Vous êtes sur la page 1sur 14

Recunoaşterea căsătoriei între persoane

de acelaşi sex în jurisprudenţa Curţii


Europene a Drepturilor Omului
Lector univ. dr. EMANUEL TĂVALĂ

Facultatea de Drept, Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu


La reconnaissance du mariage entre les personnes du meme sexe dans la
jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme
Résumé
La réglementation juridique des relations de famille a été formulée au niveau de
l’Europe, et non seulement, dans un contexte traditionnel avec une empreinte
religieuse, qui reconnaissait la famille comme étant formée d’un homme et d’une
femme, avec leurs enfants. Ces réglementations ont déterminé, selon l’avis de
certaines personnes, la protection de ce type de famille, pendant que les couples
non mariés, les couples de personnes de meme sexe, les personnes divorcées
ayant des enfants et ainsi de suite étaient considérées comme ne bénéficiant pas
de la protection de la loi lorsqu’il s’agit de la famille. Si dans une premiere phase ces
types de cohabitation n’ont pas relevé de l’article 8 de la Convention européenne
des droits de l’homme, eu cours des derniers décennies on a remarqué un
changement dans l’approche en ce qui concerne la notion de famille, en réalisant
une adaptation du droit aux réalités modernes de la vie de famille. Dans cet article,
nous essaierons de surprendre cette évolution historique dans le contexte social et
culturel européen, avec ses implications sur le droit et, implicitement, sur la vie.
Mots-clés: la famille; le mariage; des couples non mariés; des couples formés de
personnes de meme sexe; l’art. 8 de la Convention européenne des droits de
l’homme.
Recognition of marriage between persons of the same sex in the case law of the
European Court of Human Rights
Abstract
The legal regulation of family relationships has long been formulated around a
"traditional" religious notion of the family as a unit comprising a heterosexual
married couple who conceive children within wedlock. This has resulted in the
protection mechanisms of the law focusing on such family units, with other family
forms such as same-sex couples, unmarried couples, couples who are unable to
conceive naturally and single parents failing to have their family relationships
adequately recognized and protected in law. This often included not recognizing
“non-traditional" families’ rights to respect for their family life under Article 8 of the
ECHR. In the recent decades there has been progress in dispelling the traditional
notion of family and in adapting the law to the modern realities of family life. In this
article we will try to present the historical evolution in the socio-cultural European
context with its implications on the law ad of the life.
Keywords: family; marriage; unmarried couples; couples made up of persons of the
same sex; art. 8 of the European Convention of Human Rights.

Dezbaterile europene cu privire la căsătoriile între persoane de acelaşi sex au


evoluat în ultimele decenii. Până în momentul de faţă un număr de 18 ţări şi-au
modificat legislaţia în acest sens, procesul fiind, de fapt, în desfăşurare în diferite
părţi ale continentului, în diverse faze, de la dezbatere publică şi până la faza de
adoptare parlamentară. Trebuie să spunem că în Europa situaţia a evoluat rapid şi
în feluri contrastante. În ultimul deceniu s-a observat o dublă mişcare: pe de o
parte, o mişcare de legalizare a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în partea
occidentală a Europei, iar pe de altă parte, de întărire a prevederilor privind
căsătoria heterosexuală, doar între un bărbat şi o femeie, în Răsăritul Europei, unde
putem vorbi chiar de o constituţionalizare a acestei instituţii în sensul pomenit mai
sus1. Rezultatul este cel al unui continent divizat pe această problemă.
Reglementarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex este prezentată ca o
chestiune de egalitate şi nediscriminare, deci ca o problemă ce intră în sfera
drepturilor omului.

Consiliul Europei, al cărui rol este acela de a garanta şi de a promova respectul


pentru drepturile omului pe continent, este principalul avocat în dezbatere. În 2010,
principalele foruri ale Consiliului Europei au fost orientate în direcţia extinderii
principiului non-discriminării pe baza orientării sexuale la nivelul tuturor
domeniilor. La 31 martie 2010, Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat
Recomandarea CM (2010)5, recomandând statelor membre să adopte măsuri
împotriva discriminării bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. La 29
aprilie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia
1728(2010) privind "Discriminarea bazată pe orientarea sexuală şi identitatea de
gen", promovând aceleaşi măsuri ca Recomandarea CM (2010)5. Niciunul dintre
aceste documente nu cerea statelor să legalizeze căsătoriile între persoane de
acelaşi sex, dar acordau, în schimb, suport explicit legalizării parteneriatului civil. La
24 iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat decizia în cauza
Schalk şi Kopf c. Austriei, arătând, pentru prima dată, că relaţia stabilă între
parteneri de acelaşi sex cade sub incidenţa noţiunii de "viaţă de familie"
(nerămânând doar în sfera vieţii private), la fel ca relaţia unui cuplu format din
parteneri de sex diferit (par. 94). Prin aceasta se garantează egalitatea de tratament
prin mijloace ce ţin de principiul nediscriminării cu privire la viaţa de familie.

