BAIAS Flavius i in.

, Consideraţii privind constituţionalitatea

dispoziţiilor din Noul Cod de procedură civilă care stabilesc
asistenţa avocaţială obligatorie în recurs
Publishing house: Revista Romana de Drept Privat 3 din 2014

BAIAS Flavius i in., Consideraţii privind

constituţionalitatea dispoziţiilor din Noul Cod de
procedură civilă care stabilesc asistenţa avocaţială
obligatorie în recurs
Consideraţii privind constituţionalitatea dispoziţiilor din Noul Cod de procedură civilă
care stabilesc asistenţa avocaţială obligatorie în recurs
Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu
Prof. univ. dr. Gabriel Boroi
Conf. univ. dr. Flavius-Antoniu Baias
Conf. univ. dr. Traian Cornel Briciu
Lector univ. dr. Claudiu Constantin Dinu
Asist. univ. dr. Gheorghe-Liviu Zidaru
Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti
Considerations sur la constitutionnalite des dispositions du Nouveau Code de procedure
civile etablissant l’assistance juridique obligatoire dans le pourvoi
Resume
Le Nouveau Code de procedure civile a prevu, pour la premiere fois dans notre systeme
juridique, que, dans la procedure du pourvoi, les requetes et les conclusions des parties
ne peuvent etre formulees et defendues que par l’avocat ou, selon le cas, par le conseiller
juridique, excepte la situation dans laquelle la partie ou son mandataire, en qualite
d’epoux ou de parent au deuxieme degre de parente, y compris, est licencie en droit.
Dans l’application de ce texte, conformement a l’art. XI de la Loi no2/2013, concernant
les tribunaux et les parquets, dans la procedure du pourvoi les requetes et les
conclusions peuvent etre formulees et defendues par le president de la cour/le procureur
en chef, par le conseiller juridique ou par le juge ou procureur designe, dans ce but, par
le president de la cour, respectivement par le procureur en chef.
Sans etre susceptible de critiques en ce qui concerne le respect de l’acces a la justice, la
solution legislative etait imperieusement necessaire. Le Nouveau Code de procedure
civile a reglemente le pourvoi comme etant une voie de recours genuine et
extraordinaire, ayant un caractere technique accentue, dans laquelle l’on ne poursuit
pas un nouveau proces du bien-fonde de l’affaire, mais seulement la verification de la
mesure dans laquelle la decision prononcee au dernier degre de juridiction sur le fond
est conformement aux regles de droit applicables. En consequence, dans les conditions
ou le pourvoi peut etre formule seulement pour les raisons d’illegalite prevues par la loi
de maniere expresse et limitative et impliquant des debats portant sur de certaines
questions juridiques de droit materiel et de droit processuel, il ne peut etre exerce de
facon raisonnable et avec des chances reelles de succes que par une personne ayant de la
formation juridique. Consequemment, la solution recemment introduite dans le Code
poursuit la protection des parties n’ayant de formation juridique et - ce qui represente
un desideratum de la societe entiere - l’amelioration de la qualite de l’acte de justice,
l’augmentation de l’efficacite du systeme judiciaire en evitant la surpopulation de la
cour supreme de justice, dans les conditions dans lesquelles l’art. 483 par. (3) du
Nouveau Code de procedure civile dispose que «le pourvoi est destine a soumettre a la
Haute Cour de Cassation et de Justice l’examen, conformement a la loi, de la conformite
de la decision attaquee avec les regles de droit applicables».
La reglementation du Nouveau Code de procedure civile est conforme a la Convention
europeenne des droits de l’homme. Dans la plupart des pays europeens qui sont des
Etats membres de l’Union Europeenne et des parties a la Convention europeenne des
droits de l’homme, l’assistance legale pour les parties est obligatoire au moins devant la
cour supreme, sinon, dans certains cas, devant les tribunaux de premiere instance.
Mots-cles: assistance legale obligatoire; pourvoi; constitutionnalite.
Considerations regarding the constitutionality of the provisions of the New Code of civil
procedure setting froth the legal assistance compulsory in the second appeal
Abstract
The New Code of civil procedure provided, for the first time in our legal system, that, in
the second appeal proceedings, the claims and conclusions of the parties can be lodged
and defended only by the lawyer or, if appropriate, by the legal adviser, except the case
in which the party or its attorney-in-fact, spouse or relative in the second degree of
kinship, inclusively, has the degree of Bachelor of Laws. According to this text, in virtue
of art.11 of Law no. 2/2013, as regards the courts and the prosecutor’s offices, the
claims and the conclusions in the second appeal proceedings may be lodged and
defended by the president of the court/chief prosecutor, by the legal adviser or by the
judge or prosecutor appointed to this end, by the president of the court, respectively by
the chief prosecutor.
Far from being susceptible to criticism regarding the observance with regard to the
access to justice, the legislative solution was compulsorily required. The New Code of
civil procedure regulated the second appeal as an extraordinary and genuine remedy at
law, having an accentuated technical nature, in which the retrial of the case on the
merits is not intended, but also the verification of the extent to which the judgment
ruled in the last degree of jurisdiction on the merits complies with the applicable rules
of law. Hence, in case in which the second appeal may be lodged only for the reasons of
illegality being expressly and restrictedly set forth by law and involving any debates on
certain legal issues of substantive law and of procedure law, it may be exercised under
any reasonable conditions and with actual chances of success only through the agency of
a person who has legal education. Accordingly, the solution recently introduced in the
Code is intended for the protection of the parties not having a legal education and -
what represents a challenge of the entire society - for the improvement of the quality of
the judicial process, for the increase of the efficiency of the legal system by avoiding the
overpopulation of the supreme court, under the circumstances in which art.483 para.
(3) of the New Code of civil procedure sets forth that "the second appeal intends to
submit to the High Court of Cassation and Justice the examination, according to law, of
the compliance of the judgment under appeal with the applicable rules of law".
The regulation of the New Code of civil procedure complies with the European
Convention on human rights. In most part of the European countries, in their capacity
as Member States of the European Union and parties to the European Convention on
human rights, the legal assistance for the parties is required at least in front of the
Supreme Court, or in certain cases, in front of the courts of first instance.
Keywords: required legal assistance; second appeal; constitutionality.
