în Transilvania, alături de formele cu au, apar
forme cu o creat din au prin asimilare reciprocă: m-o niescutu; m-o prins;
11) mai mult ca perfectul sintetic îşi extinde, la persoana I singular, forma analogică în –m, creată încă din
secolul al XVI-lea şi atestată numai de documentele particulare de la sfârşitul secolului: avusesem; culesesem; mă
dusasăm; fusesem; poruncisăm; mai mult ca perfectul analitic, format din perfectul compus al verbului a fi şi participiul
trecut al verbului de conjugat, se întâlneşte foarte des în textele nordice (au fost dat; m-am fost dus; au fost făcut; au fost
spus) şi destul de rar în Ţara Românească;
12) viitorul prezintă, în epoca studiată, deosebiri faţă de perioada precedentă; astfel, la persoana a II-a singular,
forma vei câştigă din ce în ce mai mult teren în faţa formei veri: veri lăcui > vei lăcui; veri vedea > vei vedea; la persoana
a III-a singular, forma cu a apare sporadic, alături de forma generală cu va, în texte din Moldova şi din Transilvania: a
avè; s-a curăţî; i-a plăcè; n-a putea; în textele din Ţara Românească şi din sudul Transilvaniei, apar sporadic forme cu
auxiliarul o: o spune; s-o vedea; infinitivul lung apare deseori în locul celui scurt, în formele de viitor: or înnotarie; mi-oi
înmutarie; de asemenea, sunt destul de frecvente formele de viitor cu auxiliarul va urmat de conjunctiv: va să vie (=va
veni).
PARTICULARITĂŢI SINTACTICE
Faţă de perioada anterioară, înregistrăm modificări însemnate, chiar dacă unele fenomene sintactice de până la
1640 se păstrează. Deosebirile se limitează mai ales la apariţia frecventă a anumitor structuri şi a anumitor elemente de
relaţie sau la tendinţa de evitare a unor modele sintactice slavone şi de impunere a unor modele latineşti şi greceşti, pentru
a da limbii române strălucirea limbilor clasice, după cum gândeau cărturarii epocii (de pildă Dimitrie Cantemir). Cele mai
importante particularităţi sunt:
1) atributul substantival în cazul dativ (dativul adnominal) continuă să rămână normă în toate variantele literare:
Acestu Pătru vodă era…ficior Mircii-Vodă şi nepot de soră Mihnii-Vodă; zic să fie fost frate lui Neagoe-Vodă; domn
ţărâi Moldovei; tendinţa de înlocuire a dativului adnominal cu un atribut în cazul genitiv, constatată încă din secolul al
XVI-lea, se accentuează în această perioadă, în special în textele din Ţara Românească;
2) apoziţia acordată cu substantivul rămâne, şi pentru această perioadă, destul de frecventă (deşi cazurile când
este pusă numai în nominativ devin din ce în ce mai frecvente, pe măsură ce ne apropiem de anul 1780): cheltuiala lui
Şerban-Vodă, domnului muntenesc; jupâneasa lui…mergea la jupâneasa Stanca, cu mumă-sa băneasa Ilinca, sora
jupânesii Stancăi, mumei domnului;
3) în cazul complementului direct, ca normă generală, în toate variantele literare, se impune prepoziţia pre sau
varianta ei disimilată pe, în aproape toate cazurile în care se întrebuinţează şi astăzi: pre acesta să-l spânzure; sărută pe
om; eu voi odihni pre voi; te fericesc pre tine; pe un om sângur nu-l putem giudeca;
4) înregistrăm din ce în ce mai mult tendinţa de reluare şi de anticipare a complementelor direct şi indirect prin
formele atone ale pronumelui personal: m-au aflat pre mine; şi-l apucă pre dânsul; el ne învaţă pre noi; l-au trimis pre sol;
le împărţi lor avuţiia; le zise lor; să le dea lor bir;
5) în ceea ce priveşte sintaxa frazei, coordonarea prin juxtapunere câştigă teren în enumerări; pe de altă parte, mai
ales în cărţile populare, în cronici, în povestirile versificate, coordonarea copulativă devine mai frecventă prin deasa
întrebuinţare a lui şi (mai rar, a lui iar);
6) şi subordonarea cunoaşte unele deosebiri faţă de perioada anterioară; devin frecvente subiectivele cerute de
verbe impersonale şi de expresii verbale impersonale; în privinţa elementelor de relaţie, se observă dispariţia unor formaţii
ocazionale care se întâlnesc până în prima jumătate a secolului al XVII-lea (iuo pentru circumstanţiala de loc; mainte
daca, ainte de ce nu, ainte până nu pentru circumstanţiala de timp; săva(i) pentru circumstanţiala concesivă) şi apariţia, în
schimb, a altora noi: îndată ce; fiindcă; întrucât; chiar să etc.