În septembrie 2011, 6 state membre au susţinut crearea unui "proiect LGBT" în


cadrul Consiliului Europei, care să promoveze adoptarea unei legislaţii naţionale
bazate pe prevederile Recomandării CM (2010)5. Seria de documente amintite şi
deciziile ce au urmat au angajat Consiliul Europei în promovarea drepturilor LGBT.
Evident că dezbaterea legată de uniunile încheiate între persoane de acelaşi sex nu
este finalizată, ci continuă foarte puternic. Pe de o parte, Curtea de la Strasbourg a
statuat foarte clar că instrumentul principal al drepturilor omului, anume Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu garantează
niciun drept la căsătorie pentru persoanele de acelaşi sex, iar pe de altă parte, se
încearcă construirea unui drept al recunoaşterii legale pentru cuplurile formate din
persoane de acelaşi sex.

I. Căsătoria între persoane de acelaşi sex: nu există un drept prevăzut în acest sens

În ultimii ani, 18 state europene au legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi


sex. În Europa situaţia arată astfel: OLANDA: În aprilie 2001, devine prima ţară care
le permite gay-ilor şi lesbienelor să se căsătorească - într-o ceremonie civilă - şi să
adopte copii. BELGIA: Căsătoria între persoane de acelaşi sex este legalizată în
2003, cu unele restricţii. Cuplurile de acelaşi sex au primit în 2006 permisiunea să
adopte copii. SPANIA: Guvernul socialist a legalizat căsătoria între persoane de
acelaşi sex în iulie 2005. Cuplurilor gay li s-a permis, totodată, să adopte copii,
indiferent de statutul lor marital. NORVEGIA: Toate cuplurile au primit drepturi
egale în ianuarie 2009, permiţându-li-se să se căsătorească, să adopte copii şi să
folosească tehnologii de reproducere asistată. SUEDIA: Cuplurilor de acelaşi sex li s-
a permis să se căsătorească - în ceremonii civile sau luterane - în mai 2009. Adopţia
este legală pentru toţi începând din 2003. PORTUGALIA: Căsătoria între persoane
de acelaşi sex este legală din iunie 2010, însă nu şi adopţia de către persoane gay.
ISLANDA: Căsătoriile între persoane de acelaşi sex au fost legalizate în iunie 2010,
iar adopţiile de către cupluri gay în 2006. DANEMARCA: Începând din 2012, gay-ilor
şi lesbienelor li s-a permis să se căsătorească - în ceremonii luterane. Danemarca a
fost prima ţară din lume care a legalizat uniunile civile ale cuplurilor de acelaşi sex,
în 1989. FRANŢA: Căsătoria între persoane de acelaşi sex şi adopţiile de către
persoane de orientare homosexuală au fost legalizate în mai 2013. ANGLIA şi ŢARA
GALILOR: O lege care autorizează căsătoria între persoane de acelaşi sex a fost
adoptată în iulie 2013, urmată de SCOŢIA în februarie 2014. IRLANDA DE NORD este
profund divizată pe această temă. LUXEMBURG: Căsătoria între persoane de acelaşi
sex a fost legalizată în ianuarie 2015, iar premierul Xavier Bettel s-a căsătorit cu
partenerul său în mai 2015. IRLANDA: Egalitatea în privinţa căsătoriei a fost
autorizată prin referendum în mai 2015 şi a devenit lege în octombrie. FINLANDA: A
votat pentru egalitate în privinţa căsătoriei în 2014, iar legea urmează să intre în
vigoare în 2017. SLOVENIA: Alegătorii au respins căsătoriile între persoane de
acelaşi sex printr-un referendum, pe 20 decembrie 2015, infirmând o decizie a
Parlamentului din martie de a le legaliza. Slovenii au spus "nu" şi într-un
referendum anterior, în 2012.

În tot acest context, alte 13 state europene au constituţionalizat definiţia căsătoriei


ca fiind realizată între un bărbat şi o femeie şi ca fiind monogamă. Situaţia aceasta
este întâlnită în: Belarus (art. 32), Bulgaria (art. 46), Croaţia (art. 62), Ungaria (art.
L.1), Letonia (art. 110), Lituania (art. 38), Moldova [art. 48 alin. (2)], Muntenegru (art.
71), Polonia (art. 18), Serbia (art. 62), Slovacia (art. 41), Ucraina (art. 51),
Reglementările cele mai recente în materie constituţională sunt cele din Ungaria
(2012), Croaţia (2013), Slovacia (2014) şi Macedonia (unde, la 20 ianuarie 2015,
Parlamentul a adoptat un amendament constituţional cu 72 de voturi pentru şi 4
împotrivă). Aceste ultime ţări menţionate au dorit, prin reglementările
constituţionale, să prevină introducerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex
pe cale legislativă sau prin jurisprudenţă. De aceea definiţia căsătoriei vorbeşte
despre "legătura unică dintre un bărbat şi o femeie" (Slovacia), în loc de a garanta
simplu pentru bărbaţi şi femei dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie
conform Convenţiei europene a drepturilor omului (art. 12), Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului (art. 16), Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice (art. 23). Formulările din aceste documente au permis Curţii Constituţionale
spaniole, pe baza hotărârii din cauza Schalk şi Kopf c. Austriei, să arate că
formularea "bărbat şi femeie" 2 indică doar deţinătorii dreptului de a se căsători şi
nu implică faptul că această căsătorie trebuie în mod obligatoriu să fie realizată
între un bărbat şi o femeie3.

