Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
Facultatea de Geografie
2009
CAPITOLUL I
CONŢINUTUL TEMEI
1. Necesitatea protecţiei naturii în general şi a biodiversităţii, în special
2. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie şi conservare
3. Ariile protejate - strategii de conservare şi protecţie a naturii
4. Date statistice asupra ariilor protejate existente la nivel internaţional
OBIECTIVE
1. Explicarea necesităţii protecţiei şi conservării patrimoniului natural
2. Cunoaşterea principalelor organisme naţionale şi internaţionale cu preocupări în domeniul
protecţiei şi conservării patrimoniului natural şi cultural-istoric, precum şi a principalelor
programe de protecţie şi conservare la nivel naţional şi internaţional
3. Cunoaşterea şi înţelegerea corectă de către studenţi a semnificaţiei noţiunilor cu cea mai
frecventă utilizare în domeniul zonelor şi ariilor protejate
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Argumentaţi necesitatea protecţiei şi conservării naturii
2. Factori cu impact negativ asupra biodiversităţii
3. Când şi unde apar primele iniţiative de constituire a ariilor protejate?
4. Indicaţi câteva dintre atributele şi strategiile principalelor organizaţii mondiale
şi programe internaţionale care vizează problema protecţiei şi conservării
REZUMAT
Protecţia naturii, în general şi a biodiversităţii, în special, are ca obiectiv
principal păstrarea nealterată a ecosistemelor naturale (ecofondului) şi a fondului
genetic (genofondului) la nivel global şi regional, în vederea asigurării echilibrului
între componenetele naturale ale mediului, pe de o parte şi între acestea si
societatea umană, pe de altă parte.
Conservarea biodiversităţii trebuie abordată ca nou domeniu pluridisciplinar
de cercetare, dezvoltat ca răspuns la crizele cu care se confruntă astăzi lumea vie.
Conservarea biodiversităţii vizează trei obiective: investigarea şi descrierea
diversităţii lumii vii, înţelegerea efectelor activităţilor umane asupra speciilor,
comunităţilor şi ecosistemelor şi dezvoltarea unor metodologii interdisciplinare
pentru protejarea şi restaurarea diversităţii biologice.
Iniţiativele de protecţie a naturii au pornit de la necesitatea salvării speciilor
floristice şi faunistice rare sau ameninţate cu dispariţia, idee care s-a extins asupra
unor teritorii naturale sau antropizate, de importanţă naţională sau internaţională,
declarate parcuri sau rezervaţii.
Cel mai important demers în conservarea elementelor cadrului natural şi/sau
cultural-istoric îl reprezintă crearea pe cale legislativă a reţelei de arii protejate la
nivel naţional şi internaţional.
Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA), din cadrul
Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN), defineşte aria protejată
ca o suprafaţă de teren sau acvatică destinată în mod special protecţiei şi
conservării biodiversităţii, resurselor naturale şi culturale şi gestionată conform
unor legi şi reglementări juridice.
Existenţa în anumite teritorii, cu grade diferite de antropizare, a unor sit – uri sau
elemente cultural-istorice (monumente religioase, arhitectonice, istorice,
ansambluri urbanistice deosebite etc.), cu valoare de patrimoniu, care însă din
diferite motive se pot afla în stadii mai mult sau mai puţin avansate de degradare,
impune protecţia şi conservarea acestora prin dobândirea statutului de zone
protejate.
CONŢINUTUL TEMEI
1. Grupe şi categorii de arii protejate delimitate de IUCN.
2. Caracteristici ale principalelor categorii de arii protejate delimitate de IUCN:
obiective, activităţi permise, criterii de selecţie şi gestionare
OBIECTIVE
1. Înţelegerea consideraţiilor care au stat la baza delimitării categoriilor de arii
protejate
2. Identificarea diferenţelor existente sub aspectul utilizării publice între diferitele
categorii de arii protejate
Ariile de gestionare a habitatelor şi speciilor sau rezervaţiile naturale (categoria a IV-a IUCN)
Constituie suprafeţe terestre şi/sau marine supuse unei intervenţii antropice active pentru a
menţine habitatele şi/sau pentru a crea condiţii propice dezvoltării unor specii (Lacul Sf. Ana,
Pădurea Snagov, Pădurea Comana, Arinişul de la Sinaia etc.).
Criterii de selecţie şi gestionare, activităţi permise
În general, în această categorie va fi încadrat un teritoriu în care protecţia unui sit sau habitat
specific este esenţială pentru urmărirea existenţei sau bunăstării unor specii biotice
individuale ale faunei sedentare sau migratoare de importanţă naţională sau internaţională.
Dimensiunile rezervaţiilor naturale sunt legate adesea de caracteristicile speciilor protejate; de
regulă, nu implică suprafeţe foarte întinse, însă trebuie să fie suficient de mari, pentru a
asigura locurile propice pentru cuibărit, popasul păsărilor migratoare, perenitatea unor specii
vegetale în ecosistemele forestiere sau de pajişte.
În cuprinsul acestor arii protejate există uneori intervenţii umane, orientate către asigurarea
optimului dezvoltării unor specii sau comunităţi vegetale (protecţie contra răpitoarelor,
limitarea activităţilor agricole, a păşunatului etc.)
Indiferent de forma de proprietate asupra terenurilor, cei responsabili cu gestionarea acestor
arii protejate trebuie să aibă o planificare corectă a măsurilor de protecţie şi control, care să
garanteze existenţa şi randamentul pe termen lung al rezervaţiei.
În 1990, în România au fost inventariate 374 de rezervaţii naturale, care protejează 199 de
obiective de interes naţional şi acoperă o suprafaţă de cca. 42417 ha (0,18% din suprafaţa
ţării).
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
5. Care sunt principalele categorii de arii protejate delimitate de IUCN?
6. Daţi exemple de arii protejate din România, încadrate conform clasificării
IUCN.
7. Comentaţi obiectivele, activităţile permise, criteriile de selecţie şi gestionare
pentru: parcuri naţionale, parcuri naturale şi rezervaţii ale biosferei
REZUMAT
TEME DE CONTROL
1. Criterii de selecţie, gestionare şi utilizare publică a parcurilor naţionale din
România.
2. Modalităţi de atingere a obiectivelor de protecţie şi gestionare în arii protejate.
Studiu de caz: Parcul Naţional Retezat şi Parcul Natural Porţile de Fier.
1.3. Importanţa ariilor protejate, în raport cu priorităţile enunţate de
strategia naţională şi internaţională de conservare
CONŢINUTUL TEMEI
1. Consideraţii asupra strategiilor internaţionale de protecţie a mediului
2. Consideraţii asupra strategiei naţionale de protecţie a mediului
3. Premise ale extinderii reţelei de arii protejate din România
OBIECTIVE
Conştientizarea asupra importanţei şi eficacităţii ariilor protejate, în contextul strategiilor
internaţionale şi naţionale de protecţie şi conservare a naturii
In ultimul deceniu, in Romania, capitolul ariilor protejate a fost redeschis cu si mai mult
aplomb, pe de o parte ca urmare a liberei exprimari in legatura cu disfunctionalitatile care se
manifesta in diferite regiuni la nivelul echilibrului dintre componentele naturale si dintre
acestea si activitatea umana si, pe de alta parte, datorita multiplicarii si diversificarii
informatiilor referitoare la problematica ariilor protejate la nivel international. Prin urmare,
fenomenul protectiei si conservarii componentelor mediului a capatat noi valente devenind
una dintre temele de cercetare preferentiale ale institutiilor si organizatiilor guvernamentale si
neguvernamentale.
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Cum este argumentată la nivel internaţional necesitatea extinderii reţelei de arii
protejate?
2. Ce demersuri au fost întreprinse la nivel internaţional pentru a veni în întâmpinarea
măsurilor de protecţie şi conservare?
3. Care sunt căile prin care România participă la strategia internaţională de conservare?
4. Evidenţiaţi premisele extinderii reţelei de arii protejate în România.
REZUMAT
Delimitarea in teritoriu a ariilor protejate (situri, rezervaţii,parcuri), devine obligatorie in
cadrul politicilor de conservare a patrimoniului natural si cultural de importanţă naţionala
si internaţionala.
Relaţia om - natura trebuie axata pe conceptul dezvoltării durabile, pentru ca
posibilitatea generaţiilor viitoare de a-si satisface necesitaţile să nu fie compromisă. În
acest context, strategiile de protecţie şi conservare prin intermediul reţelei de arii
protejate sunt materializate prin lansarea unor planuri şi programe internaţionale (Parcuri
pentru Viaţă, Planul de Acţiune pentru Arii Protejate din Europa, Programul MAB etc.,),
organizarea unor congrese şi conferinţe dedicate problemelor de conservare la nivel
mondial, elaborarea unor legi şi încheierea unor convenţii şi tratate.
În scopul creării unui cadru oficial destinat conservării biodiversităţii floristice şi
faunistice, a genofondului şi ecofondului naţional, România a devenit parte contractantă
a numeroase convenţii şi legi internaţionale pentru protecţia mediului.
CAPITOLUL II
CONŢINUTUL TEMEI
1. Legile care guvernează problematica protecţiei şi conservării mediului în România
2. Administrarea (managementul) ariilor naturale protejate
3. Particularităţi ale administrării ariilor protejate din România
OBIECTIVE
1. Prezentarea cadrului legislativ care guvernează strategiile de protecţie şi conservare ale
mediului în România
2. Evidenţierea mecanismelor care stau la baza creării şi administrării ariilor protejate
Legea 137/1995
Conform prezentei legi, Autoritatea Centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea
Autorităţii Centrale de Specialitate care gestionează resursele naturale, elaborează
reglementări tehnice privind măsurile de protecţie a ecosistemelor, de conservare a
biodiversităţii, de gospodărire durabilă a resurselor naturale şi pentru asigurarea sănătăţii
umane.
