Vous êtes sur la page 1sur 15

Regimuri patrimoniale în cazul cuplurilor

din afara căsătoriei


Prof. univ. dr. MARIETA AVRAM

Avocat titular, Baroul Bucureşti


Des régimes patrimoniaux en ce qui concerne les couples hors mariage
Résumé
Le régime matrimonial sera une notion exclusivement attachée au mariage.
Toutefois, les couples hors mariage ne cohabitent pas dans un état d’anomie. Il y a
des régimes matrimoniaux sporadiques, basés sur l’application prétorienne du
droit civil, dans le cas des unions libres (le concubinage), mais aussi des régimes
matrimoniaux organisés, similaires aux régimes matrimoniaux, dans le cas des
partenariats enregistrés. L’adoption d’une loi portant sur le partenariat enregistré
représente encore une piste de réflexion pour le législateur roumain, mais aussi un
défi pour la famille traditionnelle en Roumanie.
Mots-clés: le mariage; le régime matrimonial; le concubinage; l’union libre; le
partenariat enregistré; la propriété par quotes-parts; la propriété collective; la
liberté contractuelle; la société de fait; l’enrichissement sans cause.
Property regimes in the case of couples outside marriage
Abstract
The matrimonial property regime is a concept exclusively attached to marriage.
Nevertheless, couples outside of marriage do not live together in a condition of
anomie. There are sporadic matrimonial property regimes, based on the praetorian
enforcement of the civil law, in the case of free unions (cohabitation), but also
organized matrimonial property regimes, similar to matrimonial property regimes,
in the case of registered partnerships. The adoption of a law regarding the
registered partnership represents another line of approach for the Romanian
lawmaker, but also a challenge for the Romanian traditional family.
Keywords: marriage; matrimonial property regime; cohabitation; free union;
registered partnership; ownership by shares; joint property; contractual freedom;
de facto corporation; unjust enrichment.

1. Delimitări conceptuale. Caracterul exclusiv al noţiunii de regim matrimonial

Noţiunea de regim matrimonial este utilizată într-un sens tehnico-juridic restrâns şi


riguros, pentru a desemna statutul patrimonial al soţilor, adică totalitatea normelor
juridice care reglementează raporturile dintre soţi, precum şi raporturile dintre
aceştia şi terţi cu privire la bunurile şi datoriile soţilor.

Regimurile matrimoniale sunt reglementate în Codul civil, Cartea a II-a, "Despre


familie", Titlul II, "Căsătoria", Capitolul VI, "Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale
soţilor", art. 312-372.

Tradiţional, fundamentul regimului matrimonial îl constituie căsătoria, ceea ce


înseamnă că nu există regim matrimonial în afara căsătoriei.

Legătura indisolubilă dintre regimul matrimonial şi căsătorie se reflectă şi în


reglementarea întinderii în timp a regimului matrimonial. Astfel, potrivit art. 313
alin. (1) C. civ., între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua
încheierii căsătoriei, iar art. 319 alin. (1) C. civ. statuează că regimul matrimonial
încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

De asemenea, Regulamentul (UE) 2016/1103 de punere în aplicare a unei cooperări


consolidate în domeniul competenţei, al legii aplicabile şi al recunoaşterii şi
executării hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor matrimoniale defineşte
regimul matrimonial ca "un set de norme privind raporturile patrimoniale dintre
soţi şi dintre soţi şi terţi, ca rezultat al căsătoriei sau al desfacerii acesteia", iar
convenţia matrimonială ca fiind "orice acord între soţi sau viitori soţi prin care
aceştia îşi organizează regimul matrimonial". Aceasta înseamnă că putem vorbi de
un concept european comun, dar şi de o noţiune generală a regimului matrimonial
ca având unic fundament căsătoria, independentă de însăşi definiţia dată
căsătoriei.

Dar viaţa de familie a cuplului nu se întemeiază numai pe căsătorie 1. Aceasta este o


realitate sociologică tot mai frecventă, care nu mai poate fi ignorată din punct de
vedere juridic. Iată de ce fenomenologia socială şi psihologică a cuplului, precum şi
evoluţia familiei ca instituţie forţează ştiinţa dreptului să-şi lărgească graniţele
tradiţionale, să instituie şi să asimileze concepte care să desemneze raporturile
patrimoniale dintre persoanele care formează un cuplu şi, respectiv, o familie în
afara căsătoriei.

Sunt, astfel, avute în vedere cuplurile de facto [uniunea liberă/concubinajul care


este pur consensual(ă), necunoscând nicio formalitate de înregistrare], precum şi
cuplurile care formează parteneriate înregistrate (uniuni2 care nu sunt căsătorii, dar
care sunt supuse unor formalităţi de înregistrare, altele decât cele prevăzute de
lege pentru încheierea şi publicitatea căsătoriei).