În chestiunea căsătoriei, divergenţele existente la nivelul ţărilor europene au


determinat Curtea să pornească de la evoluţia interpretării Convenţiei,
recunoscând lipsa oricărui drept pentru încheierea căsătoriilor între persoane de
acelaşi sex. Celelalte instituţii ale Consiliului Europei au urmat îndeaproape această
evoluţie.

1. Perspectivă asupra abordărilor curţii de-a lungul timpului. De la începuturile sale,


Curtea a primit numeroase sesizări care vizau aspecte legate de orientarea sexuală
a petenţilor, dar majoritatea au fost declarate inadmisibile 4. Această perioadă a
creionat, totodată, maniera în care Curtea a abordat cazurile prin care i se cerea să
redreseze situaţiile în care statele erau acuzate că interferează cu viaţa persoanelor
care aparţineau minorităţilor sexuale. Primul caz ce vizează acest aspect este
identificat ca fiind W.B. c. Republicii Federale a Germaniei 5, din 1955. În această
speţă este de remarcat faptul că, deşi a fost invocată încălcarea articolelor 2, 8, 14,
17 şi 18 ale Convenţiei, a fost constatată doar încălcarea art. 8, decizia bazându-se
pe încălcarea dreptului la viaţă privată, astfel fiind indicată calea de urmat pentru
eventuale viitoare cazuri.

În 1977 a fost declarată pentru prima dată admisibilă o aplicaţie adresată Curţii
împotriva legilor LGBT în cauza X c. Marii Britanii (cererea nr. 7215/75). Deşi această
cauză a fost interpretată ca un progres, decizia Comisiei nu a fost una marcantă,
din cauza tranziţiei Curţii de la faza formativă spre cea judiciară. Mai bine zis, Curtea
era preocupată cu asigurarea legitimităţii sale, lăsând la o parte, după opinia unora,
o pronunţare tranşantă în chestiunea drepturilor unei minorităţi sexuale pentru a
nu-şi submina legitimitatea 6. Începutul drumului pentru Curte în direcţia unor
decizii precum cele care ne interesează pe noi azi şi care fac obiectul prezentelor
studii a fost marcat de decizia Marii Camere din cauza Dudgeon c. Regatului Unit
(cererea nr. 7525/76, hotărârea din 22 octombrie 1981). Curtea a decis că legea
anti-sodomie (abrogată în 2017) încalcă dreptul la viaţă privată a unei persoane
homosexuale. Decizia marchează două lucruri care trebuie avute în vedere: pe de o
parte, o interpretare largă a termenului "viaţă privată", prin care cetăţenii din
comunităţile LGBT sunt practic încurajaţi să caute o "îndreptare" la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, şi, pe de altă parte, Curtea defineşte
homosexualitatea ca fiind o manifestare privată a personalităţii umane 7. Paul
Johnson este de părere că "instanţa europeană a stabilit definiţia ontologică a
homosexualităţii şi aceasta continuă să servească drept bază a viziunii Curţii faţă de
această chestiune. Deosebit de importantă în recunoaşterea Curţii potrivit căreia
incriminarea actelor homosexuale constituie o încălcare a art. 8 a fost, de fapt,
ideea că circumstanţele personale ale reclamantului şi tendinţele sale îl predispun
la anumite acte sexuale. În acest fel, admiterea naturii congenitale a orientării
sexuale a reprezentat temeiul acceptării statutului său de victimă a legii penale" 8.

