Anca Sandu Tomaşevschi

Programe de arhitectură

Clădiri de birouri

Studiu - Note de curs

2006
Cuprins

Arhitectura clădirilor de birouri, 4

Amplasamentul şi relaţia cu situl, 6
Tipul de clădiri de birouri, 10
Proiectarea clădirilor de birouri, 17
Amenajarea interioară a clădirii de birouri, 25
Amenajarea spaţiului pentru birouri, 31
Biroul peisager, 34
Istoricul programului office building, 39
Cazul României, 46
Bibliografie, sursa ilustraţiilor
Biroul deschis,
tip de spaţiu
introdus
în America
începutului de
secol.

Biroul
peisager,
spaţiu de
birouri
introdus ca
tipologie
arhitecturală
în urma unei
schimbări de
mentalitate, în
Europa
anilor ''70.
Programe de arhitectură

ARHITECTURA CLĂDIRILOR
DE BIROURI

Viaţa majorităţii oamenilor se împarte în două aspecte: timpul liber, pe care

omul şi-l petrece la propria alegere, asupra căruia deţine controlul şi timpul la
serviciu, în care cei mai mulţi oameni sunt dependenţi de un sistem şi de alţi
oameni.
În ultimii patruzeci de ani, a existat o intensă preocupare pe linia psihologiei
contemporane a muncii, de a diminua disconfortul pe care această dependenţă
asociată cu obligativitatea supunerii la o ordine controlată de alţii o creează
individului. Rezultatul cercetărilor a arătat că o soluţie o constituie o oarecare
fuziune dintre cele două aspecte ale vieţii omului şi eliminarea stării apriorice de
opresiune şi constrângere, legate de munca în colectiv. Preocuparea a venit nu
doar din spiritul umanist al vremurilor, dar şi din motive pragmatice. Dacă în mod
tradiţional, ceea ce-i aduce pe oameni la serviciu sunt salariul şi, eventual, nevoia
de socializare, astăzi se doreşte o motivare superioară a angajaţilor, implicând
dimensiunea psihologică. Ea va conduce la o sporire a calităţii muncii lor -
"Văcuţele fericite dau mai mult lapte!" Prin urmare, această schimbare radicală de
mentalitate nu este doar în folosul angajatului, ci şi al angajatorului. Problema nu
se pune, evident, pentru cei puţini, intelectuali creativi şi pasionaţi, care au
satisfacţii personale din munca lor care le aduce recunoaştere şi prestigiu, ci a
celor mulţi, care execută munci de rutină (de obicei în faţa unui monitor). Ei nu
trebuie să se simtă ca nişte umile şi nerespectate unităţi productive, obiecte
anonime într-un lanţ al producţiei.
Printre altele, managementul contemporan implică în acest scop
umanizarea locului de muncă, inclusiv prin mijloace arhitecturale. Ea vizează atât
interiorul clădirii de birouri şi locul individual de muncă, cât şi integrarea vieţii
funcţionăreşti într-un mediu exterior de calitate. Acesta poate fi mediul natural sau
mediul urban, caz în care se urmăreşte integrarea clădirii de birouri în viaţa socială
a oraşului.
Ştim că, în general, clădirea de birouri a fost din totdeauna mai puţin
simpatizată de public şi de arhitecţi, fiind percepută ca un bastion birocratic, arid şi
plicticos. În consecinţă, şi teritoriul dedicat birourilor constituia o frustrare pentru
comunitate, o izolare şi o confiscare a unei suprafeţe de oraş. Astăzi, noua
mentalitate - importată cu greu şi la noi - îşi prezintă deja consecinţele pozitive:
tocmai clădirile de birouri alcătuiesc plutonul fruntaş al arhitecturii oraşului (şi nu
clădirile de cultură, cum ar fi normal). Astfel, folosul nu este numai al angajatului şi
angajatorului ci, nu în ultimul rând, al oraşului.
 Cercetări cu privire la soluţii alternative de organizare a spaţiilor de birouri
au început, în planul arhitecturii, la începutul anilor '60, prin activitatea grupului
Quickborner din Germania. Ei au revoluţionat gândirea arhitecturală a acestui
program afirmând că un climat particularizat al fiecărui birou individual sau loc de
lucru al unei echipe mici contribuie la succesul firmei. Primul gest eroic a fost făcut
în anii '70 de Hermann Hetzberger, care a materializat aceste idei la clădirea
Central Beeher, prin crearea biroului peisager - un spaţiu tridimensional continuu,
de natură să creeze o atmosferă de lucru alternativă. A fost un triumf al gândirii
liberale.
Singura limită a concepţiei de la Central Beheer a fost aceea că tot efortul s-
a concentrat la interior, pe când volumetria exterioară se prezenta, la fel ca şi la
majoritatea clădirilor şi turnurilor de birouri din ultimele două secole, ca o
fortăreaţă. De atunci s-au făcut însă paşi înainte în ceea ce priveşte relaţia
birourilor cu lumea exterioară, pe linia integrării acestui program în viaţa urbană şi
în estetica arhitecturii.
În acest sens, progresul calitativ nu s-a înregistrat la clădirile de birouri
pentru închiriat, numite clădiri speculative, a căror investitori sunt interesaţi în
special de beneficiul economic al speculei imobiliare şi mai puţin în promovarea
ideilor. Marele merit a revenit în special managementul iluminat al firmelor
multinaţionale, dispuse să-şi angajeze arhitecţi mari pentru a-şi construi sedii
proprii inovative şi avangardiste sub deviza: Not a setting, but an environment.
Adică nu o simplă setare a unor prescripţii de proiectare executată de către nişte
tehnicieni, care să vizeze doar activitatea de producţie, ci crearea unui climat care
să-i vizeze pe oamenii care-şi petrec acolo o parte mare din viaţă, de către
proiectanţi imginativi şi cultivaţi.
În lume, azi, rolul determinant al investitorului, cu interesele lui particulare, a
scăzut. Interesul investiţional este armonizat cu interesul public, printr-un atent
control al unor oficialităţi inteligente. Rolul dominant al investitorul imobiliar se mai
menţine în ţările lumii a treia şi foste socialiste. Paradoxal însă, acolo el constituie
adesea tocmai mintea luminată, în contrast cu corupţia, autocraţia şi autosuficienţa
intelectuală din rândul autorităţilor locale, pe fondul sărăciei şi dezinformării
generale. De altfel, cunosc personal cazuri în care investitorul străin a fost cel care
a susţinut cauza interesului nostru public, în faţa unor comisii româneşti ignorante,
opace şi obsedate de interesul lor personal.
Aveţi grijă, dragi studenţi, viitori ingineri şi factori de decizie sau influenţă, în
care din aceste două lumi alegeţi să intraţi!
 Amplasamentul şi relaţia cu situl

Una din preocupările esenţiale ale gândirii contemporane o constituie

impactul unei construcţii asupra sitului în care este amplasat. Cu atât mai mult
interesează, în sensul în care ne-am referit, amplasamentul clădirilor de birouri.

În centrul oraşului
Clădirile cu funcţiune exclusivă de birouri au prezentat întotdeauna pericolul
de a steriliza, de a ucide oraşul, prin stereotipie, prin ermetismul lor, prin caracterul
lor introvertit şi prin conotaţiile pe care sugerau: ariditate, birocraţie, rigiditate,
convenţionalism. Angajaţii, de asemenea, se simţeau prizonieri, izolaţi într-un
mediu închis şi artificial, din care scăpau uşuraţi la ora 5 după masa. Din fericire
însă, aşa cum arată istoria Europei, acest program de arhitectură conţine
potenţialul de a se completa cu alte funcţii administrative, apoi cu servicii publice,
comerţ şi chiar sport şi artă, astfel încât să se poată deschide vieţii sociale. De
acest potenţial profită noua tendinţă, de mixare a funcţiunilor, spre beneficiul
oraşului, al personalului firmei şi implicit al patronilor.
Există nenumărate exemple de centre de afaceri combinate cu pieţe urbane
acoperite, comerţ, dotări culturale etc., în cadrul programului numit dezvoltare
urbană mixtă. Arup Associates au construit la Londra Broadgate, MacCormac şi
Jamieson Prichard Spitalfields, Richard Rogers Lloyd's, Roche&Dinkeloo centre de
afaceri în Canada, cartierul Defence la Paris, apoi centrul comercial din Bremen,
zona de birouri din Frankfurt – o agresivă moştenire a modernismului târziu, azi
recuperată şi legată într-un agreabil areal de comerţ şi afaceri - Akkerbrigge în
Oslo de Telje, Torp şi Aasen sunt exemple care continuă în condiţii contemporane
tradiţia lansată de Place de la Bourse din Bruges, Ufizzi din Florenţa, Procuraţiile
din Venezia, Picadilly sau Burlington Arcades din Londra. Sunt complexe la scară
mare, integrate oraşului şi cuprinzând structuri şi funcţiuni mixte, în cadrul cărora
birouri introvertite se împletesc spaţii publice urbane. Ele dau viaţă plicticoaselor
spaţii închiriate de firme şi nu le permit să confişte acele zone de la oraş. Locurile
în care timp de două secole se aflau doar dosare şi funcţionari palizi cu mânecuţe,
mai târziu tineri aroganţi cu leptopuri, şi-au câştigat acum reputaţia de locuri în care
se întâmplă ceva, în care există viaţă socială, boutique-uri, galerii de artă, cafe-uri
şi alte lucruri care fac plăcere cetăţeanului. Toate sunt situate pe străzi şi pieţe
interioare, acoperite cu luminatoare la înălţimi mari şi mici.
Mai ales parterul e redat circulaţiei libere a pietonilor şi nu e ocupat de mari
spaţii goale de recepţie, ocupate doar de body guarzi. Într-adevăr, clădirea de
birouri aflată în centru trebuie să fie deschisă cel puţin la parter contactelor cu
oraşul. Pe de o parte nu trebuie să fure pietonului suprafeţe din oraş, ci să
păstreze continuitatea pietonală prin pasaje comerciale, pe de altă parte activităţile
comerciale să fie accesibile angajaţilor birourilor de deasupra sau vecine. Şi
patronul este astfel scutit de a mai construi pentru angajaţi baruri, piscine şi altele.
 ◄mezanin►