I. Prevederile din Noul Cod de procedură civilă care au relevanţă
Potrivit art. 13 alin (2) teza a II-a, în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate
şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care
partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în
drept. În aplicarea acestui text, prin art. XI din Legea nr. 2/2013, în cazul instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor, în recurs cererile şi concluziile pot fi formulate şi susţinute de
către preşedintele instanţei/conducătorul parchetului, de către consilierul juridic ori de către
judecătorul sau procurorul desemnat, în acest scop, de către preşedintele instanţei, respectiv
de către conducătorul parchetului.
Soluţia de principiu din art. 13 din alin (2) teza a II-a este reluată şi dezvoltată prin alte
dispoziţii legale:
- art. 83 alin. (3) dispune că, la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în
exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate,
sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor
prevăzute la art. 13 alin. (2);
- art. 84 alin. (2) şi (3) prevede aceeaşi soluţie în cazul persoanelor juridice şi al entităţilor
fără personalitate juridică prevăzute de art. 56 alin. (2), când redactarea cererii şi a motivelor
de recurs, respectiv exercitarea şi susţinerea recursului se va face prin asistarea/reprezentarea
de către un avocat sau consilier juridic;
- art. 83 alin. (4) stabileşte că, în cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii,
asistarea/reprezentarea de către avocat/consilier juridic este necesară numai în situaţia în care
se atacă decizii date în recurs1;
1
A se vedea: I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2013, p. 144; M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul
Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013,
vol. I, p. 232.
- art. 484 alin. (6) prevede că la judecata cererii de suspendare de către instanţa de recurs
părţile trebuie să fie reprezentate de avocat, respectiv consilier juridic;
- art. 486 alin. (1) lit. e) prevede ca cererea de recurs să fie semnată de parte sau de
mandatarul părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), de avocat sau, după caz, de consilierul
juridic;
- art. 490 alin. (2) teza a III-a dispune că întâmpinarea trebuie redactată de avocatul sau
consilierul juridic al intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul
juridic al recurentului.
II. Justificarea soluţiei din Noul Cod de procedură civilă
Sistemul judiciar român este organizat, ca principiu, pe sistemul dublului grad de jurisdicţie,
care presupune o judecată de fond în primă instanţă şi o judecată de fond în apel. Nefiind un
principiu constituţional şi nici o cerinţă a Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, în procesul civil, desigur, legiuitorul poate suprima
apelul, fie datorită valorii mici a litigiului, fie pentru a evita cheltuieli mai mari pentru părţi,
fie datorită naturii litigiului etc. Este o soluţie care se regăseşte în general în lume şi în orice
caz în ţările Uniunii Europene.
Noul Cod de procedură civilă, spre deosebire de cel vechi, a stabilit ca regulă posibilitatea
atacării cu apel a hotărârii de primă instanţă, deci, în principiu, cel interesat poate beneficia
de o judecată de fond, în fapt şi în drept, în faţa a două instanţe. Instanţa de apel face un
control complet al legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate, având posibilitatea de a reface
sau completa probatoriul administrat de prima instanţă. Tocmai de aceea în doctrină, de mulţi
ani, se spune că ultima instanţă care poate îndrepta o nedreptate este instanţa de apel2. Totuşi,
în cazurile în care Noul Cod a suprimat calea de atac a apelului, a prevăzut, pentru
neregularităţi procedurale, calea recursului la instanţa ierarhică superioară.
2
En guise de conclusion, în lucrarea Juguler la surcharge des instances superieures,
etude comparative des procedures de recours et de mesures destinees a reduire
l’engorgement des tribunaux (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Canada, Austria,
Suedia, SUA), Publication de l’Institut suisse de droit compare, Schultless
Polygrapischer Verlag Zurich, 1995, pp. 484-485.
Având modelul reglementării româneşti din perioada interbelică, dar şi modelul actual din
ţările Uniunii Europene, Noul Cod de procedură civilă a prevăzut şi un control suplimentar de
legalitate pe calea recursului, care se judecă, de regulă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Acesta nu reprezintă un al treilea grad de jurisdicţie, deoarece nu mai are loc o judecată de
fond, ci numai un control al legalităţii. Încă din secolul al XIX-lea, în România, procurorul
general al Curţii de Casaţie, Profesorul D.P. Vioreanu, sublinia acest lucru cu ocazia
deschiderii anului judecătoresc 1871/1872: "chiar dacă şi judecătorii apelului pot cădea în
aceleaşi erori, ca şi primii judecători, sau pot comite altele mai grave, s-a convenit să se
limiteze gradele de jurisdicţie la două, dar totodată să se aşeze deasupra lor o Curte unică şi
supremă, care, asociată puterii legiuitoare, să fie păzitoarea înaltă a legii, să menţină unitatea
legislaţiei pe întreg teritoriul ţării, prin uniformitatea jurisprudenţei, şi să nu permită
magistraţilor a interpreta în diferite moduri legile ţării, ci să-i oblige a conforma deciziile lor
regulilor pozitive edictate de legiuitor. Jurisdicţia ei se deosebeşte de cea a altor instanţe
pentru că examinează numai dacă s-a aplicat bine sau nu legea"3. După peste 100 de ani, în
studiul realizat de Institutul elveţian de drept comparat regăsim aceeaşi idee: deşi, în
concepţia populară, instanţele supreme sunt încă şi mereu concepute ca un al treilea grad de
jurisdicţie care tronează în vârful piramidei organizării judiciare, această viziune nu
corespunde realităţii, deoarece la nivelul casaţiei limitările sunt mai acceptabile, întrucât se
justifică de necesitatea de a nu deturna magistraţii de la propria lor funcţie, aceea de a asigura
o interpretare uniformă a legii, de a elimina incertitudinile sale, de a acoperi lacunele. De
aceea, judecătorii instanţelor supreme sunt mai puţin ajutori ai justiţiei şi mai mult ai
legiuitorului4.
3
G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1892, vol.
III, pp. 208-212.
4
En guise de conclusion, cit. supra, p. 484.