În 1986, Curtea s-a pronunţat în cauza Rees c. Regatului Unit, în care a statuat că
dreptul la căsătorie prevăzut de art. 12 presupune şi un aspect biologic, care nu
poate fi aplicat în cazul în care unul dintre soţi a suferit o operaţie de schimbare de
sex, ca urmare a căreia să fi rezultat o relaţie heterosexuală (conform deciziei,
dreptul la căsătorie se referă la căsătoria tradiţională între persoane de sex biologic
diferit). Curtea a menţinut această linie de orientare, dar a înfăţişat şi o perspectivă
asupra a ceea ce va oferi posibilitatea de redeschidere a problemei, aşa cum s-a
demonstrat în Cossey c. Regatului Unit în anul 1990. Într-adevăr, în această speţă se
arătă că evoluţiile din ultimii ani nu pot duce la abandonarea conceptului tradiţional
de căsătorie. 12 ani după această decizie, Marea Cameră a susţinut, în cauza
Christine Goodwin c. Regatului Unit, că evoluţiile internaţionale au mers suficient în
direcţia recunoaşterii unui statut legal pentru indivizii transgender în vederea
recunoaşterii legale a propriului lor gen, putând fi, astfel, cerută înlăturarea
aspectului biologic de gen din cadrul interpretării art. 12. Cauza invocată mai sus a
reprezentat un pas înainte în lărgirea spectrului pentru "un progres subsecvent".
Astfel, Marea Cameră a arătat că art. 12 este singurul care identifică bărbatul şi
femeia ca gen şi că nu mai poate fi asumat ca aceşti termeni să fie înţeleşi ca
referindu-se la determinarea de gen din perspectivă pur biologică 9. Această
argumentare este bazată pe schimbările sociale majore în ceea ce priveşte instituţia
căsătoriei, precum şi pe schimbările dramatice survenite în urma evoluţiei
medicinei şi ştiinţei în domeniul transsexualităţii. Aşadar, Curtea a reinterpretat art.
12 în lumina înţelegerii contemporane de atunci a genului.

Curtea a continuat progresul său în interpretarea vieţii de familie. Astfel, art. 8


al Convenţiei enumeră două drepturi importante: dreptul la viaţă privată şi dreptul
la viaţă de familie. Prin urmare, art. 8 a rămas o cale sigură de atacare a legilor anti-
LGBT. Curtea a perceput viaţa de familie ca fiind în legătură şi cu cuplurile de
acelaşi sex în 1983, când nu a admis o cerere din cauza aspectului biologic amintit
în art. 12 şi pentru că nu a apărut niciun consens între state în ceea ce priveşte
reinterpretarea acestei definiţii. În cauza Mata Estevez c. Spaniei, reclamantul locuia
şi avea aceeaşi viaţă privată cu partenerul său de mulţi ani, dar Curtea a refuzat să
accepte relaţia lor ca intrând în sfera dreptului de familie prevăzut de art. 8. Dar
menţionarea faptului că art. 8 coroborat cu art. 14 poate duce la interpretarea în
direcţia discriminării arăta dorinţa Curţii de a extinde viaţa de familie şi pentru
cuplurile formate din persoane de acelaşi sex.

La doi ani după Mata Estevez, Curtea a mers exact în direcţia menţionată mai sus în
cauza Karner c. Austriei, în care statul austriac era reclamat că nu a acordat dreptul
partenerului necăsătorit de a moşteni o locuinţă, acest lucru nefiind posibil pentru
parteneri de acelaşi sex. Prima Cameră a văzut aceasta ca o încălcare a art. 8
coroborat cu art. 14, pentru că Austria nu avea o prevedere prin care să fie evitată
discriminarea împotriva cuplurilor de acelaşi sex în materie succesorală. O decizie
asemănătoare a fost înregistrată şi în cauza Kozak c. Poloniei, când s-a arătat că
excluderea partenerilor de acelaşi sex de la dreptul de succesiune în cazul unei
coabitări maritale de facto este discriminatorie.

În hotărârea Schalk şi Kopf c. Austriei din 2010 s-ar putea crede că instanţa a
pregătit, de fapt, calea spre recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi
sex. Este de reţinut faptul potrivit căruia Curtea a acceptat aplicarea art. 12
al Convenţiei în ciuda faptului că reclamanţii nu erau bărbat şi femeie, aceasta în
contextul în care prevederile art. 12 al Convenţiei10 ar putea fi interpretate în
această direcţie şi, astfel, să nu excludă căsătoria între doi bărbaţi sau două femei
(par. 54-55).

2. Aplicarea principiilor generale în speţă

54. Curtea reaminteşte că, conform articolului 12, "bărbatul şi femeia" au dreptul
de a se căsători. Conform versiunii engleze, "men and women (...) have the right to
marry". Versiunea franceză este formulată astfel: "l’homme et la femme ont le droit
de se marier". De asemenea, articolul 12 prevede dreptul de a întemeia o familie.

55. Reclamanţii susţin că această formulare nu presupune neapărat că un bărbat


poate să se căsătorească cu o femeie şi viceversa. Curtea observă că, privită
separat, formularea articolului 12 ar putea fi interpretată ca neexcluzând căsătoria
între doi bărbaţi sau două femei. Totuşi, toate celelalte dispoziţii materiale
ale Convenţiei garantează drepturi şi obligaţii "fiecărei persoane" sau statuează că
"nimeni" nu poate fi obiectul anumitor feluri de tratament interzis. Prin urmare,
formularea articolului 12 a fost intenţionată. Mai mult decât atât, urmează a se ţine
cont de contextul istoric în care a fost adoptată Convenţia. În anii 1950 căsătoria
era cu siguranţă percepută în sensul tradiţional ca fiind o uniune între parteneri de
sex diferit.
Curtea a recunoscut astfel că art. 12 garantează bărbatului şi femeii dreptul de a se
căsători şi de a întemeia o familie. De aceea, ţinând cont de art. 9 al Cartei, Curtea
nu va mai considera că dreptul la căsătorie consacrat în art. 12 trebuie în toate
cazurile să fie limitat la căsătoria între persoane de sex opus. În consecinţă, nu se
poate afirma că art. 12 nu este aplicabil în speţă. Totuşi, în starea actuală a
lucrurilor, problema referitoare la autorizarea căsătoriilor între parteneri de acelaşi
sex rămâne a fi reglementată prin legi naţionale de statele contractante (par. 61).
Totodată, Curtea observă: căsătoria are conotaţii sociale şi culturale profund
înrădăcinate care pot să difere considerabil de la o societate la alta. Curtea
reiterează că nu trebuie să se grăbească să înlocuiască propria apreciere celei a
autorităţilor naţionale, care sunt mai bine plasate să dea apreciere şi să răspundă
necesităţilor societăţii (par. 62).