De asemenea, legea stipulează faptul că, la proiectarea lucrărilor care pot modifica peisajul
natural al unui teritoriu, sunt obligatorii atât procedura de evaluare a impactului amenajărilor
asupra acestuia, cât şi avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat
natural, de conservare a funcţiilor ecosistemului, de ocrotire a organismelor vegetale şi
animale (inclusiv animale migratoare), cu respectarea alternativei şi a condiţiilor impuse prin
acordul şi/sau autorizaţia de mediu, precum şi monitorizarea proprie, până la eliberarea
acesteia.
Suprafeţele terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau
pentru refacerea ecologică sunt gestionate de deţinătorii legali, numai în cazul în care aceştia
se angajează să aplice măsurile de conservare stabilite de Autoritatea Centrală pentru protecţia
mediului. Deţinătorii cu orice titlu care aplică aceste măsuri vor fi scutiţi de impozit, în timp
ce deţinătorii particulari vor fi compensaţi în raport cu valoarea lucrărilor de refacere
întreprinse.
În contextul legii, protejarea unor specii rare sau ameninţate cu dispariţia, conservarea
biodiversităţii şi instituirea de arii protejate sunt prioritare în raport cu alte interese.
Autoritatea Centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea Academiei Române şi a
Comisiei Naţionale UNESCO stabilesc criteriile pentru instituirea ariilor protejate şi de
conservare a biodiversităţii.
Referitor la regimul ariilor protejate, în secţiunea a 4-a din capitolul al 3-lea sunt specificate
următoarele aspecte:
• Pentru conservarea unor habitate naturale şi a biodiversităţii care defineşte cadrul
biogeografic al ţării, precum şi pentru conservarea structurilor şi formaţiunilor
naturale cu valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică se menţine şi se dezvoltă
reţeaua naţională de arii protejate şi monumente ale naturii;
• Ariile protejate şi monumentele naturii se declară prin acte sau reglementări cu
caracter normativ, inclusiv prin amenajamentele silvice;
• Ariile protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare a
teritoriului, aprobate conform legii
În conformitate cu articolul 55 al secţiunii a 4-a, autoritatea centrală pentru protecţia
mediului are următoarele atribuţii:
• La propunerea Academiei Române, declară noi zone pentru extinderea reţelei
naţionale de arii protejate şi monumente ale naturii şi le încadrează pe categorii;
• Organizează reţele de supraveghere şi de pază ale ariilor protejate şi
monumentelor naturii şi stabileşte regimul lor de administrare şi de abordare
turistică;
• Controlează modul de aplicare a reglementărilor de către cei ce administrează
ariile protejate şi monumentele naturii;
• Elaborează, editează, actualizează şi difuzează catalogul ariilor protejate şi al
monumentelor naturii, precum şi „Cartea Roşie” a speciilor de plante şi animale
din România.
Articolele 56 şi 57 ale Legii protecţiei mediului prevăd atribuţiile care revin autorităţii
administraţiei publice locale, respectiv:
• Asigurarea informării agenţilor economici, a populaţiei şi turiştilor cu privire la
existenţa în teritoriu a ariilor protejate şi monumentelor naturii, la semnificaţia
acestora, la regulile şi restricţiile stabilite, precum şi la sancţiunile aplicabile
pentru nerespectarea statutului acestora.
• Punerea sub ocrotire provizorie, în vederea declarării, a unor arii protejate,
monumente ale naturii sau a altor obiective care justifică această acţiune, la
solicitarea Agenţiilor pentru Protecţia Mediului, a altor organizaţii interesate,
persoane fizice sau juridice, pe baza documentaţiei avizate de către Academia
Română.
Referitor la deţinătorii de terenuri situate în proximitatea ariilor protejate sau pe ale căror
proprietăţi au fost identificate elemente susceptibile de a fi ocrotite, legea reclamă
obligativitatea respectării de către aceştia a statutului special de protecţie şi conservare. De
asemenea, sunt strict interzise culegerea şi comercializarea plantelor, capturarea prin orice
mijloace, deţinerea şi comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum şi
dislocarea, deţinerea şi comercializarea unor piese mineralogice, speologice şi paleontologice
provenite din locuri declarate monumente ale naturii.
Legea 462/2001
Prezenta lege defineşte conservarea ca un ansamblu de măsuri care se pun în aplicare
pentru menţinerea sau refacerea habitatelor naturale şi a populaţiilor de specii sălbatice de
floră şi faună într-o stare favorabilă.
O specie este considerată într-o stare de conservare favorabilă, atunci când:
• Se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung, ca o componentă viabilă a
habitatului său natural
• Aria sa de repartiţie naturală nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitor
• Există un habitat destul de vast, pentru ca populaţia speciei să se menţină pe
termen lung
În raport cu priorităţile de conservare, IUCN (1996) a stabilit 10 categorii de specii prioritare:
1. extincte (specii, subspecii sau varietăţi despre care se ştie că nu mai există)
2. dispărute din sălbăticie (care există doar ca specii cultivate, în captivitate sau ca populaţii
naturalizate în afara habitatului natural)
3. în pericol iminent (specii care prezintă un risc foarte ridicat de a dispărea din sălbăticie în
viitorul imediat
4. în pericol (specii care prezintă riscul de a dispărea în viitor, pe termen mediu, putând fi
incluse în categoria a 3-a)
5. vulnerabile (specii cu riscul de a dispărea în viitor , pe termen mediu, ele putând deveni
specii în pericol)
6. dependente de conservare (specii neameninţate în prezent, dar dependente de un program
de conservare, fără de care ar deveni ameninţată cu dispariţia)
7. aproape ameninţate (specii aproape vulnerabile, dar care nu sunt încă considerate
ameninţate)
8. insuficient cunoscute (nu sunt considerate aproape ameninţate sau ameninţate, deoarece nu
există date suficiente pentru a se putea face o evaluare)
9. cu date incomplete (date inexacte sau insuficiente pentru a putea determina riscul de a
dispărea al speciei; în multe cazuri, prezenţa speciei nu a mai fost semnalată, pentru că nu au
fost efectuate cercetări în acest sens)
10.neevaluate (specii care nu au fost încă analizate pentru a putea fi încadrate într-o categorie
IUCN)
Speciile din categoriile 2 – 4 sunt considerate ameninţate cu dispariţia, protecţia lor fiind
realizată prin acorduri internaţionale (de exemplu, Convenţia CITES – Convenţia cu privire
la comerţul internaţional cu specii în pericol)
Categoriile anterior menţionate au în general statut de specii rare, ale căror populaţii sunt
puţin numeroase şi care cel mai adesea sunt localizate în arii geografice restrânse, rar
dispersate pe suprafeţe largi.
În contextul legii 462/2001, în raport cu priorităţile de conservare, speciile sunt grupate astfel:
1. specii ameninţate – specii periclitate, vulnerabile sau rare
2. specii prioritare - specii periclitate şi/sau endemice, pentru a căror conservare sunt necesare
măsuri urgente
3. specii de interes comunitar - specii care pe teritoriul Uniunii Europene sunt periclitate,
vulnerabile, rare sau endemice
4. periclitate, exceptând pe cele al căror areal natural este marginal în teritoriu şi care nu sunt
nici periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest palearctică
5.vulnerabile, adică a căror trecere în categoria speciilor periclitate este probabilă într-un
viitor apropiat, în caz de persistenţă a factorilor cauzali
6. rare, adică ale căror populaţii sunt mici şi care, chiar dacă în prezent nu sunt periclitate sau
vulnerabile, riscă să devină; aceste specii sunt localizate în arii geografice restrânse sau sunt
rar dispersate pe suprafeţe largi
7. endemice şi necesită o atenţie particulară datorită naturii specifice a habitatului lor şi/sau a
impactului potenţial al exploatării lor asupra stării lor de conservare.
Legea 462/2001 stipulează reglementările asupra regimului ariilor naturale protejate în
general, asupra conservării habitatelor naturale, florei şi faunei din România.
Conform legii, mărimea suprafeţei de teren supusă regimului special de ocrotire, conservare şi
utilizare se stabileşte pe bază de studii de fundamentare ştiinţifică.
Referitor la utilizarea publică a spaţiului aferent ariilor protejate, se precizează faptul că
autorizarea activităţilor umane în perimetrul ariilor naturale protejate şi în proximităţile
acesteia se face numai cu acordul structurilor de administrare a ariei naturale protejate. Sunt
de asemenea incluse reglementări privind modalităţile de administrare a ariilor naturale
protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi
conservare
Administrarea ariilor naturale protejate reprezintă ansamblul de măsuri care se pun în aplicare
pentru asigurarea regimului special de protecţie şi conservare, instituit conform dispoziţiilor
legale.
Odată declarată prin lege, o arie protejată trebuie să fie efectiv administrată pentru a se
menţine atât diversitatea biologică, cât şi starea de echilibru a naturii, în general. Cel mai
eficient management al unei arii protejate se aplică atunci când managerii beneficiază de
avantajul informaţiilor dintr-un program de cercetare şi deţin fonduri pentru implementarea
planurilor de management. Este adevărat că, uneori, cel mai bun management presupune lipsa
oricăror activităţi, intervenţia umană fiind considerată ineficientă sau dăunătoare.
Exemple de management eficient al unei arii protejate pot fi considerate cele din Marea
Britanie, unde există o tradiţie în implicarea oamenilor de ştiinţă şi a voluntarilor în
monitorizarea şi administrarea unor rezervaţii de talie mică (rezervaţiile naturale Monks
Wood şi Castle Hill – Peterken, 1996, citat de Primack şi alţii, 2002) ; în aceste areale,
efectele diferitelor metode de păşunat asupra florei spontane (populaţiilor de plante sălbatice),
fluturilor şi păsărilor sunt imediat resimţite.