Noul Cod de procedură civilă nu a făcut altceva decât să sublinieze mai pronunţat aceste
aspecte, să reglementeze recursul ca o adevărată cale extraordinară de atac, cu un pronunţat
caracter tehnic, în care nu se urmăreşte rejudecarea fondului cauzei, ci numai verificarea în ce
măsură hotărârea pronunţată în ultimul grad de jurisdicţie în fond este conformă cu regulile
de drept aplicabile. Aşa fiind, în condiţiile în care recursul poate fi formulat numai pentru
motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege şi care implică dezbateri asupra
unor chestiuni juridice de drept material şi de drept procesual, nu poate fi exercitat în condiţii
rezonabile şi cu şanse reale de succes decât printr-o persoană cu pregătire juridică5. După
cum s-a observat din textele citate la punctul I, Noul Cod nu stabileşte un monopol de
asistare/reprezentare pentru avocaţi/consilieri juridici, ci îngăduie prin art. 13 alin. (2) teza a
II-a, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 2/2013, şi părţilor şi mandatarilor neavocaţi
(soţ sau rudă până la gradul al doilea inclusiv) sau preşedinţilor/judecătorilor ori
conducătorilor parchetelor/procurorilor desemnaţi să exercite şi să susţină recursul, tocmai
pentru că au pregătire de specialitate, adică juridică. Este de necontestat că procesul implică
un dialog între judecători şi părţi; or, un dialog eficient presupune acelaşi limbaj juridic, pe
care îl posedă numai specialiştii. O contradictorialitate reală, care este motorul procesului, şi
asigurarea dreptului de apărare nu se pot realiza, atunci când se dezbat exclusiv aspecte de
drept, de legalitate, decât de către cei care au cunoştinţele necesare.
5
A se vedea Gh.-L. Zidaru, Despre obligativitatea asistenţei juridice în recurs prin
avocat sau consilier juridic, potrivit Noului Cod de procedură civilă, în Revista de note
şi studii juridice (RNSJ), publicat pe www.juridice.ro la 21 iunie 2010.
După cum se menţionează şi în expunerea de motive la proiectul Noului Cod, regula propusă
urmăreşte instituirea unei discipline procesuale, pentru a evita recursurile formulate abuziv,
în scop de şicană sau cu neobservarea cerinţelor prevăzute de lege. Totodată, ea este în
concordanţă cu noua concepţie asupra recursului, care priveşte exclusiv chestiuni de
legalitate, în limita motivelor de casare prevăzute de lege6. De reţinut şi faptul, după cum se
specifică în doctrină7, că legiuitorul este mai onest dacă impune în mod explicit părţii care nu
are ea însăşi pregătire juridică obligaţia de a formula recursul prin avocat/consilier juridic,
decât să îi creeze iluzia că poate redacta şi susţine singură o cerere de recurs cu şanse de
succes. În condiţiile art. 489 din Noul Cod de procedură civilă, dacă recursul nu se motivează
sau motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, recursul
este nul. Judecătorul nu poate complini, el însuşi, aceste lipsuri şi nu poate să traducă părţii
care nu este jurist limbajul şi cerinţele legii, fiindcă imparţialitatea ar avea de suferit, ar
produce un dezechilibru, judecătorul transformându-se într-un avocat al părţii, ceea ce legea
nu îngăduie. Rolul activ al judecătorului nu înseamnă nicidecum încălcarea "egalităţii de
arme", ci tocmai păstrarea unui echilibru, care se poate realiza numai dacă toţi cei implicaţi în
proces au aceeaşi pregătire atunci când discută exclusiv probleme de drept. A permite părţii
care nu are cunoştinţe juridice să formuleze şi să susţină singură recursul este o soluţie mai
degrabă cinică şi nu asigură un acces efectiv la justiţie.
6
Sursa: http://www.cdep.ro/proiecte/2009/400/10/3/em413.pdf
7
Gh.-L. Zidaru, loc. cit.
Deci, soluţia nou-introdusă în Cod urmăreşte protecţia părţilor care nu au pregătire juridică şi
- ceea ce este un deziderat al întregii societăţi - sporirea calităţii actului de justiţie, creşterea
eficienţei sistemului judiciar prin evitarea supraaglomerării instanţei supreme, în condiţiile în
care art. 483 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă dispune că "recursul urmăreşte să
supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii
hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". În acest scop, adică degrevarea instanţei
supreme, Noul Cod a instituit o procedură de filtrare complexă:
- modalităţi de filtrare indirectă, pe de o parte, prin instituirea obligativităţii ca recursul să fie
exercitat şi susţinut numai prin avocat/consilier juridic, cu excepţia situaţiilor prevăzute de
art. 13 alin. (2), la care ne-am referit deja, iar, pe de altă parte, prin excluderea de la controlul
pe calea recursului a unor categorii de hotărâri, fie în funcţie de instanţa de la care provin, fie
în funcţie de natura litigiului sau, în sfârşit, de valoarea obiectului litigiului;
- modalitatea de filtru direct, reglementată în art. 493 din Noul Cod de procedură civilă, în
aşa fel încât să se rezolve rapid şi cu consultarea scrisă a părţilor, deci cu respectarea
contradictorialităţii şi a dreptului de apărare, recursurile care, deşi formulate de persoane cu
pregătire juridică, sunt informe, cuprind motive de casare ce nu se încadrează în cele
prevăzute de lege sau sunt vădit nefondate.
Sigur că pentru asigurarea, în acelaşi timp, a calităţii actului de justiţie şi a degrevării
instanţei supreme există şi alte procedee, cum ar fi procedura de admitere, în cadrul căreia
este necesară obţinerea unei autorizări pentru exercitarea căii de atac, care este acordată de
instanţa ale cărei hotărâri se atacă sau de către instanţa superioară, în funcţie de interesul
jurisprudenţial pe care judecătorul îl atribuie cauzei, sau limitarea numărului de avocaţi care
pot exercita şi susţine un recurs în casaţie, în faţa instanţei supreme8. Legiuitorul nostru a
prevăzut această procedură de filtrare complexă ca fiind mai potrivită în acest moment şi
soluţia a fost apreciată, în general, în doctrină9. Printre avantajele soluţiei pot fi menţionate
identificarea şi argumentarea motivelor de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti, în perspectiva
unei terminalis sententia, urmată de susţinerea lor de o persoană calificată şi cu experienţă şi
constituirea, astfel, a unora dintre premisele esenţiale pentru salvgardarea drepturilor şi
intereselor părţilor din proces şi pentru finalizarea procesului în termen optim şi previzibil şi
în mod echitabil10.
8
Pentru detalii, a se vedea: En guise de conclusion, cit. supra, pp. 467-485; V.M.
Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997,
vol. II, pp. 475-481.