▼parter▼

Două exemple din anii '70, când apărea noua mentalitate. Zonele rasterizate ale parterului
reprezintă circulaţii ale oraşului, păstrându-şi traseul printre spaţiile construite ale clădirii.
1. La Aldgate Bulding se remarcă parterul 2. Clădire de birouri izolată, dar conţinând funcţiuni
care ocupă minimum de suprafaţă şi nu orăşeneşti multiple şi conjugate. 1. circulaţie
obturează traseele pietonale ale oraşului. pietonală orăşenească, 2. spaţii comerciale,
Planul mezaninului prezintă şi schema de 3. seifuri, 4. relaţii cu publicul, 5. bancă, 6. birouri
distribuţie a circulaţiei orizontale de la noduri pe două nivele 7. spaţii de birouri pentru închiriat,
către locurile de lucru; 8. acces turn birouri.

Proiectul pentru Co-operative Insurance Society

Manchester a permis ulterioare modificări. Soclul
care avea iniţial două nivele, a fost gândit să
permită supraînălţarea, ca şi nodul vertical de
circulaţie care era independent de restul clădirii.
Interaxul mare dintre stâlpi, de 7.8 m, permitea şi
el schimbarea amenajării interioare. a. secţiune,
b. plan platformă cu posibilitate de supraetajare,
c. turn cu nod de circulaţie independent, d. Mobi-
lare iniţială de tip open space, ulterior repetat
modificată în variante peisagere. (Bürolandschaft). b c
 Urban mixed development: Commerzbank Frankfurt, arhitect Foster Associates şi
Centru de afaceri în Ontario, Canada, arhitecţi Roche & Dinkeloo.

Clădirea de birouri din centrul oraşului are dezavantajul că are mai greu
posibilitatea unor extinderi ulterioare, deşi cazuri există. De exemplu, se poate
supraetaja parţial o platformă cu puţine nivele sau, mai bine, se poate obţine o
clădire veche din vecinătate cu care se pot crea conexiuni. De altfel,
refuncţionalizările unor clădiri vechi, cu valoare ambientală, sunt agreate atât de
public cât şi de arhitecţi. În acest sens, Europa contemporană este plină de
exemple extrem de spectaculoase.
Excentric faţă de centru sau la marginea oraşului
Complexe asemănătoare celor descrise până aici sunt cu succes situate în
zone delabrate – suburbii, periferii, foste zone industriale – acum recuperate.
Cartierul de afaceri la Defense, de exemplu, a fost conceput să lege clădirile de
birouri într-un ansamblu social de mare atracţie, situat la marginea de nord-vest a
Parisului. Akkerbrigge, fostul port industrial al oraşului Oslo, a fost integrat oraşului
prin revitalizarea lui, cuprinzând multiple refuncţionalizări în spaţii de birouri, fiind
de douăzeci de ani un atractiv, elegant loc de promenadă şi turistic.
Toate acestea depind în primul rând de inteligenţa şi buna credinţă a
municipalităţilor, capabile să colaboreze cu investitorii în interesul cetăţeanului. În
rest, arhitecţii ştiu ce au de făcut.

În afara oraşului
Dacă amplasarea birourilor în perimetrul urban permite accesul imediat la
dotările oraşului, alta este situaţia birourilor care aleg o relaţie mai strânsă cu
mediul natural din afara oraşului. Fiecare opţiune are avantaje, dar îşi cere şi
sacrificiile. În cazul unui business park office, e de dorit ca acesta să nu fie o
structură care pluteşte izolată într-un ocean de parcări la marginea oraşului, ci de a
crea acolo un mic şi elegant fragment de oraş, cu varietatea sa de infrastructură
publică – zone de convivialitate, magazine, dotări sportive şi de fitness, puţină artă
şi un landscape exterior controlat.
Acest tip de amplasament nu şi-l poate permite, desigur, orice program, de
exemplu nici acela de conducere politică, nici de administraţie publică, în schimb
şi-l pot permite sedii de firme, institute etc. El e preferat mai ales de acele tipuri de
activităţi terţiare care sunt legate de unităţi de producţie şi de cercetare. Ele sunt
frecvente astăzi, când asistăm la o "terţiarizare" a spaţiilor de producţie, când
datorită informaticii frontierele între activităţile de birou şi cele de producţie se
estompează vizibil. Asta înseamnă că atunci când e cazul, este suficientă
schimbarea dalelor termoplastice în mochetă, pentru ca ele să devină birouri şi,
evident, invers - la clădirile de tip box office, de exemplu.
De asemenea, mult mai uşor se poate păstra o rezervă de teren într-o
locaţie de la marginea oraşului, amenajată până atunci, de exemplu, ca parc
natural. A doua soluţie este avantajoasă azi, în condiţiile unui efort susţinut de
îmbunătăţire a calităţii periferiilor.
Pe malul Senei,
studiourile de
televiziune Canal+,
Paris, arhitect
Richard Meier
&Partners. Pe
pagina alăturată:
Birouri în afara
oraşului
Schlierbach,
Germania.
 Tipuri de clădiri de birouri
Tipologia, dacă se mai poate vorbi astăzi despre tipologii, cuprinde oricum o
infinitate de alcătuiri. Dintre ele, amintim câteva criterii importante, care ne ajută să
clasificăm şi gama de probleme pe care le naşte fiecare dintre situaţiile mai des
întâlnite.

1. Pe criteriul amplasamentului
Cum am văzut, clădirile de birouri pot fi
1.a. în centrul aglomerat al oraşului
2.a. în oraş, într-o zonă excentrică
3.a. în afara oraşului.

2. Pe criteriul statutului clădirii

2.a. Sediu propriu al firmei, construit pe speze proprii, pentru proprie
folosinţă (custom-designed office building) este cazul cel mai frecvent în Europa.
Cele mai multe firme aspiră să aibă sediu propriu, construit în acord cu
nevoile proprii şi mai ales cu imaginea pe care vor s-o promoveze. În realitate,
statisticile actuale spun că o firmă este nevoită, din cauza dinamicii pe piaţa
afacerilor, să-şi schimbe sediul în medie la şapte ani. Pe de altă parte, multe sedii
proprii de firme oferă la rândul lor spaţii de subînchiriat. Astfel, şi în această privinţă
soluţiile pure se diluează, ceea ce nu este tocmai un dezavantaj.
2.b. Clădiri construite pentru închiriat – birouri "în alb" (speculative
buildings) constituie cazul cel mai frecvent în America.
Ele corespund realităţii că aproximativ la 5-7 ani, firma fie se mută, fie are
nevoie de reamenajare, ca urmare a modificărilor de management, activitate etc.
Pe de altă parte însă, în general ele se fac vinovate de promovarea unei arhitecturi
neutrale şi quasi uniforme, reci şi impersonale.
În concluzie, sediile proprii sunt pozitive, din motive general arhitecturale şi
de progres al gândirii. Ele sunt totuşi uneori dezavantajoase, atunci când au fost
gândite mult prea în acord cu necesităţile de moment ale firmei. Clădirea va fi
atunci cu atât mai greu de adaptat la schimbările viitoare (ale mijloacelor de lucru,
tehnologiei, mijloacelor de operare, ale pieţei de afaceri etc).

3. Pe criteriul funcţional
3.a. clădirea de birouri pură, izolată, introvertită, care nu are activitate cu
publicul. Ea este simplu sediu social ori sediu administrativ al unei firme.
3.b. clădirea de birouri pură, izolată, a cărei activitate specifică presupune şi
contact cu publicul – de exemplu bursă, CEC, cameră de comerţ, bancă etc.
3.c. clădirea de birouri cu sau fără unităţi proprii de producţie sau cercetare;
3.d. clădirea de birouri mixtă, care pe lângă activităţile proprii financiare,
administrative, juridice etc., conţine funcţiuni adiacente precum magazine,
restaurant, dotări sportive, galerii de artă, deschise şi publicului etc.;
 3.e. clădirea de birouri mixtă, care fuzionează funcţional cu hoteluri
adiacente, spaţii comerciale, chiar teatru (New London Centre – Theatre), în cadrul
programului numit urban mixed development.