Curtea a concluzionat că statele rămân a fi libere, în temeiul articolului 12


al Convenţiei, precum şi în temeiul articolului 14 combinat cu articolul 8, să limiteze
accesul la căsătorie la cuplurile de sex opus. Cu toate că reclamanţii par să invoce
că, dacă statul decide să ofere cuplurilor de acelaşi sex modalităţi alternative de
recunoaştere, el este obligat să confere acestora un statut, chiar dacă cu o altă
denumire, care să corespundă căsătoriei din toate punctele de vedere, Curtea nu
este convinsă de acest argument. Ea consideră că, dimpotrivă, statele beneficiază
de o anumită marjă de apreciere în privinţa statutului exact conferit de modalităţile
alternative de recunoaştere (par. 108).

Formularea Curţii din 2010 a implicat faptul că decizia sa urmează a extinde


garanţia drepturilor legate de căsătorie şi prevăzute de art. 12 pentru toate
cuplurile, indiferent de complementaritatea lor sexuală. Această decizie din 2010 a
fost un fel de promisiune, după cum afirmă unii cercetători, prin care s-au pus
bazele evoluţiei subsecvente a jurisprudenţei, potrivit schimbărilor sociale. Dar
tocmai aceste schimbări sociale s-au îndepărtat de un posibil consens european
favorabil căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, determinând o nouă decizie a
Marii Camere. Pe 16 iulie 2014 a fost publicată decizia în cauza Hämäläinen c.
Finlandei (cererea nr. 37359/09), în care Marea Cameră a răspuns întrebării
referitoare la dreptul asupra unei căsătorii între persoane de acelaşi sex,
formularea fiind definitivă şi arătând că nici art. 8 şi nici art. 12 din Convenţie nu pot
fi înţelese ca impunând o obligaţie statelor contractante de a garanta cuplurilor
formate din persoane de acelaşi sex dreptul la căsătorie (par. 71 şi 96). Curtea a
clarificat în par. 96 al hotărârii din cauza Hämäläinen c. Finlandei faptul că art. 12
al Convenţiei reprezintă o lex specialis în ceea ce înseamnă căsătoria, prevederile
de aici potrivit cărora un bărbat şi o femeie au dreptul la căsătorie şi au dreptul să
întemeieze o familie se referă la conceptul tradiţional de căsătorie, realizată între
un bărbat şi o femeie. Constatând lipsa de consens în Europa asupra acestei
chestiuni, Marea Cameră a arătat că, "deşi este adevărat că unele state membre au
extins căsătoria şi la partenerii homosexuali, articolul 12 nu poate fi înţeles ca
impunând o obligaţie statelor membre de a acorda accesul la căsătorie cuplurilor
de persoane de acelaşi sex" (par. 96).

Două organisme ale Consiliului Europei au adoptat poziţii similare. La 24 martie


2014, Consiliul de Miniştri a răspuns unei întrebări scrise ce făcea referire la
"interzicerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex" în Croaţia 11. Comitetul de
Miniştri a reafirmat că art. 12 al Convenţiei nu impune obligaţia pentru Guvern de a
garanta cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex să se poată căsători.

Aceasta este şi poziţia Comisiei de la Veneţia, care, în Opinia nr. 779 din 25
septembrie 2014 asupra proiectului Constituţiei Macedoniei, unde căsătoria era
definită ca monogamă, iar familia ca fiind formată din bărbat şi femeie, reiterează
jurisprudenţa CEDO, arătând inexistenţa unui drept de căsătorie pentru cuplurile
de acelaşi sex, şi subliniază că proiectul constituţional macedonean este conform şi
cu evoluţiile recente manifestate şi în alte ţări europene, menţionate deja. Când a
fost sesizată pe aceeaşi temă, dar cu privire la Constituţia maghiară (2011), Comisia
a concluzionat că, "în absenţa unor standarde europene în domeniu şi în lumina
jurisprudenţei, Comisia conchide că definiţia căsătoriei aparţine statului ungar şi
legislativului său"12.