9
A se vedea: I. Leş, op. cit., pp. 22 şi 143-144; V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu,
Drept procesual civil. Drept execuţional civil. Arbitrajul. Drept notarial, Ed. Naţional,
Bucureşti, 2013, p. 98; M. Piperea, S. Popescu, în Gh. Piperea şi alţii, Noul Cod de
procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 105-106; M. Tăbârcă, Drept
procesual civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. I, pp. 99-101; D.N. Theohari,
M. Eftimie, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2013, vol. I, p. 44.
10
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. I,
p. 385, vol. II, pp. 259-260.
Sigur că pot exista şi situaţii în care o parte - recurent sau intimat, persoană fizică ori
persoană juridică - să nu aibă la un moment dat posibilitatea materială de a-şi angaja un
apărător calificat, avocat/consilier juridic, dar soluţia din Noul Cod a fost corelată cu
legislaţia anterioară care prevede ajutorul judiciar. În afară de prevederile din alte acte
normative (legea timbrului, legea avocaturii), a fost avută în vedere în mod deosebit O.U.G.
nr. 51/2008, care stabileşte, între altele, că ajutorul judiciar poate consta şi în plata onorariului
avocatului, pentru asistenţa juridică în căile de atac [art. 6 lit. a)], iar în cazul recursului
ajutorul se acordă în condiţiile stabilite de art. 13 şi art. 131 din Lege, în redactarea dobândită
prin Legea nr. 76/2012 (art. 69).
III. Situaţia din alte ţări
Legiuitorului român a rezolvat cu anumită întârziere această problemă a accesului la instanţa
supremă pe calea recursului în raport cu alte ţări. Ea preocupă însă toate ţările şi accentul se
pune pe două mari teme legate de accesul liber la justiţie: procedura filtrului şi reprezentarea
în faţa Curţii Supreme, care, până la urmă, înseamnă ceea ce a reglementat şi legiuitorul
nostru, filtrul indirect şi filtrul direct11.
11
A se vedea, pentru amănunte, N. Popa, Accesul la Curtea Supremă, în Buletinul
Casaţiei nr. 1/2007, pp. 76-78.
Filtrul indirect se realizează prin: necesitatea de a angaja un avocat pentru a formula un
recurs; imposibilitatea de a formula un recurs împotriva anumitor decizii şi mijloacele
invocate în sprijinul recursului (de regulă, motive generale, care vizează încălcarea esenţială a
legii); posibilitatea, care reprezintă regula, de a se dezbate în faţa Curţii Supreme doar
probleme de drept; casarea, de regulă, cu trimitere în vederea rejudecării;
filtrul direct, care presupune fie o examinare sumară, după o procedură simplă (Andorra,
Belgia, Cipru, Estonia, Franţa, Grecia, Italia, Letonia, Olanda, Portugalia), fie permiterea
exercitării recursului numai în unele cazuri de interes general, pentru a permite o mai bună
fixare a jurisprudenţei (Germania, Anglia, Ţara Galilor, Austria, Lituania, Republica
Moldova, Norvegia, Suedia).
Revenind la principala problemă a acestei opinii legale, doctrina12 subliniază că în marea
majoritate a ţărilor europene, membre ale Uniunii Europene şi părţi la Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, asistenţa avocaţială a
părţilor este obligatorie cel puţin în faţa instituţiei supreme, dacă nu chiar, în unele cazuri, şi a
instanţelor de fond:
12
A se vedea, pentru această sinteză, Gh.-L. Zidaru, loc. cit.
În Germania, art. 78 ZPO (Codul de procedură civilă), în faţa tribunalelor, curţilor de apel şi a
Curţii federale de Justiţie, părţile trebuie să fie asistate de avocaţi cu dreptul de a pleda în faţa
instanţelor respective. Mai mult, chiar şi în faţa judecătoriilor, asistenţa avocaţială este
obligatorie în majoritatea cauzelor de dreptul familiei. În doctrina germană13 se subliniază că
prin intervenţia obligatorie a avocaţilor, materia litigioasă este "filtrată" - pregătită pentru a fi
prezentată într-o manieră juridică -, devin posibile o dezbatere orală efectivă a cauzei, precum
şi egalitatea şanselor părţilor în proces, iar, din perspectiva părţilor, prezenţa obligatorie a
avocatului are funcţia de prevenire şi consiliere. Tribunalul Constituţional a constatat că o
atare dispoziţie este constituţională, deoarece este conformă dreptului constituţional de acces
la justiţie şi de a fi ascultat în faţa instanţei. Într-o altă cauză, în materie penală, Tribunalul a
apreciat că asistenţa avocaţială obligatorie asigură o procedură echitabilă, în concordanţă cu
cerinţele statului de drept, care implică o apărare efectivă şi desfăşurarea corectă a
procesului14;
13
Zoller, Zivilprozessasdurg Kommentor ("Comentariul Codului de procedură civilă"),
ed. a 26-a, Ed. Dr. Otto Schimdt, Koln, 2007, pp. 312-313, apud Gh.-L. Zidaru, loc. cit.
14
Jarass/Pieroth, Grundgesetz fur die Bundesreplublik Deutschland, Kommentor
("Legea fundamentală pentru RFG, Comentariu"), ed. a 10-a, Ed. C.H. Beck,
Munchen, 2009, p. 1011; Tribunalul Constituţional, al II-lea Senat, hotărârea din 19
martie 1978, apud Gh.-L. Zidaru, loc. cit.
În Franţa, formularea recursului nu poate fi făcută, de regulă, decât de către un avocat admis
să pledeze în faţa Curţii de Casaţie şi Justiţie şi a Consiliului de Stat, organul suprem al
justiţiei administrative. Potrivit art. 975 C. pr. civ. fr., declaraţia de recurs cuprinde, sub
pedeapsa de nulitate, numele şi semnătura avocatului admis să pledeze în faţa instanţei
supreme15;
15
A se vedea: L. Cadiet, J. Normand, S. Armani Mekki, Theorie generale du proces,
Themis, Paris, 2010, p. 951; P. Julien, N. Fricero, Procedure civile, LGDJ, Paris, 2011,
p. 490.