4. Pe criteriul programului de arhitectură deservit

4.a. conducere politică: parlament, ambasadă, consulat, palat rezidenţial;
4.b. administraţie publică: guvern, minister, primărie, poliţie, tribunal, vamă;
4.c. activităţi economice: centre de afaceri, sedii de firme, institute, bănci,
bursa etc.

a b

Clădire de guvern local în Ţara Galilor. Unei vechi

clădiri cu front la stradă, i-a fost adosată pe terenul
din spate o clădire nouă. Fiind parţial îngropată, ea
nu se ridică agresiv.
a. secţiune prin clădirea veche şi cea nouă din spate.
Volumetria nouă e alcătuită din trei corpuri şi două
atriae, pentru a respecta tipologia volumetrică a
clădiri vechi.
b. plan etaj 5 clădire nouă.

5. Pe criteriul relaţiei cu trecutul şi viitorul

5.a. în clădire nouă, în clădire istorică adaptată sau ambele la un loc;
5.b. în clădire nouă gândită ca spaţiu reversibil. (Mies spunea: Function
follows form!)

6. Pe criteriul utilizării la maximum a tehnicii

6.a. Clădirea clasică de birouri.
6.b. Clădirea inteligentă este soluţia tehnică cea mai performantă, faţă de
toate tipurile existente până acum. Ea va fi ulterior comentată, împreună cu
managementul şi organizarea spaţială aferente.

7. Pe criteriul relaţiei dintre clădire şi organizarea interioară

7.a. Cu sâmburele vertical interior sau exterior
7.b. Cu birouri închise sau deschise etc.
Despre ultimele două va fi vorba mai târziu, în prezentul text.
8. Pe criteriul morfologic

8.1. Clădirea imobil este clădirea care se supune - integrat sau nu –

ţesutului urban existent şi se caracterizează prin respectul faţă de contextul istoric.

Diputacion provincial, arh. Federico

Correa, Barcelona 1987. O clădire nouă
de şapte etaje se aşează în spatele unei
case istorice, oferindu-i un ecran pe care
să se proiecteze.
Correa reia de la casa istorică tema
colţului circular, stabilind astfel un dialog
savant cu contextul printr-o reinterpretare
istorică.

8.2. Clădirea de tip vilă, foarte legată de peisaj, aflată în afara centrului
aglomerat, în cartiere de locuit elegante sau la periferie, într-un mediu natural de
calitate cu care stabileşte un dialog subtil. Volumetria ei poate fi de tip compact,
pavilionar sau cu aripile întinse în natură, cu sau fără atrium etc.

Tipul compact. Germania 1994, arh.

Log ID. Extinderea pe verticală a unei
mici clădiri de birouri, legată de natură
atât prin peisaj, cât şi prin sistemul
eficient de utilizare a încălzirii solare.
 Tipul vila cu atrium. Sediu
administrativ şi social al
unei firme olandeze, 1994,
arhitect acelaşi Hermann
Hetzberger. Un dublu
atrium de onoare vitrat,
cuplat cu holul şi cafetaria
elegante, exprimă din nou
viziunea sa umanistă şi
democratică.

8.3. Construcţia autonomă, indiferentă la context, de obicei deoarece

acest context nu este valoros. E amplasată în zone delabrate, în care clădirea e
cea care înnobilează situl şi creează reperul calitativ.

Don Mills, Park Center, Ontario, Canada, 1985-90,

arh. Harry Pellow. Birouri "în alb". Patru blocuri
masive, cu jocuri de terase şi grădini interioare reduc
impresia de densitate. Trama pătrată este de 7.60 m.
Un nod tehnic tradiţional distribuie platourile în
suprafaţă de 853-1380 mp. Birourile închise, situate în
adâncimea platoului, nu ţin cont de iluminatul natural.
8.4. Clădirea de tip bară, înaltă sau nu. Adâncimea barei este cea
optimă tipului de birouri dorit. În funcţie de amplasament şi în acord cu organizările
alternative, dacă e nevoie de extinderi, bara se poate prelungi, fragmenta, îşi poate
schimba direcţia etc.

Firma EDF-GDF, birouri, primire, depozitare, parc de

staţionare la Kingersheim, Franţa, 1989. Arh. Spitz şi
Martini. Două clădiri faţă în faţă, de înălţimi diferite,
articulate printr-un volum de primire, între ele. Birouri
dispuse clasic de-a lungul unei străzi interioare. Există şi
un aport de lumină zenitală. Două criterii au determinat
alegerea acestui tip: dorinţa de a organiza unităţile de
lucru într-un anumit fel şi dorinţa de a exprima eficacitatea
serviciului public prin dinamica formală.

8.5. Clădirea de tip fagure – o formulă hibrid, care poate combina

variantele anterioare, într-o aglutinare de unităţi constructive, organizate serial.
Modulelor aşezate în reţea li se pot adăuga noi trame.

Ministerul Afacerilor Sociale, birouri administrative pe

56000 mp, în la Haye, Olanda. Hermann Hertzberger, 1990.
Sistemul modular e alcătuit din 16 unităţi octogonale
juxtapuse şi legate de galerii acoperite. Fiecare entitate
poate primi 32 de persoane pe 420 mp, într-un spaţiu
amenajat liber, cu infinite posibilităţi de compartimentare.
Dispoziţia de ansamblu, organicistă prin celulele aglutinate,
este inspirată de Central Beheer. Plan, secţiune şi schema
circulaţiilor şi curţilor interioare.
8.6. Turnurile de birouri sunt binecunoscute, formula lor fiind oarecum
tip. De la turnurile lui Mies van der Rohe, nimic nou şi cu adevărat revoluţionar nu a
mai fost inventat, până la turnurile inteligente ale lui Sir Norman Foster.

a. Bank für Gemeindewirtschaft,

Frankfurt – plan.
b. Clădire cantonală, Berna –
plan.
c. Bank of China, Hong Kong.
d. Turnuri foarte înalte ale
lumii:
▪ Tour Eiffel,
▪ Chrysler Building New York,
▪ John Hancook Building
Chicago,
▪ Bank of China Hong Kong,
▪ Central Plazza Hong Kong, c
▪ Empire State Building New
York,
▪ World Trade Center New York, d
▪ John Mao Building Shanghai,
▪ Sears Towers Chicago,
▪ Millenium Tower Tokio,
1840m.

► World Trade Center

pe 28 iulie 2001,
la răsăritul soarelui.
 Proiectarea clădirilor de birouri
Multă vreme, programul de birouri a fost cel care a inspirat tentaţia gândirii
standardizate. La aceasta au contribuit şi cele trei tipuri de reglementări care
limitează libertăţile:
a) legislaţia urbanistică (înălţime, suprafaţă construită la sol,
suprafaţă utilă etc.);
b) b) normative privind clădiri publice în general; c) normative pentru
clădiri de birouri.
Eforturile deceniilor trecute de a raţionaliza proiectarea acestui program de
arhitectură erau orientate pe trei direcţii:
1. Stabilirea volumetriei clădirii, în acord cu situl şi reglementările locale;
2. Stabilirea structurii de rezistenţă, în acord cu volumetria şi tipul de amenajare
interioară, precum şi cu perspectivele de reamenajare;
3. Amenajarea interioară, în strâns acord cu tipul de management. Proiectul de
amenajare poate fi comandat aceluiaşi arhitect care a făcut clădirea sau unei firme
specializate de design interior pentru birouri. Oricum, ei se vor înscrie în cultura
firmei respective, care e reglementată în scris şi pe care firma o pune arhitectului la
dispoziţie. Caietul cuprinde elemente care alcătuiesc imaginea de marcă: sigla,
culorile caracteristice, tipul de artă (vezi Tuborg), cultură sau sport cultivate, gama
de materiale folosite, spaţii, caracterul literelor etc.
Aceste trei direcţii de studiu sunt încă valabile.
Mai trebuie adăugată atenţionarea asupra instalaţiilor, integrate şi locale,
care trebuie prevăzute în proiect, în detaliu.

Volumetria clădirii,
în relaţie cu sâmburele vertical
şi cu amenajarea interioară
Clădirea de birouri se supune şi ea logicii economiei de piaţă. Este obiect de
speculaţii imobiliare şi e supus tuturor dezechilibrelor care apar în relaţia cerere-
ofertă. Fenomenul mutării firmei dintr-un sediu în altul este frecvent şi pozitiv – el
dinamizează piaţa şi ataşează personalul de firmă. Vechiul sediu e pus în vânzare
sau închiriat – iar … "urâţenia se vinde prost". Contează, în acest caz, calitatea
amplasamentului şi calitatea arhitecturii, dincolo de mirajul sclipitor al pereţilor
cortină şi falsul lux al mochetelor adânci. Contează atunci concepţia care a stat la
baza proiectării – căci "good design is good business".
În problema concepţiei arhitecturale, din punct de vedere funcţional
problematica se rezumă a întrebarea: Cât de mult spaţiu şi ce fel de spaţiu e
necesar? La ea trebuie să răspundă proiectarea, după o conlucrare atentă cu
investitorul, care se încheie cu un brief – o temă de proiectare. Ţinând cont
indeterminarea obiectivă a acestei arhitecturi, tema e bine să cuprindă şi estimarea
intenţiilor de viitor ale developerului şi, dacă se poate, şi ale chiriaşilor. Dată fiind
dinamica din lumea afacerilor, partenerii trebuie să fie flexibili. Este o condiţie care
a migrat deja din teritoriul construcţiei de birouri, în cazul multor clădiri publice, cum
ar fi centrele de sănătate, centrele culturale şi tot felul de programe noi, mixte şi
alternative.