Pentru a desemna şi asemenea realităţi juridice, pot fi utilizate expresii precum


regim "cvasimatrimonial" sau "paramatrimonial", din dezideratul de a conserva
sensul originar al noţiunii de "regim matrimonial" ca fiind ataşat exclusiv
raporturilor patrimoniale întemeiate pe căsătorie. Ele reflectă mai degrabă ceea ce
nu sunt aceste regimuri, adică faptul că nu sunt regimuri matrimoniale, ci regimuri
patrimoniale care aspiră la un statut similar regimurilor matrimoniale.

De lege lata, în contextul art. 277 C. civ.3, singura uniune care are o consacrare
juridică şi care este recunoscută de legea română este căsătoria între persoane de
sex diferit.

La polul opus se situează uniunea liberă (concubinajul), care constituie o uniune de


facto, în cadrul căreia există o viaţă de familie, având un caracter de continuitate şi
de stabilitate şi care intră sub protecţia juridică a art. 8 din Convenţia europeană a
drepturilor omului şi a art. 26 din Constituţia României, fără să existe o
reglementare specială în dreptul român.

Raporturile juridice dintre aceste persoane sunt supuse dreptului comun,


respectiv Codului civil, ca şi raporturile dintre persoanele celibatare (necăsătorite).
Iată de ce principala problemă care se pune este aceea de a stabili dacă, în cazul
cuplului care trăieşte în concubinaj, se poate sau nu vorbi de un regim patrimonial.
Chiar dacă nu există un regim special care să guverneze raporturile patrimoniale,
există, cu siguranţă, un regim patrimonial de drept comun, care permite cuplului
cea mai mare marjă de libertate şi care îngăduie instanţelor de judecată să facă
aplicaţia celor mai diverse instituţii ale dreptului civil. Aparent, este cel mai simplu
regim juridic aplicabil, definit prin însăşi absenţa unui regim special, dar, în
realitate, este cel mai dificil, tocmai pentru că presupune adaptarea şi aplicarea
dreptului comun. Preferinţa noastră pentru această soluţie conceptuală este
justificată de faptul că, altfel, s-ar putea crea aparenţa falsă că un asemenea cuplu
trăieşte într-o stare de anomie în ceea ce priveşte raporturile patrimoniale. Or,
libertatea ca valoare centrală a acestui cuplu nu echivalează cu lipsa oricărei
reglementări juridice a raporturilor patrimoniale, fiind aplicabilă reglementarea de
drept comun4.
Între cele două extreme - căsătorie şi uniune liberă/concubinaj - pot fi plasate
parteneriatele înregistrate, care, de asemenea, nu cunosc încă o reglementare
pozitivă în dreptul român.

Parteneriatul înregistrat constituie o uniune care nu îndeplineşte condiţiile legale


pentru a fi calificată drept căsătorie, dar nici nu este diluată în sfera deplină a
libertăţii contractuale şi a dreptului comun, ca în ipoteza concubinajului. Dinamica
reglementării parteneriatului înregistrat este rezultanta a două tendinţe opuse: o
tendinţă centripetă, de apropiere de instituţia tradiţională a căsătoriei, prin
aspiraţia la un statut juridic, şi o tendinţă centrifugă, de delimitare faţă de căsătorie.
Altfel spus, parteneriatul înregistrat este o soluţie de compromis, pentru a conferi
recunoaştere juridică cuplurilor care duc o viaţă de familie, dar care nu au accesul
în sanctuarul căsătoriei din cauza opţiunilor personale de viaţă sau a barierelor
impuse de morală, moravuri şi mentalităţi sociale, asimilate în plan juridic.

Spre deosebire de uniunea liberă/concubinaj, în cazul parteneriatului înregistrat


statele instituie o reglementare specială a raporturilor patrimoniale dintre
parteneri, soluţiile fiind foarte diversificate, de la identitate cu regimurile
matrimoniale, până la soluţii opuse: de exemplu, dacă, în cazul soţilor, regimul
aplicabil în lipsa oricărei convenţii este comunitatea legală, în cazul partenerilor,
regimul aplicabil este separaţia de bunuri5. Oricum s-ar configura, în cazul
parteneriatului înregistrat este pe deplin legitimă utilizarea noţiunii de regim
patrimonial al parteneriatului înregistrat, ca un ansamblu de norme speciale
aplicabile raporturilor patrimoniale dintre parteneri, precum şi raporturilor
patrimoniale dintre parteneri şi terţi, cu privire la bunurile şi datoriile partenerilor.

În oglindă cu Regulamentul (UE) 2016/1103, Regulamentul (UE) 2016/1104 de


punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenţei, al legii
aplicabile şi al recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti în materia
efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate 6 prevede că parteneriatul
înregistrat7 înseamnă "un regim de viaţă comun între două persoane, prevăzut de
lege, a cărui înregistrare este obligatorie în temeiul respectivei legi şi care
îndeplineşte formalităţile juridice impuse de respectiva lege pentru constituirea sa"
[art. 3 alin. (1) lit. a)], iar efectele patrimoniale ale unui parteneriat înregistrat
înseamnă "ansamblul normelor privind raporturile patrimoniale dintre parteneri şi
dintre parteneri şi terţi, care rezultă din raportul juridic creat prin înregistrarea
parteneriatului sau prin desfacerea acestuia" [art. 3 alin. (1) lit. b)]. În mod
corespunzător, convenţia privind efectele patrimoniale ale parteneriatului
înseamnă "orice acord între parteneri sau viitori parteneri prin care aceştia
organizează efectele patrimoniale ale parteneriatului lor înregistrat" [art. 3 alin. (1)
lit. c)].