În Belgia, asistenţa avocaţială este obligatorie din nevoia de a asigura buna funcţionare a
Curţii de Casaţie şi interesul justiţiabililor înşişi16;
16
A se vedea şi: A. Fettweis, Manuel de procedure civile, Faculte de Droit de Liege,
1987, p. 554; D. Maugerat, Principes de droit judiciaire prive, Larcier, Bruxelles, 2008,
p. 308.
asistenţa avocaţială este obligatorie, într-o formă apropiată celei din Noul Cod de procedură
civilă, în Bulgaria [art. 284 alin. (2) C. pr. civ. bulgar], dar şi în Spania, în toate cauzele a
căror valoare depăşeşte 900 de euro, în Italia, în toate cauzele, cu excepţia celor cu valoare
mică (până la 600 de euro), în Grecia, în toate cauzele, cu excepţia celor de valoare mică şi a
litigiilor de muncă la judecata în primă instanţă, în Luxemburg şi în Slovenia; în Ungaria,
asistenţa este facultativă în prima instanţă, dar obligatorie în faţa instanţelor de apel şi în
recurs; în Austria asistenţa este facultativă numai în faţa judecătoriilor şi tribunalelor, dar, în
cel din urmă caz, numai dacă valoarea obiectului cererii nu depăşeşte 4000 euro; în
Portugalia, asistenţa este obligatorie în faţa primei instanţe dacă valoarea cererii este mai
mare de 3740 de euro şi întotdeauna în căile de atac; în Olanda, asistenţa avocatului este
facultativă numai în faşa judecătorului de pace.
În aceste condiţii, în care majoritatea ţărilor, dintre care unele cu democraţie consolidată de
multă vreme, prevăd obligativitatea asistenţei avocaţiale, evident, nu se poate vorbi de o
încălcare a dreptului de acces la justiţie al părţilor17.
17
Gh.-L. Zidaru, loc. cit.
IV. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
De mulţi ani, Curtea a decis că pot fi aduse restricţii exerciţiului dreptului de acces la justiţie,
întrucât dreptul de acces, prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare
care poate varia în timp şi în spaţiu, în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile
indivizilor. Este necesar doar să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa însăşi a
dreptului şi să se asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi
mijloacele alese18.
18
Cauza Golder c. Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, în D. Bogdan, M.
Selegean, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 233; Hotărârea din 9 noiembrie
2004, cauza Saez c. Spaniei, în C. Jud. nr. 1/2005, p. 77.
Pe de altă parte, Curtea a decis constant că dreptul de recurs la un tribunal nu este absolut şi
că statele dispun, în această materie, de o anumită marjă de apreciere. Cu referire directă la
recursul în casaţie şi la rolul unei Curţi de Casaţie în cadrul sistemului jurisdicţional, s-a decis
că acest rol poate conduce la stabilirea unor condiţii mai riguroase pentru exercitarea şi
admisibilitatea unui recurs în casaţie decât pentru admisibilitatea unui apel. Având în vedere
specificitatea controlului exercitat prin recurs asupra hotărârilor instanţelor inferioare, control
care este limitat, de regulă, numai la probleme de drept, un formalism mai riguros în materie
nu ar fi de natură să pună în discuţie dreptul la un tribunal şi deci accesul la justiţie prevăzut
de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului19.
19
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a
2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 430-433.
În acest context, este de menţionat că în cauza Gillow c. Regatului Unit, prin Hotărârea din
24 noiembrie 1986, s-a decis că obligaţia de a formula cereri prin avocat în faţa instanţei
supreme nu încalcă dreptul de acces la un tribunal, iar în cauza Airey c. Irlandei, prin
Hotărârea din 9 octombrie 1979, a statuat în sensul că rămâne la latitudinea fiecărui stat dacă
optează pentru un sistem de asistenţă juridică care să garanteze recursul efectiv la justiţie ori
pentru simplificarea procedurilor. Pe de altă parte, Curtea a decis că, atâta vreme cât
persoanele care nu dispun de mijloace necesare pot cere asistenţă juridică pentru a formula un
recurs, nici obligaţia de a formula cererea prin avocat şi nici respingerea cererii pentru acest
motiv nu pune probleme în legătură cu încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie20.
20
Gh.-L. Zidaru, loc. cit.
În sfârşit, în cauzele Raitiere c. Franţei, Mafille c. Franţei, Belane Bocsi c. Ungariei, Philis c.
Greciei, Curtea a statuat că obligaţia asistenţei avocaţiale în faţa unei instanţe superioare nu
este incompatibilă cu art. 6 par. 1 din Convenţie21.
21
A se vedea D. Bogdan, Procesul civil echitabil în jurisprudenţa CEDO, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009, vol. I.
V. Dispoziţiile constituţionale incidente în cauză
În analiza ce face obiectul prezentului punct de vedere trebuie luate în considerare
următoarele dispoziţii constituţionale:
- art. 16 alin. (1) şi (2): cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări22; nimeni nu este mai presus de lege;
22
Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, egalitatea nu
înseamnă uniformitate - a se vedea, inclusiv pentru jurisprudenţă: I. Muraru, M.
Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976, pp.
113-114; I. Muraru, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României.
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 150-161.
- art. 20 alin. (1) şi (2): dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi liberalităţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţie Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile23;
23
A se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, în Constituţia României..., op. cit., pp. 169-175.
În doctrină (M. Constantinescu, Supremaţia legii - principiu fundamental de drept, în
Revista de drept public nr. 1-2/1986, pp. 37-42) s-a subliniat că ratificarea de către
România a Convenţiei europene a drepturilor omului a dus sau trebuie să ducă la
alinierea judecătorului naţional, ca şi a legiuitorului, la jurisprudenţa Curţii Europene,
care face bloc comun cu textele Convenţiei.
- art. 21 alin. (1)-(3): orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
liberalităţilor şi a intereselor sale legitime; nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui
drept24; părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil25;
24
A se vedea I. Muraru, V.M. Ciobanu, în Constituţia României..., op. cit., pp. 175-194.
În doctrină s-a subliniat că, vorbind de accesul liber la justiţie, nu se poate ignora
existenţa condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile şi nici a altor cerinţe legale. De altfel,
şi Curtea Europeană s-a pronunţat constant în sensul că dreptul la acces la un tribunal
nu este un drept absolut - a se vedea: T. Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2003, pp. 7-57; V.M. Ciobanu, Accesul liber la justiţie - principiu
constituţional, în vol. Despre Constituţie şi constituţionalism. Liber amicorum I.