Michael Morris de la rezervaţia Monks Wood afirmă că : „nu există o cale unică, bună sau
rea, de a administra o rezervaţie naturală…Oportunitatea oricărei metode de management
trebuie corelată cu obiectivele de management pentru fiecare caz în parte…doar atunci când
obiectivele de management au fost formulate, rezultatele managemetului ştiinţific pot fi
aplicate” (Primack şi alţii, 2002).
Un aspect important al managementului ariilor protejate îl constituie dezvoltarea unui
program de monitorizare a componentelor cheie şi a unor parametri, ca:
• Nivelul apei în lacuri
• Numărul speciilor rare şi ameninţate
• Abundenţa şi dominanţa straturilor vegetale (ierbaceu, subarbustiv, arbustiv,
arborescent şi arboricol)
• Perioadele de sosire şi plecare ale animalelor migratoare etc.
Tipul informaţiei colectate depinde de obiectivele de management ale ariilor protejate.
Monitorizarea permite managerilor să determine nu numai starea de sanogeneză a unor
componente ale ariilor protejate, ci şi tehnicile de management care sunt utile sau nu. Având
la îndemână informaţii corecte, managerii vor fi capabili să ajusteze practicile de management
pentru creşterea eficienţei administrării (Primack şi alţii, 2002).
În 1990, Centrul de Monitorizare şi Conservare al UNESCO a coordonat un studiu pe un
eşantion de 89 de situri naturale, pentru a identifica problemele de management ale acestora.
În urma cercetărilor efectuate, s-a constatat:
• În Australia, Noua Zeelandă şi în insulele pacifice, cele mai serioase probleme de
management s-au datorat introducerii de specii exotice;
• În America de Sud şi în Africa, aceste probleme au fost generate de exploatarea
ilegală a vieţii sălbatice, incendii, păşunat şi cultivare a plantelor
• Managementul inadecvat a caracterizat cu deosebire ţările în curs de dezvoltare
din Africa, Asia, America de Sud şi Europa
• În ţările industrializate, problemele cele mai importante legate de administrarea
ariilor protejate au fost cele determinate de activităţi economice ca: minerit,
exploatări forestiere, agricultură, amenajări hidrotehnice.
În realitate, dată fiind complexitatea strategiilor destinate protecţiei şi conservării, nu există
arii protejate care să nu se confrunte cu anumite probleme specifice din punct de vedere al
managementului.
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Explicaţi necesitatea existenţei unui cadru legislativ menit să
reglementeze organizarea, gestionarea şi utilizarea publică a ariilor
protejate
2. Motivaţi necesitatea unei forme de administrare a ariilor protejate
3. Menţionaţi modalităţile de administrare a ariilor protejate din România
şi riscurile pe care le implică inexistenţa unor structuri de administrare
proprii
REZUMAT
TEME DE CONTROL
1. Elaboraţi un scenariu de administrare a unui parc naţional sau natural
din România; identificaţi principalele probleme care ar putea fi
soluţionate printr-o administrare competentă a ariei protejate.
2. Relevaţi disfuncţionalităţile inexistenţei până în anul 2000 a unei legi a
ariilor protejate
CAPITOLUL III
CONŢINUTUL TEMEI
1. agricultura
2. silvicultura
3. turismul
4. transporturile
5. industria
OBIECTIVE
Identificarea vectorilor de impact al activităţilor umane asupra componentelor naturale din
perimetrul şi proximităţile ariilor protejate
Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile, biocenoze vulnerabile în raport cu
modul de utilizare a terenurilor astfel încât, gama activităţilor umane cu impact negativ asupra
acestora este foarte vastă. Cele mai agresive forme de intervenţie antropică asupra interrelaţiilor
dintre componentele naturale ale peisajului ariilor protejate pot fi:
1. agricultura;
2. silvicultura,
3. turismul;
4. transporturile;
5. industria.
1. Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea însăşi, cât şi exercitarea unei influenţe
puternice asupra activităţilor rurale. Agricultura presupune folosirea majoră a terenului în categoria
V de peisaje protejate(parcuri naturale) şi este importantă în multe rezervaţii naturale din categoria
IV. Ca activitate principală pe terenurile situate în proximitatea ariilor protejate, are o influenţă
profundă asupra ariilor protejate din toate categoriile. Mai mult decât orice alt sector, agricultura
demonstrează că ariile protejate trebuie înfiinţate şi administrate ca parte a politicilor generale de
folosire a terenului şi nu separat.
Unele terenuri agricole sunt de o valoare intrinsecă pentru conservare, în sensul că flora, fauna şi
peisajul depind de continuarea agriculturii de intensitate mică, deseori tradiţională. Abandonarea
acestui fel de agricultură poate genera mari pagube naturii şi peisajului, dar totodată nu toate
formele tradiţionale de agricultura sunt inofensive ecologic.
Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru natură şi peisaje.
Pentru creşterea productivităţii, au fost distruse numeroase habitate rare, în special prin drenarea
zonelor umede şi irigarea zonelor aride. Pe alocuri, practicile de tip industrial aproape au eradicat
plantele şi animalele sălbatice. Folosirea intensiva a fertilizatorilor, pesticidelor şi ierbicidelor a dus
la poluarea şi uneori la distrugerea efectivă a ariilor naturale învecinate.
În trecut, scopul agriculturii l-a constituit creşterea productivităţii, deseori neţinând seama de cost;
surplusurile de hrana însă, în special din Uniunea Europeana, au condus ulterior la măsuri de
reducere a productivităţii, prin tăierea subvenţiilor, încurajarea „respingerilor” sau în alte moduri.
Apelurile din partea Acordului General privind Tarifele si Comerţul (GATT) pentru Europa au
crescut presiunile de a reduce subvenţiile în producţie.
Necesitatea de a reduce productivitatea încă mai oferă o ocazie unică atât pentru reducerea
intensităţii producţiei cât şi pentru scoaterea terenurilor din agricultură, pentru crearea, restaurarea
şi administrarea habitatelor naturale la o scara mai mare. În ciuda unui oarecare progres, protecţia
mediului nu este încă în atenţia reformelor Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene. Multe
habitate valoroase, sunt încă în pericol din cauza intensificării agriculturii, care este necesară
comunităţilor umane şi dăunătoare naturii şi peisajului. Noile guverne democrate din Europa de Est
si Centrala au ocazia de a integra conservarea în politicile pentru agricultură şi folosire a
terenurilor. Schimbările fundamentale în politicile agricole pot aduce mari beneficii conservării,
ariilor protejate şi societăţii, în general.
2. Silvicultura. În întreaga Europă, doar fragmente izolate din adevăratele păduri naturale
supravieţuiesc, majoritatea fiind localizate în Europa de Nord şi Europa de Sud-Est. Aproape
toate pădurile au fost modificate prin intervenţia umană în cursul a sute sau chiar mii de ani.
Asemenea alterări pot reduce sau creşte biodiversitatea, dar întotdeauna schimbă structura
pădurii.
Acolo unde există păduri virgine, ele ar trebui conservate urgent, în marea majoritate prin arii
protejate. Oricum, în general conservarea pădurilor în Europa se referă mai mult la asigurarea
faptului că administrarea tuturor pădurilor este durabilă şi mai puţin la conservarea pădurilor
originale. Pădurile naturale si seminaturale continuă să fie transformate în forme mai intensive
de păduri (cu arbori mai tineri, mai puţine specii, mai puţină biomasă şi o fragmentare mai
mare a pădurii).
Ca activitate agricolă, păşunatul poate devasta pădurile; de asemenea, poluarea aerului nu
respectă nici o graniţă; chiar şi ca fenomen declanşat în mod natural, focul poate deveni
devastator în pădurile modificate, în special dacă este urmat de păşunat intensiv.
Politicile naţionale pentru o silvicultură durabilă cer:
-stabilirea unei păduri permanente garantate legal;
-pregătirea în ecologie silvică şi în management;
- standarde pentru tăieri anuale permise, cicluri de tăiere, tehnici de recoltare şi infrastructură,
metode de salvare a mediului;
- controlul tuturor aspectelor recoltării şi tratamentului pădurii pentru protecţia mediului;
- politici economice şi financiare care nu cer mai mult de la păduri decât poate fi susţinut;
- politici de folosinţă multiplă, pentru a fi siguri că societatea primeşte întregul beneficiu
(cherestea, locuri de munca, servicii ecologice, recreere etc.) de la toate pădurile;
- politici ecologice care protejează serviciile ecologice, diversitatea biologică şi baza de
resurse pentru toţi cei care folosesc pădurile;
-standarde pentru compoziţia speciilor care favorizează arborii nativi;
-monitorizarea efectiva a tuturor celor de mai sus.
(Adaptat după „Caring for the Earth"-1991)
Operatorii silvici comerciali – de stat şi privaţi – ar trebui să permită unei parţi a proprietăţii
lor să evolueze natural, fără tăieri sau plantari (de ex. luminişuri cu arbori bătrâni de-a lungul
cursurilor de apă şi pe marginea drumurilor; în câteva cazuri, managementul de conservare
activ poate fi necesar, de exemplu reducerea numărului cerbilor în numeroase regiuni din
Europa). Aceste abordări ar trebui să constituie o parte a managementului care caută să
mărească valoarea întregii păduri pentru mediul înconjurător. În ariile protejate din categoriile
I-III, nu ar trebui să existe nici o operaţiune silvică. Exploatarea cherestelei ar trebui permisă
doar în categoria a IV-a, dacă aceasta slujeşte obiectivelor de conservare. Pădurile din
categoria a V-a ar trebui administrate astfel încât să se menţină sau să se mărească valoarea
lor de conservare.
3. Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în special
dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii. Presiunile din partea
turismului cresc rapid. Presiunile asupra locurilor turistice mai cunoscute cresc, astfel încât
ariile naturale valoroase devin din ce în ce mai mult locuri pentru turismul de lunga durata,
vizite de o zi şi chiar sport. In câteva arii protejate există pur şi simplu atât de mulţi vizitatori
în anumite părţi, sau la anumite momente, încât natura – şi calitatea experienţei vizitatorilor –
suferă;în altele, vizitatorii pot pătrunde în cele mai îndepărtate zone. Facilităţile turistice intră
deseori în conflict cu ţelurile de conservare şi strică peisajele naturale; presiunile pentru
dezvoltarea unor asemenea facilităţi sunt deosebit de puternice în fostul bloc al ţărilor est-
europene, în timp ce, în unele arii protejate, turismul pur şi simplu nu are loc.
Dar, dacă este planificat şi administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forţă foarte
pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate cât şi comunităţilor locale. Turismul va fi
binevenit în perimetrul sau în proximitatea ariilor protejate, dacă respectă caracterul special al
ariei, astfel încât, pagubele şi poluarea să fie minime. Principalele forme de turism agreat în
cadrul ariilor protejate sunt:
- turismul bazat pe aprecierea naturii
- turismul cultural si educaţional
- activitatea turistică a grupurilor mici, liniştite
- ecoturismul, în general
Turismul poate ajuta la justificarea înfiinţării ariilor protejate în regiunile marginale, şi poate
duce la o înviorare a comunităţilor locale din punct de vedere economic şi al culturilor
tradiţionale.
Tehnicile de administrare a vizitatorilor în medii sensibile nu sunt în general bine cunoscute.
Deşi ele costa deseori timp şi bani, venitul pe care îl generează poate ajuta la acoperirea
costurilor. De asemenea, dezvoltarea ecoturismului poate fi legată de industria manufacturieră
şi de locurile de munca alternative la ferme, pentru a produce elementele necesare unei
economii rurale durabile.
Din ce în ce mai mulţi tur operatori devin conştienţi de faptul că un mediu sănătos şi atrăgător
este esenţial pentru supravieţuirea pe termen lung a comerţului lor. Acest lucru este
recunoscut în liniile directoare pentru turism adoptate in 1982 de World Travel and Tourism
Council (WTTC). În prezent, unele companii turistice europene încearcă să acţioneze în
moduri durabile şi să lucreze cu organismele de conservare, pentru a investi în conservare; de
asemenea, tot mai mulţi turişti caută vacanţe care nu păgubesc mediul înconjurător şi nu
ofensează cultura locală.
Federaţia Europeană a Parcurilor Naţionale şi Naturale (FNNPE) a trecut recent în revistă
turismul în şi în jurul ariilor protejate şi a concluzionat că turismul şi conservarea pot fi
deseori compatibile, reciproc avantajoase, dar numai dacă este practicat într-un mod durabil,
în ariile potrivite (raportul FNNPE, Loving them to Death – turismul durabil in parcurile
naţionale şi naturale din Europa, 1993).
Guvernele naţionale ar trebui să implice administratorii ariilor protejate şi industria turismului
în dezvoltarea şi implementarea planurilor pentru turismul durabil. Acestea ar trebui să fie
parte din strategiile naţionale de dezvoltare durabilă şi ar trebui incluse în planurile
individuale de management ale ariilor protejate.
Din punct de vedere al utilizării turistice, măsurile de care beneficiază ariile protejate includ:
a) transformarea dezvoltării existente nondurabile în forme mai durabile;
b) stabilirea standardelor durabile pentru noile dezvoltări, în special în mediile sensibile;
c) desemnarea unor zone pentru diferite grade de turism, bazate pe capacitatea portanta a
ariilor protejate, incluzând sanctuare şi zone liniştite, ca şi zone potrivite pentru diferite
niveluri de folosinţă turistica şi de dezvoltare;
d) reducerea poluării şi descongestionarea traficului de vacanţă;
e) evitarea turismului şi a recreării excesive în ariile protejate;
f) asigurarea că din turism beneficiază şi comunităţile locale;
g) asigurarea de ajutoare şi resurse pentru aplicarea din timp a planurilor;
h) pregătirea managerilor ariilor protejate în turismul durabil.
În acelaşi timp, ar trebui să se revizuiască şi, dacă este nevoie, să se îmbunătăţească legislaţia
referitoare la turism, şi în special:
a) să se dea managerilor ariilor protejate puterea de a controla dezvoltarea turismului;
b) să se ceară evaluarea completă din punct de vedere ecologic a propunerilor care privesc
ariile protejate;
c) să se conlucreze cu industria turismului, să se ceară ca pagubele ecologice create de
turismul din trecut să fie reparate şi să se adopte tehnici manageriale pentru a face viitoarea
utilizare durabila.
4. Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate: prin
poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuala şi prin însăşi construirea drumurilor.
Înfiinţarea unei reţele de arii protejate de-a lungul Europei, cu coridoare ecologice, este
împiedicată de faptul că Europa este fragmentată de o reţea şi mai densă de căi de
comunicaţii.
Drumurile noi şi „îmbunătăţite” ameninţă numeroase arii protejate; câteva proiecte vizează
drumurile europene strategice, sprijinite de finanţări internaţionale.
De asemenea, canalizarea râurilor poate pune în pericol ţinuturile umede riverane, iar traseele
alese pentru căile ferate de mare viteză pot afecta habitate valoroase. Şi transportul pe mare, al
unor mărfuri adesea periculoase, poate afecta zonele costiere.
Deseori, pagubele produse ariilor protejate sunt ignorate sau subestimate în planificarea
infrastructurii transporturilor. Dificultăţile de reconciliere a marilor programe de construire a
drumurilor cu cerinţele ariilor protejate sunt în mod special acute, acolo unde arii protejate
mari se întind pe drumurile dintre centre majore de populaţie.
Şi totuşi, există alternative, cel puţin pentru transportul local. Unele arii protejate au
indicatoare pentru încurajarea (sau constrângerea) oamenilor de a-şi lăsa maşinile lângă
marginea perimetrului protejat şi să folosească mijloace alternative de transport (autobuzele,
bicicletele sau bărcile) sau sa meargă pe jos. Unii încurajează chiar locuitorii oraşelor să facă
întreaga călătorie cu mijloacele de transport în comun.
Ca şi măsurile locale, sunt de dorit şi măsuri naţionale, prin adoptarea de către ţări a politicilor
durabile în sectorul transporturilor. Acestea sunt necesare urgent din motive ecologice mai
largi – în special reducerea gazelor cu efect de seră şi poluarea cu noxe – dar ar fi necesare şi
ariilor protejate. Progresul nu va fi uşor, întrucât politicile de transport afectează în mod direct
stilul de viaţă a milioane de oameni şi durabilitatea va cere reevaluarea relaţiei societăţii
umane contemporane cu cea mai îndrăgită proprietate după locuinţă – maşina personală.
Principalele elemente ale unei politici pentru durabilitate în transport urmăresc:
- să asigure faptul că politica de transport ţine cont pe deplin de costurile sociale si ecologice
ale fiecărei forme de transport;
- să revizuiască balanţa curentă de cheltuieli între construcţia drumurilor şi îmbunătăţirile în
domeniul feroviar şi alte forme de investiţii în transport;
- să folosească instrumente economice, cum ar fi amenzi şi taxe, pentru a promova folosirea
eficientă a transporturilor şi a tehnologiilor mai curate;
- să lege planificarea în transporturi cu planificarea folosirii terenurilor, astfel încât să se
reducă nevoia pentru călătorii, în special cu mijloace de transport privat;
- să extindă mult cercetările în domeniul vehiculelor nepoluante şi curate şi a transportului
public eficient.
5. Industria. Patru sectoare ale industriei au impact deosebit asupra ariilor protejate:
- industria energetică;
-industria manufacturieră;
-industria extractivă;
-industria meştesugărească la scară mică.
Generarea energiei poate afecta ariile protejate în fiecare etapă a procesului tehnologic:
extragerea combustibililor, transportul combustibililor, procesul de generare a curentului
electric şi transmiterea curentului electric către consumatori. Mai mult decât atât, poluarea cu
petrol din mare ameninţă multe habitate costiere şi marine; centralele hidroelectrice, barajele
şi rezervoarele au adus pagube unei părţi importante a parcurilor naţionale, iar liniile electrice
desfigurează multe peisaje protejate.
Chiar şi schimbarea către energii refolosibile, care ar trebui să aducă beneficii ecologice
generale, poate crea în acelaşi timp probleme unor arii protejate. Hidroenergia a adus multe
pagube prin crearea de rezervoare, deseori în parcuri naţionale sau naturale. Energia mareelor
poate afecta estuarele biologic productive. Deşi nepoluantă, energia eoliană poate afecta
estetica peisajelor costiere sau muntoase.
Industria manufacturieră poate avea impact asupra ariilor protejate din apropiere, în
principal prin efectele poluării şi generării de trafic greu.
Industria extractivă pune probleme speciale. Numeroase arii protejate se suprapun unor
areale potenţiale de aprovizionare cu roci şi chiar zăcăminte de subsol, necesare pentru
industria prelucrătoare. Depozitele de nisip si pietriş sunt deseori descoperite în zonele
umede, iar depozitele alternative scoase din mare cauzează probleme ecologice. Exploatarea
acestor surse este deseori în conflict direct cu scopurile unei arii protejate.