■ Datele generale de care trebuie ţinut cont în cadrul acestor estimări se

referă la:
▪ Durata normată de viaţă a clădirii, care în mod normal este de circa 50 de ani, în
condiţiile în care, cam la 25 de ani, se investeşte în reparaţii capitale. Aceasta
obligă la conceperea clădirii ca o decizie comună între arhitect şi developer, pe
termen lung.

▪ Designul interior se schimbă şi el, conform statisticilor, cam la 5-7 ani.

Conceperea amenajării este atunci obiect de decizie comună între arhitect şi
utilizatori, pe termen scurt.

▪ Transformările în organizarea spaţială interioară au loc ritmic, până când sediul

nu mai corespunde dezvoltării firmei şi atunci se schimbă sediul. În ultimii ani,
favorite au fost sediile refuncţionalizate ale unor fabrici, depozite, silozuri, structuri
portuare etc.

▪ Componentele care ţin de durata de viaţă a clădirii sunt:

- structura de rezistenţă
- anvelopanta
- nodul de servicii

▪ Optimul în utilizarea spaţiului general este determinat de:

- forma anvelopantei
- poziţia stâlpilor
- poziţia sâmburelui vertical

■ Factorii externi care determină forma clădirii, impuse prin PUD, sunt:
▪ forma terenului,
▪ gradul admis de ocupare a terenului (CUT şi POT),
▪ înălţimea impusă a clădirii,
▪ accesele pompierilor în caz de incendiu,
▪ regimul de lumină naturală determinat de umbrirea clădirilor învecinate etc.

■ Criterii de proiectare interioară a clădirii:

▪ Dimensiunea spaţiului e variabilă, în funcţie de temă şi program.

▪ Poziţia nodului poate fi exterioară sau interioară, în care caz poate avea poziţie
centrală, excentrică, repartizată pe mai multe noduri, parţial interioară, parţial
exterioară etc.

a
b c
a. sâmbure interior central,
b. sâmbure interior lateral,
c. sâmbure exterior

▪ Adâncimea spaţiului e dată de distanţa de la anvelopantă la circulaţia (de cca. 2

m lăţime) din jurul nodului vertical. La rândul ei, ea depinde de poziţia în plan a
nodului.
În cazul nodului interior, în funcţie de distanţa până la coajă avem:
- adâncime foarte mare – peste 20 m de la geam până la circulaţia din jurul
nodului.
- adâncime mare: 11–19 m
- adâncime medie: 6-10 m
- adâncime mică: 4-5 m

a. a
adâncime
medie
a
b.
adâncime
mică
b

▪ Proiectarea nodului. Conţinutul nodului depinde de:

- numărul etajelor, care determină numărul de lifturi;
- suprafaţa etajului şi numărul funcţionarilor, care determină numărul de lifturi, scări
şi grupuri sanitare;
- spaţii suplimentare ca oficii, case de troliu, eventual coffee stations etc.;
- spaţii de curăţenie diverse.

▪ Trama. Există cel puţin patru tipuri de trame suprapuse:

- trama structurală (stâlpi),
 - trama constructivă (module ale finisajelor – planşeu, plafon etc., în funcţie
de oferta pieţii)
- trama de instalaţii (prize)
- trama de amenajare interioară (birouri)

În imagine:
a. trama structurală,
b. trama constructivă,
c. trama de instalaţii,
d. trama de amenajare interioară

▪ Trama structurală. În mod normal, trama structurală variază de la 5 la 9 m, deşi

distanţa de 5m interax riscă să ofere imaginea unei păduri de stâlpi.
Trama potrivită pentru a permite şi amenajarea cu camere, trebuie să ţină
cont de un minimum de 2.75 m pentru un birou.
Pentru birourile deschise, trama potrivită ar trebui să fie de cel puţin 5.1 m
interax.
În cazul planurilor şi amenajărilor libere, complicate, o tramă e cu atât mai
convenabilă, cu cât e mai mare.
De reţinut este oricum faptul că interaxul stâlpilor determină alveolările
interioare.
▪ Trama constructivă vizează subîmpărţirea plafonului fals, a dalelor pardoselii etc.,
astfel încât să permită, de exemplu, amplasarea corpurilor de iluminat din plafon
într-un mod controlat. Trama constructivă este de obicei o subdiviziune a tramei
structurale.
▪ Trei poziţii ale stâlpilor în relaţie cu anvelopanta:
- stâlpii în afara peretelui cortină – soluţie elegantă, dar scumpă;
- stâlpii integraţi în grosimea peretelui exterior – trebuie să ţină cont de cable
şi conducte, care de multe ori urmăresc perimetrul;
- în interiorul casei, dar atunci distanţa de la stâlpi la anvelopă nu trebuie să
fie spaţiu pierdut, ci să permită mobilarea; un minimum 2.75 m de consolă
permite amplasarea unui birou, dar mai convenabile sunt dimensiunile de
peste 3.00m, până la 4-5 m;
- la faţadă, locul stâlpilor îl pot lua şprosurile structurale; evident, nu toate
şprosurile trebuie să fie structurale, ci doar cele din linia stâlpilor interiori;
▪ Dimensiuni ale spaţiilor construite:
- Spaţii mici – într-o cameră sunt necesari minimum 8 mp/ loc de lucru, ţinând cont
că o dimensiune minimă pe cele două direcţii ale unui loc de birou este de 2.6 m.
- Spaţii medii – pentru de grup de, să zicem 5 persoane – 40-150 mp.
- Spaţiile mari nu se supun reglementărilor, ci criteriilor de lux şi imagine.
▪ În caz de incendiu se recomandă:
- în cazul unei singure ieşiri de incendiu, distanţa maximă de la locul de lucru la
ieşire să fie de max. 30.5 m.
- să existe ferestre mobile,
- scara să poată fi izolată, pentru a împiedica propagarea focului de la un etaj la
altul.
- la clădiri mai înalte 18 m, casa scării principale este prevăzută cu un spaţiu
tampon etc.
▪ Alături de opţiunea iniţială cu privire la adâncimea spaţiului orizontal de la
anvelopantă la sâmbure, trebuie decisă şi înălţimea liberă între planşee, ţinând
cont de poziţionarea şi dimensiunile tuturor traseelor de instalaţii.
▪ În concluzie, un sediu de birouri trebuie setat pentru două variabile majore:
1. dinamica amenajării interioare şi
2. dinamica logisticii - automatizări, cablaje, inovaţii tehnice, informatice etc.

■ Notă importantă:

Toate recomandările de mai sus sunt în general depăşite. Le menţionez aici

doar cu caracter informativ. Consider că este bine să fie cunoscute, dar numai ca
repere, pentru că sunt corecte şi la vremea când au fost elaborate se bazau pe
studii serioase. Dinamica vieţii însă, şi mai ales cea din domeniul terţiar, a
schimbat centrul de greutate de pe criteriile cantitative raţionale, pe criterii
calitative, mai dificil de definit în reţete, în limbaj ingineresc. Contrar acelei gândiri
normative, variantele actuale sunt în general mixte, flexibile, locurile aride de
muncă fiind împletite cu spaţiile deschise convivialităţii. Există şi o continuă căutare
de alte soluţii liberale, imaginative, democratice.
Dacă în deceniile trecute conotaţiile formei clădirii de birouri erau cutezanţă,
succes şi transparenţă, lor li s-au adăugat azi şi alte sensuri, cum ar fi supleţe,
flexibilitate, comunicare, imagine demarcă.
Astfel, de exemplu, s-au produs mari schimbări care determină gândirea
arhitecturală:
▪ a apărut imobilul inteligent;
▪ informatica tinde să elimine cantitatea imensă de hârtie ce se manipula şi trebuia
stocată;
▪ s-a produs o redefinire a locului de muncă, care presupune interpenetrarea
spaţiilor, hotarelor şi activităţilor;
▪ introducerea informaticii şi a spaţiilor de convivialitate au avut ca efect creşterea
spaţiului alocat unui loc de muncă de la acei 8 mp de demult, la 14, apoi în anii '90-
'95 la 20 şi pot ajunge azi până la 28 mp / angajat;
▪ suprafaţa în mp/angajat se calculează distribuit între spaţiul de lucru şi cele
sociale şi de convivialitate;
▪ holul central nu mai e un simplu spaţiu de primire şi distribuţie, ci, gândit în relaţie
cu un patio, un atrium sau o stradă interioară, el federalizează şi identifică sistemul
de spaţii comune, ca spaţii de convivialitate;
▪ nu lipsesc sălile de conferinţe diversificate (meeting rooms), printre care şi o aulă
echipată multimedia;
▪ se prevăd spaţii pentru copiatoare, servere, plotere, imprimante etc.;
▪ se prevăd spaţii de lucru concentrat (quiet rooms);
▪ au fost redefinite "anexele sociale": tradiţionala cantină a fost înlocuită cu diverse
alte dotări, de la automate, trecând prin tea stations, cafenele, fast food-uri, până la
restaurante; lor li se pot adăuga sala de fitness, piscina, sauna, apoi boutiques-uri
şi altele;
▪ se observă insistenţa pe spaţiile cu vocaţie culturală, cum ar fi biblioteca, sala de
expoziţii, galerii de artă şi, oricum, prezenţa artei şi vegetaţiei în întreaga clădire, în
mod controlat;
▪ a fost introdus, în multe locuri, sistemul hostelling; acesta presupune un număr de
birouri neindividualizate, cam de 2/3 din totalul funcţionarilor cu muncă
diversificată, care efectuează deplasări pentru audit, participă la meetinguri în
diverse alte locuri etc. Angajatul anunţă dimineaţa recepţia, dacă şi între ce ore va
avea nevoie de un loc la un birou. Recepţionera care gestionează ocuparea
birourilor îi rezervă astfel un birou disponibil pentru timpul anunţat. Astfel nu se
risipeşte bugetul de spaţiu cu birouri care o mare parte din timp stau neocupate şi
se profită de sistemele rapide de conectare la legături de comunicare cu exteriorul.
▪ În concluzie, se consideră azi că valoarea arhitecturii pentru birouri nu constituie
pentru patroni doar un activ important, ci şi un stimulator al productivităţii muncii.