Muraru, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 56-60. În acelaşi sens este şi practica
constantă a Curţii Constituţionale - după ce, în anul 1994, prin Decizia Plenului nr. 1
(M. Of. nr. 69 din martie 1994), Curtea s-a pronunţat în sensul că principiul accesului
liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate
mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia sau la toate căile de atac,
reglementate de Cod, soluţia de principiu se regăseşte în alte numeroase decizii - a se
vedea, de exemplu: Decizia nr. 111 din 13 martie 2003, în C. Jud. nr. 5/2003, p. 70;
Decizia nr. 226 din 18 mai 2004, în C. Jud. nr. 7-8/2005, p. 56; Decizia nr. 440 din 15
septembrie 2005 şi Decizia nr. 480 din 22 septembrie 2005, în C. Jud. nr. 11/2005, pp. 34
şi 38.
25
Deşi Constituţia şi Convenţia europeană a drepturilor omului se referă la "termen
rezonabil", art. 6 din Noul Cod de procedură civilă vorbeşte de "termen optim şi
previzibil". Aceasta deoarece Consiliul Europei, prin Comisia Europeană pentru
Eficienţa Justiţiei, încă din iunie 2004, deci după revizuirea Constituţiei în anul 2003, a
stabilit că termenul rezonabil este baza limită care separă încălcarea Convenţiei de
neîncălcarea acesteia şi care nu poate fi considerată ca un rezultat suficient, dacă este
atins, stabilind ca obiectiv pentru sistemul juridic al fiecărui stat judecarea fiecărei
cauze într-un termen optim şi previzibil (Strasbourg, 11 iunie 2004, CEPEJ, Un nou
obiectiv pentru sistemul judiciar. Judecarea fiecărei cauze într-un termen optim şi
previzibil). În acest context, desigur, nu se poate susţine că textul din Noul Cod este
neconstituţional, din moment ce termenul rezonabil este inclus în termenul optim şi
previzibil, este presupus de acesta din urmă şi este stabilit de judecător împreună cu
părţile la primul termen de judecată (art. 238 din Noul Cod de procedură civilă). Iar ca
o garanţie în Noul Cod s-a reglementat, în art. 522-526, contestaţia privind
tergiversarea judecăţii, recurs intern pentru asigurarea respectării termenului
rezonabil, pretins fiecărei ţări din anul 2000, prin hotărârea pronunţată în cauza Kudla
c. Poloniei (a se vedea R. Chiriţă, Celeritatea procedurii - misiune imposibilă?, în PR nr.
6/2015, pp. 172-173).
- art. 24 alin. (1) şi (2): dreptul la apărare este garantat; în tot cursul procesului, părţile au
dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu;
- art. 53 alin. (1) şi (2): exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai
prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a
sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea
instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale, ale unor dezastre ori ale
unui sinistru deosebit de grav; restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o
societate democratică; măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să
fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii;
- art. 124 alin. (1) şi (2): justiţia se înfăptuieşte în numele legii; justiţia este unică, imparţială
şi egală pentru toţi26;
26
A se vedea V.M. Ciobanu, în Constituţia..., op. cit., pp. 1215-1225. Principiul egalităţii
în faţa justiţiei semnifică faptul că toate peroanele au o vocaţie egală să fie judecate de
aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi dispoziţii legale, fie că sunt de fond sau
de procedură. Orice dispoziţie care ar pune pe una dintre părţi în inferioritate de drept
faţă de celelalte este incompatibilă cu principiul egalităţii şi chiar cu ideea de justiţie. În
acest sens este şi jurisprudenţa CEDO, care, în numeroase hotărâri, vorbeşte de
"egalitatea de arme". Dar, aşa cum a subliniat Curtea Constituţională, egalitatea nu
înseamnă uniformitate şi deci existenţa unor dispoziţii legale cu caracter specific nu
înseamnă nesocotirea acestui principiu dacă acele reguli au în vedere toate părţile.
- art. 126 alin. (2) şi (3): competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt
prevăzute numai prin lege; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale27;
27
Curtea Constituţională s-a pronunţat în numeroase cauze, în legătură şi cu accesul
liber la justiţie, că prevederile legale privind competenţa şi procedura de judecată nu
intră sub controlul său, deoarece art. 126 alin. (2) stabileşte că acestea sunt reglementate
de lege şi deci numai Parlamentul este cel care apreciază soluţiile ce se impun în
legătură cu aceste materii - a se vedea, de exemplu: Decizia nr. 464 din 4 decembrie
2003, în C. Jud. nr. 6/2005, p. 46; Decizia nr. 793 din 9 noiembrie 2006, în C. Jud. nr.
2/2007, pp. 20-21; Decizia nr. 12 din 9 ianuarie 2007, în C. Jud. nr. 4/2007, p. 34. Cu
toate acestea, uneori, Curtea s-a pronunţat şi în sensul că sunt neconstituţionale
anumite dispoziţii care ţin de procedura de judecată, îndeosebi pe motiv că sunt prea
rigide sau formale ori că nu sunt clare şi predictibile - a se vedea, de exemplu: Decizia
nr. 184 din 27 aprilie 2004, în C. Jud. nr. 7-8/2004, pp. 56-57; Decizia nr. 176 din 24
martie 2005, în C. Jud. nr. 5/2005, pp. 23-24; Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, în PR
nr. 2/2006, pp. 28-29, sau, mai recent, Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013, în M. Of.
nr. 30 din 15 ianuarie 2014. În doctrină (I. Deleanu, Accesul la justiţie şi excepţia de
neconstituţionalitate invocată în faţa judecătorului sindic, în Dreptul nr. 5/2007, p. 48,
nota 9) s-a apreciat că instanţa constituţională ar trebui să verifice numai dacă
exercitarea prerogativei legiuitorului înscrise în art. 126 alin. (2) din Constituţie s-a
realizat cu respectarea exigenţelor prevăzute în legea fundamentală, de normele
convenţionale şi comunitare obligatorii.
- art. 129: împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot
exercita căile de atac, în condiţiile legii28.
28
Plenul Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, a statuat în
sensul că nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv
în ceea ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în
utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal
pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu
exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.