Dacă toate aceste sectoare produc dificultăţi ariilor protejate, pot exista si beneficii. Fostele
zone miniere adânci şi fostele cariere oferă şansa refacerii unei păduri. Carierele abandonate
pot fi folosite pentru crearea de noi habitate. Acestea pot să nu recompenseze ceea ce s-a
pierdut, ci să demonstreze că există oportunităţi ca ariile protejate să fie găsite în cele mai
necompromiţătoare circumstanţe, cu condiţia să fie urmate de politici durabile.
Industria meşteşugărească la scara mică, de obicei este benefică pentru ariile protejate. Ea
are rareori un impact major asupra mediului, dar venitul pe care îl generează (din prepararea
mâncării pe plan local, din confecţionarea de produse artizanale bazate pe resursele locale,
precum cheresteaua sau lâna etc.), ajută la susţinerea populaţiei rurale; pe lângă abilităţile lor
tradiţionale de administrare a terenurilor, locuitorii ariilor protejate pot contribui la
menţinerea unui peisaj protejat sau pot genera un venit parţial pentru personalul parcurilor
naţionale şi al familiilor lor. Mai mult, asemenea industrii artizanale beneficiază deseori de
formele adecvate de turism, contribuind în acelaşi timp la susţinerea acestora.
TEME DE AUTOCONTROL
1. Modelaţi sub forma unei organigrame impactul următoarelor activităţi: agricole,
turistice, de transport şi industriale asupra componentelor peisajului şi interrelaţiilor
dintre acestea în cadrul ariilor protejate
REZUMAT
Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile, biocenoze vulnerabile în raport
cu modul de utilizare a terenurilor astfel încât, gama activităţilor umane cu impact negativ
asupra acestora este foarte vastă. Cele mai agresive forme de intervenţie antropică asupra
interrelaţiilor dintre componentele naturale ale peisajului ariilor protejate pot fi:
agricultura, silvicultura, turismul, transporturile, industria
Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru natură şi
peisaje. Pentru creşterea productivităţii, au fost distruse numeroase habitate rare, în special
prin drenarea zonelor umede şi irigarea zonelor aride.
Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în special
dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii. Facilităţile turistice
intră deseori în conflict cu ţelurile de conservare şi degradează peisajele naturale;
presiunile pentru dezvoltarea unor asemenea facilităţi sunt deosebit de puternice în fostul
bloc al ţărilor est-europene, în timp ce, în unele arii protejate, turismul pur şi simplu nu
este prezent.
Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate: prin
poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuala şi prin însăşi construirea
drumurilor.
Patru sectoare ale industriei au impact deosebit asupra ariilor protejate: industria
energetică; industria manufacturieră; industria extractivă; industria meştesugărească la
scară mică.
TEME DE CONTROL
Realizaţi un studiu de caz referitor la impactul activităţilor umane asupra ecosistemelor
naturale şi antropizate din perimetrul unei arii protejate din România, cu privire specială
asupra practicilor turistice.
CAPITOLUL IV
CONŢINUTUL TEMEI
Tipologia utilizărilor turistice şi analiza impactului produs de acestea asupra peisajului
parcurilor naţionale
OBIECTIVE
Evidenţierea elementelor de favorabilitate şi restrictivitate pentru valorificarea prin turism
a parcurilor naţionale
1. Degradările datorate circulaţiei sunt cele mai vizibile în peisaj; ele îmbracă diferite
aspecte, funcţie de caracteristicile proprii mediilor-suport, dar şi de tipul de reţea de
circulaţie şi de mijloacele de transport utilizate.
Principalele forme de degradare legate de circulaţia în interiorul ariilor protejate şi care
ridică probleme deosebite sub aspectul gestionării acestora sunt datorate şoselelor şi
traficului rutier aferent. În Europa, un mare număr de parcuri naţionale este traversat de
şosele, unele dintre acestea fiind foarte intens circulate; spre exemplu, aproape toate
parcurile naţionale din Franţa, Italia şi chiar din Elveţia pot fi parcurse cu automobilul sau
autobuzul. Aceste mijloace de transport deranjează peisajul, atât prin tulburarea climatului
de linişte specific habitatelor naturale ale organismelor animale, cât şi prin poluarea
generată de gazele de eşapament sau chiar accidentarea unor specii faunistice.
Alte aspecte negative generate de circulaţia rutieră rezidă în:
- facilitarea accesului acelor vizitatori ale căror motivaţii de frecventare a ariilor
protejate contravin principiilor de utilizare publică a acestora (organizarea de picnicuri
zgomotoase, parcarea maşinilor în locuri improprii şi chiar abandonarea deşeurilor în
perimetrele protejate).
- Utilizarea nisipului şi mai ales a sării pentru prevenirea derapajului în timpul iernii;
sarea împrăştiată pe carosabil contaminează solul ecosistemelor naturale, uneori
deosebit de fragile, perturbând circuitul biogeochimic şi periclitând astfel existenţa
biocenozelor;
- Accidentele rutiere care por conduce la poluarea solurilor şi a apelor cu substanţe
toxice; în acest sens, este relevant accidentul produs pe o şosea cu trafic intens, care
traversează Parcul Naţional Plitvice din Iugoslavia, unde, un camion care transporta
hidrocarburi s-a răsturnat, deversând încărcătura în apele unui lac.
- Activarea proceselor geomorfologice actuale şi destabilizarea versanţilor, ca urmare a
amenajării căilor de comunicaţie
Căile de comunicaţie au fără îndoială un rol determinant în modificarea calităţii agrementului
dar şi a supraîncărcării teritoriului ariilor protejate; o mare arteră rutieră atrage inevitabil un
turism de masă, dar în acelaşi timp, poate diminua ineditul şi spectaculozitatea unui peisaj. În
ultimul timp, din ce în ce mai mulţi administratori conştientizează acest fapt şi acţionează în
consecinţă; în Parcul Naţional Munţii Tatra, unele şosele au fost închise circulaţiei,
autovehiculele motorizate fiind înlocuite de cele cu tracţiune animală; o alternativă la
circulaţia pe şosele cu trafic intens în spaţiile protejate o reprezintă înlocuirea acestora cu
piste şi poteci.
Practicarea schiului pe pârtii special amenajate presupune crearea unei infrastructuri aferente
care afectează solul, vegetaţia forestieră şi lumea animală; pe culmile montane înalte, trebuie
efectuate lucrări de remodelare a suprafeţei topografice şi deschideri în cadrul pădurilor, cu
lărgimi de 50 – 80 metri; amenajarea pistelor este însoţită de lucrări destinate asigurării
măsurilor de securitate: taluzuri, refugii, panouri de protecţie împotriva avalanşelor etc.;
atunci când stratul de zăpadă este subţire, talpa schiurilor distruge vegetaţia subiacentă;
acelaşi impact negativ îl exercită acţiunea şenilelor buldozerelor care nivelează traseul
pârtiilor.
Un mare număr de parcuri naţionale posedă în perimetrul lor diferite suprafeţe acvatice: lacuri
glaciare, lacuri de baraj natural sau artificial, lagune, limanuri fluviatile, platforme litorale,
râuri, fluvii sau chiar torenţi care pot permite accesul ambarcaţiunilor. Mijloacele de transport
acvatic cu impact minor asupra ecosistemelor acvatice sunt:
- bărcile cu vâsle sau cele cu pânze în scopuri utilitare sau pentru agrement;
- plutele de lemn, utilizate de exemplu, în Parcurile Naţionale Pieniny (Polonia) şi
Durmitor (Iugoslavia);
- canoele şi caiac-canoele, ca mijloace de transport preferenţiale pe râuri şi fluvii;
Ambarcaţiunile enumerate anterior constituie excelente mijloace de descoperire a naturii,
iar efectele negative asupra peisajului sunt aproape nule, cu condiţia ca densitatea acestora
să nu depăşească anumite limite de suportabilitate, atât pentru mediul natural cât şi pentru
confortul turiştilor, situaţie care poate apărea vara, la sfârşit de săptămână.
Un impact considerabil asupra ecosistemelor acvatice îl exercită utilizarea ambarcaţiunilor
cu motor; acesta se materializează prin:
- zgomotul puternic pe care îl generează;
- perturbările, uneori grave, la nivelul florei şi faunei acvatice, datorate mişcărilor elicei,
scurgerilor „normale” sau accidentale de benzină şi uleiuri de motor;
- eroziunea malurilor datorată valurilor generate de deplasarea sistematică a
ambarcaţiunilor, aşa cum este cazul lacului Sabaudia, din Parcul Naţional Circeo
(Italia).
În parcurile naţionale europene, deşi transporturile intensive provoacă perturbări şi degradări
asupra mediilor naturale, în realitate este dificilă interzicerea utilizării mijloacelor de
transport, în special a autoturismelor şi chiar a reglementărilor prea stricte referitoare la acest
aspect, atât timp cât cererea este foarte mare, iar spaţiul parcurilor are implicaţii sociale. În
acest context, pentru evitarea supraîncărcării peisajului, ar fi de dorit ca:
- mijloacele de transport individuale să fie înlocuite în cât mai mare măsură cu
mijloacele de transport public;
- în cazuri excepţionale, utilizarea bărcilor cu motor şi infrastructura destinată
practicării sporturilor de iarnă să fie diminuate sau chiar interzise
Structurile de cazare de talie mare şi foarte mare, cu destinaţii turistice, reprezintă sursa unor
numeroase perturbări; ele antrenează un flux turistic intens, adesea distructiv şi, prin urmare,
prezenţa lor în perimetrul ariilor protejate nu trebuie permisă.
Echipamente de cazare lejere sunt considerate cele destinate turismului sezonier: camping-uri,
caravane şi refugii.