În concluzie, noţiunea de regim matrimonial este utilizabilă exclusiv în cazul


căsătoriei.

Nu interesează componenţa cuplului, dacă soţii sunt persoane de acelaşi sex sau de
sex diferit, aceasta fiind o cu totul altă chestiune. Dacă legislaţia naţională nu
îngăduie decât căsătoria între persoane de sex diferit (cum este cazul României),
atunci regimul matrimonial se raportează la un asemenea cuplu căsătorit. Dacă
legislaţia naţională îngăduie căsătoria şi între persoane de acelaşi sex, regimul
matrimonial este aplicabil în mod nediscriminatoriu şi unui asemenea cuplu
căsătorit.

În cazul cuplurilor necăsătorite, se poate folosi noţiunea de regim patrimonial al


cuplului din afara căsătoriei. Acesta poate să fie, în cazul uniunilor libere/de facto (al
concubinajului), un regim de drept comun, configurat, în mod preponderent, la
nivel pretorian, pe baza soluţiilor instanţelor de judecată, întemeiate pe
dispoziţiile Codului civil aplicabile persoanelor necăsătorite, sau un regim
patrimonial special, organizat, instituit printr-o reglementare a parteneriatului
înregistrat.

În planul regulamentelor europene menţionate, chiar dacă vorbim de noţiuni


autonome şi chiar dacă acestea nu sunt încă aplicabile în România, la nivel
conceptual se remarcă schisma între noţiunea de regim matrimonial, rezervată
cuplurilor căsătorite, şi noţiunea de raporturi patrimoniale între parteneri sau
efecte patrimoniale ale parteneriatului înregistrat, ca uniune organizată în afara
căsătoriei.

2. Consideraţii privind regimul patrimonial în cadrul uniunilor libere (al


concubinajului)

Utilitatea practică a identificării principalelor instrumente juridice care pot fi


utilizate de cuplurile care trăiesc în uniuni libere este evidentă, din moment ce
familia de facto, constituită fără nicio formalitate (celebrarea căsătoriei sau
înregistrarea unui parteneriat), constituie o realitate socială şi individuală care nu
poate fi ignorată. Chiar şi în condiţiile unei viitoare reglementări a parteneriatului
înregistrat, problemele pe care le ridică uniunile libere vor subzista şi ele presupun
atât un efort de identificare a instituţiilor din dreptul comun, apte să soluţioneze
eventualele probleme în planul raporturilor patrimoniale, cât şi un efort de
conştientizare din partea cuplului a posibilităţilor de a regla aceste probleme
juridice.

Uniunea liberă conferă cel mai înalt grad de libertate indivizilor care formează un
asemenea cuplu, nu numai în planul raporturilor personale, ci şi al raporturilor
patrimoniale.

În principiu, relaţiile patrimoniale dintre concubini sunt similare raporturilor


patrimoniale dintre persoanele celibatare8. Altfel spus, viaţa de familie de facto nu
induce, de iure, nicio modificare specială în structura sau compoziţia patrimoniului
fiecărui membru al cuplului.

De aici rezultă o primă consecinţă, şi anume că raporturile patrimoniale dintre


concubini pot fi aşezate pe baze contractuale, astfel încât, în cadrul unei asemenea
familii de facto, contractul constituie sau ar trebui să constituie principalul
instrument care poate să guverneze raporturile patrimoniale dintre ei, precum şi
dintre ei şi terţi.

În principiu, pot fi încheiate orice contracte civile permise şi reglementate de lege,


numite şi nenumite, cu respectarea limitelor impuse de lege, de ordinea publică şi
de bunele moravuri (art. 1.169 C. civ.).

Cu privire la chestiunea referitoare la ordinea publică şi bunele moravuri,


considerăm că, faţă de realităţile sociale şi juridice actuale, liceitatea de principiu a
convenţiilor dintre concubini nu mai poate fi pusă în discuţie, cât timp concubinajul
nu mai poate fi privit de plano ca un fenomen contrar legii sau bunelor moravuri,
chiar dacă se plasează în afara legii aplicabile căsătoriei 9. De altfel, în timp,
recunoaşterea juridică a vieţii de familie sub forma concubinajului a depăşit
graniţele dreptului privat, fiind o realitate ale cărei valenţe juridice în diverse planuri
sunt recunoscute şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale 10. Pe de altă
parte, concubinajul este un fenomen social eclectic, astfel încât corect ar fi să
discutăm mai degrabă despre concubinaje, pentru că, de la caz la caz, relaţia poate
îmbrăca în concret şi forme care să pună în discuţie valabilitatea unor convenţii
între concubini, cel puţin sub aspectul bunelor moravuri, această din urmă noţiune
fiind, la rândul ei, fluctuantă şi dependentă de gradul de toleranţă socială faţă de
anumite opţiuni individuale. Este cazul unor situaţii controversate, precum
concubinajul adulterin sau concubinajul între persoane de acelaşi sex 11.

