Vous êtes sur la page 1sur 49

Noţiunea de bun incorporal în dreptul

civil român
Prof. univ. dr. VALERIU STOICA

Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

LE CONCEPT DE BIEN INCORPOREL DANS LE DROIT CIVIL ROUMAIN


RESUME
Les biens incorporels representent une espece de biens, de sorte que l’espece ne
peut pas etre comprise sans genre. Par consequent, la delimitation du concept de
bien est indispensable pour comprendre le concept de bien incorporel. En outre,
parce que le concept de bien lui-meme est l’espece d’un genre plus large,
respectivement du concept de chose, il est utile d’expliquer sa signification.
Au sens juridique, la chose est tout element materiel (corporel) ou immateriel
(incorporel) de la realite objective qui a une configuration propre, stable et
autonome; le bien est la chose corporelle ou incorporelle qui acquiert une valeur
economique par appropriation, c’est-a-dire dans la mesure ou elle represente
l’objet du droit de propriete ou d’un autre droit reel; le bien incorporel represente
une chose incorporelle qui acquiert une valeur economique par appropriation, sur
la base de l’autorisation de la loi et de la fixation sur un support materiel.
A partir de ces definitions, les biens incorporels et les droits reels constitues en leur
faveur peuvent etre inventories. Il y a trois categories de biens incorporels: les
droits patrimoniaux (le droit de propriete, dans la forme typique ou atypique; le
droit d’usufruit et le droit de superficie; le droit de nue-propriete correspondant a
l’un de ces demembrements), l’ensemble de la succession comme universalite
juridique et les universalites de fait, ainsi que la creation intellectuelle, tous ceux
s’ils sont appropries. Cette appropriation au sens general se fait par le mecanisme
juridique du droit de propriete, dans la forme typique ou atypique, du droit
d’usufruit et du droit de nue-propriete y correspondant ou du droit d’hypotheque.
L’interet pratique du concept de bien incorporel resume au moins trois aspects: en
tout premier lieu, comme resultat de l’appropriation, les biens incorporels sont
l’objet de certains droits reels, dont la valeur augmente l’actif des patrimoines des
personnes physiques et morales de maniere significative et qui, de cette facon,
enrichissent la societe; ensuite, la securite des rapports de nature obligationnelle a
augmente suite l’augmentation des actifs patrimoniaux des debiteurs par les droit
reels ayant comme objet les biens incorporels ou suite la possibilite des debiteurs
de garantir non seulement avec les elements patrimoniaux consideres
individuellement, mais aussi avec des universalites juridiques ou de fait; enfin,
l’absence de la possession comme etat de fait a impose la recherche et l’elaboration
de certaines techniques juridiques adequates pouvant proteger tant les titulaires
des droits constitues sur ces biens incorporels, et leur creanciers qui ont des
garanties reelles constituees sur les droits respectifs. L’Archive Electronique de
Suretes Reelles Mobilieres est une institution qui reunit de pareilles techniques
juridiques et qui a prouve son efficacite et viabilite.
Mots-cles: chose; appropriation; bien; bien incorporel; droits patrimoniaux; droits
reels; l’ensemble de la succession; l’universalite de fait; creation intellectuelle;
L’Archive Electronique de Suretes Reelles Mobilieres.

CONCEPT OF INTANGIBLE ASSET IN THE ROMANIAN CIVIL LAW


ABSTRACT
Intangible assets are a species of assets, so that the species may not be understood
without the gender. Consequently, the delimitation of the concept of asset is
indispensable for the understanding of the concept of intangible asset. Moreover,
as the concept of asset itself is the species of a larger gender, respectively, of the
concept of good, it is useful to clarify its meaning.
In the legal sense, good means any material (tangible) or non-material (intangible)
asset of the objective realty and which has its own stable and autonomous
configuration; the asset is the tangible or intangible good that acquires economic
value due to appropriation, namely, insofar as it is subject to the ownership right or
of another real right; the intangible assert is an intangible good that acquires
economic value due to appropriation, based on the authorization of law and on its
establishment on a material support.
On the basis of these definitions, an inventory may be made for the intangible
assets and the real rights established in their favor. There are three categories of
intangible assets: the property rights (the ownership right, in a typical or non-typical
form; the right of usufruct and the surface right; the bare ownership right
corresponding to one of these dismemberments), the succession as a whole as a
legal universality and the universalities of fact, as well as the intellectual creation, all
these if only they are appropriated. This appropriation, more generally, is made by
the legal mechanism of the ownership right, in a typical or non-typical form, of the
right of usufruct and of the bare ownership right corresponding to it or to the
mortgage right.
The practical interest of the concept of intangible asset summarizes at least three
aspects: first, as a result of its appropriation, the intangible assets are subject to
certain real rights, whose value increases the asset of the estates substantially held
by natural persons and legal entities and which, in this manner, enrich the society;
then, the safety of obligations related relationships grew as a result of the increase
of property assets of debtors by the real rights covered by intangible assets or as a
result of the debtors’ possibility of guaranteeing not only against property items
considered individually, but also against legal or factual universalities; finally, the
absence of the possession as a state of affairs required the research and the
development of certain adequate legal techniques which should protect both the
holders of the rights established over these intangible assets, and their creditors
holding collaterals established over the respective rights. The Electronic Archive for
Security Interests in Movable Property is an institution that gathers such legal
techniques and that proved its efficiency and viability.
property rights; real rights; succession as a whole; factual universality; intellectual
creation; Electronic Archive for Security Interests in Movable Property.

I. Introducere

Trei precizări cu caracter introductiv sunt utile.

Mai întâi, cum rezultă chiar din titlul acestui articol, noţiunea de bun incorporal este
abordată din perspectiva dreptului civil român, aşadar, fără incursiuni în dreptul
străin şi, cu atât mai puţin, în dreptul comparat1. Nu va fi avută în vedere nici
accepţia specială a noţiunii de bun conturată în dreptul european al drepturilor
omului prin jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg2.

Însăşi logica cercetării impune o asemenea autolimitare. Cunoaşterea raţională,


deci şi cunoaşterea juridică, elaborează noţiuni şi concepte, adică structuri logice,
prin limitări şi delimitări. Tensiunea dintre caracterul finit al noţiunilor şi
conceptelor, pe de o parte, şi caracterul infinit al obiectului cunoaşterii raţionale, pe
de altă parte, este atât semnul slăbiciunii intrinsece acestei forme de cunoaştere,
cât şi sursa de credinţă şi de curaj care nutreşte aventura fără sfârşit a cercetării cu
instrumente logice. Această primă tensiune este dublată de aceea dintre dreptul
obiectiv - ca sistem de norme, construit el însuşi din elemente logice - şi ştiinţele
juridice, care studiază atât dreptul obiectiv, cât şi modalităţile prin care normele
sale modelează şi remodelează raporturile sociale reglementate, în primul rând
comportamentele subiectelor de drept din aceste raporturi. Aşadar, o nouă
tensiune, poate cea mai intensă, se dezvoltă între normele dreptului obiectiv şi
raporturile sociale pe care acesta le reglementează. Rezultă din cele de mai sus că
dreptul obiectiv nu este doar o simplă formă de oglindire a realităţii sociale, ci mult
mai mult, un instrument de identificare a valorilor care întemeiază ordinea
comunităţii, de apărare a acestor valori prin norme adecvate şi de modelare şi
remodelare a raporturilor sociale în funcţie de aceste valori. Utilizând logica
generală, dreptul şi ştiinţele juridice se construiesc mai ales pe temeiul logicii
deontice3. Astfel înţeles, dreptul este o creaţie culturală, iar cultura nu este mai
puţin reală decât natura. Cultura şi natura sunt laturi complementare ale realităţii
îmbogăţite de om, iar raporturile dintre ele nu sunt doar unele de oglindire, ci şi de
influenţare reciprocă.

În al doilea rând, noţiunile şi conceptele logice sunt desemnate prin cuvinte sau
prin sintagme. Limba este prima creaţie culturală a omului, iar cuvintele care o
compun sunt primele forme de contract. Înţelesurile cuvintelor, prin raportare la o
anumită realitate, nu sunt decât convenţii încheiate la nivelul unei comunităţi mai
mici sau mai mari, fără de care nu ar fi fost posibile organizarea acelei comunităţi,
comunicarea dintre membrii ei şi acţiunile comune. Dar aceste convenţii, care sunt
cuvintele din limba comună, păstrează întotdeauna o doză de ambiguitate, tocmai
pentru că "părţile" între care se realizează acordul sunt fluide, imprecise, se lărgesc
sau se restrâng ca o armonică, în funcţie de împrejurări. Ca urmare, uneori fiecare
cuvânt are mai multe sensuri sau chiar desemnează realităţi diferite (omonimie),
alteori mai multe cuvinte au acelaşi sens (sinonimie). Între limba comună şi
limbajele specializate, inclusiv limbajul juridic, există întotdeauna o corespondenţă,
dar şi o delimitare. Prin delimitare, limbajele specializate încearcă să reducă
ambiguitatea şi echivocul, să fixeze sensuri cât mai precise pentru fiecare noţiune
sau concept şi să faciliteze astfel comunicarea între utilizatorii fiecărui limbaj
specializat. Totuşi, aceşti utilizatori sunt diferiţi prin experienţa lor cognitivă
personală, astfel încât, nu de puţine ori, aceeaşi noţiune este percepută diferit. Mai
mult, când unii dintre utilizatori încearcă să aprofundeze sau chiar să schimbe
sensul unor noţiuni, concepte sau teorii, apar controversele şi polemicile care
renasc ambiguitatea şi echivocul termenilor. Există întotdeauna un decalaj
temporar între momentul în care se propun aceste mutaţii conceptuale şi
momentul în care ele sunt asimilate la nivelul unei comunităţi ştiinţifice, dacă o
asemenea asimilare se produce vreodată. Ştiinţa dreptului civil nu este scutită de
astfel de dificultăţi conceptuale şi terminologice şi nu este deloc întâmplător că nu
numai în monografii şi tratate, ci şi în cursuri universitare există înţelegeri diferite
ale unor noţiuni fundamentale. Este şi cazul noţiunilor de lucru, lucru corporal şi
lucru necorporal, bun, bun corporal şi bun incorporal. Iată de ce se justifică
întotdeauna încercarea de a aduce la un numitor comun mai întâi comunitatea
academică, iar apoi comunitatea mai largă a utilizatorilor aceluiaşi limbaj
specializat. Oricât de temerară ar fi această încercare, când este vorba de limbajul
juridic, ea este cu atât mai necesară, întrucât, dincolo de implicaţiile teoretice, există
imperativul practic al aplicării unitare a dreptului, care nu se poate realiza fără
unitatea înţelesului termenilor juridici.

Chiar limitată la perspectiva dreptului civil român, noţiunea de bun incorporal


presupune câteva referiri de ordin istoric la dreptul roman şi la dreptul francez,
adică la rădăcinile acestei ramuri de drept naţional, precum şi la Codul civil român
din 1864 (II).

În al treilea rând, bunurile incorporale sunt o specie de bunuri, astfel încât specia
nu poate fi înţeleasă fără gen. Cum bine se ştie, orice definiţie este construită din
două elemente logice: genul proxim şi diferenţa specifică. Dacă genul este confuz,
nici diferenţa specifică nu poate fi clară. Ca urmare, delimitarea noţiunii de bun este
indispensabilă pentru înţelegerea noţiunii de bun incorporal. În plus, pentru că
însăşi noţiunea de bun este specia unui gen mai larg, respectiv al noţiunii de lucru,
este utilă desluşirea înţelesului acesteia (III).

Plecând de la aceste premise, se poate contura mai clar înţelesul noţiunii de bun
incorporal, cu referire la câteva categorii de bunuri incorporale, prin raportare la
prevederile Codului civil în vigoare (IV), şi se pot formula câteva concluzii (V).

II. Scurtă privire istorică asupra noţiunii de bun incorporal

1. INSTITUŢIUNILE LUI GAIUS. Oraşul Verona, unul dintre cele mai vizitate locuri din
nordul Italiei, este un punct de atracţie pentru turiştii care doresc să vadă scena
reală pe care s-a petrecut drama îndrăgostiţilor din celebra piesă a lui Shakespeare,
"Romeo şi Julieta" (mai ales grădina Capuleţilor şi balconul de sub care Romeo a
rostit în versuri sublime declaraţia sa de dragoste şi din care Julieta i-a răspuns în
versuri nu mai puţin înflăcărate), sau pentru turiştii care, în vara fiecărui an,
participă la festivalul de operă în aer liber. Pentru jurişti, Verona prezintă însă un
interes special, întrucât la începutul secolului al XIX-lea a fost descoperit în acest
oraş Codex Veronensis, de către un neobosit cercetător, Barthold Georg Niebuhr.

Este vorba de un palimpsest, adică de un papirus pe care s-au făcut scrieri


succesive. Ultima scriere, din secolul al VIII-lea, conţinea Pastorala lui Eusebius
Hieronymus din Apus. Sub această scriere a fost descoperită o alta, din secolul al
VII-lea, care conţinea Pastorala lui Ghenadie din Răsărit. În sfârşit, sub aceasta a
fost descoperit un text, datând din secolul al V-lea, care s-a dovedit a fi varianta
autonomă (adică alta decât cea preluată în Instituţiunile lui Iustinian) cea mai amplă
a Instituţiunilor lui Gaius dintre toate cele descoperite până în prezent 4.

Cum bine se ştie, Instituţiunile lui Gaius constituie un manual de drept, al cărui
original nu s-a păstrat, dar care a circulat în transcrieri succesive câteva secole, mai
ales în perioada care a trecut de la elaborarea acestuia, în secolul al II-lea, şi până la
preluarea integrală, într-o formă aproape identică, la începutul secolului al VI-lea, în
Instituţiunile lui Iustinian (Iustiniani Institutiones), în Corpus Iuris Civilis 5, dar chiar şi
după această codificare. Desigur, fiind vorba de un manual, Instituţiunile lui Gaius
nu au ca principală calitate originalitatea. Ele fac însă dovada că Gaius a avut un
geniu al sintezei şi o vocaţie pedagogică excepţională. Chiar dacă nu a fost un
jurisconsult, în sensul pe care romanii îl dădeau acestei noţiuni 6, ci un profesor de
drept, dar unul cu har, el a reuşit să ofere imaginea cea mai clară şi cea mai
coerentă a dreptului privat roman din perioada clasică.

Structurarea tripartită a codificărilor moderne (Codul civil prusac, Codul civil francez
şi Codul civil austriac) în funcţie de persoane, bunuri şi obligaţii este preluată de la
Gaius, iar expunerea dreptului civil în cursuri universitare şi în tratate urmează
până astăzi aceeaşi structură7. Continuitatea acestui mod de structurare a dreptului
civil se explică în primul rând prin reflectarea adecvată a celor trei dimensiuni
esenţiale şi complementare ale omului, exprimate în verbele a fi, a avea şi a face 8.
Prin surprinderea acestor trei dimensiuni, dreptul privat roman şi succesorul său,
dreptul civil modern, oferă imaginea unităţii ontologice a fiinţei umane. Forţa
ideilor, noţiunilor şi conceptelor juridice care au acreditat această structurare a
dreptului privat de-a lungul a două milenii explică, în bună măsură, eşecul
ideologiilor care au încercat să rupă unitatea triadei ontologice a fiinţei umane.

Prima ediţie modernă a textului descoperit de Niebuhr a fost realizată de către


Johann Friedrich Ludwig Goschen.

Instituţiunile lui Gaius au fost traduse în limba română de către marele latinist
Aurel N. Popescu şi publicate într-o ediţie admirabilă9, iar Instituţiunile lui Iustinian
au fost traduse în limba română de către prestigiosul romanist Vladimir Hanga 10.

Atât în Instituţiunile lui Gaius, cât şi în cele ale lui Iustinian se regăseşte textul care
stă la baza clasificării lucrurilor în corporale (res corporales) şi necorporale (res
incorporales), căreia îi corespunde clasificarea bunurilor în bunuri corporale şi
bunuri incorporale.

Potrivit acestui text: "Corporales haec sunt, quae sui natura tangi possunt: veluti
fundus homo vestis aurum argentum et denique aliae res innumerabilis.
Incorporales autem sunt, quae tangi non possunt, qualia sunt ea, quae in iure
consistunt: sicut haereditas, usus fructus, obligationes"11.

Rezultă din acest text că romanii, în epoca clasică, nu reduceau noţiunea de lucru la
lucrurile corporale, ci aveau reprezentarea clară că în sfera acestei noţiuni intră şi
lucrurile necorporale. Cum s-a observat, Gaius nu este autorul acestei clasificări, ea
fiind deja uzuală în dreptul roman clasic12. De altfel, fiind un manual, Instituţiunile
lui Gaius cuprind în mod firesc tocmai fundamentele dreptului roman privat din
perioada clasică, adică ceea ce era acceptat ca fiind expresia sintetică a acestuia. În
plus, nici măcar dreptul roman nu a creat această clasificare, ci ea a fost
împrumutată din filosofia greacă şi din cea romană13.