Imobilul inteligent
Intelligent buildings – le-au denumit americanii atunci când le-au inventat,
prin anii '77. În Europa au apărut mai târziu, aproape la vreo zece ani diferenţă.
Naşterea lor s-a datorat unor joncţiuni fericite între factorii macro-economici şi
tehnologici şi s-a mai datorat asocierii între investitori-proiectanţi-antreprenori pe
de o parte, cu societăţile de telecomunicaţii şi informatică de cealaltă parte.
Pe scurt, construcţia inteligentă se defineşte ca imobil precablat, în care
noul chiriaş, indiferent de tipul activităţii, dispune imediat de conectare la
comunicaţii performante. Este deci o construcţie care, după ce a fost încheiată de
către constructor, nu aşteaptă luni de zile goală, ci poate fi imediat ocupată de o
firmă care a hotărât să-şi schimbe sediul. Instalarea firmei mutate poate dura 45 de
minute. Condiţia este ca arhitectul să o fi conceput suficient de flexibilă, încât să
poate fi, şi din punct de vedere spaţial, capabilă să acomodeze moduri variate de
exploatare. În continuare, prin caracteristicile sale, clădirea inteligentă optimizează
funcţionarea firmei. Ea este, evident, capabilă să permită şi sistemul de hostelling.
Pe scurt, caracteristici ale clădirii inteligente sunt:
▪ gestiune tehnică centralizată, care controlează parametrii de mediu – încălzire,
climatizare, electricitate protejată, alarme la risc, sisteme antiefracţie;
▪ gestiune administrativă centralizată, care asigură: securitate, controlul accesului,
identificări, parcarea maşinilor, restaurantul, plăţile, orarele etc.;
▪ telefonie simultan digitalizată şi clasică;
▪ reţea digitală voce-text-imagine;
▪ accesul în timp real la baze de date.
▪ Biroul inteligent dispune de prize electrice, informatice şi telefonice legate la
sistemele lor performante, printr-o reţea generală de cablaj instalată în planşeu sau
în plafon;
▪ orice problemă tehnică (de exemplu schimbarea unui bec ars), odată semnalată
devine comandă, se execută, iar factura urmează şi ea un circuit scurt;
▪ în afara sistemelor generale de iluminat artificial, lumină de zi filtrată, încălzire
etc., funcţionarul are pe masă o comandă prin care poate regla instantaneu
storurile (care altminteri funcţionează automat prin senzori calorici), lumina
artificială, climatizarea locală etc.;
▪ imobilul e împărţit în unităţi conectate permanent; contorizarea şi facturarea se
efectuează, evident, prin calculatorul central;
▪ de la locul de muncă se poate comanda accesul unui vizitator sau o sală de
conferinţă cu mijloacele audio şi video dorite; astfel, sălile nu trebuie climatizate
permanent, ci doar la comandă; aceste facilităţi sunt cu atât mai utile atunci când
mai multe firme sunt chiriaşe în acelaşi imobil şi beneficiază de utilităţi comune;
▪ clădirea inteligentă are disponibilitatea de a integra repede noutăţile tehnologice;
▪ cablajul şi fibrele optice permit transmisia rapidă a unei cantităţi mari de
informaţie şi orice tip de document;
▪ se pot accesa pe monitorul de pe birou emisiuni de televizor, teleconferinţe şi
videotelefonie;
▪ postul precablat e de trei până la cinci ori mai ieftin decât postcablajul;
▪ trebuie ţinut cont de dimensiunea de 0.6 m latură a ghenei de instalaţii; astfel, 1-
2% din suprafaţă este ocupat de spaţiul pentru cablaje;
▪ înălţimea liberă între planşee nu poate să coboare sub 3.00 metri, pentru a
permite trecerea reţelei de cable;
▪ la fiecare etaj trebuie să existe o cameră de 5-10 mp. pentru distribuţia cablelor –
suficientă la 800 mp sau 50-100 de birouri; distanţa de la cablu la birou poate fi
până la 50 de metri;

▪ protecţia cablelor la apă necesită atenţie deosebită; ghenele şi traseele lor vor fi
diferite de cele ale conductelor şi ţevilor cu apă;
▪ în cazul organizării cu birouri închise, la 100 de mp sunt necesare 14-17 puncte
de acces, cu minimum 4 prize de alimentare, 1 priză de telefon, 1 branşare
informatică;
▪ în cazul birourilor peisagere, la 100 de mp – 12-25 de puncte de acces;
▪ locul de muncă în birouri deschise se apreciază în medie la 16-18 mp;
▪ în final, conceptele cheie ale clădirilor inteligente sunt:
FLEXIBILITATE
RENTABILITATE
MENTENANŢĂ
PRODUCTIVITATE
SECURITATE
CONVIVIALITATE

Lloyd's of London
Arhitect:
Richard Rogers & Partners
Construcţie 1986
Amenajarea interioară a clădirilor de birouri
Modificările de mentalitate au antrenat o serie de modificări în arhitectură,
dar şi în amenajarea interioară a spaţiului de birouri. Conform noii mentalităţi "nu
există diferenţă între birou, locuinţă şi loc de recreere. Peste tot trebuie să te simţi
bine. Într-adevăr, un funcţionar obişnuit îşi petrece mai mult timp activ la birou,
decât acasă. Şi atunci "spaţiul de muncă nu trebuie gândit altfel decât cel al
locuinţei". Reamintesc că pentru a realiza un climat de lucru favorabil, designerul
de interior şi managementul firmei trebuie să colaboreze intim.
Problemele majore ale amenajării interioare în clădirea de birouri au şi ele,
deci, aceeaşi dublă natură:
▪ pe de o parte chestiunile explicite ale compartimentărilor, finisajelor, mobilierului,
cablărilor etc., cuprinse sub controlul ergonomic, termo-climatic, acustic şi de
iluminat,
▪ de cealaltă parte, chestiunile mai subtile ce ţin de confortul estetic şi psihologic al
angajatului, strategia managerială, imaginea de marcă, comunicarea etc.
De altfel, grija pentru managementul spaţiului şi confortul psihologic al
angajatului sunt cel mai mare câştig al cercetărilor şi experienţelor din ultimii 20-30
de ani.
Aspectul concret al amenajării interioare presupune o condiţie prealabilă, şi
anume divizibilitatea maximă a clădirii, adică repartiţia grupată a spaţiilor comune
fixe şi degajarea acelor spaţii care vor putea beneficia oricând de
recompartimentări uşoare. Evident, instalaţiile vor fi şi ele grupate pe acelaşi
criteriu. Această condiţie odată corect rezolvată prin proiectul de arhitectură,
rămâne ca în interiorul volumului, tehnica şi designul interior să colaboreze spre a
deservi conceptul.
Sub aspectul psiho-managerial, cercetătorii psihologiei dedicate muncii de
birou discern cinci condiţii esenţiale de care managementul trebuie să ţină cont în
relaţiile sale cu angajaţii şi, deci, de care trebuie să ţină cont şi proiectanţii (Les
cinque points du domaine tertiaire, cum ar spune le Corbusier). Ei trebuie să
asigure:
1. siguranţă şi protecţie la stress – în compensaţie pentru munca abstractă;
2. o organizare unificată pe baza unor valori general acceptate;
3. motivarea şi mobilizarea reală a personalului, incluzând mijloace
neconvenţionale;
4. favorizarea sociabilităţii şi cooperării;
5. exprimarea imaginii de marcă.
Pentru a susţine aceste bune intenţii, arhitectul de interior porneşte de la
gândirea locului de muncă şi ajunge să se întâlnească cu determinările arhitecturii.
Din păcate, el are din start de întâmpinat prestabilirile dictate de cultura firmei, prin
caietul ei de sarcini. Între cele două condiţionări – a arhitecturii generale şi a
strategiei de management - el trebuie totuşi să facă în aşa fel, încât să slujească în
egală măsură conceptul arhitectural, managementul, dar nu în ultimul rând pe
utilizatori.
Spaţiile comune în cădirea de birouri
Marele arhitect Louis Kahn împărţea funcţiunile clădirii în două categorii:
spaţii deservite şi spaţii care servesc. În cazul de faţă, spaţiile pentru birouri şi cele
de conferinţe sunt cele deservite de restul spaţiilor din clădire - circulaţii, spaţii
tehnice, aşteptare etc.