A. Convenţie de concubinaj. Se poate pune întrebarea dacă părţile pot încheia o


convenţie de concubinaj cu privire la raporturile lor patrimoniale, prin care să
stipuleze clauze cu privire la modul în care vor fi suportate cheltuielile legate de
viaţa în comun, natura juridică a anumitor bunuri, modul în care părţile vor proceda
în cazul încetării concubinajului sub aspectul partajului bunurilor comune etc.

Teoretic, o asemenea convenţie nu este exclusă, dar clauzele ei ar urma să fie


analizate punctual, fiecare în parte, sub aspectul legalităţii. Chiar dacă asemenea
convenţii de concubinaj par atractive, fiind de natură să faciliteze rezolvarea
problemelor care apar în cazul încetării concubinajului, în realitate, chiar şi în
sistemele care au încurajat o asemenea practică, nu s-au înregistrat rezultate
încurajatoare. Doctrina franceză a remarcat cu regret12 apetitul scăzut al părţilor
pentru asemenea convenţii, explicat şi prin faptul că ar fi contrare chiar spiritului de
libertate şi de precaritate al relaţiei de concubinaj, existând serioase reticenţe şi
îndoieli ale părţilor cu privire la utilizarea unui asemenea instrument juridic 13. Dacă,
în cazul sistemelor de drept care reglementează şi posibilitatea unui parteneriat
înregistrat, poate să pară firească lipsa de interes pentru convenţia de concubinaj,
în cazul sistemelor de drept în care este reglementată exclusiv căsătoria, inerţia
părţilor faţă de un asemenea contract, care este, până la urmă, cel mai curent şi
facil instrument juridic de ordonare a raporturilor patrimoniale, este, într-adevăr,
destul de surprinzătoare. Dar oare nu cumva reticenţa sau perplexitatea în faţa
unor asemenea convenţii vine chiar din partea juriştilor? Or, cât timp dreptul la
protecţia vieţii de familie este un drept fundamental consacrat atât de art. 26
din Constituţie, cât şi de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi, prin
ipoteză, concubinajul presupune o viaţă de familie a unui cuplu necăsătorit, adică o
comunitate de viaţă cu caracter de stabilitate şi continuitate, uneori similară sau
chiar mai puternică decât căsătoria (sic!), legalitatea de principiu a unei asemenea
convenţii este evidentă, în condiţiile în care, oricum, are ca obiect doar raporturile
patrimoniale dintre părţi şi se plasează în sfera libertăţii contractuale din dreptul
comun14.

Este distinctă, aşadar, problema de principiu a admisibilităţii unei asemenea


convenţii de concubinaj, cu privire la care răspunsul credem că nu poate să fie
decât afirmativ, de problema care presupune analiza in concreto a fiecărei clauze
contractuale. Astfel, în jurisprudenţa franceză s-a decis că este nulă clauza din
convenţia de concubinaj prin care s-a stipulat că un concubin se obligă să
contribuie la întreţinerea copiilor rezultaţi din concubinaj în cuantum de jumătate
din veniturile pe care le realizează, deoarece îl plasează pe debitor în
imposibilitatea de a-şi executa obligaţia legală de întreţinere faţă de alte persoane,
fiind, prin urmare, contrară dispoziţiilor de ordine publică privitoare la obligaţia de
întreţinere15.

B. Convenţie de dobândire a proprietăţii pe cote-părţi sau în devălmăşie. Clauze


speciale. În aplicarea dreptului comun, s-a considerat că, atunci când un concubin
dobândeşte un bun cu contribuţia celuilalt concubin, bunul este proprietatea
aceluia care l-a dobândit, iar celălalt nu are decât un drept de creanţă.

Se poate constata şi existenţa unui drept de proprietate pe cote-părţi asupra


bunurilor dobândite în timpul concubinajului, dacă se face dovada că părţile s-au
înţeles în acest sens.

De exemplu, s-a decis că, în raport cu împrejurările cauzei, faptul că două persoane
au trăit în concubinaj şi au construit împreună o casă, contribuind fiecare după
posibilităţi, poate fi de natură să justifice concluzia că părţile au înţeles să devină
coproprietari asupra construcţiei, şi nu ca unul să aibă doar un drept de creanţă 16.

De asemenea, având în vedere că, în timpul concubinajului de lungă durată,


concubinii pot dobândi împreună bunuri având o cantitate însemnată şi o valoare
ridicată, s-a considerat că, pentru împărţirea acestor bunuri proprietate pe cote-
părţi, se poate recurge - prin analogie - la regulile aplicabile lichidării regimului
comunităţii legale, pentru a se determina proporţia în care fiecare concubin a
contribuit la dobândirea bunurilor, la fel ca în cazul soţilor.