PARTICULARITĂŢI LEXICALE
Lexicul are, în această perioadă, un caracter compozit; influenţele reflectate de lexicul moldovenesc şi muntenesc
sunt diverse: slavă veche (cireadă, dajde, dumbravă, gloabă, mârşav, prieteşug, soroc, teslar), latină (ficat, pepene, zeamă,
certa – cu sensul de „a pedepsi”), turcă (cioban, conac, divan, hain, haraci), (neo)greacă (aguridă, chivernisi, hrisov),
bulgară (doică, magherniţă), maghiară (beteag, bântui – cu sensul de „a persecuta”), rusă (balamut, mojic) etc. Se menţin
elemente lexicale vechi, dar în număr mai redus decât în perioada precedentă: bucin (=trâmbiţă), a cerşi (=a cere), chiar
(=clar), lucoare (=lumină), neştine (=cineva) ş.a.m.d. Sunt înlăturate multe slavonisme din textele româneşti din secolul
al XVI-lea, în schimb apărând un număr destul de mare de neologisme greceşti, latine şi turceşti.
În această perioadă, întâlnim o serie de elemente nordice în lexicul textelor din sud, principala cauză fiind tradiţia
scrisă locală. Alte cauze sunt preluarea unor texte nordice, mai ales moldoveneşti, în sud şi activitatea literară desfăşurată
de moldoveni şi de ardeleni în Ţara Românească. Elemente nordice întâlnim la cronicarii munteni, ca urmare a izvoarelor
moldoveneşti folosite de aceştia. În actele oficiale, termenii nordici pătrund în Ţara Românească aduşi de copiştii
voievozilor mutaţi din Moldova (se constată, desigur, şi fenomenul invers: termeni sudici se infiltrează în lexicul din
nord). Prin urmare, procesul de unificare a limbii literare, început în cel de-al XVI-lea veac, când cuvintele „călătoreau”
odată cu textele din care făceau parte, continuă, de-a lungul acestei perioade.
Lexicul scrierilor religioase este mai variat decât acela al scrierilor din secolul al XVI-lea, datorită întinsei culturi
a traducătorilor (precum Simeon Ştefan sau Antim Ivireanul). În scrierile laice, întâlnim, de asemenea, un lexic variat şi
mai bogat decât în cele cu caracter religios. Un reformator al lexicului românesc literar va fi Dimitrie Cantemir; glosarul
(„scara”) de la Istoria ieroglifică introduce aproximativ două sute de cuvinte noi. Procesul de modernizare a lexicului
românesc se va încheia către sfârşitul secolului al XIX-lea.
MONUMENTELE LIMBII ROMÂNE LITERARE DIN PERIOADA 1640-1780
Coresi
Întru una de sămbăte adunară-se ucenicii a frânge pâine. Pavel grăi cătr-înşii: vreare-ş să es de
demâneaţă, să tinz cuvânt până în miază-noapte. Era lumânări multe în gorniţă, unde eram adunaţi. Ce
şedea un june în nume Evtih lângă ocnă, somnoros cu somnu adâncat, grăia Pavel de multe: plecă-se de
somn şi căzu de la al treilea acoperământ jos, şi-l luară el mort. Deştinse Pavel, căzu spr-insul şi-l
cuprinse el, zise: nu voroviţi, că sufletul lui întru el iaste. Aşezară-se şi frâmse pâine şi-i îmbucă, până la
destul, besedui până la zori. Aşa eşi, aduse feciorul viu şi mângâiară-se nu puţin.
Biblia de la Bucureşti
Iară într-una de sâmbete, adunaţi fiind ucenicii a frânge pâinea, Pavel să priciia cu ei, vrând să
iasă a doua zi, şi îndelungă cuvântul până la amiază-noapte. Şi era făclii câteva în foişorul unde era
adunaţi. Iară şăzând oarecarele tinerel, pre nume Evtih, la fereastră, împreunându-se cu adânc somn,
povestind lui Pavel în multă vreame, biruindu-se de somn, căzu den a treia straşină jos şi să râdică mort.