Distincţia făcută de Gaius era utilă în dreptul roman clasic, întrucât bunurile
corporale se transmiteau prin alte moduri de transmitere decât bunurile
incorporale14.

2. DOCTRINA ÎNTEMEIATĂ PE CLASIFICAREA LUI GAIUS. Pornind de la acest text din


Instituţiunile lui Gaius, atât în Codul civil francez, cât şi în Codul civil de la 1864 s-a
păstrat distincţia dintre bunurile corporale şi bunurile incorporale, dar nu ca o
clasificare explicită şi principală, ci ca una implicită şi subordonată clasificării
bunurilor în mobile şi imobile, cu precizarea că dreptul de proprietate nu a fost
inclus în sfera bunurilor incorporale, ci în sfera bunurilor corporale 15.

Cei mai mulţi romanişti16 şi civilişti17, urmându-l pe Gaius, au făcut distincţie între
lucrurile corporale (res corporales) şi cele necorporale (res incorporales) şi, chiar
dacă unii dintre ei au criticat această clasificare, au preluat cele două definiţii date
de acesta: lucrurile corporale sunt cele care, prin natura lor, se pot atinge sau, într-o
formulare mai generală, care pot fi percepute prin simţurile omului, iar lucrurile
necorporale sunt cele care nu se pot atinge, respectiv nu pot fi percepute prin
simţuri, şi care constau în drepturi patrimoniale, cu excepţia dreptului de
proprietate.

Două adaptări au fost făcute de-a lungul timpului. Pe de o parte, această distincţie a
fost simplificată, precizându-se că lucrurile corporale sunt obiectele care au o
existenţă materială, în timp ce lucrurile necorporale sunt imateriale. Pe de altă
parte, distincţia a fost rafinată, întrucât ştiinţa modernă a descoperit mereu noi
forme ale materiei, multe dintre acestea nemaiputând fi percepute direct prin
simţuri, ci numai indirect, cu ajutorul unor aparate, instrumente şi tehnologii
sofisticate18; dar, fiind vorba de forme ale materiei, iar nu de elemente imateriale,
intelectuale, acestea rămân în continuare în sfera lucrurilor corporale, neputând fi
incluse în sfera lucrurilor necorporale, chiar dacă nu mai cad direct sub simţurile
noastre.

Apoi, tot pe temeiul acestui text al lui Gaius, mai toţi romaniştii 19 şi civiliştii20 au
considerat că lucrurile necorporale sunt drepturile patrimoniale, respectiv toate
drepturile reale, cu excepţia dreptului de proprietate, şi drepturile de creanţă. Într-
adevăr, drepturile sunt elemente pur intelectuale, iar nu materiale, altfel spus, nu
au corp. Cât priveşte dreptul de proprietate, s-a apreciat că el se confundă cu lucrul
asupra căruia poartă, astfel încât intră în sfera lucrurilor corporale.

Această ultimă idee a condus la conturarea noţiunii de bun corporal, ca lucru care
formează obiectul dreptului de proprietate, altfel spus, ca lucru corporal apropriat.
Totuşi, raţionamentul explicit sau implicit al transformării lucrurilor corporale în
bunuri, adică al ridicării lor din ordinea naturală în ordinea juridică, nu a mai fost
aplicat în legătură cu lucrurile incorporale, respectiv în legătură cu celelalte drepturi
reale şi cu drepturile de creanţă, pentru simplul motiv că acestea erau chiar
elemente ale ordinii juridice, iar nu ale ordinii naturale. Totuşi, aceste elemente pur
intelectuale au fost privite ca bunuri incorporale, deci tot ca bunuri, dar nu ca o
consecinţă a aproprierii, ci în funcţie de utilitatea lor.

S-a construit astfel noţiunea generală de bun, în conţinutul logic al căreia au fost
incluse două trăsături: utilitatea, pe de o parte, şi caracterul apropriabil, pe de altă
parte. Dar, dacă prima trăsătură, respectiv utilitatea, era comună pentru toate
lucrurile care intrau în sfera noţiunii de bun, a doua trăsătură era valabilă numai
pentru lucrurile corporale. Aceasta este prima contradicţie internă a noţiunii de
bun: ea rezultă din concepţia potrivit căreia unele elemente din sfera acestei
noţiuni sunt lucruri corporale care au devenit bunuri întrucât au dobândit valoare
economică prin apropriere, alte elemente, respectiv drepturile, au valoare
independent de orice raport de apropiere; această primă contradicţie a creat, în
ultimele două secole, multe neînţelegeri, care continuă şi în prezent.
A doua contradicţie internă a noţiunii de bun, complementară celei dintâi, derivă
din modul de definire a noţiunii de lucru. De cele mai multe ori, această din urmă
noţiune a fost definită prin raportare la obiectele fizice, materiale, adică sfera ei a
fost redusă la lucrurile corporale. Cu toate acestea, în sfera noţiunii de bun au fost
incluse şi elementele necorporale care au utilitate sau valoare, respectiv bunurile
incorporale (drepturile patrimoniale, cu excepţia dreptului de proprietate). Este
adevărat că, pentru a evita această ultimă contradicţie, s-a precizat că drepturile
patrimoniale nu ar fi lucruri, dar ar fi bunuri21, întrucât nu toate lucrurile sunt
bunuri şi nu toate bunurile sunt lucruri22. Dacă prima parte a afirmaţiei este exactă -
întrucât sunt anumite lucruri corporale sau necorporale care nu intră în categoria
bunurilor, întrucât ele nu pot fi apropriate, cum se întâmplă cu lucrurile comune
(res communes) materiale sau imateriale -, a doua parte a afirmaţiei acreditează
artificiul împărţirii bunurilor în două categorii: bunurile care sunt lucruri corporale
şi bunurile incorporale, adică drepturile patrimoniale, i.e. bunuri care nu sunt
lucruri.

3. CRITICA CLASIFICĂRII LUI GAIUS. Intuiţia acestor contradicţii din conţinutul logic al
noţiunii de bun i-a determinat pe unii autori23 să critice clasificarea bunurilor în
corporale şi incorporale, întrucât ea alătură în mod incoerent bunurile propriu-zise,
care sunt lucruri materiale, şi drepturile patrimoniale, care sunt imateriale. Astfel, s-
a apreciat că, "deşi această diviziune este tradiţională şi se regăseşte la toţi autorii,
totuşi, dacă o examinăm mai îndeaproape, vedem imediat că ea este nejuridică.
Într-adevăr, lucrurile materiale şi drepturile sunt categorii complet diferite, care nu
au nimic în comun. Or, cum foarte bine spunea dl Planiol, o clasificare nu trebuie să
servească decât pentru a distinge părţi ale unui aceluiaşi tot; în acest caz, distincţia
bunurilor în corporale şi incorporale nu este o clasificare, ci o alăturare incoerentă.
Într-adevăr, sau considerăm lucrurile în ele însele, adică în materialitatea lor, şi în
acest caz nu putem vorbi de lucruri incorporale; sau, dimpotrivă, facem abstracţie
de materialitatea lucrurilor şi nu considerăm decât drepturile pe care oamenii le
pot avea asupra lucrurilor - ceea ce este punctul de vedere cel mai juridic - şi, în
acest caz, toate drepturile fiind incorporale, nu putem vorbi de bunuri corporale.

Cum se explică atunci confuzia? Ea se explică prin caracterul special al dreptului de


proprietate. Este evident că, în ultima analiză, drepturile singure sunt elemente
patrimoniale propriu-zise, lucrurile corporale nefiind decât obiecte ale drepturilor,
însă, printre drepturile patrimoniale, proprietatea are acest caracter, de a fi un
drept absolut şi imediat asupra unui lucru material, de a absorbi în sine lucrul. Din
această cauză, mai întâi romanii şi noi, după ei, am confundat proprietatea, care
este un drept şi ar trebui deci să fie considerat un bun incorporal, cu lucrul însuşi
care face obiectul ei; astfel, am identificat dreptul cu obiectul, am materializat
proprietatea şi am considerat că proprietatea este însuşi lucrul material, adică un
bun corporal. De aceea spunem «casa mea» în loc de a spune «casa asupra căreia
am un drept de proprietate»; noţiunea dreptului incorporal a dispărut şi a fost
înlocuită cu imaginea obiectului material...

Din cele ce am spus rezultă că, de fapt, opunerea între bunurile corporale şi cele
incorporale nu este decât o opunere între dreptul de proprietate, care, fiind
confundat cu lucrurile asupra cărora se exercită şi materializat în ele, formează
singur clasa bunurilor corporale, şi toate celelalte drepturi, reale şi de creanţă, care
formează clasa bunurilor incorporale, pe de altă parte"24.

Aşadar, autorii acestei critici a clasificării preluate din Instituţiunile lui Gaius
consideră că împărţirea nu se referă la lucruri, respectiv la bunuri, ci la drepturile
patrimoniale. Această clasificare distinge dreptul de proprietate, care, în viziunea
dreptului roman, se confundă cu propriul obiect, care este un lucru corporal 25, de
toate celelalte drepturi patrimoniale (reale şi de creanţă), care rămân incorporale,
chiar dacă obiectul lor este corporal, întrucât nu se contopesc cu acesta.

Pe temeiul aceleiaşi critici, alţi autori au apreciat că s-ar justifica o altă clasificare a
drepturilor patrimoniale, în funcţie de obiectul lor. S-ar contura pe baza acestui
criteriu categoria drepturilor corporale, în care s-ar include toate drepturile reale,
întrucât ele au un obiect material, corporal, şi categoria drepturilor incorporale, în
care s-ar include drepturile de creanţă şi drepturile de proprietate intelectuală,
întrucât acestea au un obiect imaterial26. Rezultă că, în această concepţie, obiectul
dreptului de creanţă - adică prestaţia, deci nu un lucru - este necorporal. Totuşi,
sintagma "drepturi corporale" este cel puţin nepotrivită, deoarece, oricât de
nuanţată ar fi definirea ei, rămâne confuză; într-adevăr, drepturile reale nu devin
corporale prin simplul fapt că au un obiect material; în plus, cum se va arăta mai
jos, sunt şi drepturi reale care au un obiect imaterial, necorporal; drepturile reale,
ca şi toate drepturile patrimoniale, sunt elemente necorporale.

Cum vom vedea, depăşirea contradicţiilor din conţinutul logic al noţiunii de bun
este posibilă, însă nu prin negarea clasificării criticate, întrucât distincţia dintre
bunurile corporale şi cele incorporale este în continuare necesară, ci prin
înţelegerea corectă a noţiunii de lucru, pe de o parte, şi identificarea elementului
esenţial, cu adevărat definitoriu pentru noţiunea de bun, pe de altă parte.

III. Noţiunile juridice de lucru şi de bun

1. NOŢIUNEA JURIDICĂ DE LUCRU. Dincolo de perspectiva filosofică şi de cea


sociologică asupra noţiunii de lucru27, care sunt, desigur, captivante, interesează
modul în care ele influenţează o anumită perspectivă juridică asupra acestei
noţiuni, mai precis, aceea care permite înţelegerea noţiunii juridice de bun ca obiect
al drepturilor reale. Precizarea este utilă, întrucât există şi perspectiva juridică
asupra noţiunii de lucru în contextul răspunderii civile delictuale (răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată în art. 1.376 C. civ.)28.

Cum am văzut, sub influenţa filosofiei, jurisconsulţii romani nu au avut nicio


dificultate de ordin cognitiv să introducă în sfera noţiunii de lucru nu numai
lucrurile corporale, ci şi pe cele incorporale. Într-adevăr, ei înţelegeau foarte bine că
tot ce se află în afara propriei subiectivităţi nu este doar materie cu dimensiuni
corporale. Realitatea nu se reducea la lumea materială, ci includea şi lumea
imaterială, fără dimensiuni corporale. Altfel spus, incorporalul nu se reducea la
ideile şi sentimentele care dau conţinut propriei subiectivităţi, ci popula în mod
abundent ceea ce se afla în afara acestei subiectivităţi. Realitatea era în parte
corporală şi în parte incorporală. Ceea ce unea aceste părţi într-un tot era
caracterul lor obiectiv. Aşadar, nu opoziţia material-imaterial sau corporal-
necorporal era definitorie pentru înţelegerea lumii, ci opoziţia obiectiv-subiectiv, cu
precizarea că obiectivul nu se reducea la material sau corporal, ci includea şi
imaterialul sau necorporalul. Chiar mai mult, în bună tradiţie platoniciană, nu puţini
filosofi credeau că lumea materială este doar o "umbră" a lumii imateriale, ideale.
În acest context, era firesc ca jurisconsulţii romani să accepte în sfera dreptului nu
numai realitatea a ceea ce se percepe prin simţuri, adică materia în dimensiunile ei
corporale, ci şi realitatea imaterială, fără corp, care scapă percepţiei senzoriale. Atât
pentru filosofi, cât şi pentru jurisconsulţi, lumea greco-romană era plină de res
corporales şi de res incorporales. Iar firavele concepţii materialiste din acea vreme
nu erau în măsură să schimbe această stare de lucruri.

Nici Evul Mediu nu a produs o schimbare a acestui mod de a înţelege lumea. Numai
după Renaştere, raţionalismul, în diversele sale forme, a alimentat din ce în ce mai
mult un curent materialist care a devenit tot mai puternic pe măsură ce ştiinţele,
mai ales începând cu secolul al XIX-lea, descifrau secretele materiei şi afirmau
marşul triumfal al progresului. Treptat-treptat, realitatea se golea de imaterial, de
incorporal şi rămânea din ce în ce mai materială, mai corporală. Obiectiv şi material
deveniseră sinonime. Nu este de mirare că, în acest nou context ideatic, noţiunea
de lucru a fost regândită, astfel încât să includă în sfera ei numai elemente
materiale, corporale. Sintagma lucru necorporal devenise o contradicţie în termeni.

Totuşi, acest proces nu a fost ireversibil. Curentul materialist nu a reuşit să golească


în totalitate realitatea de imaterial, mai ales că însuşi progresul determinat de
revoluţia ştiinţifico-tehnică în secolul al XX-lea a impus recunoaşterea unor entităţi
imateriale care au uneori o realitate mai pregnantă decât entităţile materiale 29. În
principal, nu a mai fost vorba de drepturi subiective, patrimoniale sau
nepatrimoniale, ci de creaţii intelectuale de care nu s-a mai putut face abstracţie.
Forţa creatoare a ideilor şi a sentimentelor nu a mai rămas doar un fenomen
subiectiv, întrucât creaţiile intelectuale sunt obiectivarea acestor idei şi sentimente
în forme perene, autonome faţă de creatorii lor. Iar juriştii, sub presiunea faptelor,
au recunoscut aceste forme obiective, dar imateriale, cu o configuraţie proprie,
stabilă şi autonomă30, ca lucruri necorporale31, chiar dacă, din punct de vedere
terminologic, au existat şi există încă numeroase ezitări şi inerţii de limbaj 32.

Ca urmare a acestei îndelungate evoluţii 33, noţiunea juridică de lucru s-a întors în
punctul de plecare, adică la dreptul roman, dar într-un stadiu îmbogăţit. În sfera
noţiunii de lucru intră nu numai lucrurile corporale, ci şi cele necorporale. În plus,
nu numai drepturile patrimoniale sunt lucruri necorporale, ci şi universalităţile
juridice sau de fapt, informaţia, dacă este structurată în elemente cu o configuraţie
proprie, stabilă şi autonomă - de exemplu, în forma bazelor de date sau a secretului
comercial -, şi multiplele forme de creaţie intelectuală.

Aşadar, în sens juridic, lucrul este orice element material (corporal) sau imaterial
(necorporal) al realităţii obiective care are o configuraţie proprie, stabilă şi
autonomă.

Pe temeiul acestei definiţii, se poate afirma că toate bunurile sunt lucruri, dar nu
toate lucrurile sunt bunuri.

Astfel înţeles, lucrul nu se confundă cu acţiunea şi cu inacţiunea umană (prestaţia


pozitivă sau prestaţia negativă, în termeni juridici), indiferent dacă acestea din urmă
se află doar în stare de proiect sau sunt în curs de desfăşurare, întrucât ele nu sunt
încă fixate în structura unui element corporal sau necorporal al realităţii obiective,
adică a unui element obiectiv cu configuraţie proprie, autonomă şi stabilă. Este
adevărat însă că unele acţiuni umane se obiectivează în anumite lucruri, fie în
sensul că le creează, fie în sensul că le modifică, fie în sensul că, după aproprierea
lor ca bunuri, le schimbă statutul juridic.