Astfel, bunurile devin proprietate comună pe cote-părţi în funcţie de contribuţia la


dobândirea bunurilor, indiferent pe numele căruia dintre concubini s-a făcut actul
de cumpărare, iar dovada cu martori este admisibilă pentru a face proba
contribuţiei. S-a vorbit de o tendinţă de penetrare a unor dispoziţii aplicabile
comunităţii legale a soţilor spre proprietatea pe cote-părţi a concubinilor, mai ales
din raţiuni de ordin practic, cu ocazia partajului. În principiu, dificultăţile se menţin,
deoarece în cazul concubinilor dovada coproprietăţii şi a cotei fiecărui concubin
trebuie făcută în raport cu fiecare bun, şi nu în raport cu ansamblul bunurilor
comune, ca în cazul soţilor.
Cu toate acestea, chiar dacă nu poate fi aplicată o prezumţie de comunitate,
precum în cazul soţilor, în planul proprietăţii comune pe cote-părţi, Codul
civil aduce un element de noutate de natură a facilita probaţiunea, cu aplicaţie şi în
ipoteza bunurilor dobândite de concubini. Astfel, art. 633 C. civ. instituie o
prezumţie de coproprietate, până la proba contrară, în cazul în care un bun este
stăpânit în comun de mai multe persoane17. O asemenea prezumţie este de o
valoare practică incontestabilă, întrucât soluţionează două probleme: pe de o parte,
stabileşte că "stăpânirea în comun" a unui bun constituie baza unei prezumţii
relative simple de coproprietate, iar, pe de altă parte, soluţionează concursul între
cele două forme ale proprietăţii comune, respectiv proprietatea pe cote-părţi
(coproprietatea) şi proprietatea în devălmăşie (devălmăşia), în sensul art. 632 C. civ.

Prezumţia astfel instituită îşi poate găsi aplicabilitate practică în cazul


concubinajului de lungă durată, pentru a facilita soluţionarea problemelor
complicate pe care le ridică dobândirea bunurilor de către concubini, în special a
bunurilor mobile, în contextul în care simpla stăpânire în comun a bunurilor pune
în acţiune prezumţia simplă de coproprietate.

În cazul concubinajului urmat de căsătorie, pot exista atât bunuri proprii, cât şi
bunuri proprietate comună pe cote-părţi, precum şi bunuri comune dobândite în
timpul căsătoriei, cota-parte a fiecărui concubin fiind bun propriu, dobândit înainte
de căsătorie. Aceste bunuri proprietate comună pe cote-părţi urmează regimul de
drept comun, iar nu regimul bunurilor comune proprietate devălmaşă a soţilor.

Mai mult decât atât, în aplicarea "dreptului comun", astfel cum se configurează sub
imperiul noului Cod civil, se poate discuta dacă şi în ce condiţii concubinii ar putea
dobândi şi bunuri proprietate devălmaşă.

Anterior Codului civil, în practica judecătorească s-a decis că aceştia pot conveni ca


un bun dobândit de unul dintre ei, cu contribuţia substanţială a celuilalt, să fie
considerat bun proprietate devălmaşă de la data încheierii căsătoriei, dacă ei se vor
căsători18. Dincolo de discuţiile teoretice pe care le-a stârnit această soluţie în
epocă, se remarcă faptul că bunul nu devenea comun decât de la data şi sub
condiţia încheierii căsătoriei, astfel încât nu se putea vorbi de existenţa unei
proprietăţi devălmaşe anterioare căsătoriei sau în afara căsătoriei. Or, problema
este tocmai aceea de a determina dacă poate exista proprietate devălmaşă a
concubinilor chiar şi atunci când concubinajul nu este urmat de căsătorie.
Faptul că proprietatea devălmaşă poate să aibă ca temei contractul dintre părţi, iar
regimul juridic aplicabil acesteia este chiar cel prevăzut de lege pentru comunitatea
legală a soţilor constituie un element de natură să deschidă o perspectivă nouă de
abordare a raporturilor juridice dintre concubini, în sensul de a admite posibilitatea
existenţei proprietăţii devălmaşe şi în cadrul concubinajului.

Astfel, considerăm că, în condiţiile legii, nu este exclusă posibilitatea concubinilor de


a încheia o convenţie prin care să dea naştere unei devălmăşii, cu aplicarea în mod
corespunzător a regulilor din materia regimului comunităţii legale a soţilor,
realizându-se, pe această cale, în măsura în care părţile convin în acest sens, o
semnificativă apropiere, din punctul de vedere al reglementării raporturilor
patrimoniale de familie, a cuplului necăsătorit de cel căsătorit.

Printr-o asemenea soluţie, chiar dacă uniunea liberă (concubinajul) nu este expres
reglementată de lege şi chiar dacă nu se poate vorbi de un veritabil regim
matrimonial, s-ar putea ajunge la o situaţie juridică apropiată de aceea a soţilor.