Camping-ul organizat este adaptat în mod deosebit unui parc, datorită faptului că permite un
contact strâns cu natura, în condiţiile în care nu depăşeşte anumite limite, fiind perfect
controlat. Terenurile de campare trebuie să beneficieze de dotări diverse: toalete, bungalow-
uri, mese pentru picnic, prize electrice, restaurante, mini magazine. În condiţiile în care
densitatea de primire nu este prea ridicată, iar monitorizarea este atent efectuată, acest tip de
cazare se poate integra perfect în cadrul mediilor naturale protejate, cu atât mai mult cu cât,
este funcţional doar câteva luni pe an.
Un aspect particular al camping-ului îl reprezintă aşa numitul „camping sălbatic” sau
itinerant, respectiv mersul cu cortul în spate şi camparea în locuri liber alese. În Europa, unde
parcurile naţionale au suprafeţe prea mici, iar potenţialii practicanţi ai camping-ului sălbatic
sunt prea numeroşi, administratorii nu încurajează dezvoltarea unei astfel de practici, care ar
expune natura unor riscuri deosebit de grave: incendii, acumulări de deşeuri, poluarea
cursurilor de apă etc. Camping-ul sălbatic este deci în general interzis sau tolerat timp de o
noapte pe culmile înalte ale munţilor, deşi adesea, protagoniştii săi se află la originea unor
degradări, ca: recoltarea de lemn pentru foc, dislocarea de roci pentru amenajarea de
adăposturi, abandonarea de ambalaje sub stânci sau pietre, deschiderea de spaţii în interiorul
tufărişurilor pentru a proteja mai bine corturile etc.
Refugiile constituie tipul de cazare cel mai bine adaptat şi integrat mediului natural. Printre
altele, ele oferă garanţia securităţii utilizatorilor: adăpost în caz de vreme rea, posibilitatea
radiocomunicaţiei cu regiunile locuite, prezenţa altor expediţionari, rezerve de hrană, atunci
când sunt supravegheate. În cazul în care sunt accesibile de pe şosele ele pun problema
suprafrecventării, însă prezintă şi anumite avantaje: materialele necesare sunt uşor de
transportat, evacuarea deşeurilor este mai lesnicioasă, apele uzate pot fi tratate etc. Una dintre
problemele importante cu care se confruntă refugiile, cu precădere cele nesupravegheate, o
constituie insuficienţa dotărilor sanitare.
TEME DE AUTOEVALUARE
Relevaţi principalele tipuri de activităţi legate de turism, cu impact negativ asupra
ecosistemelor naturale din perimetrul ariilor protejate.
REZUMAT
Dacă este planificat şi administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forţă foarte
pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate cât şi comunităţilor locale. Turismul va
fi binevenit în perimetrul sau în proximitatea ariilor protejate, dacă respectă caracterul
special al ariei, astfel încât, pagubele şi poluarea să fie minime.
Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicării turismului în
perimetrul şi în proximităţile ariilor protejate sunt legate de:
1. circulaţie (drumuri, piste, trasee, pârtii de schi, utilizarea elicopterelor, a
ambarcaţiunilor);
2. infrastructura de cazare (echipamente „grele” versus echipamente „lejere” de cazare)
3. prelevări (vânătoare, pescuit, colecţionări)
4. alte perturbări
TEME DE CONTROL
Analizaţi tipologia activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul unui parc naţional,
natural sau rezervaţie a biosferei şi modelaţi impactul acestora asupra peisajului
CONŢINUTUL TEMEI
1. Consideraţii asupra conceptului de „ecoturism”
2. Principiile ecoturismului
3. Impactele ecoturismului
4. Beneficiile socio-economice ale ecoturismului
OBIECTIVE
Sublinierea beneficiilor ecoturismului în ariile protejate pentru ecosisteme, componenta
social-economică şi dezvoltarea durabilă a regiunilor circumscrise acestora.
2. Principiile ecoturismului
Practica demonstrează faptul că fiecare regiune implicată în dezvoltarea unei activităţi
ecoturistice îşi dezvoltă propriile principii, ghiduri de bună practică şi proceduri de
certificare, bazate pe experienţa internaţională în domeniu.
În anul 1991, Societatea Internaţională de Ecoturism a trasat principiile ecoturismului care
trebuie respectate de organizaţiile nonguvernamentale, de sectorul privat de afaceri, de
guverne, de mediile ştiinţifice şi de comunităţile locale:
1. minimizarea impactului negativ asupra naturii şi culturii, ce se poate produce pe plan
local
2. educarea turiştilor în spiritul conservării
3. creşterea importanţei afacerilor responsabile, care presupun colaborarea cu autorităţile
şi comunităţile locale, în scopul satisfacerii nevoilor acestora şi atingerii obiectivelor
conservării
4. realizarea de venituri directe pentru conservare şi pentru managementul ariilor
naturale protejate
5. necesitatea existenţei unor planuri de management turistic bine fundamentate
6. intensificarea folosirii studiilor de mediu, sociale şi a programelor de monitorizare
destinate evaluării şi minimizării impactului activităţilor ecoturistice
7. maximizarea beneficiilor economice pentru regiunea gazdă, pentru afacerile locale şi
comunităţile locale, în mod particular pentru populaţia care trăieşte în ariile naturale
protejate sau în proximitatea acestora.
8. demersuri guvernamentale şi locale de dezvoltare controlată a turismului, fără a fi
depăşită capacitatea de suport a peisajului (armonie cu mediul natural, prin
minimizarea consumului de resurse naturale şi prin conservare)
9. conectarea la o infrastructură care trebuie dezvoltată în armonie cu distribuţia
habitatelor naturale
10. realizarea unei legături durabile între mediul natural şi cel cultural
3. Impactele ecoturismului
Ca formă organizată de utilizare publică a teritoriului ariilor protejate, ecoturismul nu exclude
existenţa unei infrastructuri şi a unor fluxuri de persoane cu culturi, valori şi nevoi diferite.
Spre deosebire de turismul clasic, ecoturismul tinde să minimizeze impactul negativ asupra
ecosistemelor naturale şi să exercite un impact pozitiv în plan social şi asupra economiei
locale.
REZUMAT
TEME DE CONTROL
1. Modelaţi impactul ecoturismului asupra ecosistemelor naturale, economiei şi comunităţilor
locale
CONŢINUTUL TEMEI
1.Capacitatea turistică portantă (de încărcare turistică) a peisajului
2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naţionale europene
OBIECTIVE
1. Evaluarea capacităţii de suport a ariilor protejate pentru desfăşurarea activităţilor şi
amenajărilor turistice
2. Evidenţierea favorabilităţilor şi a restrictivităţilor pentru utilizarea turistică a zonelor
funcţionale sau de amenajare delimitate în cadrul parcurilor naţionale
3. Analiza mijloacelor de acţiune prin care managerii parcurilor naţionale facilitează
agrementul în aer liber în perimetrul şi proximităţile acestora
Amenajările destinate practicării turismului în ariile protejate şi ,în mod deosebit, în parcurile
naţionale trebuie precedate de studii riguroase referitoare la capacitatea turistică portantă sau
de încărcare turistică a peisajului.
b) capacitatea de suport psihologic şi social a unui sit recreativ trebuie să ţină cont imperativ
de utilizatorii săi. În acest context, Richard R. Forster (1973) defineşte capacitatea de suport
social ca nivelul impactului uman, dincolo de care se produce deteriorarea calităţii
experienţei de destindere în aer liber.
Practicile, atenţiile şi percepţiile asupra aceluiaşi ecosistem sunt diferite, funcţie de nivelul
cultural şi social, de motivaţiile conştiente sau subconştiente ale vizitatorilor, de numărul de
persoane şi de densitatea acestora. Pe de altă parte, dimensiunea socială a capacităţii de suport
este strâns legată de caracteristicile geografice şi peisagistice ale teritoriului utilizat; astfel,
spre exemplu, un spaţiu împădurit, va limita considerabil pragul de suprapopulare;
dimpotrivă, o suprafaţă deschisă, prin facilităţile pe care le oferă, (de exemplu, îndepărtarea
mai lejeră de maşină, datorită posibilităţii sporite de supraveghere a acesteia, utilizarea ca
teren de joacă, spaţiu de picnic etc.), va atrage fluxuri turistice importante. În abordarea unui
spaţiu recreativ, factorii distanţă şi durată sunt strâns corelaţi. Pornind de la acest considerent,
administratorii Parcului Naţional Dunes de Kennemer (Ţările de Jos) au ţinut cont în
amenajarea teritoriului de corelaţia distanţă – durată: în locurile permise băilor marine, au fost
amenajate parcări şi căi de acces în interiorul plajelor, care să atragă masele importante de
turişti indiferenţi faţă de spectacolul naturii, atraşi în mod special de agrement. În acest mod,
s-a urmărit diminuarea presiunii antropice asupra siturilor care adăpostesc obiective aflate în
regim de protecţie şi conservare. Studiile efectuate asupra capacităţii de suport social a
parcurilor naţionale au confirmat necesitatea unei gestionări diferenţiate a zonelor funcţionale
ale acestora şi a utilizării unor tehnici care să permită orientarea fluxurilor turistice către
itinerarii menite să diminueze interesul faţă de perimetrele strict protejate.
c) capacitatea de suport (portantă) pentru amenajări
În numeroase cazuri, există probleme de incompatibilitate între utilizările multiple pe care le
poate suporta teritoriul unei arii protejate, astfel încât pragurile critice ale echilibrului ecologic
sunt net depăşite (de exemplu, în cazul Parcurilor Naţionale Circeo – Italia şi TANAP –
Slovacia, unde amenajările realizate au favorizat practicarea pe scară largă a activităţilor
turistice, neţinând cont de impactul acestora în peisaj). În aceste condiţii, punerea în practică a
planurilor de amenajare a ariilor protejate trebuie precedată de studii de impact, care vor
clasifica amenajările propuse pentru teritoriul analizat, în: indezirabile, permise, cu condiţia
asigurării unei permanente monitorizări şi întreţineri şi dezirabile, prin vocaţia de punere în
valoare a resurselor perimetrului protejat.