Şi pogorându-se Pavel, căzu preste el şi îmbrăţeşându-l zise: „Nu vă turburaţi, pentru că sufletul lui întru
el iaste”. Şi suindu-se şi frângând pâinea şi gustând şi oarecâte vorovind până la zio, aşa au ieşit. Şi
aduseră pre copil viu şi s-au mângâiat nu puţin.
DIMITRIE CANTEMIR
Cea mai complexă personalitate din istoria literaturii române vechi, Dimitrie Cantemir, prin vasta
şi remarcabila sa operă ştiinţifică şi literară, se plasează cu mult deasupra cărturarilor vremii.
Personalitate de factură enciclopedică, Dimitrie Cantemir se manifestă în cele mai variate domenii –
istorie, filozofie, literatură, geografie, muzică, arhitectură, matematică –, fiind în acelaşi timp un
neobişnuit poliglot. Lucrările sale, cele mai multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în
domeniul ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare.
Prin scrierile sale în limba română – Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul
sufletului cu trupul, Istoria ieroglifică şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor –, Dimitrie
Cantemir contribuie substanţial la dezvoltarea limbii noastre literare, în special în domeniul vocabularului
(introduce, în lexicul românesc, un număr foarte mare de cuvinte împrumutate din diferite limbi) şi al
sintaxei (încearcă să realizeze o modalitate de exprimare în scris deosebită de tot ce se făcuse până la el).
Intenţiile sale sunt explicate în cea de-a doua prefaţă de la Istoria ieroglifică: „Vii şti, iubitule, că nu
pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint, sacra acii am suppus; ce pentru ca de
împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi, lovind vreare-aş, ca aşea a le înţălege şi în di[a]lectul
strein să să deprindză. Că aşea unul după altul nepărăsind urmând, spre cele mai adânci învăţături prin
hirişă limba a noastră a purcede, a să îndrăzni cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea
ellinească întâi îndemănându-să cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiare şi a cuvintelor
însămănare, şi-au agonisit […]; într-acesta chip spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte
dându-te a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie ellinizeşte, şi în ellinie moldoveniseşte.
Însă cu atâta îndestulit să nu fii, foarte bine cunoscând pre Dumnădzău, a toate darurile deplin dăruitoriul,
amândoi noi a-l ruga rămâne ca toată învăţătura loghicăi pre limba noastră în curând să videm carea
învoind puternicul, în curând de la noi o nedejduiaşte”.
Această scară la care se referă Cantemir (intitulată Scara a numerelor şi a cuvintelor streine
tâlcuitoare şi aşezată la începutul Istoriei ieroglifice) este primul dicţionar românesc, explicând termenii
noi. Iată câteva cuvinte, aşa cum apar ele lămurite în Scară:
Activitas lăt. Făcătoriia, lucrarea lucrului
Agona el. Lupta carea face trupul cu sufletul în ceasul morţii
Alaiu turc. Petrecanie, tocmală de oaste, şicuire
Alhimista arăp. Cela ce se sileşte a face din aramă aur, cela ce ştie a preface
formele materii[i]
Antidot el. Leac împotriva boalei ce să dă
Armistiţie lăt. Vreme pusă, în carea, de războiu sau de pace, solii şi mijlocitorii
să aleagă
Atomuri el. Lucrul carele într-alt chip sau parte nu să mai poate despărţi,
despica, tăia; netăiat
Cabala evr. Învăţătură disidemonească, cu carea evreii Sfânta Scriptură
după voe tâlcuesc
Chentru el. Ţinta, punctul carile iaste tocma în mijlocul lucrului rătund.
Dialog el. Voroavă carea iaste tocmită cu întrebare şi răspundere.
Ermafroditis el. Cel ce iaste şi bărbat şi femeie, sau îmblă în pofta a doaă părţi
Ironic el. Cuvânt cu carele lăudăm pe cel de hulă şi hulim pe cel de
lăudat, în şagă
Materie lăt. Orice supt formă s-ar suppune, precum materia lumânării iaste
ceara, săul.
Parola ital. Cuvânt, cuvânt dat, stătătoriu, neîntors.
Reţeta ital. Izvozel de leacuri, carile trimet doftorii la spiţeri să facă
asupra boalei
După cum se observă, cuvintele sunt împrumutate în primul rând din limba greacă, iar apoi din
limba latină.