O asemenea convenţie este însă limitată de faptul că nu poate conduce la


adoptarea regimului comunităţii legale, ca regim matrimonial, având în vedere că
regimul matrimonial este o modalitate a patrimoniului, în timp ce concubinajul nu
poate constitui temeiul unui regim matrimonial, adică al unei modalităţi a
patrimoniului, dar poate fi cauza unei modalităţi a dreptului de proprietate privată.
Or, potrivit art. 31 alin. (2) C. civ., patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau
al unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, ceea ce nu este
posibil în cazul concubinajului, întrucât acesta nu este prevăzut de lege.

Cu toate acestea, chiar dacă nu se poate vorbi, în cazul concubinilor, de patrimonii


de afectaţiune (mase patrimoniale de bunuri), precum în cazul soţilor, nu poate fi
exclusă dobândirea de către concubini, în temeiul unei convenţii încheiate potrivit
art. 668 C. civ., a unor bunuri proprietate devălmaşă, ceea ce poate face aplicabile
prevederile comunităţii legale a soţilor, dar nu ca regim matrimonial, ci doar ca
drept comun în materia proprietăţii devălmaşe.

În concluzie, comunitatea de bunuri a concubinilor, în măsura în care există, este o


comunitate neorganizată cu privire la anumite bunuri, ca modalitate a dreptului de
proprietate, şi care poate accede la anumite grade de organizare, în măsura în care
concubinii înţeleg să pună în funcţiune mecanismele contractuale din dreptul
comun, fără însă a putea institui, prin voinţa lor, un veritabil regim matrimonial, ca
modalitate a patrimoniului. Ei pot dobândi atât bunuri comune proprietate pe cote-
părţi19, cât şi bunuri proprietate devălmaşă.

În sfârşit, nu sunt de neglijat nici unele tehnici contractuale care permit


concubinului supravieţuitor să obţină anumite avantaje patrimoniale, în ipoteza
unor bunuri dobândite în proprietate pe cote-părţi în timpul concubinajului, în
special în cazul bunurilor imobile. Astfel, în actul de dobândire se poate stipula o
clauză specială în sensul că, în timpul concubinajului, bunul va fi considerat
proprietate pe cote-părţi, concubinul supravieţuitor devenind proprietar exclusiv
asupra bunului, cu efect retroactiv de la data achiziţionării bunului20. Un alt
mecanism contractual ar fi acela prin care fiecare concubin dobândeşte nuda
proprietate asupra unei cote de jumătate dintr-un imobil şi dreptul de uzufruct
asupra celeilalte cote de jumătate. Concubinul supravieţuitor îşi întregeşte, astfel, la
decesul celuilalt concubin, cota-parte de jumătate din dreptul de proprietate,
pentru că uzufructul pe care îl avea concubinul decedat se stinge. De asemenea,
concubinul supravieţuitor păstrează şi dreptul de uzufruct corelativ cotei-părţi pe
care o avea concubinul decedat, astfel încât moştenitorii acestuia din urmă vor
dobândi doar nuda proprietate. Abia la decesul concubinului supravieţuitor, când
se va stinge şi dreptul lui de uzufruct, moştenitorii primului concubin decedat, care
au dobândit prin moştenire doar nuda proprietate, îşi vor întregi dreptul de
proprietate asupra cotei-părţi de jumătate. Prin urmare, concubinul supravieţuitor
este avantajat, pentru că astfel păstrează pe durata vieţii folosinţa asupra
imobilului, atât în calitate de coproprietar deplin asupra unei cote de jumătate, cât
şi în calitate de uzufructuar pentru cota de jumătate a concubinului decedat, fără a
fi nevoit să achite moştenitorilor, în schimbul acestei folosinţe, vreo sumă de bani 21.

C. Alte instituţii juridice aplicabile concubinilor în cazul încetării concubinajului.


Întrucât raporturile patrimoniale dintre concubini sunt supuse regimului de drept
comun, uneori raporturile juridice dintre ei prezintă dificultăţi din punctul de
vedere al calificării juridice şi al identificării altor instituţii juridice apte să conducă la
soluţionarea problemelor care apar la încetarea relaţiei de concubinaj.

Codul civil român reglementează contractul de societate în art. 1.881 alin. (1) ca


fiind contractul prin care două sau mai multe persoane se obligă reciproc să
coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin
aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a
împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta. Potrivit alin.
(2) al art. 1.881 C. civ., fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor
proporţional cu participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-a
stabilit altfel. În practică, părţile nu recurg în mod expres la instituţia contractului de
societate, prin încheierea unui contract de societate, dar ideea societăţii de fapt
apare în cuprinsul art. 1.893 C. civ., potrivit căruia "societăţile supuse condiţiei
înmatriculării conform legii şi rămase neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt
sunt asimilate societăţilor simple".

Societatea de fapt este societatea lovită de o cauză de nulitate şi care a funcţionat


înainte de a se constata sau dispune nulitatea, ceea ce presupune că două sau mai
multe persoane s-au comportat de facto ca asociaţi, deşi nu a existat o voinţă
exprimată formal şi valabil în acest sens.