În afară de zonarea spaţială, pentru a face faţă agrementului în aer liber, gestionarii parcurilor
dispun de patru tipuri principale de mijloace de acţiune pe care le pot utiliza separat sau
combinat:
a) sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilor
b) controlul şi limitarea numărului de turişti
c) diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor
d) sporirea durabilităţii resurselor
a)Sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilor se poate realiza prin:
- crearea de noi locuri destinate anumitor tipuri de amenajări turistice
- organizarea mai judicioasă a amenajărilor în siturile recreative deja existente
- o mai bună utilizare temporală a spaţiului ariei protejate, având în vedere faptul că în
majoritatea parcurilor naţionale se manifestă un dezechilibru al frecventării turistice:
îndeosebi la sfârşit de săptămână şi în sezonul estival; în aceste condiţii, este necesară
sporirea spaţiului teoretic disponibil pentru agrementul în aer liber, prin prelungirea
duratei de utilizare, bineînţeles cu anumite precauţii (evitarea perioadelor de
reproducere a păsărilor sau a mamiferelor mari, de exemplu)
- căutarea de situri capabile să absoarbă o parte din vizitatori, în proximitatea parcurilor
(de fapt, adesea singura soluţie admisă de conservaţionişti)
În realitate, sporirea capacităţii globale de primire a turiştilor poate conduce la o intensificare
deseori riscantă a problemelor de natură ecologică, determinate de fluxul turistic crescut pe
perioada vacanţelor sau a sărbătorilor de peste an.
b) Controlul şi limitarea numărului de vizitatori se impun în cazul unor parcuri naţionale
integral sau parţial suprasolicitate din punct de vedere turistic. Posibilităţile de diminuare a
fluxului turistic pe care administratorii parcului le au la dispoziţie rezidă în:
- interzicerea uneia sau a mai multor activităţi recreative, cu deosebire a acelora care
alterează cel mai mult calitatea mediului natural;
- limitarea accesului către spaţiile fragile;
- stoparea amenajării şi întreţinerii căilor de acces, potecilor, drumurilor;
- introducerea de taxe pentru parcare;
- limitarea duratei sejururilor (spre exemplu, în Parcul Naţional Plitvice se eliberează
bilete de intrare, cu o valabilitate de trei zile);
Spre deosebire de parcurile naţionale americane, practica limitării stricte a numărului de
vizitatori în parcurile Europei este încă destul de timidă, cu deosebire în cazul celor recent
declarate ca atare. Eficacitatea aplicării măsurilor de limitare a fluxului turistic depinde de
mai mulţi factori, dintre care amintim: importanţa proprietăţii private, mijloacele
financiare, echipamentele şi personalul necesar (adesea insuficiente), dimensiunea
parcurilor, caracteristicile ecologice ale acestora. Este evident că un parc naţional de talie
mare, situat la o distanţă considerabilă de concentrările umane şi cu accesibilitate redusă
va facilita controlul şi limitarea numărului de vizitatori. O măsură eficientă pentru
limitarea fluxului turistic ar putea fi practicarea activităţilor sportive numai de către
persoanele atestate prin diplome (în echitaţie, scufundări submarine) şi licenţe sportive sau
de apartenenţă la anumite cluburi (carta Clubului Alpin Francez, licenţa de caiac-canoe
etc.); de asemenea, campingul ar putea fi rezervat celor care sunt titulari ai licenţei unei
Federaţii naţionale de camping, iar refugiile, beneficiarilor unei carte de adeziune la un
anumit club montan.
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Dimensiunile care definesc capacitatea turistică portantă a parcurilor naţionale
2. Menţionaţi zonele funcţionale sau de amenajare ale parcurilor naţionale
3. Precizaţi care sunt principalele mijloace de acţiune destinate facilitării
petrecerii timpului liber (agrementului) în parcurile naţionale
REZUMAT
Capacitatea turistică portantă a peisajului teritoriilor protejate este definită de: capacitatea de
suport ecologic; capacitatea de încărcare socială şi psihologică; resursele proprii de tehnici
de amenajare, care modifică considerabil pragurile limită; compatibilitatea între utilizările
multiple ale peisajului natural
Pentru parcurile naţionale europene, sunt propuse în general trei zone principale de
amenajare:
a) zona de acces pentru turişti, desfăşurată la periferia parcului şi pe văile care favorizează
accesul în interiorul ariei protejate
b) zona intermediară sau tampon se caracterizează printr-o infrastructură foarte redusă:
c)zona strict protejată sau de protecţie integrală, destinată activităţilor de cercetare
ştiinţifică; activităţile turistice nu sunt permise decât cel mult în scop instructiv-educativ
În afară de zonarea spaţială, pentru a face faţă agrementului în aer liber, gestionarii
parcurilor dispun de patru tipuri principale de mijloace de acţiune pe care le pot utiliza
separat sau combinat:
f) sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilor
g) controlul şi limitarea numărului de turişti
h) diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor
i) sporirea durabilităţii resurselor
TEME DE CONTROL
1. Analizaţi zonele de amenajare sau funcţionale într-un parc naţional sau rezervaţie a
biosferei dintr-o ţară cu flux turistic ridicat, indicând mijloacele de acţiune destinate facilitării
agrementului în aer liber.
CAPITOLUL V
CONŢINUTUL TEMEI
1. Categorii de componente analizate în cuprinsul studiilor de prefezabilitate
2. Metodologia evaluării activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul şi în proximitatea
parcurilor naţionale
OBIECTIVE
1. Însuşirea unei metodologii de evaluare a peisajului unui teritoriu protejat, în vederea
organizării, gestionării, utilizării publice şi dezvoltării durabile a acestuia
2. Modelarea posibilităţilor de acces şi echipare turistică a parcurilor naţionale şi naturale.
Elaborarea planului de amenajare a unei arii protejate trebuie precedată de studii detaliate (de
prefezabilitate) cu caracter interdisciplinar asupra potenţialului natural, cultural şi social-
economic, de care trebuie să se ţină seama în organizarea, utilizarea publică şi gestionarea
durabilă a acesteia.
a. topografice
- valoarea pantelor, importantă sub aspectul gradului de accesibilitate;
- prezenţa unor elemente de discontinuitate a suprafeţei topografice (rupturi de pantă, faleze
etc.)şi a spaţiilor de punere în valoare a peisajului (puncte de belvedere, circuri glaciare);
d. hidrologice şi hidrogeologice
- vor fi efectuate studii asupra apelor stătătoare şi curgătoare de suprafaţă, apelor de
adâncime, precum şi asupra pânzei freatice
- vor fi analizate zonele de infiltrare a apei, zonele inundabile, arealele cu risc hidrologic
ridicat
e. climatologice
- vor fi prelucrate şi interpretate datele climatice uzuale referitoare la: temperatură,
pluviozitate, nivometrie, vânturi, insolaţie, evapotranspiraţie etc.
- vor fi cartate complexele bioclimatice, riscurile climatice generale sau specifice unei
anumite activităţi (avalanşe, furtuni, secete etc.)
- vor fi delimitate arealele de disconfort climatic
f.botanice şi fitogeografice
- se vor face aprecieri asupra diversităţii şi distribuţiei spaţiale a grupărilor vegetale, dinamicii
în timp geologic şi în timp istoric a lumii vegetale
- se va evidenţia importanţa practică şi estetică a grupărilor vegetale
- va fi realizat spectrul fitogeografic al perimetrului protejat
- va fi analizată endemicitatea floristică şi vulnerabilitatea elementelor floristice indicatoare
de biodiversitate în raport cu diferitele forme de presiune antropică
- va fi întocmită o hartă generală a vegetaţiei
- vor fi indicate arealele valoroase din punct de vedere floristic, precum şi cele care
adăpostesc specii periclitate datorită intervenţiei antropice
- vor fi delimitate arealele de interes turistic
g.zoologice şi zoogeografice
- vor fi efectuate aprecieri asupra diversităţii şi distribuţiei spaţiale a grupărilor animale,
dinamicii în timp geologic şi în timp istoric a lumii animale
- va fi realizat spectrul zoogeografic al perimetrului protejat
- va fi analizată endemicitatea faunistică şi vulnerabilitatea elementelor faunistice indicatoare
de biodiversitate în raport cu diferitele forme de presiune antropică
- vor fi specificate arealele de interes turistic şi recreativ
h. ecologice
- se vor pune în evidenţă ecosistemele şi arealele fragile sub aspectul raportului potenţial
ecologic – exploatare biotică – activitate antropică
i. sociale şi economice
- va fi analizată dinamica activităţilor umane desfăşurate în teritoriul aferent ariei protejate
(exploatări forestiere, păşunat, culturi agricole, activităţi industriale şi de transport,
amenajarea căilor de comunicaţie şi a perimetrului construit)
- va fi evaluată dimensiunea impactului activităţilor umane asupra componentelor naturale ale
peisajului
1. cele referitoare la contextul general în care fiinţează parcurile naţionale, respectiv date
sociale, economice, juridice şi politice locale, regionale şi naţionale, care prezintă o
diversitate considerabilă atât de la o ţară la alta, cât şi de la un parc la altul. Ele
constituie cadrul general în care se înscrie politica de gestionare globală a fiecărui parc
şi raporturile acestuia cu activităţile turistice şi de agrement în aer liber. Din acest
punct de vedere, ponderea suprafeţei protejate din suprafaţa totală a unei ţări şi
raportul suprafaţa parcurilor naţionale/locuitor constituie indicatori foarte relevanţi
pentru o evaluare primară a politicilor naţionale orientate în direcţia acestui tip de
gestionare a spaţiilor naturale.