Ţinând seama de complexitatea şi de diversitatea atât ale formelor materiei, cât şi


ale elementelor imateriale (incorporale), sfera lucrurilor este într-un proces
permanent de compunere şi recompunere, ca rezultat al acţiunilor omeneşti sau al
fenomenelor naturale, pe măsură ce aceste elemente materiale şi imateriale sunt
identificate şi aşezate într-o matrice stabilă. Lumea nu este imuabilă; ca urmare,
elementele care o compun, cele corporale şi cele necorporale, se schimbă şi se
transformă în permanenţă34. Dar, pentru a putea fi apropriate, devenind obiectul
dreptului de proprietate sau al altui drept real, lucrurile corporale şi cele
necorporale trebuie să aibă o configuraţie proprie, stabilă şi autonomă, adică o
anumită identitate, cu o durată mai mică sau mai mare în timp, prin care să se
diferenţieze de alte lucruri.

Limitată în spaţiu şi timp, fiinţa umană s-a identificat pe ea însăşi, ca persoană în


lumea juridică, prin diferenţiere atât faţă de celelalte fiinţe umane - recunoscute ca
persoane mai întâi în mod selectiv, iar apoi în sfere tot mai largi, până la
recunoaşterea tuturor fiinţelor umane ca persoane -, cât şi faţă de realitatea
obiectivă, "decupată", fragmentată în lucruri cu o configuraţie proprie, stabilă şi
autonomă, iar apoi în bunuri, prin apropriere, în funcţie de nevoile sale materiale şi
spirituale. Acest dublu proces de identificare a pus în umbră, dar fără a oculta cu
totul, raportarea - pe cale raţională sau iraţională, cu mijloacele filosofiei sau ale
religiei - la univers ca întreg nedeterminat, infinit în spaţiu şi timp.

Din această perspectivă, pot fi înţelese mai bine situaţia lucrurilor comune (res
communes) materiale şi a celor imateriale, precum şi situaţia lucrurilor (bunurilor)
de gen. Acestea nu sunt nici lucruri, nici bunuri în sensul juridic al acestor termeni,
întrucât nu au o configuraţie proprie, stabilă şi autonomă, deoarece fie sunt materii
globale, nedeterminate, fie sunt simple abstracţiuni, astfel încât nici nu pot fi
apropriate ca atare.

Lucrurile comune (res communes sau res communia omnium) materiale, chiar dacă
nu au caracter infinit în spaţiu şi timp, sunt totuşi întreguri neterminate, materii
globale (cum sunt aerul, lumina, apa), nesusceptibile de apropriere ca întreg, nici în
forma proprietăţii private, nici în forma proprietăţii publice, tocmai pentru că nu
sunt delimitate printr-o configuraţie proprie, stabilă şi autonomă. În Codul civil din
1864, în art. 647 fraza I, acestea erau definite ca lucruri "care nu aparţin nimănui şi
al căror uz e comun tuturor"35. Dar, în absenţa unei configuraţii proprii, stabile şi
autonome, res communes nu sunt lucruri în sens juridic şi nu pot deveni bunuri,
deoarece nu pot fi apropriate. Iată de ce dreptul obiectiv nu le poate reglementa în
mod direct, ca întreguri, ci numai în mod indirect şi parţial, prin crearea unui regim
juridic al utilizării şi, când este posibil, al protejării lor. În acest sens, în art. 647 fraza
a II-a C. civ. 1864 se preciza că "Legi de poliţie regulează felul întrebuinţării lor".
Uneori, printr-o astfel de reglementare se creează chiar posibilitatea aproprierii
unor părţi, a unor cantităţi limitate, care dobândesc astfel configuraţie proprie,
stabilă şi autonomă (aerul, oxigenul, hidrogenul sau bioxidul de carbon comprimat
în recipiente, energia solară sau eoliană transformată în energie electrică sau
termică, sarea din apa mării). Lucrurile comune nu pot fi apropriate ca întreg, ci
numai pro parte, prin identificare, prin crearea unor lucruri cu o configuraţie
proprie, stabilă şi autonomă, adică a unor lucruri în sens juridic 36. Specificul lor
constă în aceea că procesul de identificare ca lucruri este, totodată, şi proces de
apropriere a acestora, de transformare a lor în bunuri.

Bogăţiile de interes public ale subsolului şi resursele naturale ale zonei economice
şi ale platoului continental, menţionate în art. 136 alin. (3) din Constituţie, deşi sunt
obiect al dreptului de proprietate publică şi deci ar trebui să fie considerate bunuri,
respectiv lucruri apropriate, au o situaţie oarecum asemănătoare cu aceea a
lucrurilor comune, adică sunt întreguri, materii nediferenţiate. Totuşi, aproprierea
comunitară, spre deosebire de cea privată, este posibilă, pentru că, întrucât dreptul
de proprietate publică este complementar ideii de putere asupra teritoriului - ca
suveranitate, în cazul statului, sau ca putere administrativă, în cazul comunităţilor
locale37 -, aceste materii globale pot fi identificate ca lucruri prin apartenenţa la un
anumit teritoriu, diferenţiindu-se de alte asemenea lucruri, aparţinând altor
teritorii, spre deosebire de lucrurile comune, care, sub aspectul dreptului intern,
sunt neapropiabile, iar, sub aspectul dreptului internaţional public, sunt
neexclusive, adică suveranitatea statului nu se poate exercita asupra lor 38. Fiind
vorba însă de materii globale, aproprierea comunitară poate fi dublată de o altă
apropriere, fie comunitară, fie privată, după caz, dar întotdeauna pro parte, ca şi în
ipoteza aproprierii pro parte a lucrurilor comune. Aproprierea privată a fructelor şi
a productelor bunurilor din domeniul public se face prin mecanismul juridic al
dreptului de concesiune39.
Spre deosebire de lucrurile comune materiale, lucrurile comune imateriale au o
configuraţie proprie, stabilă şi autonomă, dar fie nu pot fi apropriate în forma
creaţiilor intelectuale pentru că nu au caracter de originalitate (idei, tradiţii,
obiceiuri, creaţii populare, ritualuri religioase), fie au fost apropriate ca obiect al
dreptului de proprietate intelectuală, dar a expirat termenul de protecţie juridică şi
au intrat în domeniul public (termenul are o accepţie specială, distinctă de
domeniul public, ca obiect al dreptului de proprietate publică; mai exact, după
expirarea termenului de protecţie juridică, creaţiile intelectuale devin lucruri
comune imateriale, necorporale)40.

Lucrurile comune imateriale din a doua categorie au o semnificaţie specială, care


pune în lumină particularitatea dreptului de proprietate intelectuală, sub aspectul
duratei sale în timp. Spre deosebire de dreptul de proprietate în formă tipică -
având deci ca obiect un bun corporal -, care durează cât timp durează obiectul său,
ceea ce defineşte perpetuitatea sa, dreptul de proprietate intelectuală, care este un
drept de proprietate în formă atipică - având ca obiect un bun incorporal -, are o
durată limitată41, adică durează mai puţin decât obiectul său. Totuşi, această
particularitate a dreptului de proprietate intelectuală nu marchează o diferenţă sub
aspectul continuităţii, atât de netă pe cât se pare, faţă de dreptul de proprietate în
formă tipică. Nu de puţine ori bunul care constituie obiectul acestuia din urmă are
o durată mai mică de existenţă decât durata de protecţie juridică a creaţiei
intelectuale. În plus, chiar dacă se stinge dreptul de proprietate intelectuală, creaţia
care formează obiectul său este, cum se spune metaforic, nemuritoare, tocmai
pentru că este imaterială, necorporală, spirituală. Rezultă că diferenţa de
continuitate între dreptul de proprietate în forma sa tipică şi dreptul de proprietate
intelectuală operează în concret de multe ori în favoarea acestuia din urmă, iar, prin
raportare la obiectul drepturilor, de o adevărată perpetuitate se bucură obiectul
dreptului de proprietate intelectuală.

Lucrurile (bunurile) de gen nu sunt lucruri în sens juridic, pentru că noţiunea de


lucruri de gen, deşi pare să se refere la lucruri materiale, nu are corespondent în
realitatea materială42, nefiind vorba de lucruri materiale cu o configuraţie proprie,
stabilă şi autonomă. Această noţiune este doar un instrument juridic prin care
materiile nedeterminate, altfel decât prin genul lor, se individualizează prin
cântărire, numărare sau măsurare (cu cuvintele lui Gaius, res quae pondere,
numere, mesura constant). Lucrurile de gen nu pot fi apropriate ca atare, ci numai
după această individualizare.
2. NOŢIUNEA JURIDICĂ DE BUN. ELEMENTE DEFINITORII. A. Bunul este un lucru în
sens juridic. Ţinând seama de modul în care am definit noţiunea juridică de lucru,
rezultă că între aceasta şi noţiunea juridică de bun este un raport de la gen la
specie43. Altfel spus, genul proxim al noţiunii juridice de bun este noţiunea juridică
de lucru44. Diferenţa specifică este alcătuită din mai multe elemente.

B. Bunul are valoare economică, sinteză a valorii de utilizare şi a valorii de schimb.


Criteriul utilităţii45 nu este, prin el însuşi, suficient pentru a aprecia valoarea bunului.
Există lucruri care pot satisface o nevoie materială sau spirituală a omului, deci au
valoare de utilizare, dar nu au valoare de schimb, adică nu pot fi evaluate pecuniar,
după cum sunt lucruri care nu au utilitate pentru om sau cărora acesta nu le-a
descoperit încă utilitatea. Aşadar, bunurile sunt doar acele lucruri care au valoare
economică, sinteză a valorii de utilizare şi a valorii de schimb, fie doar prin
trăsăturile lor intrinsece, fie şi prin trăsăturile dobândite ca rezultat al unei acţiuni
sau inacţiuni umane46.

Această calitate a bunurilor de a avea valoare economică, de a fi evaluabile


pecuniar explică de ce s-a afirmat că nu numai drepturile patrimoniale, ci şi
bunurile, ca obiect al acestora, fac parte din patrimoniu47. Câtă vreme patrimoniul
este o universalitate de drepturi şi datorii patrimoniale, adică de elemente cu
valoare economică, pare firesc ca bunurile, în virtutea valorii lor economice, să fie
incluse în patrimoniu. Am arătat cu alt prilej48 că această opinie nu poate fi primită,
întrucât patrimoniul nu este o entitate materială, corporală, ci o noţiune juridică,
deci o entitate intelectuală, imaterială. În consecinţă, patrimoniul nu poate conţine
decât tot elemente intelectuale, iar nu bunuri corporale. În plus, dacă s-ar include în
patrimoniu şi drepturile, şi bunurile care formează obiectul acestora, s-ar ajunge la
o dublare artificială a valorii activului patrimonial. Nu în ultimul rând, în situaţiile în
care acelaşi bun formează obiectul mai multor drepturi reale aflate în patrimonii
diferite, cum se întâmplă în ipoteza dezmembrării dreptului de proprietate, este
evident că valoarea integrală a bunului nu poate fi contabilizată în activul fiecărui
patrimoniu. Această ipoteză pune în lumină ideea că nu valoarea bunurilor este
contabilizată la activul patrimonial, ci valoarea drepturilor reale în care se absoarbe
valoarea bunurilor respective, total (dacă dreptul de proprietate nu este
dezmembrat) sau divizat (dacă dreptul de proprietate este dezmembrat).

Într-un mod mai nuanţat, s-a apreciat că patrimoniul este compus din bunurile
corporale şi din drepturile patrimoniale, altele decât dreptul de proprietate, care
aparţin unei persoane (bunuri incorporale) 49. Este de observat că, în acest fel, se
revine la clasificarea bazată pe textul din Instituţiunile lui Gaius, respectiv bunuri
corporale (drepturile de proprietate) şi bunuri incorporale (toate celelalte drepturi
patrimoniale), clasificare criticată în mod judicios în doctrina anterioară 50. Acest
mod de a înţelege patrimoniul are avantajul că evită dublarea artificială a valorii
activului patrimonial, dar nu răspunde criticii referitoare la ipoteza dezmembrării
dreptului de proprietate. Totuşi, a considera dreptul de proprietate ca un bun
corporal este cel puţin inadecvat, întrucât acest drept rămâne un element de ordin
intelectual51.

Rămâne să fie înţeleasă mai bine relaţia dintre valoarea economică a bunurilor şi
caracterul patrimonial al drepturilor care intră în compunerea patrimoniului. Dacă
valoarea economică înseamnă nu numai valoarea de utilizare, ci şi valoarea de
schimb, regula este că schimbul este un transfer de drepturi. Consecinţa este că
valoarea economică a bunului este absorbită în valoarea pecuniară a dreptului de
proprietate care poartă asupra bunului respectiv. Cât timp dreptul de proprietate
nu este dezmembrat, această absorbire a valorii este totală, iar când acest drept
este dezmembrat, valoare economică se împarte între nuda proprietate şi
dezmembrămintele create52.

Aşadar, valoarea economică este o rezultantă a legăturii dintre drepturile reale şi


bunurile corporale sau incorporale care constituie obiectul lor. Ca urmare a
aproprierii, lucrurile devenite bunuri au nu numai valoare de utilizare, ci şi valoare
de schimb, adică au valoare economică pe care o transferă drepturilor reale
constituite asupra lor. Fără drepturile reale prin care sunt apropriate, lucrurile nu ar
dobândi valoare de schimb, iar fără valoarea de utilizare a lucrurilor nu ar exista
interesul aproprierii lor. Din cauza neînţelegerii acestei legături dintre drepturile
reale şi bunurile care constituie obiectul lor, legătură care este izvorul valorii
economice unice a ambilor termeni ai relaţiei, s-a putut afirma că numai drepturile
reale ar avea valoare economică propriu-zisă, iar nu obiectul lor, astfel încât
veritabile bunuri ar fi doar drepturile reale, nu lucrurile care formează obiectul lor 53.
Înţelegerea corectă a legăturii dintre drepturile reale şi bunurile care formează
obiectul lor pune în lumină veşmântul juridic al valorii economice. Iată de ce nu se
poate diferenţia valoarea economică a bunurilor de valoarea economică a
drepturilor constituite asupra lor; există o singură valoare economică generată
tocmai de legătura de apropriere dintre bunuri şi drepturile reale. Se conturează
astfel încă un argument care susţine ideea că bunurile nu fac parte din patrimoniu.
În mod corespunzător, valoarea pecuniară a drepturilor de creanţă, ca drepturi
patrimoniale, este dată de valoarea economică a prestaţiilor care formează obiectul
lor. Aşa cum am văzut mai sus, obiectul drepturilor de creanţă este unul imaterial,
necorporal, întrucât prestaţiile sunt identificate şi fixate ca obiect al acestor drepturi
în momentul naşterii lor, deci ca proiecţie ideală a unor acţiuni sau inacţiuni
viitoare. În plus, nu se confundă prestaţia în stare potenţială sau în curs de
desfăşurare cu rezultatul acesteia, care poate fi material, respectiv crearea unui
bun nou sau modificarea unui bun existent ori juridic, respectiv schimbarea
statutului lui juridic şi care se obţine prin executarea în natură a prestaţiei
respective. Ca obiect al dreptului de creanţă (şi al raportului obligaţional), prestaţia
în stare potenţială sau în curs de desfăşurare nu intră în sfera lucrurilor
necorporale, deşi este imaterială, întrucât ea nu este încă fixată în structura unui
element material sau imaterial al realităţii obiective. Numai ca rezultat al obiectivării
prin executare prestaţia se poate fixa - deseori, dar nu întotdeauna - în structura
unui element material sau imaterial al realităţii obiective, pe care îl creează sau îl
modifică. Până atunci, ea îşi păstrează valoarea autonomă ca acţiune sau ca
inacţiune, distinctă de orice lucru, valoare absorbită în valoarea dreptului de
creanţă.

Dreptul de creanţă devine astfel un instrument de fixare într-o formă specială, deci
între anumite limite, a posibilităţilor multiple de acţiune sau de inacţiune ale
debitorului, ca persoană fizică sau ca persoană juridică, având capacitate de
folosinţă. Aceasta este o diferenţă importantă între obiectul dreptului real şi
obiectul dreptului de creanţă: obiectul dreptului real, respectiv un anumit bun,
premerge, de regulă, ca lucru corporal sau ca lucru necorporal, existenţei dreptului,
în timp ce prestaţia, ca obiect al dreptului de creanţă, se naşte odată cu acesta, ca
proiecţie ideală a acţiunii sau inacţiunii viitoare prin care se va executa această
prestaţie. Acest obiect al dreptului de creanţă nu este nici lucru, nici bun, pentru că
este o acţiune sau inacţiune virtuală sau în curs de desfăşurare a debitorului,
nefixată încă în structura unui element material (corporal) sau imaterial
(necorporal) al realităţii obiective54. Iată de ce creditorul nu-şi poate satisface
dreptul său de creanţă decât dacă debitorul îşi va executa prestaţia, în timp ce
titularul dreptului real îşi poate exercita prerogativele asupra bunului fără a fi
necesară intervenţia altei persoane. În plus, ca acţiune sau ca inacţiune virtuală,
prestaţia s-ar putea să nu fie executată niciodată şi cu atât mai puţin să atingă un
rezultat; chiar şi atunci când prestaţia este executată şi atinge un rezultat, nu este
obligatoriu ca acesta să se fixeze într-un anumit lucru.