■ Recepţia. Există trei tipuri:

▪ recepţia mare de la parterul clădirii;
▪ recepţia de etaj, a firmei anume aflată la acel etaj;
▪ recepţia de marfă.

Hol central cu recepţie la parter, Royal Incurance Building, Cambridgeshire, UK,

arhitecţi Arup Associates, 1992.

■ Nodul principal conţine lifturile şi scările, apoi grupurile sanitare, camerele de

curăţenie, eventual camere de garderobă, arhive, depozitare etc. pentru etajul
curent;
 Recepţia

■ Spaţiile pentru birouri vor fi analizate mai departe;

■ Săli de adunare pentru întâlniri ritualizate

Astfel de zone sunt:

1) fie independente, la dispoziţia tuturor angajaţilor,
2) fie deservesc în mod special zona staffului, pentru şedinţe, consilii de
administraţie etc.

▪ Sala mare de conferinţe, echipată cu mijloace audio video, pentru manifestări

mari, este eventual utilizată prin închiriere şi de către hotelul vecin, sau de alte
grupuri în situaţia unor simpozioane, întâlniri etc. Ca şi nodul de circulaţie şi
anexele sanitare, ea va avea structura ei separată.
▪ Săli mai mici, cu aceeaşi organizare – auditoriu şi vorbitor, utilizate pentru
prezentări şi proiecţii.
▪ Săli de şedinţe, mobilate, de obicei, cu masă mare şi scaune împrejur.
▪ Săli mai mari, de reuniuni formale, cu mese lungi perimetrale şi spaţiu liber în
mijloc.

■ Spaţii pentru întâlniri informale

Astfel de zone sunt cuprinse în interiorul spaţiului deschis pentru birouri sau, în
cazul organizării tradiţionale, în camere sau în spaţii comune. Pot fi mobilate cu
masă şi scaune sau pot fi canapele şi măsuţe, pentru conversaţii.

▪ locuri de întâlniri şi discuţii adiacente locului de lucru:

- două scaune în faţa biroului;
- o masă perpendiculară pe birou, cu cinci locuri la ea etc.;
▪ locuri de întâlniri şi discuţii aferente unui grup de birouri: de exemplu, o masă de
cca. 8 locuri;
▪ loc de odihnă – o suprafaţă mai mare cu canapele, măsuţe, fotolii etc.;
▪ locuri de aşteptare pentru vizitatori, tot cu fotolii, canapele etc.
 Sus: Sală de conferinţe
la Parlamentul
din Bonn, 1993.

Jos: Meeting room

de dimensiuni mici

■ Quiet rooms – camere complet antifonate, pentru o persoană nevoită să se

concentreze la o lucrare cu termen scurt;

■ Coffee areas – oficii pentru sucuri, apă, cafea, ceai;

■ Camere de curăţenie;
 Posibilitate de amenajare. A. Birou manager cu mic loc de discuţii, b. Asistent sau şef de
departament, c. Secretară, d. Funcţionari superiori în relaţie cu publicul, e. Grupuri de
lucru.

■ Spaţii de depozitare, care sunt de foarte multe feluri:

▪ mobilier integrat în spaţiul de birouri, care separă, e la îndemână şi, prin
poziţie şi amplasament contribuie la dinamica spaţiului;
▪ încăperi de depozitare materiale consumabile, dosare arhivate etc.
▪ încăperi de mentenanţă – server, centrale tehnice, dispecerate etc.

■ Dotări pentru cafea, gustări şi masă:

- în sistem de catering sau cu bucătării proprii;
- interioare (în principal pentru angajaţi) sau publice,

▪ restaurant, ▪ fast food, ▪ bar,

▪ autoservire, ▪ cafetaria, ▪ automate etc.

■ Spaţii pentru mic comerţ – mai ales în locaţiile din afara oraşului, când, după
terminarea programului, ajuns în oraş, cu greu se mai găseşte timp şi răbdare
pentru a umbla să cumperi pâine sau un caiet pentru copil.
■ Zone culturale:
▪ bibliotecă
▪ stand presă etc.

■ Zone de destindere fizică:

▪ sală fitness
▪ saună
▪ masă ping pong
▪ piscină etc.

Turn american GIS,

anii '60. Birouri închise şi birouri deschise.

Locuri agreabile de
petrecut pauza de
masă, la locul de
muncă, înăuntru sau
afară, după anotimp.

a. birou peisager, anii '70; b. birou

în alveolă à la suèdoise, anii '60;
a b c. biroul luxos al directorului
american, anii '60.
 Amenajarea spaţiului de birouri
Designul de interior face eforturi să ţină pasul cu dezvoltarea biroticii şi a
micro informaticii. Designerii trebuie să găsească soluţii pentru cele câteva tipuri de
organizare a spaţiilor de birouri:

a . organizare celulară.
b. spaţiu deschis de birouri.
c. birou peisager

■ Organizarea celulară închisă e alcătuită din încăperi single şi încăperi de

2-4 persoane, înşiruite pe un coridor care în final conduce la direcţiune. Această
schemă poate constitui însuşi iconul unei cariere. Organizarea spaţială se
potriveşte managementului tradiţional european, de tip ierarhic. De altfel, conform
mentalităţii derivate din acest tip de management, este şi soluţia mai iubită de
funcţionari, pentru că scapă de supravegherea permanentă a şefului. Structura
arhitecturală este la fel de rigidă ca şi cea organizaţională, cum e şi firesc, ţinând
cont că arhitectura, managementul şi atitudinea angajatului se determină reciproc.
Birourile individuale rămân în continuare propice pentru activităţi de
conducere şi management, care pretind condiţii de confidenţialitate, maximă
concentrare, primire şi recepţie. Dar până şi persoanele din conducere mai renunţă
la aceste locaţii, fiindcă izolarea le multiplică deplasările şi convorbirile telefonice,
în detrimentul comunicării informale şi a lucrului dinamic.
Camerele pot fi mai mici sau mai mari, dar de obicei nu primesc mai mult de
cinci persoane. Acestei organizări i se potrivesc clădirile cu adâncimi mici, de până
la 12 m şi coridor la mijloc. O cameră este în totalitate dependentă de servicii de
alimentare proprii. Această formă de organizare se mai găseşte frecvent mai mult
în Franţa.

■ Organizarea celulară închisă de grup e alcătuită din încăperi închise,

pentru grupuri de 5-15 persoane care lucrează împreună. Se spune, de fapt, că
pragul psihologic se opreşte la numărul de 12 persoane. Spaţiile sunt de mărime
medie, şi se potrivesc la clădiri cu adâncimi de 15-20 m. E o formă de organizare
încă favorită în Germania.
■ Organizarea celulară deschisă este soluţia specifică spaţiului scandinav.
Ea presupune unnumăr de alveole deschise, de obicei pentru o persoană,
despărţite între ele de mobilier înalt, de depozitare sau panouri amovibile. Aveolele
sunt deschise pe o latură către spaţiul comun, de circulaţie şi comunicare.

■ Spaţiul deschis de birouri este tipul american consacrat de organizare a

muncii de birou. Este adecvat unei munci relativ repetitive şi unei diviziuni destul de
stricte a muncii, de asemenea pentru circulaţia hârtiilor şi pentru un eficient control.
Necesită un tratament acustic elaborat, altminteri zgomotul de fond devine
stânjenitor. În America, acolo unde open space office a făcut carieră, unui birou îi
este rezervată o suprafaţă cam de 15-25 mp/om. În Europa, poate şi pentru că nu
îşi putea permite mai mult de 10-12 mp/om, dar şi din motive psihologice şi de
tradiţie, acestă organizare nu a fost prea îndrăgită. Ea e resimţită în general ca
rece şi inconfortabilă, ca o hală de fabrică. O celebră fotografie din 1906, cu
interiorul clădirii Larkin, a lui Wright, înfăţişând spaţiul central de la parter cu
dactilografele la dispoziţia şefilor din dreapta şi stânga, vorbeşte despre condiţii de
muncă psihologice de necrezut. De altfel, Frank Lloyd Wright este şi inventatorul
unui scăunel cu trei picioare destinat dactilografelor, în care intenţiile lui
ergonomice urmăreau ca omul de pe scaun să se dezechilibreze de îndată ce
abandonează poziţia corectă recomandată la dactilografiere.
În general, trama la aceste clădiri este rectilinie, potrivită pentru spaţii mari şi
adânci. De obicei mobilierul e aşezat după o geometrie rigidă, fără subdiviziuni.
În concluzie, realitatea este că toate aceste modalităţi de organizare
acreditate de o lungă experienţă sunt valabile, cu condiţia să fie adaptate
mentalităţilor şi psihologiei generale a comunităţii, tipului de activitate şi formei de
management. În final, globalizarea face ca birourile din toată lumea să adopte
toate tipurile de birouri şi chiar combinaţii între ele, raportate doar la cultura firmei.