VI. Corelaţia dintre dispoziţiile Constituţiei şi prevederile Noului Cod de procedură civilă
atacate ca neconstituţionale
Faţă de cele arătate la punctul anterior, se pot desprinde cu uşurinţă următoarele corelaţii:
- dispoziţiile din Noul Cod de procedură civilă care prevăd obligativitatea asistenţei
avocaţiale în recurs respectă principiul egalităţii, nu stabilesc privilegii sau discriminări,
deoarece se aplică atât recurentului, cât şi intimatului, textele referindu-se, în mod egal, şi la
cererea de recurs, şi la întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare, precum şi la susţinerea şi
combaterea recursului. Pe de altă parte, atât recurentul, cât şi intimatul pot recurge la ajutorul
public judiciar, dacă situaţia materială nu le primite să exercite sau să se apere în calea de
atac a recursului;
- prevederile din Noul Cod de procedură civilă care stabilesc că în recurs asistenţa avocaţială
este, în principiu, obligatorie sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor la care România este parte, soluţiile fiind în concordanţă deplină şi cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului, aşa cum se întâmplă, de altfel, şi în alte
ţări ale Uniunii Europene;
- soluţiile din Noul Cod de procedură civilă privind asistarea ori reprezentarea de către
avocat/consilier juridic a părţilor în exercitarea şi susţinerea recursului nu afectează accesul
liber la justiţie, deoarece, pe de o parte, accesul liber nu este absolut şi presupune anumite
limitări, iar, pe de altă parte, la nevoie, se poate recurge la ajutorul public judiciar. Deşi în
recurs asistenţa avocaţilor este, în principiu, obligatorie, Noul Cod de procedură civilă
stabileşte în art. 13 alin. (3) că părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele
de desfăşurare a procesului, iar în alin. (4) că instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a
părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate;
- dispoziţiile din Noul Cod de procedură civilă nu încalcă, ci, dimpotrivă, asigură eficacitatea
dreptului de apărare garantat de Constituţie. Faptul că în recurs se discută numai problemele
de drept, care presupun cunoştinţe de specialitate, face necesară o asistenţă/reprezentare
calificată, care să asigure pentru părţi calitatea şi eficacitatea actului de justiţie;
- deşi, aparent, s-ar putea susţine că dispoziţiile din Noul Cod de procedură civilă duc la
restrângerea dreptului de acces la justiţie, chiar şi aşa, ele sunt în concordanţă cu prevederile
art. 53 din Constituţie: restrângerea este stabilită prin lege; restrângerea se justifică pentru
asigurarea unui proces echitabil, deoarece, recursul presupunând doar invocarea şi dezbaterea
unor motive de nelegalitate, eficacitatea acestei căi de atac presupune un dialog, dezbateri
contradictorii între cunoscători ai dreptului, ceea ce este necesar într-o societate democratică,
cum, de altfel, se întâmplă în numeroase alte state membre ale Uniunii Europene şi nu numai,
care, desigur, au o democraţie consolidată de mulţi ani. Pe de altă parte, este foarte important
de reţinut că această presupusă restrângere nu aduce atingere existenţei dreptului, se aplică în
mod nediscriminatoriu ambelor părţi din proces şi este proporţională cu situaţia care o
determină, deoarece Noul Cod de procedură civilă permite exercitarea şi susţinerea recursului
personal de către parte sau de un mandatar al acesteia (soţ sau rudă până la gradul al doilea
inclusiv), dacă este licenţiat în drept şi are deci posibilitatea să poarte un dialog real şi eficient
cu judecătorul, şi numai dacă această cerinţă nu este îndeplinită legea pretinde
asistenţa/reprezentarea obligatorie prin avocat/consilier juridic;
- legiuitorul s-a oprit la o soluţie ce ţine de procedura de judecată, astfel cum prevede art. 126
alin. (2) din Constituţie, în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO şi cu soluţiile din alte ţări ale
Uniunii Europene, stabilind în mod clar şi previzibil condiţiile de exercitare a recursului, cale
extraordinară de atac de competenţa, ca regulă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, scopul
fiind asigurarea calităţii actului de justiţie.
În aprecierea acestei corelaţii trebuie avut în vedere că soluţia Noului Cod de procedură civilă
este o măsură în folosul instanţei de casaţie şi al justiţiabililor, pentru apărarea calităţii şi
eficienţei sistemului judiciar, şi nu o dispoziţie în favoarea avocaţilor/consilierilor juridici,
după cum autentificarea actelor de către notarul public este, în principiu, instituită de lege în
interesul părţilor şi al securităţii circuitului civil, iar nu pentru a asigura venituri suplimentare
notarilor publici. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că, pentru procesul penal, atât
vechiul Cod de procedură penală (art. 171), cât şi Noul Cod de procedură penală (art. 90)
prevăd cazuri în care asistenţa prin avocat este obligatorie şi, după cum se arată în doctrină,
nimeni nu a susţinut în România că asistenţa obligatorie prin avocat, chiar împotriva voinţei
suspectului sau inculpatului, ar constitui o restrângere a dreptului de acces la justiţie ori a
dreptului de apărare şi deci că ar fi neconstituţională. În realitate, atât în procesul civil, cât şi
în procesul penal problema este în ce măsură partea îşi permite angajarea unui avocat, însă
această chestiune, adiacentă obligativităţii propriu-zise a asistenţei juridice, poate fi rezolvată
prin dispoziţiile legale care există (art. 90-91 din Noul Cod de procedură civilă, art. 91 din
Noul Cod de procedură penală, O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie
civilă, legea avocaturii, legea timbrului)29.
29
A se vedea, mai pe larg, Gh.-L. Zidaru, loc. cit.
VII. Concluzii
În raport cu precizările anterioare, apreciem cu tărie şi fără rezerve nu numai că dispoziţiile
din Noul Cod de procedură civilă care stabilesc obligativitatea exercitării recursului prin
avocat/consilier juridic sunt constituţionale, ci şi că acestea sunt în deplină concordanţă cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului şi cu soluţiile din alte state ale Uniunii
Europene cu democraţie consolidată şi justiţie eficientă, ce pot fi de natură, ca şi în România,
să sporească calitatea actului de justiţie, care nu implică numai instanţele judecătoreşti ce
înfăptuiesc justiţia, ci şi pe partenerii acesteia, procurori, avocaţi ori consilieri juridici.