Aşadar, valoarea pecuniară a drepturilor patrimoniale este rezultatul absorbirii


valorii pecuniare a obiectului lor, în mod total sau parţial.

Iată de ce, în sens metaforic sau ca urmare a unei inerţii de limbaj, toate drepturile
patrimoniale au fost şi mai sunt privite ca bunuri incorporale. Nu de puţine ori, în
doctrină, în jurisprudenţă şi în diferite texte legale se foloseşte încă expresia
"bunurile din patrimoniu" cu sensul de "drepturi patrimoniale". Dar, în funcţie de
context, trebuie să fie desluşită accepţia în care este folosit termenul "bun": ca
drept patrimonial sau ca bun propriu-zis, obiect al unui drept real55.

În sens propriu-zis, cum vom vedea, sunt bunuri incorporale numai acele drepturi
patrimoniale care sunt apropriate, adică formează ele însele obiectul unui drept de
proprietate sau al altui drept real, distinct de simpla apartenenţă la patrimoniul
unei anumite persoane. Mai exact, drepturile patrimoniale, privite ut singuli sau în
cadrul unor mase patrimoniale (ca universalităţi juridice) ori al unor universalităţi
de fapt - care există într-un anumit patrimoniu, aparţinând unei anumite persoane
-, devin obiectul dreptului de proprietate sau al altui drept real care aparţine
aceleiaşi persoane sau altei persoane, care este titulara unui patrimoniu distinct.

C. Bunul este un lucru cu valoare de utilizare care dobândeşte valoare economică


prin apropriere. Interesul aproprierii lucrurilor este legat de utilitatea acestora
pentru satisfacerea nevoilor materiale sau spirituale ale omului, dar ca urmare a
aproprierii lucrul intră în circuitul civil şi dobândeşte valoare de schimb, i.e. valoare
economică, adică este evaluabil pecuniar. Aşadar, valoarea economică nu poate fi
explicată doar din perspectiva ştiinţelor economice, întrucât schimbul presupune
un transfer de puteri asupra lucrurilor care se schimbă, ceea ce, în termeni juridici,
înseamnă un transfer de drepturi. Se impune cu evidenţă concluzia că lucrurile
dobândesc valoare economică şi devin bunuri numai prin apropriere 56, în sens
general, iar nu doar în sens propriu-zis. Într-adevăr, în sens propriu-zis, aproprierea
lucrurilor se realizează prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate, în timp
ce aproprierea lucrurilor în sens general se face prin mecanismul juridic al oricărui
drept real, principal sau accesoriu57.

Rezultă că aproprierea implică existenţa valorii economice, ceea ce ar face inutilă


păstrarea acestei trăsături în definiţia noţiunii juridice de bun 58. Totuşi, valoarea
economică, privită ca rezultat al mecanismului apropierii, este mult prea
importantă pentru a fi doar presupusă în definiţia noţiunii de lucru 59. În schimb,
întrucât valoarea economică este sinteza valorii de utilizare şi a valorii de schimb,
nu mai este necesar să se păstreze în această definiţie precizarea referitoare la
utilitatea constând în satisfacerea necesităţilor materiale şi spirituale ale omului 60.

Întrucât prin mecanismul lor juridic se realizează aproprierea lucrurilor corporale şi


a celor necorporale, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt
fundamentul întregului edificiu economic şi juridic al societăţii. Dar îmbogăţirea
permanentă a acestui edificiu, dezvoltarea lui, sporirea valorii economice
acumulate sunt rezultatul activităţii umane, adică al prestaţiilor, ca obiect al
obligaţiilor, în termeni juridici. Revenind la Gaius, se poate spune încă o dată că
lumea juridică este alcătuită din persoane, bunuri şi prestaţii, triada ontologică a
fiinţei umane, ca expresie a verbelor a fi, a avea şi a face.

Este adevărat că, astfel înţelese, bunurile şi drepturile al căror obiect sunt au grade
de patrimonialitate diferite, după cum există şi grade de neapropriabilitate a
lucrurilor61.

D. Definiţia bunului în sens juridic. Sintetizând cele trei trăsături, bunul în sens
juridic este lucrul corporal sau necorporal care dobândeşte valoare economică prin
apropriere, adică în măsura în care este obiect al dreptului de proprietate sau al
altui drept real.

Această definiţie este în acord cu definiţia legală a noţiunii de bun, cuprinsă în art.
535 C. civ.: "Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie
obiectul unui drept patrimonial"62. Sintagma "obiectul unui drept patrimonial"
necesită o explicaţie pentru a putea fi corelată corect cu noţiunea de apropriere a
unui lucru corporal sau necorporal, care devine astfel bun.

Numai drepturile reale au ca obiect direct un anumit lucru (corporal sau


necorporal), care devine astfel bun prin apropriere. Drepturile de creanţă au ca
obiect direct o prestaţie, negativă sau pozitivă, din partea debitorului; lucrurile
neapropriate şi cele apropriate (bunurile) pot fi numai obiect indirect al drepturilor
de creanţă, în sensul că prestaţia debitorului, care este obiect direct al acestor
drepturi, poate să aibă, la rândul ei, ca obiect un anumit lucru sau bun; ca urmare,
noţiunea "drept patrimonial" folosită în art. 535 C. civ. include în sfera sa şi
drepturile de creanţă, dar numai în sensul că lucrurile neapropriate şi cele
apropriate (bunurile) pot fi obiect indirect al acestor drepturi, iar nu în sensul că
aproprierea s-ar putea face prin mecanismul lor juridic 63.

Într-o lectură nuanţată, textul art. 535 C. civ. trebuie să fie înţeles în felul următor:
"Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul direct al
unui drept real şi, după caz, obiectul indirect al unui drept de creanţă". Precizarea
"după caz" are o dublă valenţă explicativă: sub un prim aspect, este posibil ca un
lucru apropriat (bun), care este deci obiect al dreptului real al unei anumite
persoane, să fie obiectul indirect al dreptului de creanţă al altei persoane (de
exemplu, dreptul locatarului asupra unui bun imobil sau mobil asupra căruia
locatorul are un drept de proprietate sau un drept de uzufruct); sub un al doilea
aspect, nu este obligatoriu ca orice drept de creanţă să aibă, pe lângă obiectul
direct (prestaţia), şi un obiect indirect (un lucru, neapropriat sau apropriat), chiar
dacă, la modul cel mai general, orice prestaţie se află într-un anumit context al
lucrurilor neapropriate sau apropriate, prezente sau viitoare.

Este adevărat însă că, pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus, prin executarea
prestaţiilor care constituie obiectul drepturilor de creanţă se pot crea noi obiecte de
apropriere, care devin bunuri, absorbind valoarea economică a acestor prestaţii; pe
de altă parte, când prestaţiile care sunt obiectul drepturilor de creanţă au, la rândul
lor, ca obiect un anumit bun sau un drept real, executarea lor afectează aceste
elemente patrimoniale, modificându-le material sau schimbându-le statutul juridic,
astfel încât fie li se acordă valoare suplimentară, fie li se absoarbe o parte din
valoarea economică (de exemplu, sub primul aspect, executarea unui contract de
antrepriză pentru repararea şi modernizarea unei case creşte valoarea acesteia; tot
astfel, contractele de locaţiune care au ca obiect o clădire cu destinaţie de birouri
sporesc, de regulă, valoarea imobilului respectiv; sub cel de-al doilea aspect, prin
încheierea unui contract de locaţiune poate să scadă valoarea de piaţă a locuinţei
care formează obiectul dreptului de folosinţă al locatarului, ca drept de creanţă).

Dar, chiar în asemenea situaţii, drepturile de creanţă nu sunt instrumente juridice


de apropriere prin ele însele, nici măcar în sensul general al acestei noţiuni,
deoarece ele nu conferă titularului (creditorului) atribute care se exercită direct
asupra unui bun, ci numai aptitudinea de a cere debitorului să execute o anumită
prestaţie pozitivă sau negativă, fără legătură sau, după caz, în legătură cu un
anumit lucru sau bun (în acest ultim caz, lucrul sau bunul este doar obiectul indirect
al dreptului de creanţă).
Aşadar, chiar dacă în textul art. 535 C. civ. se face referire la drepturile patrimoniale
în general - dintre care unele (drepturile reale) au ca obiect direct, iar altele
(drepturile de creanţă) au ca obiect indirect anumite lucruri corporale sau
necorporale -, este evident că aproprierea, în sens general, a lucrurilor se poate
face numai prin mecanismul juridic al drepturilor reale, pentru că numai acestea au
ca obiect direct un lucru, care devine astfel bun. Este motivul pentru care în Codul
civil actual, în Cartea a III-a ("Despre bunuri"), Titlul I poartă numele "Bunurile şi
drepturile reale în general", ceea ce precizează concepţia legiuitorului, potrivit
căreia numai drepturile reale sunt instrumente juridice prin care lucrurile corporale
şi cele necorporale sunt apropriate, devenind bunuri.

În acest context, noţiunea de apropriere este înţeleasă, aşadar, nu doar în sensul ei


propriu-zis, când se realizează prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate,
ci şi în sensul general, când se realizează prin mecanismul juridic al altor drepturi
reale64, dar acest sens general nu poate fi extins şi la drepturile de creanţă.

Mai reiese din definiţia de mai sus că noţiunea juridică de bun are o semnificaţie în
deplină concordanţă cu etimologia sa: din adjectivul bun a rezultat substantivul
bun65.

Ţinând seama de argumentele de mai sus, rezultă că în mod judicios legiuitorul a


abandonat concepţia care stătea la baza Codului civil din 1864, potrivit căreia toate
drepturile patrimoniale sunt bunuri66, precum şi la ideea perpetuată din dreptul
roman, conform căreia dreptul de proprietate este un bun corporal, iar celelalte
drepturi patrimoniale sunt bunuri incorporale. Pe cale de consecinţă, în Codul
civil în vigoare nu au mai fost preluate categoria imobilelor prin obiectul la care se
aplică şi categoria mobilelor prin determinarea legii, menţionate în art. 471 şi 474 C.
civ. 1864, texte care exprimau această idee, distingând între bunurile imobile
corporale (dreptul de proprietate asupra unui imobil) şi bunurile imobile
incorporale (celelalte drepturi reale imobiliare), precum şi între bunurile mobile
corporale (dreptul de proprietare asupra unui mobil) şi bunurile mobile incorporale
(celelalte drepturi reale mobiliare)67.

IV. Noţiunea de bun incorporal şi categorii de bunuri incorporale

1. NOŢIUNEA DE BUN INCORPORAL. Modul în care am definit noţiunea de lucru şi


noţiunea de bun în sens juridic permite depăşirea celor două contradicţii logice,
evocate mai sus, care făceau incoerentă definirea anterioară a acestor două
noţiuni. Am văzut mai întâi că sfera lucrurilor nu se mai reduce la lucrurile
corporale, ci cuprinde şi lucrurile necorporale. A fost depăşită astfel contradicţia
dintre reducerea sferei noţiunii de lucru la lucrurile corporale, pe de o parte, şi
lărgirea sferei noţiunii de bunuri cu aşa-numitele bunuri incorporale, care nu sunt
lucruri, pe de altă parte. Apoi, am subliniat că lucrurile, fie corporale, fie
necorporale, devin bunuri, adică dobândesc valoare economică prin apropriere, ca
premisă a schimbului, adică a transferului de drepturi. În acest fel a fost depăşită şi
contradicţia dintre recunoaşterea procesului de apropriere a lucrurilor corporale,
care devin bunuri pe această cale, şi ignorarea faptului că bunurile incorporale sunt
rezultatul aproprierii lucrurilor incorporale, ceea ce nu mai putea explica
mecanismul prin care ele dobândesc valoare economică. S-ar putea reproşa că
această afirmaţie este prea tranşantă, întrucât, în ipoteza drepturilor patrimoniale
apropriate, valoarea lor economică preexistă aproprierii. Observaţia este corectă,
dar valoarea drepturilor patrimoniale apropriate nu este întotdeauna aceeaşi cu
valoarea lor ca drepturi patrimoniale, înainte de a deveni bunuri, adică obiect al
altor drepturi reale.

Aşadar, valoarea economică şi ideea de apropriere sunt esenţiale pentru


înţelegerea modului în care lucrurile corporale sau lucrurile necorporale devin
bunuri. Cum am văzut, aceste două elemente esenţiale se regăsesc, explicit sau
implicit, în definiţia legală a bunurilor cuprinsă în art. 535 C. civ. Într-adevăr, în
măsura în care constituie obiectul unui drept real, lucrul corporal sau necorporal a
fost apropriat şi a devenit bun, dobândind astfel valoare economică proprie, care
este absorbită total sau parţial chiar în valoarea dreptului real respectiv.

Desigur, când aproprierea se face prin mecanismul juridic al dreptului de


proprietate, iniţial întreaga valoare economică a bunului este absorbită în acest
drept. Pe această bază, dacă ulterior dreptul este dezmembrat, valoarea economică
se va distribui între nuda proprietare şi dezmembrămintele rezultate.

Deşi acest mecanism juridic al aproprierii şi al dobândirii valorii economice este


definitoriu atât pentru bunurile corporale, cât şi pentru cele incorporale, totuşi
acest mecanism dobândeşte două trăsături particulare în cazul bunurilor
incorporale. Ambele trăsături decurg din caracterul imaterial al acestor bunuri.

Concepţia potrivit căreia drepturile patrimoniale, fie în ansamblul lor, fie cu


excepţia dreptului de proprietate, sunt bunuri incorporale ignoră atât mecanismul
aproprierii în general, cât şi particularităţile acestui mecanism în cazul bunurilor
incorporale.

Prin ele însele, drepturile patrimoniale nu sunt bunuri. Dreptul de proprietate sau
alt drept real, în formă tipică, privit în sine, este un instrument juridic prin
intermediul căruia persoanele apropriază obiectele, lucrurile, scoţându-le din starea
naturală şi introducându-le în sfera civilizaţiei. Mai întâi au fost apropriate lucrurile
naturale, care au devenit astfel bunuri, apoi acestea au fost transformate, dându-li-
se utilităţi noi, pentru ca mai târziu omul să creeze produse noi, ca bunuri
corporale.

Într-o etapă ulterioară, unele drepturi patrimoniale, nu toate, au devenit ele însele
lucruri apropriabile, fiind transformate în bunuri incorporale, ca obiect al dreptului
de proprietate sau al altor drepturi reale, în formă atipică. Tot astfel, masele
patrimoniale, ca universalităţi juridice, precum şi universalităţile de fapt au devenit
obiect al dreptului de proprietate în formă atipică, dobândind valoare economică
distinctă de elementele componente, iar dreptul de proprietate a putut fi înstrăinat,
dezmembrat sau grevat cu drepturi reale de garanţie.

Apoi informaţiile au fost apropriate în bazele de date sau ca secret comercial.

Totodată, creaţiile intelectuale, ca forme speciale de obiectivare a ideilor şi


sentimentelor, au fost înţelese ca aparţinând autorului lor, cu posibilitatea
exploatării lor economice68. Specificul, oarecum paradoxal, al acestei forme de
apropriere constă în aceea că, iniţial, ea se realizează nu prin însuşirea a ceva ce
este exterior, ci prin obiectivarea a ceva ce este interior. Desigur, ulterior, prin
înstrăinare, dezmembrare sau grevarea cu garanţii reale se revine la o formă de
apropriere a ceva ce este exterior.

Sunt, aşadar, patru categorii de bunuri incorporale: anumite drepturi patrimoniale,


universalităţile juridice şi cele de fapt, informaţia în forme specifice (bazele de date,
secretul comercial) şi creaţiile intelectuale69, dar numai în măsura în care fiecare
dintre acestea constituie obiectul unor drepturi reale70.

Prima trăsătură particulară a mecanismului aproprierii prin care lucrurile


necorporale devin bunuri incorporale constă în aceea că, spre deosebire de
lucrurile corporale, care sunt în mod natural apropriabile, lucrurile incorporale
devin apropriabile numai cu autorizarea legii. Pentru ca un lucru corporal să nu fie
apropriabil este necesară o interdicţie prevăzută de lege, în timp ce un lucru
necorporal poate să fie apropriat numai dacă există o autorizare a legii 71. Astfel,
pentru ca lucrurile necorporale să devină bunuri, nu este suficient ca ele să aibă o
anumită utilitate, ci este necesar să fie aduse în sfera bunurilor apropriabile prin
intermediul dreptului obiectiv, iar apoi să fie apropriate efectiv, prin mecanismul
juridic al dreptului de proprietate sau al altui drept real, pentru a dobândi valoare
economică72. Mai trebuie adăugat că autorizarea legii înseamnă şi crearea unui
regim juridic propriu al fiecărei specii de bunuri incorporale. Cum ştim, există multe
specii de bunuri corporale care au un regim juridic propriu, dar nu toate bunurile
corporale au un asemenea regim, în timp ce toate bunurile incorporale au un regim
juridic propriu. Desigur, dacă se poate vorbi de un regim juridic general al
bunurilor, acesta se aplică şi bunurilor corporale, şi celor necorporale, în absenţa
unor prevederi derogatorii.