■ Biroul peisager, formula probabil cea mai elegantă, avantajoasă,

răspândită. Ea va fi discutată mai pe larg câteva pagini mai departe.
Birourile Larkin,
arhitect Frank Lloyd
Wright, construcţie
1904. Planul unui etaj
curent, imagine a
uneia din galeriile
superioare şi imagine
a spaţiului central, cu
birourile deschise la
parter. Cu cele mai
bune intenţii, era
vremea raţionaliză-
rilor extreme şi a unei
severe diviziuni a
muncii. Jos se
desfăşura munca de
răspundere a
bărbaţilor, cu
dactilografele asediate
la mijloc. (F.L. Wright
imaginase un scăunel
cu trei picioare pentru
ele, care s-ar fi
răsturnat uşor de
îndată ce femeile ar fi
abandonat poziţia
corectă.) Sus, la
galerii, avea loc
munca repetitivă a
femeilor.
Biroul peisager
Întâlnit sub numele de Bürolandschaft, landscape office, bureau peisagère.
În cea mai mare parte a secolului 20, arhitecţii au fost în general
preocupaţi de raţionalizarea proiectării, optimizarea execuţiei, performanţele
tehnice ale pereţilor cortină, de modularea elementelor, de ergonomia
mobilierului şi în nici un caz de confortul psihic, cu atât mai puţin la locul de
muncă. Argumentele concrete de proiectare şi stilul managerial de modă
veche, bazat pe autoritate impusă prin control, dictau proiectarea. După anii
'60 însă, teoriile organizaţionale de management participativ, adică cele care
promovau ideea motivării angajatului altfel decât prin salariu şi control
autoritar, au schimbat atât concepţia de management, cât şi implicit pe aceea
a organizării spaţiului de muncă a angajaţilor, într-un spirit democratic şi
destins.
Teoriile organizaţionale sunt o rezultantă a conlucrării dintre psihologi
şi specialişti în teoria managementului şi resurselor umane. Ele susţin un tip
de management interactiv, mai puţin ierarhic, în cadrul căruia angajatul
implicat se identifică cu interesul firmei. Managementul participativ e opusul
celui ierarhic, prin promovarea la angajat a sentimentului că aparţine unor
interese comune, la succesul cărora participi şi meritele i se recunosc.
Psihologia organizaţională găseşte metode de eliminare a conflictelor între
colegi, pe principiul că performanţa e legată şi de ambientul fizic, dar şi de
relaţiile interumane.
De altfel, psihologia organizaţională a definit şi o ierarhie generală a
necesităţilor unui angajat:
- nevoi psihologice – ambient agreabil, lipsa tensiunilor, recunoaşterea meritelor
etc.;
- nevoia de siguranţă existenţială – un venit decent;
- nevoia de socializare – aceea de a nu fi izolat şi de a fi acceptat de ceilalţi;
- ultima este nevoia de autoîmplinire, de satisfacere a aspiraţiilor profesionale.
Specialiştii au descris trei grade de motivare a muncii, resimţite sub raportul
satisfacţiei personale şi al randamentului:
- alienat – este modul de viaţă al funcţionarului indiferent la fenomenologia
lucrului, stimulat doar de plata salariului (şpaga nu este menţionată în
studiile occidentale);
- instrumental – când aceleiaşi motivări i se adaugă nevoia contactului social;
- moral – când principalul stimul devine satisfacţia muncii în sine şi rezultatul
ei.
De fapt, încă în manuale americane de amenajare a birourilor de la
începutul secolului, i se recomanda proiectantului studierea mai întâi a fluxului
muncii, ceea ce ne face să credem că relaţiile de flux tehnologic al muncii ocupau
un loc mai important în concepţia pragmatică a americanilor, decât relaţiile
ierarhice, atât de preţioase pentru europeni. Apoi, în anii '30 şi '40, a apărut în
America reacţia împotriva tratării omului ca simplă verigă în mecanismul productiv.
 Tendinţele de schimbare a managementului din autocratic în democratic au
determinat, evident, critici. Un contraargument se referea la teama de egalitarism,
care ar destructura organizarea tradiţională şi ar conduce la haos. Totuşi,
simbolurile canonice ale statutului au căzut din ce în ce mai mult în ridicol şi
desuetudine. Chiar şi la noi.
Un alt reproş se referă la faptul că, în mod paradoxal, oferindu-li-se
angajaţilor la serviciu condiţii din ce în ce mai plăcute, prin dotări de recreere,
sport, cultură şi comerţ, managementul îşi extinde de fapt controlul şi asupra vieţii
private a omului. Cu toate aceste mici rezistenţe, cale de întoarcere nu mai există.
Umanişti de felul lor, arhitecţii şi i-au asociat pe analiştii de sistem şi au
pornit un proces de creaţie şi experiment în arhitectura birourilor, în acord cu noile
teorii organizaţionale. Au avut norocul de a beneficia şi de câteva avantaje:
▪ progresul tehnic, manifestat, de exemplu, în diversele tipuri de plafoane
suspendate cu posibilitatea de integrare a corpurilor de iluminat, care permiteau
acum o adâncime mult mai mare de la faţadă, apoi a pereţilor uşori de
compartimentare, a materialelor moderne de termoizolare, a ferestrelor de tip
termopan şi altor finisaje superioare;
▪ creşterea economică, manifestată printre altele şi printr-un număr suficient de
patroni, printre care destui s-au dovedit dispuşi să investească în experimente pe
seama sediilor proprii (mai ales în Europa, unde exista tradiţia sediilor proprii);
▪ startul comunicaţiilor performante şi perspectivele sale promiţătoare, în
informatică şi telefonie;
▪ emanciparea tuturor funcţionarilor, inclusiv al celor de grad mic, prin creşterea
nivelului de trai, şcoli bune, călătorii, informare prin mass media diversificată etc.
Aşa a apărut la începutul anilor '60 conceptul de birou peisager
(Bürolandschaft, bureau peisagère, landscape office), inaugurat de
Quickborner Team în Germania, care avea să revoluţioneze atât arhitectura, cât şi
designul de interior al clădirilor de birouri. Exemplificarea epocală a fost sediul
Centraal Beheer, construit în Olanda în 1974 de arhitectul Hermann Hertzberger.
Spaţiul peisager este un concept de design legat de o idee organizaţională
democratică şi umanistă, care se caracterizează prin spaţii libere, nerectilinii,
dispuse decalat pe verticală, echipate sofisticat, mobilate şi agrementate cu finisaje
superioare, plante şi obiecte de artă. Central Beheer a fost o inovaţie arhitecturală
interesantă, care ilustrează reacţia faţă de condiţiile neindividualizate de lucru şi
favorizarea funcţionarilor ierarhici superiori, în contrast cu tratarea neindividualizată
a masei de angajaţi. Hertzberger a îmbinat meritele celor două mari tipuri de
organizare de până atunci – cea celulară şi cea americană a spaţiului deschis,
aducând în plus noutăţi de mare importanţă:
▪ reiterarea şi valorificarea vechiului concept de Raumplan, adică un spaţiu
tridimensional continuu, pe orizontală şi verticală, articulat prin structură şi supante;
▪ practicarea etajelor decalate, care are multe avantaje, printre care:
- facilitarea orientării,
- facilitarea controlului managerial,
- dinamizarea imaginii,
 - înlesnirea posibilităţii de a subdiviza spaţiile şi astfel şi astfel de a subînchiria
etaje parţiale altor firme sau ca spaţii publice, chiar în condiţiile în care sâmburele
vertical este proprietatea firmei care posedă clădirea;
▪ permite circulaţiile locale între două sau mai multe etaje parţiale – ceea ce
constituie un avantaj la subînchirieri;
▪ tramă structurală mai liberă, cu cât mai puţini stâlpi posibil, pentru a favoriza
mobilarea alternativă; amenajarea interioară poate fi uşor modificată fără intervenţii
la structură; de altfel, această organizare a stimulat inovaţiile în mobilierul de
birouri şi, în general, în designul de interior;
▪ diviziunea spaţiului se face astfel doar prin diferenţe de nivel (supante) şi
mobilier, creîndu-se o identitate proprie fiecărui loc de muncă;
▪ păstrează avantajul intimităţii oferit de organizarea celulară;
▪ păstrează avantajul interactivităţii şi comunicării spaţiale caracteristic spaţiului
deschis;
▪ adâncimea spaţiului de birouri este astfel fragmentată, încât permite o adâncime
generală mare, în condiţiile în care unităţile de lucru beneficiază toate de lumină
naturală apropiată;
▪ unităţile, la diferite nivele, creează senzaţia de scară, interacţiune şi apartenenţă
şi oferă imagini interesante, spre deosebire de planşeele continui suprapuse (slab
block development);
▪ ambientul fizic total controlat este asemănător sau acelaşi cu al clădirilor
inteligente, datorită designului integrat al mobilierului, structurii şi instalaţiilor –
integrated environmental design. Dar pentru că singure, sistemele integrate
conduc la rigidităţi, dincolo de sistemele automatizate de iluminat şi climatizare,
există posibilităţi individuale de reglare a ambientului local;
▪ planşeele sandwich au conductele fie sub placă (cu plafon fals), fie deasupra
planşeului (sub pardoseală), uneori în placa celulară, alteori în alveolele plăcii
cutate;
▪ amenajarea de tip landscape favorizează o acustică bună fără mari intervenţii;
din cauză că suprafaţa de pereţi reverberantă e foarte mică, de la sursă sunetele
mergând direct la ţintă; în plus, mocheta şi plantele estompează zgomotele şi astfel
bruiajul de fond devine neglijabil; trebuie menţionat că datorită experimentelor
prilejuite de biroul peisager, s-au aflat mult mai multe despre sistemele de
climatizare, despre protecţia la zgomot etc.