Deşi asocierea concubinajului ca uniune de fapt cu societatea de fapt este atractivă,


totuşi concubinajul nu implică întotdeauna o societate de fapt, fiind necesară
îndeplinirea condiţiilor suplimentare specifice societăţii simple.

În acest sens, jurisprudenţa instanţelor franceze prezintă o paletă interesantă de


soluţii, tendinţa instanţelor de fond fiind una foarte tolerantă, în sensul de a califica
frecvent asocierea în cadrul relaţiei de concubinaj cu societatea de fapt, în timp ce
practica instanţei supreme de casaţie relevă o aplicare restrictivă şi rezervată a
condiţiilor societăţii de fapt22. Instituţia juridică poate fi utilizată în cazul în care un
concubin a finanţat sau a contribuit la finanţarea substanţială a unui bun
proprietatea celuilalt concubin sau la activitatea profesională a acestuia din urmă,
fără a fi remunerat, avantajul fiind că, la încetarea concubinajului, vor fi aplicabile
regulile din materia lichidării societăţilor, astfel încât fiecăruia i s-ar putea atribui
50% din "profit". De exemplu, în cazul în care unul dintre concubini a dobândit un
teren pentru a fi exploatat în cadrul unor activităţi comerciale (restaurant-bar), pe
care a construit şi un imobil de locuit, restituind din fonduri proprii împrumutul
bancar obţinut în acest scop, instanţa a admis cererea celuilalt fost concubin care a
solicitat să se constate că este proprietar în cotă de 50% asupra imobilului de locuit,
reţinând ca elemente ale existenţei unei societăţi de fapt că acesta din urmă a
efectuat demersurile în vederea obţinerii finanţării, că a garantat împrumutul, că
sora acestuia a participat la cumpărarea terenului, că părţile au exploatat în comun
terenul în scopuri comerciale, utilizând un cont bancar deschis pe numele
concubinului reclamant, pârâtul fiind împuternicit pe acest cont. Tot astfel, s-a decis
că realizarea de tapiserii de către unul dintre concubini în cadrul unor activităţi
artizanale desfăşurate într-un centru turistic aparţinând celuilalt concubin
constituie un aport în industrie în cadrul unei societăţi de fapt, care dă dreptul la o
sultă corespunzătoare valorii tapiseriilor care existau încă în natură, la încetarea
concubinajului, în activul social. Pe de altă parte, simpla participare a unui concubin
la lucrările materiale legate de viaţa în comun, în cadrul unei exploataţii agricole,
care exista înainte de concubinaj, relevă o implicare benevolă a acestui concubin,
care nu întruneşte condiţiile unei affectio societatis. Tot astfel, simplul fapt că
părţile au pus în comun resursele lor pentru a dobândi unele bunuri imobiliare sau
faptul că unul dintre concubini a acordat sprijin celuilalt în activitatea profesională
nu constituie suficiente elemente pentru a caracteriza o societate de fapt, care
presupune intenţia de a colabora pe poziţii de egalitate la realizarea unui proiect
comun. A fortiori, faptul că un concubin participă la suportarea cheltuielilor privind
traiul în comun nu îl îndreptăţeşte să pretindă existenţa unei societăţi de fapt, nici
măcar a unei creanţe, având în vedere că este "o pierdere" asumată şi subînţeleasă
prin relaţia de concubinaj23.

Rezultă că, în funcţie de complexitatea raporturilor patrimoniale dintre concubini,


în măsura în care efortul lor material, financiar sau în muncă depăşeşte nevoile
convieţuirii şi, după caz, ale creşterii şi educării copiilor, se poate recurge la
instituţia societăţii de fapt, pentru a restabili echilibrul patrimonial, în cazul în care
au desfăşurat activităţi comerciale (profesionale) în comun.

În ipoteza în care între concubini nu există niciun contract şi nu se poate recurge la


niciun alt mecanism juridic (precum societatea de fapt sau gestiunea de afaceri),
devin aplicabile regulile din materia îmbogăţirii fără justă cauză (art. 1.345-1.348 C.
civ.). Sub acest aspect, fără a deveni direct aplicabil, pentru că este un text care
aparţine regimului matrimonial primar, deci este specific soţilor, considerăm că
soluţia cuprinsă în art. 328 C. civ. poate să justifice, pentru identitate de raţiune, şi
acordarea unei compensaţii concubinului care a participat la activitatea
profesională a celuilalt concubin, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, având în
vedere că temeiul juridic este acelaşi (îmbogăţirea fără justă cauză), bazat pe un
principiu al echităţii. Evident, concubinii nu au obligaţia de sprijin material reciproc
şi nici obligaţia de a contribui la cheltuielile căsătoriei, pentru că ei nu au, de fapt,
niciun fel de obligaţii juridice, fiecare acţionând pentru sine însuşi (sic!).
Convieţuirea ca familie pune totuşi în discuţie o obligaţie morală, naturală,
imperfectă, care, executată de bunăvoie, nu dă dreptul la repetiţiune. Prin urmare,
dreptul de creanţă se naşte în măsura în care participarea unuia dintre concubini la
activitatea profesională a celuilalt concubin a depăşit contribuţia sa la viaţa de
familie pe care o implică relaţia de concubinaj.