Într-o altă opinie, foarte subtilă şi interesantă, s-a apreciat că, "spre deosebire de
lucrurile corporale, care devin bunuri numai atunci când au fost apropriate,
drepturile patrimoniale - deoarece se află deja în «ordinea juridică» - sunt bunuri
incorporale în măsura în care natura lor nu împiedică sau legea nu interzice ca să
fie obiect al unor prestaţii contractuale, asemenea bunurilor corporale. Aceasta
deoarece prestaţia ce are ca obiect un drept patrimonial, o creanţă, spre pildă, este
la rândul ei obiect al obligaţiei, iar în conţinutul obligaţiei sunt drepturi şi îndatoriri
ale părţilor, care, implicit, au ca obiect respectiva creanţă. Prin urmare, nu credem
că este necesară o dispoziţie legală care să prevadă că asupra unui drept
patrimonial se poate constitui un alt drept, altfel cum nu este necesară constituirea
efectivă a acestui din urmă drept pentru a putea califica cel dintâi drept patrimonial
ca fiind un bun incorporal. Trebuie doar ca natura respectivului drept să nu îl
excludă de la circuitul civil sau să nu existe o dispoziţie a legii în virtutea căreia acel
drept să fie incesibil şi, ca urmare, exclus din acest circuit" 73.

Este judicioasă afirmaţia potrivit căreia drepturile patrimoniale se află deja în


ordinea juridică, spre deosebire de lucrurile corporale neapropriate, care se află
încă în ordinea naturală, dar această calitate a lor nu este suficientă pentru ca
drepturile patrimoniale să fie bunuri, cu singura condiţie de a nu fi excluse din
circuitul civil prin natura lor sau printr-o dispoziţie a legii, cum se susţine în această
opinie. Cum s-a precizat, cesibilitatea, exigibilitatea, sesizabilitatea,
transmisibilitatea pentru cauză de moarte, includerea contabilă într-o masă
comună sunt criterii de apreciere a patrimonialităţii drepturilor şi datoriilor
complementare74, dar care derivă din criteriul esenţial al valorii economice şi care
exprimă, într-o formă sau alta, ideea de fungibilitate în sens general şi ideea de
accesibilitate la schimb75. Aşadar, cesibilitatea drepturilor este doar un criteriu
derivat pentru aprecierea patrimonialităţii acestora, iar nu o calitate definitorie
pentru transformarea drepturilor patrimoniale în bunuri, indiferent de orice raport
de apropriere. Urmând această opinie, cum, cu rare excepţii, drepturile
patrimoniale sunt cesibile, ne-am întoarce la concepţia potrivit căreia aceste
drepturi sunt, prin ele însele, bunuri, concepţie care a fost însă abandonată
de Codul civil în vigoare. Este adevărat că, în măsura în care sunt cesibile, drepturile
patrimoniale pot fi obiectul unor prestaţii, care sunt, la rândul lor, obiectul unor
raporturi obligaţionale civile, dar nu devin bunuri prin însuşi acest fapt; de exemplu,
dreptul de proprietate poate fi obiectul unei prestaţii de a da persistente în timp,
prestaţie care este, la rândul ei, obiectul unei obligaţii născute dintr-un contract de
vânzare, dar dreptul de proprietate nu devine bun prin însuşi acest fapt, distinct de
bunul care este chiar obiectul dreptului de proprietate; tot astfel, simplul fapt că
dreptul de uzufruct este cesibil, în absenţa unei prevederi contrare, conform art.
714 C. civ., nu este suficient pentru ca acesta să devină bun; de asemenea, din
cesibilitatea creanţei nu se poate trage concluzia că ea este bun prin însuşi acest
fapt76. În aceste exemple, dreptul patrimonial respectiv nu devine bun decât dacă el
însuşi este obiect al unui drept real, ceea ce este posibil numai pe temeiul unei
prevederi legale.

De altfel, din moment ce s-a subliniat că legiuitorul, "aşa cum rezultă din art. 535 C.
civ., a dat prioritate rezultatului aproprierii"77, această concluzie se aplică, în egală
măsură, nu numai lucrurilor corporale, care devin bunuri prin apropriere, ci şi
lucrurilor necorporale, inclusiv drepturilor patrimoniale şi universalităţilor juridice
sau de fapt, care devin bunuri tot prin apropriere, în sens larg, adică în măsura în
care "constituie obiectul unui drept patrimonial", mai exact, al dreptului de
proprietate sau al altui drept real. Într-adevăr, în textul art. 535 C. civ. legiuitorul a
făcut această precizare în legătură nu numai cu lucrurile corporale, ci şi cu cele
necorporale.

Împrejurarea că drepturile patrimoniale, universalităţile juridice şi cele de fapt se


află deja în ordinea juridică în momentul aproprierii nu este un obstacol pentru
calificarea lor ca lucruri necorporale; cum s-a menţionat mai sus, încă din dreptul
roman clasic drepturile patrimoniale, cu excepţia dreptului de proprietate, erau
considerate lucruri necorporale. Până la urmă, este importantă convenţia agreată
cu privire la definirea noţiunilor de lucru şi de bun. În raport cu definirea acestor
două noţiuni în contextul prezentului demers de cercetare, drepturile patrimoniale,
universalităţile juridice şi cele de fapt sunt lucruri propriu-zise, iar prin apropriere
devin bunuri incorporale propriu-zise, iar nu bunuri incorporale asimilate 78.

A doua trăsătură particulară a mecanismului aproprierii prin care lucrurile


necorporale devin bunuri incorporale este necesitatea unui suport material pe care
să se poată fixa imaterialitatea bunului incorporal. Configuraţia proprie, stabilă şi
autonomă pe care trebuie să o aibă orice lucru, fie el corporal sau necorporal, se
consolidează în cazul bunului incorporal prin acest proces de fixare pe un suport
material79.

Când este vorba de operele de creaţie intelectuală, nu trebuie să se confunde


aducerea la cunoştinţa publicului - prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare
sau în alt mod adecvat - cu fixarea pe un suport material, care se produce într-o
etapă anterioară.

Cât priveşte suportul material, acesta poate să constea în cele mai diferite forme de
existenţă a materiei; de exemplu, aşa-numitele "acţiuni emise în formă
dematerializată", în realitate, au un suport material, respectiv registrul acţionarilor
în care sunt înregistrate. Nu este obligatoriu ca această fixare să presupună
încorporarea efectivă a bunului incorporal în substanţa suportului material,
respectiv nu este necesar ca bunul incorporal să dobândească chiar corpul
suportului său material. În legătură cu secretul comercial, privit ca valoare
incorporală, s-a apreciat că acesta "nu trebuie confundat cu suportul său, adică acel
lucru corporal care permite fixarea şi transmiterea facilă a informaţiei, prin
remiterea suportului ori prin multiplicarea sa"80. În măsura în care se produce o
asemenea încorporare, consecinţa juridică este că bunul incorporal poate fi
posedat prin intermediul corpului suportului sau material, cum se întâmplă în cazul
titlurilor de valoare la purtător şi în cazul monedei propriu-zise (cea care are un
suport material pe care sunt marcate semnele valorice). Dacă nu se produce o
asemenea încorporare, bunul incorporal nu este susceptibil de posesie, întrucât
numai stăpânirea bunurilor corporale include atât elementul animus, cât şi
elementul corpus, în timp ce stăpânirea bunurilor incorporale se reduce la
elementul animus81. Dar, chiar dacă nu se produce o asemenea încorporare, când
suportul material este un înscris, acesta nu are doar o funcţie probatorie, ci
constituie şi o condiţie de existenţă a bunului incorporal.
Avem acum toate elementele necesare pentru definirea bunului incorporal, ca fiind
un lucru necorporal care dobândeşte valoare economică prin apropriere, pe
temeiul autorizării legii şi al fixării pe un suport material.

2. SPECII DE BUNURI INCORPORALE. Fără a face o analiză exhaustivă a tuturor


speciilor de bunuri incorporale, totuşi o simplă trecere în revistă a acestora este
utilă pentru a pune mai bine în lumină însăşi noţiunea de bunuri incorporale.

A. Dreptul de creanţă şi dreptul de proprietate, ca bunuri incorporale care


constituie obiectul unui alt drept de proprietate

a. Titlurile de valoare. Titlurile de valoare sunt înscrisuri care încorporează, în


materialitatea lor, drepturile patrimoniale pe care le constată, astfel încât persoana
care posedă în mod legitim înscrisul este şi titulara dreptului menţionat în înscris 82.

Ca urmare a încorporării drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le constată,


"dreptul de proprietate asupra titlurilor şi dreptul de creanţă pe care acesta îl
constată se confundă; dreptul de creanţă nu există fără titlu, nu poate fi realizat
decât de posesorul legitim al titlului" 83. Deşi afirmaţia se referă numai la titlurile
care constată drepturi de creanţă, în realitate ea este valabilă şi pentru titlurile de
valoare care constată şi încorporează drepturi reale84.

Încorporarea drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le constată determină


autonomia dreptului patrimonial faţă de raportul juridic iniţial (fundamental) 85. Pe
această bază, este posibilă simplificarea formalităţilor juridice de transmitere a
dreptului patrimonial încorporat în înscris.

Gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris diferă însă de la caz la caz.


Cu cât este mai mare gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris, cu
atât este mai simplă procedura de transmitere a dreptului. Astfel, titlurile de
valoare la purtător realizează o încorporare completă a drepturilor patrimoniale în
materialitatea înscrisurilor care le constată. În acest caz, drepturile patrimoniale
constatate prin înscrisuri sunt limitate la drepturile de creanţă. În această categorie
intră acţiunile şi obligaţiunile la purtător86. Consecinţa este că aceste titluri, spre
deosebire de cele nominative şi de cele la ordin, se transmit prin simpla lor predare
(tradiţiune), întrucât nu poartă menţiunea numelui posesorului şi intră sub
incidenţa normelor de drept comun care guvernează circulaţia juridică a bunurilor
mobile87. În acest sens, în art. 1.588 alin. (3) C. civ. se statuează: "Creanţa
încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a titlului.
Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă". De asemenea, ele pot fi dobândite
prin posesia de bună-credinţă, conform art. 937 C. civ., şi prin uzucapiunea
bunurilor mobile, potrivit art. 939 C. civ., posibilitate expres prevăzută în art. 940 C.
civ., denumit "Posesia titlurilor la purtător", în care se statuează că "Dispoziţiile
prezentei secţiuni se aplică şi titlurilor la purtător, în măsura în care prin legi
speciale nu se dispune altfel".

Aşadar, în ipoteza titlurilor de valoare la purtător, dreptul de proprietate asupra


înscrisului devine drept de proprietate asupra creanţei constatate prin înscris. Într-
adevăr, deşi dreptul de creanţă este incorporal, posesia lui este posibilă prin
posesia înscrisului în a cărui materialitate s-a încorporat creanţa. Astfel, dreptul de
creanţă devine obiectul unui drept real, dreptul de proprietate. Fiind obiectul unui
drept real, dreptul de creanţă devine un adevărat bun incorporal.

În toate aceste cazuri, se poate vorbi de un adevărat drept de proprietate asupra


dreptului de creanţă, întrucât acesta dobândeşte corporalitatea înscrisului care îl
constată.

Asemănătoare este şi situaţia monedei, chiar dacă aceasta nu se confundă cu


titlurile de valoare88. Se poate spune că în acest caz este şi mai evidentă
transformarea valorii exprimate prin însemnele marcate pe monedă 89 în obiect al
dreptului de proprietate, respectiv în bun incorporal, întrucât moneda nu poate fi
refuzată la plată, nu este legată, nici măcar la origine, de un raport juridic
fundamental, nu prezintă riscul insolvabilităţii, fiind garantată de stat, şi are efecte
pe o perioadă nedeterminată, până la retragerea din circulaţie.

Totuşi, chiar şi titlurile de valoare care nu se încorporează deplin în substanţa


înscrisului care le constată, cum sunt titlurile nominative şi titlurile la ordin, nu sunt
simple drepturi de creanţă, întrucât ele sunt fixate în înscris şi nu se pot transmite
fără acesta. Tradiţiunea (remiterea materială) a înscrisului nu mai este însă
suficientă pentru transmiterea dreptului de creanţă, ci este necesară şi îndeplinirea
unor formalităţi suplimentare. Astfel, conform art. 1.588 alin. (1) C. civ., "În cazul
titlurilor nominative, transmisiunea se menţionează atât pe înscrisul respectiv, cât şi
în registrul ţinut pentru evidenţa acestora", iar în alin. (2) se adaugă: "Pentru
transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit dispoziţiilor
aplicabile în materia cambiilor". Fiind fixate în înscrisul care le constată, aceste
titluri de valoare sunt bunuri incorporale, tot ca obiect al unui drept de proprietate,
chiar dacă nu li se mai aplică normele de drept comun care guvernează circulaţia
juridică a bunurilor mobile, deci nu pot fi dobândite, în condiţiile art. 937 C. civ., prin
posesia de bună-credinţă, sau în condiţiile art. 940 C. civ., prin uzucapiune.

Interesantă este situaţia acţiunilor nominative şi a altor instrumente financiare


emise în formă dematerializată.

Într-adevăr, conform art. 91 alin. (2) fraza a II-a din Legea societăţilor, "Acţiunile
nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă
dematerializată, caz în care se înregistrează în registrul acţionarilor". Chiar şi în
acest caz, deşi dreptul de creanţă nu mai este încorporat în substanţa înscrisului
care-l constată (acţiune nominativă pe suport de hârtie), totuşi acţiunea nominativă
este fixată pe un suport material, fiind înregistrată în registrul acţionarilor,
creditorul are un monopol asupra acestor acţiuni, iar exercitarea acestui monopol
este legată de suportul material (registrul acţionarilor). În plus, acţiunile au valoarea
lor intrinsecă, de piaţă, distinctă de valoarea lor nominală, care este obiectul
dreptului de creanţă din raportul juridic fundamental.

Asupra acestor acţiuni, ca bunuri incorporale, se exercită astfel un drept de


proprietate, care este însă atipic, deoarece obiectul său - nefiind încorporat deplin,
ci doar fixat pe suportul său material, deci neavând corp - nu poate fi posedat. Ca
urmare, dreptul de proprietate nu poate fi dobândit în condiţiile art. 937 C. civ., prin
posesia de bună-credinţă, şi nici în condiţiile art. 940 C. civ., prin uzucapiune.

În mod similar, în art. 2411 C. civ. se face trimitere la instrumentele financiare "care,
potrivit regulilor pieţei pe care sunt tranzacţionate, pot fi transferate prin simpla
înregistrare în registrele care o deservesc".

Numitorul comun al tuturor acestor titluri de valoare nu se reduce doar la


cesibilitate (transmisibilitate) şi la apartenenţă.

Sub primul aspect, cesibile (transmisibile) sunt şi drepturile de creanţă, şi drepturile


de proprietate asupra mărfurilor, dar, prin încorporarea lor, în grade diferite, în
înscrisurile sau în suportul electronic care le constată, toate aceste drepturi nu mai
sunt cesibile (transmisibile) în mod autonom, ci numai împreună cu sau cel puţin
prin intermediul suportului lor material. Altfel spus, cesibil (transmisibil) este
dreptul de proprietate constituit asupra acestor bunuri incorporale, pe temeiul
regimului lor juridic (autorizarea legii). Este motivul pentru care în art. 1.587 alin.
(1) C. civ. se precizează: "Creanţele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la
purtător nu se pot transmite prin simplul acord de voinţă al părţilor", iar în art.
1.588 C. civ., evocat mai sus, sunt indicate modalităţile de transmitere a acestor
titluri de valoare. În plus, cu privire la alte titluri de valoare, de exemplu, titlurile
reprezentative de mărfuri (care încorporează drepturi de proprietate, iar nu
drepturi de creanţă), în art. 1.587 alin. (2) C. civ. se adaugă: "Regimul (...) altor titluri
de valoare se stabileşte prin lege specială". Aşadar, nu cesibilitatea este elementul
nou care a apărut prin aproprierea creanţelor încorporate în titlurile de valoare,
pentru că aceasta caracterizează, ca regulă, drepturile patrimoniale, fie ele drepturi
reale sau drepturi de creanţă; elementul nou este chiar dreptul de proprietate în
formă atipică prin care sunt apropriate aceste creanţe încorporate, în grade diferite,
în titlurile care le constată.