***
Prezentul studiu reprezintă un punct de vedere al Facultăţii de Drept a Universităţii din
Bucureşti, publicat la 27 iunie 2014 pe site-ul www.juridice.ro, la solicitarea, după cum s-a
arătat, a Uniunii Naţionale a Barourilor din România. El a fost înaintat şi Curţii
Constituţionale, care este sesizată cu mai multe excepţii de neconstituţionalitate vizând texte
din Noul Cod de procedură civilă care prevăd obligaţia asistenţei avocaţiale în recurs. La 3
iulie 2014 Curtea Constituţională nu s-a putut pronunţa asupra lor, deoarece - spun surse
serioase - nu s-a realizat majoritatea într-un sens sau altul, deşi tendinţa era, spun aceleaşi
surse, în sensul admiterii excepţiilor. Poate că punctul nostru de vedere, ca, de altfel, şi opinia
Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi opinia Guvernului, puternic argumentate,
precum şi punctele de vedere în acelaşi sens ale unor instanţe judecătoreşti ce au sesizat
Curtea Constituţională au contribuit la formarea unor îndoieli, îndreptăţite într-o astfel de
problemă complexă. Vacanţa poate fi un sfetnic bun, bineînţeles, dacă se aprofundează
cercetarea şi pe doctrina românească, şi pe reglementarea din ţările Uniunii Europene, şi,
desigur, pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În acest context, mă simt obligat să precizez, fără să dau nume, pentru că nu am solicitat
îngăduinţa persoanei în cauză, că în urmă cu câteva luni am fost sunat de un magistrat-
asistent de la Curtea Constituţională care m-a întrebat dacă aş fi dispus să exprim pro bono un
punct de vedere în problemă. Am fost, fără ezitare, de acord şi urma să fiu contactat după ce
magistratul-asistent ar fi obţinut acordul de rigoare, nu ştiu dacă din partea conducerii Curţii
sau a judecătorului raportor. Nu am mai primit niciun semnal, nicio explicaţie. M-am referit
la acest aspect pentru că ar fi regretabil dacă în adoptarea soluţiei unii judecători ar fi
influenţaţi de simpatia sau antipatia ce o nutresc faţă de mine. Am fost, după cum se ştie,
judecător al primei Curţi Constituţionale, dar mi-am permis în timp să critic unele soluţii ale
Curţii, după cum alte soluţii le-am apreciat. Chiar şi atunci însă când le-am criticat, nu am
făcut-o cu rea-credinţă, ci din dorinţa sinceră de a contribui, cu mijloacele pe care le am la
dispoziţie, la întărirea prestigiului Curţii Constituţionale. Aşa fiind, înţeleg să apreciez ca un
"accident" neaprobarea ca să-mi exprim, la solicitarea Curţii, ca fost judecător al Curţii
Constituţionale şi ca titular al disciplinei de Drept procesual civil, punctul de vedere.
Pe de altă parte, am constatat că punctul de vedere al facultăţii, publicat pe www.juridice.ro, a
condus şi la unele comentarii, totuşi relativ puţine (28 la acest moment) faţă de numărul de
cititori (peste 4.500). Nu doresc să intru în analiza lor, din moment ce respect orice punct de
vedere exprimat. Socotesc însă că experienţa îndelungată pe care o am în viaţă, în activitatea
didactică şi de cercetare, în participarea la elaborarea unor acte normative mă îndreptăţesc la
unele observaţii generale:
- în primul rând, aş sublinia că, atunci când te hotărăşti să intri într-o dezbatere şi consideri că
punctul tău de vedere este de preferat, nu este potrivit să te ascunzi în spatele anonimatului, ci
să ai curajul să te identifici;
- nu este productiv ca soluţiile pe care le susţii să fie "argumentate", chiar şi parţial, pe
antipatia sau insatisfacţiile pe care le ai faţă de o altă persoană, "formator" sau "coleg";
- atunci când susţii o idee, fie în sensul că "se încalcă accesul liber la justiţie", fie că "se
nesocoteşte egalitatea", analiza pe care o faci trebuie să aibă la bază o documentare foarte
serioasă şi exactă, care să includă, bineînţeles, doctrina, jurisprudenţa CEDO şi a Curţii
Constituţionale, deoarece astfel opinia întemeiată strict pe aprecieri pur subiective va avea de
suferit;
- dacă faci reproşuri altora că nu cunosc realitatea, că nu au fost într-o sală de şedinţă etc.,
trebuie să te asiguri că reproşul este întemeiat, altfel pui sub semnul întrebării tăria
argumentului. Întâmplător, toţi autorii punctului de vedere, ca şi membrii comisiei de
redactare a proiectului NCPC nu sunt doar teoreticieni, ci au fost sau sunt judecători de
instanţă, până la cea supremă, judecători la Curtea Constituţională, avocaţi cu vechime şi
experienţă, executori judecătoreşti etc. Deci, nu sunt rupţi de realitatea vieţii şi pot gândi şi
practic, dar aleg soluţiile ce par mai potrivite la un moment dat. Sigur că observaţiile şi
sugestiile sunt bine-venite, mai folositoare însă dacă sunt făcute în procesul dezbaterii publice
a proiectelor şi dacă sunt temeinic argumentate, nu făcute, aşa cum am mai arătat, pur
subiectiv sau pe simple impresii;
- o reglementare nouă nu poate ţine seama numai de realităţile sociale şi economice de la
acest moment, ci trebuie să fie făcută pentru viitor. Deci, sunt discutabile argumente de tipul
"nu suntem în Franţa, suntem în România". Trebuie să facem eforturi să fim la nivelul ţărilor
din Uniunea Europeană care au o democraţie consolidată, inclusiv prin Justiţie. Iar soluţia nu
este să renunţăm la reglementări pe care le regăsim în Europa, ci să facem presiuni ca şi la noi
să fie adoptate acte normative complementare care să asigure "accesul efectiv la justiţie" şi
"egalitatea de arme". Sigur că O.U.G. nr. 51/2008 şi O.U.G. nr. 80/2013 sunt perfectibile, dar
pentru aceasta trebuie să luptăm, şi nu pentru abrogarea sau modificarea unor dispoziţii noi,
europene. La fel se poate perfecţiona şi reglementarea asistenţei/reprezentării persoanelor
juridice. O documentare atentă ar fi dezvăluit că prin proiectul Legii nr. 2/2013 (art. XV) s-a
încercat acest lucru, dar, în forma finală a Legii, soluţia se referă numai la instanţe
judecătoreşti/parchete (art. XI). În orice caz, forma din proiect nu era acceptabilă, deoarece
permitea persoanei juridice să fie reprezentată şi de o persoană desemnată de reprezentantul
legal, dacă era licenţiată în drept, chiar dacă persoana desemnată nu era angajata persoanei
juridice, deci, până la urmă, încuraja avocatura clandestină, ceea ce nu este de acceptat.
Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 3 din data de 31 iulie 2014.