2. cele referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează; crearea acestei baze de
date presupune participarea deopotrivă a specialiştilor din domeniul ştiinţelor naturii,
turismului şi activităţilor recreative.
3. cele referitoare la turism şi agrement în aer liber, care evidenţiază varietatea formelor
de abordare a acestor activităţi, în diferite parcuri din diferite ţări; parcurilor intens
frecventate, relativ puţine la număr, li se opun cele aproape lipsite de vizitatori, de
asemenea puţin numeroase; marea majoritate se caracterizează printr-un flux turistic
de valoare medie; în cadrul parcurilor cu flux turistic foarte ridicat se disting două
categorii: cele în care activităţile turistice şi recreative se desfăşoară în conformitate cu
principiile gestionării perimetrelor protejate şi cele care se află în dezacord parţial sau
total cu aceste principii (cazul cel mai des întâlnit).
Analiza raportului activităţi turistice – arie protejată poate fi abordată din mai multe
perspective, funcţie de criteriile de referinţă, de scopul cercetării şi de formaţia ştiinţifică a
cercetătorului; astfel, pot fi identificate:
a) o metodologie axată pe evaluarea utilizării şi artificializării diferitelor tipuri de
ecosisteme prin activităţi turistice şi recreative; această alegere corespunde în mod
deosebit cercetărilor din domeniul ştiinţelor naturii sau cercetărilor ca caracter
pluridisciplinar;
b) o metodologie bazată pe identificarea tipologiei şi anvergurii echipamentelor
turistice existente în cadrul perimetrului protejat sau în proximitatea imediată a
acestuia, importantă în special pentru structurile administrative responsabile de
utilizarea publică şi dezvoltarea durabilă a ariei protejate; această metodologie,
aplicată pentru un număr de 157 de arii protejate în 21 de state europene, a permis
individualizarea a 7 modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi naturale
(fig. 6) şi anume:
- modelul I – înconjurarea turistică a parcului cu amenajări desfăşurate în afara
limitelor acestuia (P.N. Vanoise, Ecrins din Franţa); acesta caracterizează 6 (4%) din
cele 157 de parcuri luate în calcul; amenajările turistice care înconjoară perimetrul
protejat sunt în general numeroase şi de dimensiuni importante; teritoriul protejat
include doar echipamente de cazare uşoare (refugii), utilizarea agricolă a terenurilor
fiind de asemenea limitată
- modelul II - parcurile naturale cu aşezări permanente şi cu infrastructură turistică
prezentă atât în interior, cât şi în afara limitelor ariei protejate(Abruzzo din Italia);
include 19 parcuri naturale (12%), locuite permanent nu numai de către personalul
parcului şi cei însărcinaţi cu gestionarea echipamentelor turistice, ci şi de către
populaţia locală care continuă să practice agricultura în interiorul ariei protejate;
Zonele periferice ale parcurilor dispun adesea de echipamente complementare,
destinate atât turiştilor cât şi populaţiei permanente.
- modelul III - amenajări turistice importante, desfăşurate în lungul căii principale
de acces în parcul naţional (P.N. Tatra înaltă slovacă – TANAP);cuprinde numai 7
parcuri naţionale (4,5%) şi ilustrează situaţia particulară a spaţiilor parcuri dotate cu
amenajări turistice variate: staţiuni pentru practicarea sporturilor de iarnă, staţiuni
termale şi de odihnă echipate corespunzător.
- modelul IV - amenajări turistice localizate într-un singur punct din cadrul
perimetrului protejat (P.N. Stelvio din Italia şi Plitvice din Iugoslavia); aşa cum se
observă în figura , modelul include 6 parcuri naţionale (4%), caracterizate de prezenţa
unui centru turistic unic
- modelul V - amenajări turistice sumare, de tipul refugiilor, în interior şi al
amenajărilor de anvergură în afara perimetrului protejat (P.N. Engadine din
Franţa );
- modelul VI - parcuri naţionale cu amenajări turistice sumare (refugii )în interior,
situate în vecinătatea unui oraş sau a unei aglomeraţii umane de peste 1 milion de
locuitori (P.N. Dunes de Kennemer din Ţările de Jos); modelele V şi VI includ 95 de
parcuri (65%); cazarea se realizează în regiunile periferice care dispun de mici centre
turistice sau de aşezări de mici dimensiuni, în 88 de cazuri; în celelalte 7 cazuri,
parcurile naţionale sunt localizate în proximitatea unor oraşe mari sau a unor
aglomeraţii de talie mare, care fac aproape inutilă amenajarea structurilor de cazare;
toate aceste arii protejate sunt penetrate într-o măsură mai mare sau mai mică de
circulaţia autovehiculelor.
- modelul VII - parcuri naţionale fără amenajări turistice (Spitzberg), în număr de 13
(8%), care funcţionează ca adevărate rezervaţii naturale, nefiind deschise activităţilor
turistice;
- modelul VIII - parcuri naţionale pentru care nu există informaţii în acest sens
(parcurile albaneze, de exemplu); în număr de 12 (7,5%)
c) o metodologie bazată îndeosebi pe evaluarea tipurilor de activităţi turistice şi
recreative, abordare aferentă cu precădere ştiinţelor sociale, dar şi geografiei
economice şi a mediului; ea permite studierea spaţiilor parcuri din perspectiva
practicilor aferente fiecărui tip de activităţi turistice şi de agrement, precum şi
identificarea categoriilor de situaţii similare din punct de vedere al riscurilor turistice
(de exemplu, efectele presiunii turistice a sporturilor de iarnă asupra peisajului alpin
montan, respectiv efectele turismului balnear de masă, asupra peisajului litoral );
În practică, pentru o analiză complexă a problematicii parcurilor ca arii protejate este necesară
urmărirea tuturor celor trei direcţii metodologice menţionate, astfel încât să poată fi surprinsă
interdependenţa factorilor care intră în joc (naturali, politici, social – economici şi culturali).
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Ce tipuri de metodologii pot fi utilizate pentru analiza raportului activităţi turistice –
arie protejată?
2. Comentaţi cele mai frecvente modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi
naturale
REZUMAT
Studiul parcurilor naţionale şi al turismului pe care acestea îl induc se bazează pe trei
ansambluri de date:
1. cele referitoare la contextul general în care fiinţează parcurile naţionale, respectiv date
sociale, economice, juridice şi politice locale, regionale şi naţionale.
2. cele referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează
3. cele referitoare la turism şi agrement în aer liber, care evidenţiază varietatea formelor de
abordare a acestor activităţi, în diferite parcuri din diferite ţări
Analiza raportului activităţi turistice – arie protejată poate fi abordată din mai multe
perspective, funcţie de criteriile de referinţă, de scopul cercetării şi de formaţia ştiinţifică a
cercetătorului; astfel, pot fi identificate:
a. o metodologie axată pe evaluarea utilizării şi artificializării diferitelor tipuri de
ecosisteme prin activităţi turistice şi recreative;
b. o metodologie bazată pe identificarea tipologiei şi anvergurii echipamentelor turistice
existente în cadrul perimetrului protejat sau în proximitatea imediată a acestuia
c. o metodologie bazată îndeosebi pe evaluarea tipurilor de activităţi turistice şi recreative
TEME DE CONTROL
1. Pe baza modelelor metodologice prezentate, evaluaţi activităţile şi amenajările turistice
desfăşurate în perimetrul şi proximitatea unui parc naţional sau natural din România sau dintr-
o ţară cu flux turistic ridicat.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Borza Al. (1929) – Problema protecţiunii naturii în România, Întâiul Congres al
Naturaliştilor din România, Cluj
Bran Florina (1997) – Ecoturism, Editura Economică, Bucureşti
Ghincea Mioara (2003) - Valorificarea turistică a ariilor protejate. Studiu de caz: Parcul
Naţional Domogled-Valea Cernei, în Comunicări de geografie, vol. ,Editura Universităţii din
Bucureşti
Glăvan V. (2003) – Turism rural, agroturism, turism durabil, ecoturism, Ed. Economică,
Bucureşti
Grolleau H. (1988) – Patrimoine rural et tourisme dans la CEE, DGT (Tourisme), TER
Manea Gabriela (2003) – Naturalitate şi antropizare în Parcul Natural Porţile de Fier, Ed.
Universităţii din Bucureşti
Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M. (1992) – Rezervaţii şi monumente ale naturii din
România, Ed. Scaiul, Bucureşti
Pătroescu Maria.şi alţii (2000) – Zone şi arii protejate în municipiul Bucureşti,
A.U.Timişoara, Geografie, vol. 9 – 10.
Pop e., Sălăgeanu N. (1965) – Monumente ale naturii din România, Ed. Meridiane, Bucureşti
Primack R., Pătroescu Maria, Rozilowicz L., Iojă C. (2002) – Conservarea diversităţii
biologice, Ed. Tehnică, Bucureşti
Richez G. (1991) – Parcs nationaux et tourisme en Europe, Editions L´ Harmattan, Paris
Toniuc N., Oltean M., Romanca G., Zamfir Manuela (1992) – List of Protected Areas în
Romania (1932 – 1991), în Ocrotirea naturii şi mediul înconjurător (36)-1, Ed. Academiei,
Bucureşti
Toniuc N., Boşcaiu N. (1991) – Convenţia pentru protecţia patrimoniului mondial, cultural
şi natural, Ocrotirea naturii nr.1-2
*** Legea 137/1995 – Legea protecţiei mediului
*** Legea 5/2000 – Legea privind aprobarea PATN – secţiunea a III-a, Zone protejate
*** Legea 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a guvernului nr. 236/2000,
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice.
*** (2002) Ecotourism: principles, practices and policies for sustainability, UNEP