Sub cel de-al doilea aspect, dreptul de proprietate asupra titlurilor de valoare nu se
confundă cu ideea de simplă apartenenţă la un patrimoniu. Numai într-o accepţie
generală ideea de proprietate este echivalentă cu ideea de apartenenţă. Dar, deşi
toate drepturile patrimoniale au această trăsătură a apartenenţei, este eronat să se
confunde apartenenţa cu dreptul de proprietate, care - fie în formă tipică, fie în
formă atipică - are un conţinut juridic specific, adică anumite prerogative care se
exercită, de regulă, direct şi nemijlocit asupra obiectului său, indiferent dacă este
un bun corporal sau incorporal. Dreptul de proprietate asupra titlurilor de valoare
are prerogative specifice care se exercită de către titularul său asupra titlului care
încorporează un drept de creanţă sau un drept de proprietate, după caz, ca bun
incorporal90. Cu alte cuvinte, un drept patrimonial (un drept de creanţă sau un drept
de proprietate) devine bun incorporal pentru că este apropriat ca obiect al
dreptului de proprietate.

Aceste bunuri incorporale pot fi date în uzufruct, cum rezultă din art. 741 C. civ.,
care reglementează distribuirea dreptului de vot între nudul proprietar şi
uzufructuar în cazul uzufructului constituit asupra acţiunilor sau a altor valori
mobiliare. Alte dezmembrăminte asupra titlurilor de valoare nu se pot constitui,
deoarece dreptul de proprietate asupra unui bun incorporal nu este compatibil,
prin natura obiectului său, cu alte dezmembrăminte decât uzufructul.

Situaţia părţilor sociale este asemănătoare cu aceea a titlurilor de valoare, astfel


încât pot fi şi ele considerate ca fiind bunuri incorporale91.

b. Creanţe date în uzufruct. Din prevederile art. 737-739 C. civ. rezultă că uzufructul


se poate constitui şi asupra unei creanţe92. Deşi în textul primului articol se
statuează că uzufructul asupra unei creanţe este opozabil terţilor dacă se
îndeplinesc condiţiile şi formalităţile de publicitate cerute de lege pentru cesiunea
de creanţă, nu înseamnă că darea unei creanţe în uzufruct este echivalentă unei
cesiuni de creanţă. Spre deosebire de cesiunea de creanţă, care, prin transferul din
patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, nu schimbă statutul creanţei de
simplu drept patrimonial, constituirea uzufructului este posibilă numai dacă
creanţa devine obiect al unui drept de proprietate, în formă atipică, respectiv un
bun incorporal, astfel încât prin dezmembrarea acestui drept rezultă un drept de
nudă proprietate şi un drept de uzufruct asupra aceluiaşi bun incorporal. Relevant
este că uzufructul nu se stinge prin plata creanţei, ci continuă asupra capitalului
până la împlinirea termenului acestui dezmembrământ, cum se precizează în art.
738 alin. (2) C. civ.

c. Este bun incorporal creanţa aportată la formarea capitalului social al unei


societăţi? Răspunsul afirmativ pare să fie conţinut în art. 1.897 C. civ., referitor la
bunurile incorporale aportate la capitalul social. Pornind de la titlul acestui articol,
s-ar putea crede că nu numai titlurile de valoare (acţiuni, părţi sociale, cambii şi alte
titluri de credit) menţionate în alin. (2) şi (3) sunt bunuri incorporale, ci şi simplele
drepturi de creanţă aportate la capitalul social ar fi bunuri incorporale. În realitate,
aportul unei creanţe este o cesiune de creanţă prin care nu se schimbă statutul
obligaţional al acestui drept patrimonial, adică el nu devine în patrimoniul
cesionarului (o anumită societate) obiect al altui drept real ca să poată fi calificat ca
bun incorporal, ci devine un element component al capitalului social.

B. Universalităţi, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unor drepturi reale


principale

a. Observaţii prealabile. O primă observaţie priveşte distincţia dintre universalitatea


juridică şi universalitatea de fapt.

În Codul civil actual a fost consacrată noţiunea de universalitate de fapt în art. 541.


Potrivit acestui text, "(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care
aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia
sau prin lege. (2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau
separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte".

Spre deosebire de universalitatea de fapt, universalitatea de drept conţine nu


numai elemente active, ci şi datorii. Activul şi pasivul, precum şi fungibilitatea în
sens general a elementelor patrimoniale componente sunt definitorii pentru
universalitatea juridică. În cazul universalităţii de fapt, elementele patrimoniale care
o compun nu sunt fungibile, în accepţia generală a acestui termen, întrucât
individualitatea lor materială nu se topeşte într-o substanţă economică generală,
comună. Ca urmare, înstrăinarea unor bunuri din universalitatea de fapt nu mai
permite conservarea întregului prin intermediul subrogaţiei reale generale.
Exemplul clasic este acela al unei biblioteci a cărei unitate rezultă din legătura
dintre drepturile patrimoniale care o compun, iar nu din valoarea ei economică.
Înstrăinarea drepturilor de proprietate asupra cărţilor în mod individual determină
diminuarea întregului, întrucât preţul primit nu ia locul drepturilor înstrăinate.
Asemănătoare este şi situaţia colecţiilor de artă sau de altă natură. De asemenea,
se apreciază că fondul de comerţ este o universalitate de fapt.

În mod riguros, numai patrimoniul este o adevărată universalitate juridică


(universum ius, universitas iuris). Cât priveşte înţelegerea patrimoniului ca
universalitate juridică, în art. 31 alin. (1) C. civ. se precizează că acesta "include toate
drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani" şi care aparţin titularului
patrimoniului. Totuşi, o masă patrimonială este privită ca universitas iuris, iar nu ca
universitas facti, deşi masele patrimoniale sunt doar părţi ale întregului, dar fiecare
păstrează o unitate specifică, determinată de un anumit grad de generalitate, de
scopul căruia îi este afectată şi de regimul juridic special.

Ca urmare, datorită generalităţii sale, fiecare masă de drepturi şi obligaţii pecuniare


împrumută unele trăsături ale patrimoniului înţeles ca universalitate. În acest
înţeles, masele patrimoniale pot fi privite ca universalităţi.

Astfel, o asemenea masă patrimonială nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile


componente, având o existenţă independentă faţă de cantitatea şi fluctuaţia
acestora; fiecare masă patrimonială are o dimensiune temporală, determinată de
scopul căruia îi este afectată; subrogaţia reală generală operează în cadrul fiecărei
mase patrimoniale; de regulă, o masă patrimonială conţine atât drepturi, cât şi
obligaţii patrimoniale; divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi
obligaţii pecuniare trebuie să aibă întotdeauna un temei legal, spre deosebire de
universalităţile de fapt, care, cum se precizează în art. 541 alin. (1) C. civ., se
constituie fie prin voinţa legiuitorului, fie prin voinţa titularului patrimoniului [în
cazul maselor patrimoniale, voinţa persoanei poate fi relevantă numai în mod
indirect, ca o condiţie preliminară pentru aplicarea unui regim juridic care
determină divizarea patrimoniului; acesta este înţelesul sublinierii cuprinse în art.
31 alin. (2) C. civ., în care se arată că divizarea patrimoniului este posibilă "numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege"]93.

În legătură cu definiţia legală a universalităţii de fapt, mai trebuie precizat că, deşi
legiuitorul a folosit în ambele alineate ale art. 541 C. civ. termenul bunuri, sensul lui
nu este acela de obiect al drepturilor reale, ci de drepturi patrimoniale. Cum am
precizat mai sus, în sens metaforic sau ca urmare a unei inerţii de limbaj, toate
drepturile patrimoniale pot fi privite ca bunuri incorporale. Astfel, în doctrină, în
jurisprudenţă şi în diferite texte legale se foloseşte încă expresia "bunurile din
patrimoniu" cu sensul de "drepturi patrimoniale". Dar, în funcţie de context, trebuie
să fie desluşită accepţia în care este folosit termenul "bun": ca drept patrimonial
sau ca bun propriu-zis, obiect al unui drept real. Aşa fiind, sintagma "ansamblul
bunurilor" din primul alineat al art. 541 C. civ. trebuie să fie citită "ansamblul
drepturilor patrimoniale", iar termenul "Bunurile" din al doilea alineat al aceluiaşi
articol trebuie să fie citit "Drepturile patrimoniale". De exemplu, într-o universalitate
de fapt intră dreptul de nudă proprietate sau dreptul de uzufruct, iar nu bunul care
constituie obiectul acestor drepturi94. Ca urmare, pentru distincţia dintre
universalitatea juridică şi cea de fapt sunt relevante celelalte trăsături menţionate
mai sus, chiar dacă în componenţa ambelor intră drepturi patrimoniale, iar nu
bunurile care formează obiectul lor.

A doua observaţie priveşte particularitatea mecanismului de apropriere prin care


masele patrimoniale ca universalităţi juridice şi universalităţile de fapt devin bunuri
incorporale. Întrucât patrimoniul este inalienabil, problema aproprierii se pune
numai în legătură cu aceste universalităţi 95.

Nu numai pentru că este inalienabil, ci pentru că este un atribut al personalităţii,


aspect din care decurge inalienabilitatea, patrimoniul nu poate fi obiect de
apropriere şi deci nu poate deveni bun; titularul nu are un drept de proprietate
asupra patrimoniului, ci o putere juridică specială, ale cărei atribute nu se confundă
cu cele ale dreptului de proprietate, nici măcar într-o formă atipică 96.

În schimb, unele mase patrimoniale ca universalităţi juridice (masele succesorale) şi


universalităţile de fapt sunt alienabile, dacă legea permite. Puterea juridică pe care
titularul o exercită asupra acestor părţi din patrimoniul său poate fi asimilată unui
drept de proprietate în formă atipică, în primul rând pentru că masele patrimoniale
şi universalităţile de fapt au o configuraţie proprie, stabilă şi autonomă, iar apoi
pentru că, în măsura în care legea permite, sunt alienabile şi pot constitui, cum se
va arăta mai jos, obiectul unui drept de nudă proprietate şi al unui uzufruct sau al
unei ipoteci. Ca urmare, masele patrimoniale şi universalităţile de fapt devin bunuri
prin apropriere, cu autorizarea legii, adică devin obiect al dreptului de proprietate
ori al altor drepturi reale, în formă atipică. Iniţial, această apropriere se produce
chiar prin faptul juridic în sens restrâns sau prin actul juridic (contract sau act
unilateral, după caz) de constituire a universalităţii 97; constituirea are însă
semnificaţia aproprierii numai dacă, potrivit regimului juridic specific,
universalitatea respectivă este alienabilă prin acte juridice între vii, chiar şi în
condiţii restrictive, cu consecinţa că se poate constitui asupra ei un drept de nudă
proprietate, un drept de uzufruct sau un drept de ipotecă. Prin ipoteză, pentru a se
constitui asemenea drepturi reale, trebuie să existe mai întâi un drept de
proprietate asupra unui anumit bun. Figura juridică a dezmembrămintelor
presupune existenţa dreptului de proprietate care se dezmembrează. Dar, fiind
vorba de o universalitate ca bun incorporal, asupra ei se poate constitui, prin
dezmembrarea dreptului de proprietate asupra sa, doar un drept de nudă
proprietate şi un drept de uzufruct, universalitatea fiind incompatibilă, prin natura
sa, cu celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (drept de uz, drept de
abitaţie, drept de servitute şi drept de superficie).

b. Universalităţi juridice, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unui drept


de proprietate, respectiv al unui drept de nudă proprietate şi al unui drept de
uzufruct. Dintre toate masele patrimoniale a căror constituire este permisă prin
lege, se pare că numai masa patrimonială succesorală îndeplineşte cerinţele pentru
a putea fi calificată ca un bun incorporal. Aceasta poate fi înstrăinată, potrivit art.
1.110 alin. (1) lit. a) C. civ., în condiţiile art. 1.747-1.754 C. civ. şi, pe cale de
consecinţă, formează obiectul unui drept de proprietate, iar acesta poate fi
dezmembrat în dreptul de nudă proprietate şi dreptul de uzufruct98. Cât priveşte
opozabilitatea înstrăinării masei succesorale, din dispoziţiile art. 1.753 C. civ
raportate la art. 56 din Legea nr. 71/2011 rezultă că drepturile reale imobiliare
cuprinse în moştenire trebuie să fie înscrise în cartea funciară, iar dacă aceasta
cuprinde şi alte drepturi patrimoniale pentru care legea prevede formalităţi
speciale de opozabilitate, ele vor deveni opozabile terţilor numai după îndeplinirea
formalităţilor respective; mai mult, după finalizarea lucrărilor de cadastru şi
deschiderea cărţilor funciare pentru toate imobilele dintr-o unitate administrativ-
teritorială, însăşi transmiterea drepturilor reale imobiliare va fi condiţionată de
înscrierea în cartea funciară99.
Deşi din dispoziţiile art. 706 şi art. 743 alin. (1) şi (2) C. civ.100 ar părea să rezulte că
dreptul de uzufruct s-ar putea constitui asupra oricărei mase patrimoniale ca
universalitate juridică ("Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile,
corporale ori incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori
o cotă-parte din acestea"), totuşi cele mai multe mase patrimoniale nu pot fi
înstrăinate ca atare prin acte juridice între vii şi nici nu pot fi date în uzufruct,
deoarece afectaţiunea lor este strâns legată de persoana titularului patrimoniului
din care fac parte şi nu este posibilă păstrarea acestei afectaţiuni fără masa
patrimonială aferentă, ca universalitate juridică. Aceasta este situaţia masei
drepturilor şi datoriilor comune din patrimoniile soţilor, în măsura în care este
aplicabil regimul comunităţii legale (art. 339-359 C. civ.) sau convenţionale (art. 366-
368 C. civ.), sau a maselor patrimoniale în care sunt structurate drepturile şi
obligaţiile societăţilor cu personalitate juridică. Tot astfel, masa patrimonială
fiduciară nu poate fi înstrăinată ca atare, pentru că regimul său juridic (art. 773-
791 C. civ.) presupune păstrarea continuităţii acestei mase până în momentul
încetării contractului de fiducie.

Discutabilă este situaţia aşa-numitului patrimoniu profesional [masa patrimonială


afectată exercitării în mod individual a unei profesii autorizate, evocată în art. 33
alin. (1) C. civ.] şi a masei patrimoniale afectate desfăşurării activităţii economice de
către un întreprinzător [art. 2 lit. j) din O.U.G. nr. 44/2008101]. În măsura în care
aceste mase patrimoniale se pot transmite către o altă persoană care exercită
aceeaşi profesie autorizată sau aceeaşi activitate economică, s-ar putea aprecia că
aceste mase sunt bunuri incorporale. Dar, chiar şi în acest caz, rămâne discutabilă
posibilitatea dării lor în uzufruct.

c. Universalităţi de fapt, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unui drept de


proprietate, respectiv al unui drept de nudă proprietate şi al unui drept de uzufruct.
Conform art. 541 alin. (2) C. civ., "Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt
pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice
distincte".

Mai întâi, rezultă din lectura atentă a acestui text că nu numai bunurile (în sensul de
drepturi patrimoniale) privite separat, ci şi bunurile (în acelaşi sens) privite
împreună, deci tocmai ca universalitate de fapt, pot face obiectul unor acte juridice.
Apoi, formularea generală a acestei norme juridice, care se referă la acte juridice,
fără nicio distincţie, conduce la concluzia că universalitatea de fapt poate face
obiectul şi al unor acte juridice de înstrăinare sau de dezmembrare, ceea ce nu ar fi
posibil dacă această universalitate nu ar fi obiectul unui drept de proprietate, în
formă atipică, devenind astfel un bun incorporal.

Posibilitatea de constituire a uzufructului asupra universalităţilor de fapt,


recunoscută cu valoare de principiu şi în art. 706 C. civ., nu ar putea fi împiedicată
decât de o altă prevedere legală sau de un principiu de drept. În absenţa unei
asemenea exceptări, universalităţile de fapt pot fi obiect al unui uzufruct, ceea ce
înseamnă că dreptul de proprietate, în formă atipică, al cărui obiect sunt, ca bunuri
incorporale, se dezmembrează într-un drept de nudă proprietate şi un drept de
uzufruct.

De exemplu, ca universalitate de fapt, fondul de comerţ102 este obiectul dreptului de


proprietate sau, în cazul dezmembrării acestuia, al dreptului de nudă proprietate şi
al dreptului de uzufruct, devenind astfel un bun incorporal. În acest sens, uzufructul
fondului de comerţ este expres prevăzut în art. 745 C. civ. Drepturile patrimoniale
care intră în conţinutul fondului de comerţ devin, ele însele, odată cu fondul de
comerţ, obiect al acestor drepturi reale. Astfel, proprietarul fondului de comerţ
poate să înstrăineze acest bun incorporal sau să constituie un drept de uzufruct,
păstrând nuda proprietate, ori să îşi păstreze dreptul de uzufruct, înstrăinând nuda
proprietate, după cum poate să constituie dreptul de uzufruct în favoarea unei
persoane şi să înstrăineze nuda proprietate către altă persoană103. Astfel, este pusă
în evidenţă autonomia fondului de comerţ ca bun incorporal, distinct de drepturile
patrimoniale componente.