Practica judiciară recentă a recurs, în mod corect, la instituţia îmbogăţirii fără justă
cauză, pentru a restabili echilibrul patrimonial dintre concubini, în cazul în care unul
dintre concubini a dobândit pe numele său mai multe imobile, cu contribuţia
substanţială a celuilalt concubin24.

În concluzie, regimul juridic patrimonial al concubinajului este unul eterogen,


rezultat din aplicarea instituţiilor din dreptul comun, nucleul central fiind dat de
libertatea de voinţă a părţilor, cu limitele impuse de lege şi de bunele moravuri.
Soluţiile în cazul concubinilor pot varia de la cele mai simpliste la cele mai
complexe, până la unele chiar fanteziste, în funcţie de situaţiile şi interesele lor
concrete, de gradul de iniţiere şi de apetitul de a recurge la instrumentele juridice
pe care le oferă dreptul comun, fără posibilitatea de a statua soluţii general valabile
pentru toate cuplurile aflate în această situaţie.

3. Consideraţii privind regimul patrimonial în cadrul parteneriatului înregistrat.


Aspecte de lege ferenda

Chestiunea regimului patrimonial în cazul parteneriatului înregistrat rămâne o


provocare pentru legiuitorul român. Este regretabilă lipsa de toleranţă pe care o
transmite conţinutul art. 277 C. civ., care interzice recunoaşterea în România a
oricăror parteneriate civile între persoane de sex opus ori de acelaşi sex încheiate
sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini.

Dincolo de problematica atât de disputată privind componenţa cuplului care


formează un parteneriat civil, recunoaşterea şi, mai mult decât atât, reglementarea
parteneriatului civil, cu respectarea principiului nediscriminării, ar constitui o soluţie
juridică bine-venită, pentru că este de natură să ofere cuplurilor, care astăzi trăiesc
în concubinaj, o alternativă moderată de organizare juridică a raporturilor
patrimoniale, de natură să prevină şi să faciliteze soluţionarea problemelor
complicate care apar în cazul încetării convieţuirii 25.

Considerăm că, oricare ar fi soluţiile concrete pe care viitoarea reglementare le va


institui, ele vor fi bine-venite, faţă de soluţia extremă a interzicerii totale a acestei
forme de convieţuire.
Este unanim admis că, fiind vorba de raporturi patrimoniale, principiul care trebuie
să guverneze regimul lor special nu poate să fie decât tot principiul libertăţii
contractuale.

Două vor fi provocările majore cu privire la care legiuitorul trebuie să decidă: cât de
amplă va fi libertatea de opţiune a partenerilor şi care va fi regimul special legal, în
lipsa unei convenţii contrare?

Cu privire la prima chestiune, ar fi, poate, o bună ocazie să ne reamintim că, atunci
când a fost elaborată Cartea a II-a, "Despre familie", a Codului civil, s-a optat pentru
o libertate temperată a soţilor de a încheia convenţii matrimoniale, în sensul
instituirii unui drept de a opta între diversele modele de regimuri expres
reglementate de Cod. Ar fi de reflectat dacă, în cazul parteneriatului civil, se va
urma acelaşi tipar sau dacă, având în vedere sorgintea parteneriatului civil, care
aspiră spre o formă de organizare patrimonială, dar îşi are sorgintea în libertatea
asumată a concubinajului, nu cumva ar fi mai adecvată soluţia de a lăsa deschisă
posibilitatea partenerilor de a putea opta sau crea şi alte modele de organizare
patrimonială, în afara celor prevăzute expres de lege şi dedicate soţilor.

Cu privire la cea de a doua chestiune, se pune întrebarea dacă regimul patrimonial


legal al partenerilor ar trebui să fie regimul de comunitate, similar soţilor, sau,
dimpotrivă, regimul de separaţie, ca regim legal aplicabil în lipsa unei convenţii
speciale între parteneri de alegere a unui regim de comunitate.

În definitiv, soluţiile de principiu depind covârşitor de viziunea pe care


legiuitorul român o va imprima parteneriatului civil înregistrat, înţeles fie ca
substitut al căsătoriei (imitatio matrimonii), fie ca model de organizare patrimonială
de natură să atragă în sfera unui regim patrimonial special, cu menţinerea totuşi a
principiului libertăţii contractuale, unele uniuni libere care se plasează astăzi
complet "în afara" unui regim organizat. În rest, pentru aspectele de detaliu,
reglementarea regimurilor matrimoniale poate să constituie, neîndoielnic, o
preţioasă sursă de inspiraţie şi pentru organizarea raporturilor patrimoniale în
cadrul parteneriatului înregistrat.

Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 3 din data de 30 iunie 2018.