Este clar că reglementările Consiliului Europei nu cer guvernelor naţionale să


garanteze cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex dreptul la căsătorie, dar
nici nu se pronunţă împotriva definirii căsătoriei ca fiind necesar a se încheia între
un bărbat şi o femeie şi a reglementării constituţionale a acestei definiţii. Întrebarea
dacă poate exista o obligaţie pozitivă a statelor membre de a oferi acestor cupluri
alte forme de recunoaştere legală rămâne deschisă.

II. Spre un drept convenţional al recunoaşterii legale

Posibilitatea cetăţenilor de a încheia o uniune sau un parteneriat civil este


prezentată ca o alternativă a căsătoriei. Deşi, aşa cum am văzut, nu există un drept
la căsătorie care să fie garantat pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi
sex la nivelul dreptului european, există o tendinţă crescândă între statele
europene de a oferi un cadru legal în această direcţie, iar instituţiile Consiliului
Europei o recomandă.

Privind parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex, acestea sunt


reglementate, în anumite forme de recunoaştere, în următoarele state: Danemarca
(1989), Norvegia (1993), Suedia (1995), Islanda (1996), Spania (1998), Olanda (1998),
Franţa (1999), Belgia (2000), Germania (2001), Portugalia (2001), Finlanda (2002),
Anglia (2005), Ungaria (2007), Cehia (2006), Elveţia (2007), Luxemburg (2010),
Slovenia (2010), Irlanda (2010), Austria (2010), Liechtenstein (2011), Malta (2014),
Croaţia (2014), Estonia (2014), Grecia (2015).

Se susţine că recunoaşterea parteneriatelor civile nu se datorează doar acţiunilor


privind recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, ci se doreşte
oferirea unei posibilităţi pentru cetăţeni a unui mod privat de convieţuire. Dacă ne
îndepărtăm puţin de zona strict juridică pe care doream să o prezentăm aici,
suntem, de fapt, în faţa unei siluiri a moralei publice prin acest gen de reglementări.

ctiva iniţiatorilor legii din România, Parteneriatul civil este un contract încheiat în faţa unui notar public, fără niciun fel de discriminare, într
dulte de sex diferit ori de acelaşi sex, care consimt să convieţuiască în baza afecţiunii, respectului şi sprijinului reciproc şi a egalităţii în drep

o formă alternativă la căsătorie nu înseamnă a elimina "discriminarea", aşa cum este ea interpretată de iniţiatori. Căsătoria este o formă de c
ar relaţiile matrimoniale presupun în primul rând stabilirea unei descendenţe legitime şi apoi a unor relaţii de rudenie între familiile de prov
rtea contractuală a căsătoriei, legalizată în România, în Europa şi în cele mai multe alte state ale lumii, este menită a veni în sprijinul acestei
ale şi definitorii a căsătoriei. Subliniem că, din punctul de vedere al realităţii social-umane, aşa cum este evidenţiat în istoria, sociologia sau
ia familiei şi aşa cum se poate constata şi la nivelul simţului comun, al populaţiei reale, nu contractul, drepturile şi obligaţiile reciproce sau
t definitorii pentru relaţia căsătoriei, ci angajarea acestora în statutele de părinţi, respectiv de mamă şi de tată. Înregistrarea contractuală lega
şi obligaţiilor reciproce sau comune sunt doar garanţia pe care statul, ca reprezentant al societăţii, o dă căsătoriei pentru a-i înlesni atingerea
unei filiaţii legitime.

ă, discriminatorie ar fi considerarea unei persoane căsătorite (aşadar, una care a optat pentru asumarea statutului de părinte) ca nediferită de
ă, aşa cum este vizibil în acest proiect legislativ. Concubinajul, celibatul, relaţia homosexuală sunt de asemenea opţiuni la căsătorie - dar un
ndamental doar legătura afectivă şi sexuală dintre parteneri. Menţionăm că istoria a înregistrat, în Europa anilor ’70, tocmai o respingere a că
in perspectiva promovării acestor formule alternative de convieţuire a adulţilor, bazate pe dragostea necontractuală, nesupusă altor imperativ
ei filiaţii. Cu atât mai contradictorie este revendicarea actuală, de către cei care promovează acest tip de legături afective libere de constrâng
ractuale de reglementare a lor 13.
În Franţa, de exemplu, 95% dintre parteneriatele civile sunt încheiate de cupluri
heterosexuale, raportul fiind de 2 uniuni civile la 3 căsătorii.

În cauza Schalk şi Kopf c. Austriei, Curtea a analizat dacă statul austriac trebuia să
ofere reclamanţilor modalităţi de recunoaştere legală a relaţiei acestui cuplu format
din persoane de acelaşi sex înaintea adoptării Legii parteneriatului civil la 1 ianuarie
2010 (par. 105-106)14.

106. Legea austriacă cu privire la parteneriatul înregistrat, în vigoare de la 1


ianuarie 2010, reflectă evoluţia descrisă mai sus şi, astfel, face parte din consensul
european în curs de dezvoltare. Chiar dacă nu este în avangardă, legislatorului
austriac nu îi poate fi reproşat faptul că nu a adoptat Legea cu privire la
parteneriatul înregistrat mai devreme."