C. Dreptul de proprietate, în formă tipică sau atipică, dreptul de uzufruct, dreptul de


superficie şi dreptul de creanţă, ca bunuri incorporale, obiect al dreptului de
ipotecă

a. Care este obiectul dreptului de ipotecă? Prin preluarea şi formularea mai clară a
unei idei exprimate în literatura juridică anterioară, s-a remarcat că obiectul
dreptului de ipotecă, înţeles ca drept real, nu este un bun ca atare, ci valoarea
bunului respectiv, mai exact, valoarea de lichidare a acestuia 104. Precizarea este
utilă, pentru că, pe de o parte, în procesul de executare silită, valoarea care se
obţine efectiv din vânzarea bunului ipotecat nu este egală, ci este, de regulă,
semnificativ mai mică decât valoarea de piaţă a bunului respectiv, iar, pe de altă
parte, din această valoare se scad cheltuielile de executare.
Ideea potrivit căreia dreptul real de ipotecă are ca obiect nu un anumit bun, ci
valoarea de lichidare a acestuia rezolvă însă doar incomplet adevărata problemă în
discuţie, care este născută din diferenţa insuficient clarificată dintre drepturile reale
principale şi dreptul de ipotecă, privit ca drept real accesoriu. Această diferenţă este
mai vizibilă când drepturile reale principale au ca obiect un bun corporal, dar ea
există şi când obiectul acestor drepturi este un bun incorporal.

Este adevărat că prima diferenţă, subliniată în mod tradiţional în clasificarea


drepturilor reale, rezultă din aceea că drepturile reale principale au un caracter
autonom, dar nu în sensul că nu ar putea exista un raport de dependenţă între ele,
ci în sensul că ele nu depind de existenţa unor drepturi de creanţă, în timp ce
drepturile reale accesorii depind de existenţa dreptului de creanţă pe care îl
garantează105. Dincolo de această diferenţă evidentă se află însă o alta, care o
fundamentează pe prima. Autonomia drepturilor reale principale nu constă, în
primul rând, în faptul că nu depind de existenţa unor drepturi de creanţă, ci în
faptul că ele conferă o putere directă, imediată şi efectivă asupra bunului care
formează obiectul lor106.

Această putere sintetizează puterea juridică (suma atributelor pe care le conferă


dreptul real principal asupra unui bun determinat) şi puterea de fapt (exercitarea,
obiectivarea acestor atribute prin acte juridice şi, când este cazul, prin acte
materiale); când drepturile reale principale au ca obiect un bun corporal, această
obiectivare a atributelor conferite de drept este tocmai posesia ca stare de fapt,
care este, la rândul ei, sinteza elementului material (corpus) şi a elementului
subiectiv (animus); când aceste drepturi au ca obiect un bun incorporal, puterea de
fapt păstrează elementul subiectiv, dar exercitarea atributelor lor nu se poate face
prin acte materiale, ci doar prin acte juridice; prin excepţie, când bunul incorporal
este un drept de proprietate sau un drept de creanţă încorporat în substanţa
înscrisului constatator, el poate fi posedat prin intermediul corpului înscrisului.
Drepturile reale accesorii nu conferă o asemenea putere directă, imediată şi
efectivă asupra unui bun, fie el corporal sau incorporal, ci numai puterea de a se
îndestula cu preferinţă, la scadenţa dreptului de creanţă pe care îl garantează, din
valoarea bunului respectiv. Dacă dreptul de gaj şi dreptul de retenţie conferă totuşi
atributul detenţiei precare asupra bunului, dreptul de ipotecă imobiliară sau
mobiliară nu conferă nici măcar un asemenea atribut107.
Într-adevăr, dreptul de ipotecă nu presupune deposedarea constituitorului ipotecii
de bunul său, mobil sau imobil, chiar şi când acest bun este corporal. Mai mult,
când este vorba de un imobil, clauza de antihreză este considerată nescrisă,
conform art. 2.385 C. civ. Iată de ce, în contextul dreptului de ipotecă, termenul bun
desemnează două obiecte diferite.

Mai întâi, termenul bun desemnează obiectul dreptului real principal în legătură cu
care s-a înfiinţat ipoteca imobiliară sau mobiliară. Altfel spus, este avut în vedere
bunul imobil sau mobil, corporal sau incorporal care este obiectul acestui drept.
Dar dreptul de ipotecă nu poartă decât indirect asupra acestui bun. Obiectul direct
al ipotecii este chiar dreptul real principal avut în vedere la constituirea ipotecii:
drept de proprietate, în formă tipică sau atipică, drept de uzufruct şi drept de
superficie; prin natura lor, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie nu pot fi obiect al
dreptului de ipotecă, iar dreptul de servitute108 poate fi obiect al dreptului de
ipotecă doar împreună cu dreptul de proprietate asupra fondului dominant.
Afirmaţia potrivit căreia obiectul ipotecii este valoarea de lichidare a bunului,
creditorul ipotecar neavând şi neputând exercita asupra bunului respectiv niciun
atribut specific, exprimă intuitiv ideea că obiectul ipotecii este chiar dreptul real
principal, iar nu bunul care constituie obiectul acestuia. Într-adevăr, dacă în discuţie
ar fi valoarea acestui bun, s-ar ignora situaţiile în care dreptul de proprietate este
dezmembrat; în asemenea situaţii valoarea bunului nu mai este absorbită integral
în valoarea unui singur drept real, adică a dreptului de proprietate, ci este împărţită
fie între dreptul de nudă proprietate şi dreptul de uzufruct asupra bunului imobil
sau mobil, corporal sau incorporal, fie între dreptul de nudă proprietate asupra
terenului şi dreptul de folosinţă integrat în conţinutul juridic al dreptului de
superficie, în formă incipientă sau deplină109, asupra aceluiaşi teren; ca urmare,
ipoteca nu mai poate fi executată asupra valorii întregului bun, care nu mai este
absorbită integral în dreptul de proprietate, întrucât acesta este dezmembrat, ci
numai asupra valorii fiecărui drept real principal rezultat din dezmembrare.

Este luminat astfel al doilea obiect desemnat prin termenul bun în contextul
dreptului de ipotecă. Prin înfiinţarea dreptului de ipotecă asupra dreptului de
proprietate, în formă tipică sau atipică, asupra dreptului de nudă proprietate,
asupra dreptului de uzufruct sau asupra dreptului de superficie, aceste drepturi
reale principale devin ele însele bunuri incorporale. Într-un sens general, se
realizează o apropriere a acestor drepturi, proces al cărui rezultat este
transformarea lor în bunuri.
Când ipoteca este instituită asupra unei creanţe, nu există un bun care să fie
obiectul direct al acestui drept personal patrimonial, ci o anumită prestaţie, care,
cum s-a evidenţiat mai sus, nu poate fi calificată ca fiind bun. Ca urmare, în această
ipoteză, când creanţa este apropriată, termenul bun desemnează doar un singur
obiect, respectiv această creanţă.

Aşa fiind, se ajunge la concluzia că dreptul de ipotecă are ca obiect dreptul


patrimonial asupra căruia a fost constituit şi se execută asupra valorii acestuia 110.

Această concluzie nu este infirmată de terminologia echivocă utilizată în Codul


civil în legătură cu obiectul dreptului de ipotecă. Deşi de multe ori obiectul dreptului
de ipotecă este desemnat prin termenul bun, sunt nu puţine texte în Codul
civil care precizează că obiectul acestei garanţii reale este un anumit drept; astfel, în
art. 2.352 se statuează că "Ipoteca nudei proprietăţi se extinde asupra proprietăţii
depline la stingerea dezmembrămintelor"; conform art. 2.379, pot fi obiect al
ipotecii imobiliare dreptul de uzufruct, cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor şi
dreptul de superficie; potrivit art. 2.389, pot fi obiect al ipotecii mobiliare creanţele,
conturile bancare şi drepturile de proprietate intelectuală; în art. 2.398-2.408 sunt
reglementate ipotecile care au ca obiect creanţe. Această terminologie echivocă se
explică prin aceeaşi inerţie a limbajului juridic, care confundă dreptul de proprietate
cu obiectul său corporal şi care a pornit de la clasificarea lucrurilor din Instituţiunile
lui Gaius, continuând până astăzi. Dacă se depăşeşte această inerţie de limbaj, se
poate înţelege că, ori de câte ori legiuitorul a folosit termenul bun în legătură cu
obiectul dreptului de ipotecă, a avut în vedere un anumit drept real (dreptul de
proprietate, în formă tipică sau atipică, dreptul de uzufruct sau dreptul de
superficie ori dreptul de nudă proprietate corespunzător acestor
dezmembrăminte), iar nu bunul care este obiectul dreptului real respectiv.

b. Dreptul de proprietate, în formă tipică sau atipică - bun incorporal, obiect al


dreptului de ipotecă. Dreptul de proprietate are ca obiect în forma sa tipică un bun
corporal, iar în forma sa atipică un bun incorporal. Distincţia este relevantă pentru
că numai în forma sa tipică dreptul de proprietate are toate atributele posesiei,
folosinţei şi dispoziţiei, iar acestea se obiectivează în posesie ca stare de fapt; în
plus, bunul corporal, ca obiect al dreptului de proprietate, determină un regim
juridic general şi, când este cazul, un regim juridic special al exercitării acestor
atribute, precum şi al dobândirii dreptului; dacă obiectul dreptului nu ar fi un bun
corporal, nu ar fi posibilă dobândirea prin ocupaţiune, uzucapiune sau posesie de
bună-credinţă, după caz. În forma sa atipică, tocmai pentru că are ca obiect un bun
incorporal, dreptul de proprietate are un regim juridic specific, cu multe elemente
derogatorii de la regimul juridic general în ceea ce priveşte exercitarea atributelor şi
modurile de dobândire.

Ipoteca se poate constitui asupra unui drept de proprietate care are, la rândul său,
ca obiect un bun ut singuli, indiferent dacă este mobil sau imobil, corporal sau
incorporal, determinat sau determinabil, cum rezultă din art. 2.343, 2.350, 2.379 şi
2.389 C. civ., precum şi asupra unui drept de proprietate care are ca obiect o
universalitate de drept (o masă succesorală) sau de fapt, cum rezultă din art. 2.350
alin. (2), art. 2.357, 2.391 şi 2.359 C. civ.

Când ipoteca se constituie asupra unui drept de proprietate, acesta trebuie să


existe în patrimoniul constituitorului, în prezent sau în viitor 111.

Dreptul de proprietate, ca obiect al ipotecii, este în formă tipică dacă are, la rândul
său, ca obiect un bun corporal, care nu poate fi privit decât ut singuli, şi este în
formă atipică când are ca obiect un bun incorporal, fie că este privit ut singuli, fie că
este o universalitate. Se realizează astfel o apropriere în sens general, dar nu în
patrimoniul constituitorului ipotecii, ci în patrimoniul creditorului ipotecar.

În toate aceste cazuri, dreptul de proprietate sau o cotă-parte din el [cum se arată
în art. 2.379 alin. (1) lit. c) C. civ.], ca obiect al dreptului de ipotecă, devine bun
incorporal. Rezultă astfel o construcţie logico-juridică supraetajată alcătuită din
bunuri, în sens propriu-zis, şi din drepturi patrimoniale. Configuraţia unei
asemenea construcţii logico-juridice este variabilă. Ea poate include, după caz: un
bun corporal, dreptul de proprietate asupra acestuia, care devine el însuşi bun, şi
dreptul de ipotecă asupra acestuia; un bun incorporal, dreptul de proprietate
asupra acestuia, care devine el însuşi bun, şi dreptul de ipotecă asupra acestuia;
bunuri corporale sau incorporale ca obiect al unor drepturi patrimoniale grupate
într-o universalitate de drept sau de fapt, ca bun care este obiectul unui drept de
proprietate, care devine el însuşi bun ca obiect al dreptului de ipotecă. Ultima
construcţie logico-juridică este cea mai complexă, dar relevant în toate cazurile este
faptul că, la fiecare nivel intermediar al acestor construcţii logico-juridice, un anumit
drept real principal sau o universalitate devine bun, fie ca obiect al unui alt drept
real principal, care constituie un etaj superior, fie ca obiect al dreptului de ipotecă,
care constituie ultimul etaj al construcţiei.
c. Dreptul de uzufruct, dreptul de superficie şi dreptul de nudă proprietate
corespunzător, ca bunuri incorporale, obiect al dreptului de ipotecă. Posibilitatea
constituirii dreptului de ipotecă asupra nudei proprietăţi este expres prevăzută în
art. 699 alin. (4), art. 700 alin. (2) şi art. 2.352 C. civ., iar uzufructul asupra imobilelor
şi accesoriilor şi dreptul de superficie ca obiecte al ipotecii imobiliare sunt
menţionate în art. 699 alin. (3), art. 700 alin. (2) şi art. 2.379 alin. (1) lit. b) şi d) C.
civ.112. Această posibilitate există şi în cazul dreptului de uzufruct asupra unui bun
mobil sau asupra unei universalităţi, ţinând seama că în art. 2.389 lit. l) C. civ. se
prevede că ipoteca se poate constitui asupra oricăror bunuri mobile, corporale sau
incorporale, desigur, dacă acestea sunt compatibile cu această garanţie reală 113.

Ca şi în cazul dreptului de proprietate, şi în cazul instituirii ipotecii asupra nudei


proprietăţi, a dreptului de uzufruct sau a dreptului de superficie rezultă o
construcţie logico-juridică supraetajată, în care dreptul real aflat la nivel intermediar
devine bun incorporal ca obiect al dreptului real aflat la un nivel superior, iar la
ultimul etaj se află dreptul de ipotecă.

d. Dreptul de creanţă ca bun incorporal, obiect al dreptului de ipotecă.


Universalitatea de creanţe despre care se face vorbire în art. 2.398 şi 2.399 C. civ.
este o universalitate de fapt care, prin constituirea ei şi prin instituirea ipotecii
asupra sa, formează deja un bun incorporal ca obiect al dreptului de proprietate în
patrimoniul constituitorului, astfel încât ipoteca poartă în mod direct asupra acestui
drept de proprietate, care este obiectul său propriu ca bun incorporal, şi numai în
mod indirect asupra universalităţii 114. Tot astfel, creanţa încorporată într-un înscris
este chiar din momentul încorporării bun incorporal ca obiect al unui drept de
proprietate în patrimoniul constituitorului, iar acest drept de proprietate, la rândul
său, devine bun în momentul în care se instituie ipoteca asupra sa.

Aceste două ipoteze au fost tratate mai sus, astfel încât în continuare vor fi avute în
vedere numai creanţele privite ut singuli şi care nu sunt încorporate deplin sau
parţial în substanţa înscrisului constatator.

Conform art. 2.398 C. civ., "Ipoteca poate avea ca obiect fie una sau mai multe
creanţe, fie o universalitate de creanţe". Rezultă din acest text că nu este suficient
ca obiectul ipotecii să fie format din mai multe creanţe pentru a fi în prezenţa unei
universalităţi, ci mai este necesar ca această universalitate de fapt să fie înfiinţată în
patrimoniul constituitorului ipotecii prin voinţa sa sau prin lege, cum se statuează în
art. 541 C. civ.; ca urmare, chiar dacă sunt mai multe creanţe ca obiect al ipotecii,
cât timp nu formează o universalitate de fapt, ele sunt privite tot ut singuli.

Prin instituirea ipotecii asupra unei creanţe, acest drept patrimonial devine el însuşi
bun incorporal. Specific acestei aproprieri în sens general este faptul că, anterior
instituirii dreptului de ipotecă, nici dreptul de creanţă, nici obiectul său nu aveau
calitatea de bun; cum s-a învederat mai sus, prestaţia care constituie obiectul
dreptului de creanţă nu este bun; iată de ce, în această ipoteză, prin instituirea
dreptului de ipotecă asupra unei creanţe nu mai rezultă o construcţie logico-juridică
supraetajată.

Există însă o variantă particulară a acestei ipoteze în art. 2.402 C. civ. care dă
naştere unei asemenea construcţii logico-juridice supraetajate. Conform acestui
text legal, "Ipoteca ce poartă asupra unei creanţe care este garantată, la rândul său,
cu o ipotecă mobiliară sau imobiliară trebuie înscrisă în arhivă. De asemenea,
creditorul în favoarea căruia s-a ipotecat creanţa trebuie să remită debitorului
acestei creanţe o copie a avizului de ipotecă". În art. 175 din Legea nr. 71/2011, s-a
adăugat: "Pentru opozabilitate, ipoteca unei creanţe garantate cu ipotecă imobiliară
se înscrie în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare şi se notează în cartea
funciară, potrivit prevederilor art. 902 alin. (2) pct. 15 din Codul civil". Rezultă din
aceste prevederi legale că mai întâi se instituie o ipotecă asupra unei creanţe, care
devine astfel bun incorporal, iar apoi se instituie o ipotecă asupra creanţei care este
garantată cu prima ipotecă, astfel încât şi creanţa garantată devine bun incorporal.
Dar, odată cu această a doua apropriere în sens general, prima ipotecă, fiind
accesoriu al creanţei garantate, devine ea însăşi bun incorporal. Construcţia logico-
juridică rezultată este supraetajată: există o creanţă, devenită bun incorporal, ca
obiect al unui drept de ipotecă, iar acest drept de garanţie este el însuşi bun
incorporal, ca accesoriu al creanţei ipotecare, devenită, la rândul său, obiect, ca bun
incorporal, al celei de a doua ipoteci. Teoretic, se poate imagina că şi a doua
creanţă ipotecară poate fi ipotecată în favoarea altui creditor şi aşa mai departe,
prin supraetajare succesivă.