Se vede foarte clar că legiuitorului austriac nu i s-a putut reproşa că nu a introdus


parteneriatul civil (înregistrat) mai devreme.

În cauza Vallianatos şi alţii c. Greciei (cererile nr. 29381/09 şi 32684/09), din 2013,
Curtea a decis că, dacă se recunoaşte uniunea civilă pentru persoanele de sex
diferit, cele de acelaşi sex nu pot fi discriminate.

Curtea a recomandat statelor membre, fără să impună însă, să adopte o legislaţie


de acest gen. La fel au procedat şi Comitetul de Miniştri şi Adunarea Parlamentară.
Ceea ce recomandă Curtea este de a se ţine seama de evoluţia socială şi de
percepţia socială asupra căsătoriei şi a statutului civil, asumând faptul că, atunci
când este vorba de familie sau statut civil, nu există doar o singură cale.

Anexa Recomandării (2010)5 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei arată că


nu se pot strânge date statistice cu privire la preferinţele sexuale ale oamenilor;
trebuie să se permită schimbarea de sex şi de nume; iar, dacă legislaţia recunoaşte
parteneriatul civil, acesta trebuie să se aplice şi persoanelor de acelaşi sex (par. 25).
În cauza Salgueiro da Silva Mouta c. Portugaliei, CEDO a decis că obligarea unui
părinte homosexual care a divorţat de a-şi ascunde orientarea sexuală faţă de fiica
sa atunci când are program de vizitare îi încalcă dreptul la viaţă privată.

Simili modo, Rezoluţia 1728(2010) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei


subliniază că Contestarea drepturilor "familiilor LGBT" de facto în multe state
membre trebuie de asemenea abordată, inclusiv prin recunoaşterea legală şi
protejarea acestor familii (par. 10), iar statele membre trebuie să garanteze
recunoaşterea legală a parteneriatelor de acelaşi sex doar atunci când legislaţia
naţională prevede o astfel de recunoaştere, aşa cum este deja recomandat de către
Adunare în 2000, asigurând:

- aceleaşi drepturi şi obligaţii pecuniare cu cele ale cuplurilor heterosexuale;

- statutul de "rudă cea mai apropiată";

- măsuri care garantează că, acolo unde unul dintre partenerii dintr-o relaţie
homosexuală este străin, acestui partener îi sunt acordate aceleaşi drepturi de
rezidenţă cu cele pe care le-ar avea dacă ar fi implicat într-o relaţie heterosexuală;

- recunoaşterea prevederilor cu efecte similare adoptate de alte state membre (par.


16.9).

Recunoaşterea unui statut legal pentru cuplurile de acelaşi sex este o provocare
pentru statele naţionale care nu au realizat acest gen de recunoaştere până acum,
inclusiv în cazul României.

La 11 mai 2016, Parlamentul italian a adoptat legea prin care erau recunoscute
parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex, adoptarea legii cu 372 voturi
pentru, 51 împotrivă şi 99 de abţineri fiind prezentată ca o adevărată victorie
asupra unui bastion occidental foarte important pentru promotorii acestei
iniţiative15.

O piatră de hotar în această chestiune este hotărârea din cauza Oliari şi alţii c. Italiei
din 21 iulie 2015, referitoare la legalizarea parteneriatelor civile între persoanele de
acelaşi sex din Italia. Specificitatea acestei hotărâri rezidă în faptul că este prima
care reţine pentru statele membre obligaţia pozitivă generală de a adopta o
reglementare care să recunoască posibilitatea pentru cuplurile de acelaşi sex de a
încheia un parteneriat civil şi de a beneficia de protecţie pe baza art. 8
al Convenţiei.

De fapt, cazul Oliari însemna plângerea a trei cupluri formate din persoane de
acelaşi sex ale căror cereri de recunoaştere a statutului lor în Italia au fost respinse
de autorităţile italiene. Pe cale de consecinţă, petenţii s-au adresat Curţii Europene
a Drepturilor Omului invocând încălcarea a trei articole ale Convenţiei, adică art. 8,
12 şi 14. Curtea a respins orice posibilă încălcare a art. 12 (dreptul la căsătorie) atât
în sine, cât şi coroborat cu art. 14. Prin aceasta, Curtea şi-a păstrat linia tradiţională
de decizie în aceste cazuri, nedorind să redeschidă discuţia referitoare la existenţa
unui drept pentru o căsătorie homosexuală. Curtea nu a analizat nici art. 8
coroborat cu art. 14, insistând, în schimb, pe aplicabilitatea dreptului la viaţă privată
şi la viaţă de familie.

Curtea a confirmat, de fapt, cazuistica sa precedentă referitoare la dublul sens al


art. 8, arătând că, în ciuda dimensiunii negative a art. 8, rolul său rămâne cel de a
proteja persoanele împotriva intervenţiei arbitrare a autorităţilor publice16.

Concluzii

Căsătoria cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex nu este un drept prevăzut
de Convenţie, aşa cum am arătat deja în prima parte a materialului, drept care să
poată fi fundamentat pe art. 12.

În 21 de state din Uniunea Europeană se permite uniunea civilă, în 12 state se


permite căsătoria între persoane de acelaşi sex, iar tendinţa este în creştere în ceea
ce priveşte numărul de state.

Preferinţele sexuale ţin de viaţa privată şi intimă a persoanelor şi ele nu pot


constitui temei pentru niciun fel de defavorizare.

Recunoaşterea parteneriatelor civile, a uniunilor civile sau a căsătoriilor reprezintă


doar un pas (fiecare cu importanţa lui) în obţinerea ulterioară a tuturor drepturilor
care decurg din statutul marital rezultat din căsătorie.

A legaliza o formă alternativă la căsătorie înseamnă tocmai a discrimina căsătoria şi


persoanele care optează pentru aceasta, considerând-o insuficientă pentru
satisfacerea trebuinţelor umane, biologice, psihice sau sociale; înseamnă, de fapt, a
încuraja renunţarea la căsătorie sau a descuraja căsătoria în beneficiul relaţiilor
temporare, provizorii.

Menţinerea, încă, a căsătoriei ca opţiune de viaţă pentru majoritatea populaţiei


româneşti arată inexistenţa unei nevoi sociale la care un proiect legislativ referitor
la parteneriatul civil ar putea să răspundă.

Odată recunoscut parteneriatul civil, va veni şi problema legată de drepturi şi


obligaţii ce decurg din căsătorie şi parteneriatul civil. În hotărârea Schalk şi Kopf c.
Austriei, Curtea susţine că, "cu toate că reclamanţii par să invoce că, dacă statul
decide să ofere cuplurilor de acelaşi sex modalităţi alternative de recunoaştere, el
este obligat să confere acestora un statut, chiar dacă cu o altă denumire, care să
corespundă căsătoriei din toate punctele de vedere, Curtea nu este convinsă de
acest argument. Ea consideră, că, dimpotrivă, statele beneficiază de o anumită
marjă de apreciere în privinţa statutului exact conferit de modalităţile alternative de
recunoaştere" (par. 108), dar această diferenţă de drepturi trebuie să reflecte
diferenţa de scop dintre căsătorie şi parteneriatul civil, prima dintre aceste
diferenţe fiind tocmai întemeierea unei familii.

Dezvoltarea legislaţiei privind parteneriatul civil indică o acceptare oarecare la nivel


social, dar mai mult ea reflectă o modificare de atitudine a societăţii, care, în
detrimentul naturii instituţionale şi stabilităţii pe care le are căsătoria, tinde să
încline spre o uniune contractuală şi mai uşor de revocat. Este expresia unei
societăţi în care familia nu mai reprezintă grupul social primar, natural,
fundamental al societăţii (aşa cum este definită în art. 16 par. 3 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului) sau celula de bază a societăţii, ci accentul se pune
pe individ. Impactul pe care parteneriatul civil îl poate avea asupra societăţii, chiar
dacă el este permis şi numai cuplurilor formate din bărbat şi femeie, este la fel de
important ca şi atunci când el ar fi permis oricui doreşte să uzeze de el. Pericolul
rezidă în acceptarea de către societate a unui mod de parteneriat casant, care nu
este orientat spre fundamentarea unei familii şi asumarea acestei responsabilităţi,
cu tot ceea ce presupune ea.

Am văzut până acum că sunt făcute recomandări pentru reglementări în domeniu


şi sunt invocate argumente dintre cele mai jucăuşe în favoarea acestor
reglementări pe care ulterior să le transformăm în drepturi, unul dintre aceste
argumente fiind acela că familiile din România au la bază realităţi multiple şi
diferite: toate sunt însă îndreptăţite la protecţie egală din partea legii. Dacă suntem
la un moment socotit a fi alfa pentru reglementarea juridică a realităţilor multiple şi
diferite, atunci să le reglementăm pe toate. În acest sens, putem să ne amintim
numai câteva dintre "căsătoriile" nelegale din state ale UE: căsătoria olandezei
Jennifer Hoes cu ea însăşi în 2003, căsătoria cu Turnul Eiffel a americancei Erika "La
Tour Eiffel" (a luat numele "soţului" după căsătorie), mariajul din 1979 al germanei
Eija-Riitta "Berliner-Mauer" cu Zidul Berlinului (care a păstrat în casă machete ale
"regretatului soţ"), căsătoria unui fotograf german cu o păpuşă sexuală (despre
care a precizat că este bisexuală) şi multe altele. Toate se constituie ca "realităţi
multiple şi diferite: toate sunt însă îndreptăţite la protecţie egală din partea legii".
Oare când vor legaliza statele respective aceste realităţi?

Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 3 din data de 30 iunie 2018.