D. Creaţia intelectuală ca bun incorporal care constituie obiect al dreptului de


proprietate intelectuală. Această situaţie este o variantă particulară a situaţiei
examinate mai sus, la lit. C.a. Dar, pentru că este poate cea mai importantă dintre
variantele dreptului de proprietate în formă atipică, respectiv când acest drept are
ca obiect un bun incorporal, ea justifică o examinare separată.
Drepturile de proprietate intelectuală sunt considerate, pe drept cuvânt, o categorie
juridică intermediară între drepturile patrimoniale şi drepturile personale
nepatrimoniale115. Fie că sunt considerate drepturi complexe, care cuprind atât
drepturi personale nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale, fie că sunt
apreciate ca o sumă de drepturi distincte, unele de natură patrimonială, altele de
natură personală nepatrimonială116, este evident că drepturile de proprietate
intelectuală nu pot fi reduse, de regulă, la aspectul patrimonial 117.

Pe de altă parte, ca drepturi patrimoniale, drepturile de proprietate intelectuală au


ca obiect un bun incorporal: o anumită creaţie intelectuală 118. Chiar dacă această
creaţie intelectuală este fixată pe un suport material, ea nu se confundă cu acesta.
Ca urmare, dreptul de proprietate intelectuală nu se confundă cu dreptul de
proprietate asupra obiectului material pe care este fixată creaţia.

Aspectul patrimonial al drepturilor de proprietate intelectuală este vizibil în cazul


dreptului de exploatare a creaţiei intelectuale, drept care are în conţinutul său
juridic, într-o formă specifică, ius possidendi, ius utendi, ius fruendi şi ius
abutendi119. În contextul clasificării drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi
drepturi de creanţă, este preferabilă concepţia care include drepturile de
proprietate intelectuală în categoria drepturilor reale care au ca obiect bunuri
incorporale120. Cum s-a remarcat, în mod judicios, această calificare are în vedere
clasificarea drepturilor patrimoniale în funcţie de obiect, dar nu merge mai departe,
pentru a califica aceste drepturi reale în funcţie de conţinutul lor juridic121. Sub acest
al doilea aspect, este preferabilă calificarea dreptului de proprietate intelectuală, în
latura sa patrimonială, ca drept de proprietate în formă atipică. Distincţia dintre
dreptul de proprietate în formă tipică, având ca obiect un bun corporal, şi dreptul
de proprietate în formă atipică, având ca obiect un bun incorporal (nu numai
creaţia intelectuală sau informaţia, în forme specifice, ci şi drepturile patrimoniale,
universalităţile juridice şi cele de fapt) este utilă şi în acest caz. Într-adevăr, prin
prerogativele lor, drepturile de proprietate intelectuală, deşi nu se identifică cu
dreptul de proprietate în formă tipică122, totuşi se apropie de figura juridică a
acestuia, astfel încât este justificată calificarea lor ca drepturi de proprietate în
formă atipică.

Specificul creaţiei intelectuale ca bun incorporal constă în aceea că, spre deosebire
de celelalte bunuri incorporale, care au existat iniţial ca drepturi patrimoniale sau
universalităţi, aceasta nu a avut anterior aproprierii o asemenea calitate.
V. Concluzii

Cel puţin patru concluzii se desprind din această încercare de a clarifica noţiunea de
bunuri incorporale.

O primă concluzie poate fi formulată pornind de la corelaţia dintre noţiunile juridice


de lucru corporal şi lucru necorporal, bun corporal şi bun incorporal şi drept real.

Noţiunea de bun incorporal nu poate fi înţeleasă decât în acest ansamblu logic, iar
definirea ei nu este posibilă fără precizarea sensului juridic al tuturor acestor
noţiuni.

S-a învederat, astfel, mai sus că, în sens juridic, lucrul este orice element material
(corporal) sau imaterial (necorporal) al realităţii obiective care are o configuraţie
proprie, stabilă şi autonomă; bunul este lucrul corporal sau necorporal care
dobândeşte valoare economică prin apropriere, adică în măsura în care este obiect
al dreptului de proprietate sau al altui drept real; bunul incorporal este un lucru
necorporal care dobândeşte valoare economică prin apropriere, pe temeiul
autorizării legii şi al fixării pe un suport material.

Configuraţia proprie, stabilă şi autonomă este esenţială pentru ca lucrul să fie


apropriabil, pe această cale intrând în ordinea juridică sau modificându-şi statutul
în această ordine.

Noţiunea de lucru corporal include în sfera ei nu numai elementele materiale


existente ca atare în realitatea obiectivă, adică în stare naturală, în diferite forme de
existenţă a materiei, de la cele evidente până la cele mai subtile, ci şi toate
rezultatele materiale ale activităţii umane de descoperire, de însuşire, de
transformare şi de prelucrare a acestor elemente materiale. În principal, dar nu
exclusiv, lucrurile corporale din prima categorie au făcut şi pot face obiectul unei
prime aproprieri, adică ele nu au existat iniţial în ordinea juridică, ci în ordinea
naturală, iar cele din a doua categorie au intrat deja în ordinea juridică, astfel încât
transformarea şi prelucrarea lor are loc în lumea bunurilor, adică a lucrurilor
apropriate.

Noţiunea de lucru necorporal include în sfera ei toate elementele imateriale, ideale,


care au o configuraţie proprie, stabilă şi autonomă. Unele dintre lucrurile
necorporale apropriabile se află de la bun început în ordinea juridică; aceasta este
situaţia drepturilor reale şi a universalităţilor juridice şi a celor de fapt. Altele
pătrund în ordinea juridică treptat, cum este cazul ideilor şi sentimentelor care îşi
găsesc expresia în creaţia intelectuală.

În sens propriu-zis, aproprierea lucrurilor corporale şi a celor necorporale se


produce prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate, în formă tipică sau
atipică, având ca rezultat fie introducerea lor din ordinea naturală în ordinea
juridică, fie crearea unui nou statut în ordinea juridică. În sens general, aproprierea
lucrurilor corporale şi a celor necorporale se poate face şi prin mecanismul juridic
al altor drepturi reale. Aproprierea presupune existenţa valorii de utilizare a
lucrurilor şi le adaugă valoarea de schimb, astfel încât bunurile (lucrurile apropriate)
au valoare economică.

Prin apropriere lucrurile corporale devin bunuri corporale, iar lucrurile necorporale
devin bunuri incorporale. Pentru ca aproprierea lucrurilor necorporale să fie
posibilă, nu este suficient ca ele să aibă o configuraţie proprie, stabilă şi autonomă,
ci ele trebuie să poată fi fixate pe un suport material, iar aproprierea lor să fie
autorizată de lege.

Valoarea economică a bunurilor corporale şi a celor necorporale este absorbită


integral sau parţial în drepturile reale al căror obiect sunt, iar valoarea economică a
prestaţiilor este absorbită în valoarea drepturilor de creanţă, ceea ce explică de ce,
în mod metaforic, drepturile patrimoniale sunt denumite uneori cu termenul
bunuri. În funcţie de context, se poate identifica însă sensul în care este folosit
acest termen, fie în lege, fie în jurisprudenţă, fie în doctrină, pentru a se păstra
foarte limpede diferenţa dintre drepturile patrimoniale şi bunurile propriu-zise, ca
obiect al drepturilor reale.

Dincolo de clasificarea care distinge între lucrurile corporale şi cele necorporale,


lucrurile se pot împărţi în lucruri apropriate, adică bunurile123, şi lucruri
neapropriate. Acestea din urmă se pot grupa în lucruri neapropriabile şi lucruri
apropriabile. În sfârşit, prima subcategorie se poate diviza în lucruri care au fost
întotdeauna neapropriabile şi lucruri care au fost apropriate, devenind bunuri, dar
apoi au intrat în domeniul public, în accepţia specială a acestei noţiuni (creaţiile
intelectuale cărora li s-a împlinit termenul de protecţie juridică); a doua
subcategorie se poate diviza în lucruri apropriabile care nu au fost apropriate
niciodată şi lucruri care au devenit bunuri prin apropriere, dar au fost abandonate
sau s-a renunţat la dreptul de proprietate, deschizându-se calea unei noi aproprieri,
prin ocupaţiune sau prin uzucapiune, după caz124.
A doua concluzie inventariază bunurile incorporale şi drepturile reale constituite
asupra lor.

Sintetizând consideraţiile de mai sus, rezultă că sunt mai multe categorii de bunuri
incorporale: drepturile patrimoniale (dreptul de proprietate, în formă tipică sau
atipică; dreptul de uzufruct şi dreptul de superficie; dreptul de nudă proprietate
corespunzător unuia dintre aceste dezmembrăminte, dreptul de creanţă, dreptul
de ipotecă), masa succesorală ca universalitate juridică şi universalităţile de fapt,
creaţia intelectuală şi informaţia în anumite forme, toate numai dacă sunt
apropriate. Aproprierea, în sens general, se face prin mecanismul juridic al
dreptului de proprietate, în formă tipică sau atipică, al dreptului de uzufruct şi al
dreptului de nudă proprietate corespunzător acestuia sau al dreptului de ipotecă.

A treia concluzie este de ordin teoretic. Ideile şi argumentele dezvoltate mai sus
lasă să se întrevadă specificul modului de structurare a spaţiului juridic, cu referire
specială la drepturile reale care au ca obiect bunuri incorporale.

Normele juridice (dreptul obiectiv), raporturile sociale reglementate de acestea şi


lumea lucrurilor şi a drepturilor reale care se constituite asupra acestora,
transformându-le în bunuri, sunt doar liniile de forţă principale în jurul cărora se
structurează universul juridic. Acţiunea acestor linii de forţă depinde atât de valorile
şi principiile care fundamentează dreptul obiectiv, cât şi de instrumentele şi
componentele tehnice de construcţie juridică. Unele dintre aceste valori şi principii,
instrumente şi componente tehnice sunt constante juridice, altele sunt variabile
juridice, adică se constituie, se modifică şi evoluează în timp. Prin intermediul
acestor constante şi variabile, liniile de forţă ordonează universul juridic în structuri
complementare, multiple şi supraetajate, care nu doar se reflectă, ci şi se
influenţează şi se adaptează reciproc.

Alcătuirea logică a noţiunii juridice de bunuri incorporale este un exemplu relevant


pentru acest mod de structurare a universului juridic. Drepturile reale, recunoscute
de dreptul obiectiv în număr limitat125, sunt instrumente juridice rafinate şi subtile
care fac posibilă nu numai aproprierea lucrurilor corporale, ci şi pe aceea a
lucrurilor necorporale, în primul rând, a creaţiilor intelectuale. Dar nu numai că ele
permit aproprierea lucrurilor şi transformarea lor în bunuri, dar şi îmbogăţesc
lumea lucrurilor necorporale, devenind ele însele obiect de apropriere, iar apoi,
prin aproprierea lor, extind lumea bunurilor. Aşadar, drepturile reale şi raporturile
juridice al căror conţinut îl formează sunt complementare normelor juridice care le
reglementează; bunurile care constituie obiectul drepturilor reale constituie o altă
structură complementară. Apoi, când drepturile reale şi universalităţile juridice şi
cele de fapt devin ele însele lucruri necorporale şi sunt apropriate în forma
bunurilor incorporale, apare o nouă structură, supraetajată în raport cu celelalte
bunuri şi drepturi reale. De exemplu, un imobil, respectiv un bun corporal, este
obiectul unui drept de proprietate, iar acest drept de proprietate, ca lucru
necorporal, devine el însuşi obiectul unui drept de ipotecă, adică este apropriat în
forma unui bun incorporal. Dreptul de ipotecă însuşi, ca accesoriu al unei creanţe,
devine obiect al dreptului de ipotecă înfiinţat asupra acesteia.

Este pusă astfel în lumină ambivalenţa unora dintre elementele care alcătuiesc
aceste construcţii juridice supraetajate: privite dintr-o anumită perspectivă, ele sunt
drepturi reale, cu atribute specifice exercitate asupra unui anumit bun, drepturi
care se află în patrimoniul unei anumite persoane; dintr-o altă perspectivă, ele sunt
bunuri asupra cărora se exercită atributele altor drepturi reale, aflate în patrimoniul
aceleiaşi persoane sau în patrimoniul altei persoane.

A patra concluzie priveşte interesul practic al noţiunii de bun incorporal, care


sintetizează cel puţin trei aspecte.

Mai întâi, ca rezultat al aproprierii, bunurile incorporale sunt obiectul unor drepturi
reale, a căror valoare sporeşte activul patrimoniilor persoanelor fizice şi juridice în
mod substanţial şi, pe această cale, îmbogăţeşte societatea. În ultimele decenii, a
avut loc o creştere exponenţială a cantităţii de bunuri incorporale, mai ales în forma
creaţiilor intelectuale, ceea ce s-a reflectat în valoarea drepturilor reale constituite
asupra acestor bunuri. S-a observat în mod pertinent că, în prezent şi mai ales în
viitor, cea mai mare resursă de bogăţie a naţiunilor este şi va fi creativitatea,
respectiv capacitatea de a crea noi bunuri incorporale, iar valoarea economică a
acestora este şi va fi din ce în ce mai mare, depăşind de multe ori valoarea
bunurilor corporale. În plus, creaţia intelectuală, ca bun incorporal, este o resursă
pentru transformarea, prelucrarea şi descoperirea unor noi utilităţi ale bunurilor
corporale, cu consecinţa sporirii valorii lor economice.

Apoi, securitatea raporturilor obligaţionale a crescut ca urmare a sporirii activelor


patrimoniale ale debitorilor cu drepturile reale care au ca obiect bunuri incorporale
sau ca urmare a posibilităţii debitorilor de a garanta nu doar cu elemente
patrimoniale privite individual, ci şi cu universalităţi juridice sau de fapt. Aceste
drepturi reale şi aceste universalităţi au fost utilizate de debitori pentru creşterea
creditului lor, prin constituirea de noi garanţii reale. Mai ales ipotecile constituite
asupra universalităţilor au contribuit la creşterea securităţii juridice a raporturilor
obligaţionale, ceea ce stimulează investiţiile şi, pe această cale, dezvoltarea
economică şi bunăstarea socială.

În sfârşit, întrucât, spre deosebire de bunurile corporale, bunurile incorporale nu


sunt susceptibile de posesie ca stare de fapt (cu excepţia titlurilor de valoare la
purtător, care sunt încorporate deplin în înscrisul care le constată) 126, puterea pe
care o au titularii drepturilor reale principale constituite asupra lor este în primul
rând una juridică. Este motivul pentru care bunurile incorporale nu pot fi dobândite
prin ocupaţiune, uzucapiune, posesie de bună-credinţă şi tradiţiune 127.

Aşadar, nu numai dreptul de proprietate care are ca obiect un bun incorporal este
în formă atipică, ci şi orice alt drept real principal care are un asemenea obiect este
în formă atipică. Caracterul atipic al drepturilor reale principale care au ca obiect
bunuri incorporale se exprimă însă în primul rând prin atributele care alcătuiesc
conţinutul lor juridic; prin acest conţinut juridic ele se aseamănă, dar se şi
diferenţiază de drepturile reale principale care au ca obiect bunuri corporale.

Dreptul de ipotecă este un drept real accesoriu, care are întotdeauna ca obiect un
bun incorporal, respectiv un drept real principal, deci incompatibil cu posesia ca
stare de fapt, astfel încât nu mai este susceptibil de distincţia dintre forma tipică şi
forma atipică. Chiar şi atunci când este vorba de titluri de valoare încorporate
deplin în înscrisul care le constată, dreptul de ipotecă nu poartă asupra titlului ca
atare, ci asupra dreptului de proprietate al cărui obiect este titlul de valoare ori
asupra uzufructului, respectiv a nudei proprietăţi având un asemenea obiect.

Absenţa posesiei ca stare de fapt a impus căutarea şi elaborarea unor tehnici


juridice adecvate care să-i protejeze atât pe titularii drepturilor constituite asupra
acestor bunuri incorporale, cât şi pe creditorii lor care au garanţii reale constituite
asupra drepturilor respective. Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare este o
instituţie care reuneşte asemenea tehnici juridice şi care şi-a dovedit eficienţa şi
viabilitatea.

Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 3 din data de 30 iunie 2017.