Organizarea de tip landscape se potriveşte multor tipuri de firme şi activităţi:

celor care se bazează pe grupuri mici de lucru, altora care se bazează pe lucrul
individual, altele pe grupuri mai mari, unele cer comunicare multă, altele cer
concentrare creativă individuală, unele se combină cu activitatea de producţie,
altele cu cercetarea, altele cu auditul financiar etc. Firmele de audit financiar, de
exemplu, poate practica hotelingul. Birourile peisagere au şi ele în completare şi
quite rooms, tot felul de săli de şedinţe, prezentări, conferinţe etc. – spaţii de
diferite dimensiuni şi calităţi.
 Critica a analizat şi această variantă de a rezolva spaţiile de birouri, în forma
ei pură, iniţială, în care a apărut la Centraal Beheer, reproşându-i-se întinderea
nelimitată a spaţiului. În timp, au fost adăugate câteva spaţii închise şi atât.
Succesul birourilor peisagere a fost însă răsunător şi dăinuie până în ziua de azi.
Astfel s-a stins şi vechea polemică a anilor '60 pe tema spaţiului de birouri deschis
versus cel tradiţional, închis.
În concluzie, insist asupra ideii că cea mai bună amenajare este cea care i
se potriveşte clientului, astfel încât la decizia asupra modului de amenajare
esenţiale sunt cunoştinţele despre activitatea firmei, structura organizatorică şi tipul
de management. Neadaptarea la situaţie conduce la disfuncţii în muncă şi irosire
de spaţiu şi bani. De exemplu, se pare că:
- la o activitate funcţionărească mecanică, unde încă este importantă
supravegherea, este potrivit spaţiul liber de birouri, umanizat totuşi de o amenajare
peisageră. Potrivită este, probabil, şi în cazul unei redacţii;
- pentru o activitate de proiectare, cel mai bine se potriveşte amenajarea de tip
landscape sau alveolar;
- pentru o activitate de agenţie publicitară, de exemplu, cel mai bine se potriveşte
amenajarea de tip group space scenery;
- unei activităţi de top management însă, cea mai bună continuă să fie amenajarea
celulară.
Evident, sunt numai sugestii. De altfel, toate aceste tipuri pot exista şi în
combinaţii - pe acelaşi etaj sau pe etaje diferite.
Important este ca amenajarea de principiu să fie avută în vedere încă din
timpul proiectării clădirii. Primul considerent în acest sens este adâncimea clădirii,
care e favorabilă anumitor tipuri de amenajări mai mult decât altora. (Amenajarea
celulară evoluează în bandă, pe când cea peisageră în adâncime etc.)

Central Beheer.
a. schema de an-
samblu a planu-
lui, care surprin-
de sâmburele
central şi circu-
laţiile; b. un
detaliu de mobi-
lare; c. o perspe-
ctivă descen-
dentă.
Biroul peisager – un
moment epocal, de
cotitură în arhitectura
birourilor. Epocalul
Central Beheer,
Appeldoorn, Olanda,
1974, arhitect
Hermann Hetzberger.
 Istoricul programului office building
Momente importante
■ Originea birourilor se află în Italia evului mediu, când familia Medici a creat
în palatul din Milano unele încăperi pentru contabilii care ţineau socoteala
comerţului lor – Galeria din Milano. A fost prima dată când o activitate financiară
s-a desfăşurat separat de locul unde se desfăşura acţiunea de comerţ, în relaţie
directă cu publicul. Această activitate izolată, abstractă, a definit dezvoltarea
ulterioară a ceea ce avea să devină "clădirea de birouri". Atunci s-a produs şi
diferenţa între open market building şi closed offices, adică între clădirea
administrativă cu spaţii publice şi clădirea de birouri ermetică şi introvertită, în care
funcţionarii comunică doar între ei, nu şi cu publicul, având un caracter profesional.
Astfel, pe când comerţul şi administraţia publică s-au născut din viaţa socială,
biroul funcţionăresc s-a născut in vitro.
■ Instituţia bisericii catolice a fost şi ea, în fond, o corporaţie multinaţională
care oferea servicii publice, cu birouri de reprezentanţă în toată Europa: bisericile
şi catedralele. Erau însă tranzacţii deschise – o activitate de comunicare (uneori
negociere!), care îi lega pe funcţionarii publici ai bisericii de clienţii săi - enoriaşii.
■ Originea termenului bursă se află în Place de la Bourse în Bruges, 1641.
Porticul clădirii, numit "factories" era locul unde "les facteurs" (agenţii de bursă) se
întorceau mereu să culeagă ultimele informaţii. Deci, în imobilul de birouri original,
birourile închise, cu funcţionari statici şi activitate extracomunitară, se aflau numai
la etajele superioare, lăsând la parter o strânsă relaţie cu viaţa publică a oraşului,
prin activitatea de comerţ şi tranzacţii publice.
■ Prima clădire administrativă menţionată în istorie este Broletto, în Como
(brolium înseamnă a îngrădi), apărută la începutul secolului 15 (în renaşterea
timpurie deci), care avea piaţa la parter şi birourile (îngrădirile) la etaj.
■ Secolul 15 a teoretizat cădirea administrativă prin arhitectul Francesco di
Giorgio, spunând că cea mai potrivită formă ar fi cea cu 3-4 aripi în jurul unui
atrium, cu o singură intrare şi scări la capetele aripilor – un model foarte potrivit, de
altfel, şi în epoca modernă. Modelul s-a numit Casa degli officiali, azi cunoscut
drept office building.
■ 1560 este anul în care se construiesc Cortile degli Uffizi la Florenţa,
arhitect Giorgio Vasari. Este tipul de clădire de birouri construită pentru un
destinatar cunoscut (purpose designed building). Era administraţia Florenţei.
■ După circa un secol, programul a cuprins nordul Europei, mai ales în
oraşele porturi (hanseatice). Primăria din Amsterdam, din 1648, este un exemplu
frumos: două curţi, hol central, scară centrală, colonadă, etaje multe, faţadă
impunătoare. Amplasamentul şi dimensiunea mare se asociază şi creează
semnificaţia de importanţă a clădirii.
■ Urmează Somerset House, la Londra, în 1776, cea mai mare clădire de
administraţie publică din Anglia.
 c

a. b. Ufizzi din
Florenţa, arhitect
Giorgio Vasari.
Imaginea de sus
prezintă un spaţiu
interior de legătură cu
loggia către Arno. Jos,
dincolo de statuia lui
David a lui
Michelangelo, se
citeşte aripa care
prelungeşte palatul
Signoriei şi, peste
drum, cealaltă aripă de
birouri. c. Piaţa bursei
din Bruges.

a, b

■ În afara acestor clădiri importante cu beneficiar cunoscut, o serie de sedii

mici, pentru avocaţi sau contabili ai marilor magazine au dat viaţă oraşului prin
amestecul de activităţi de afaceri, finanţe şi comerţ. Această tradiţie din vremea
medievală, când locuinţa cu comerţul şi atelierele, iar mai târziu birourile, se
amestecau, şi-a găsit cea mai frumoasă expresie în Veneţia. Comercianţii bogaţi
locuiau deasupra magazinului şi depozitului, la etajele superioare, unde se aflau şi
birourile. Caféurile din portice la clădirile Procuraţiilor din Piaţa di San Marco, de
exemplu, amenajate ca atare odată cu construcţia întregii clădiri, în secolul 16, nu
şi-au schimbat de atunci niciodată destinaţia.
■ În Anglia secolului 19 dăinuiau imobilele de apartamente transformate în
mici clădiri de birouri, cu camere înşirate pe coridor, sugestiv descrise de Dickens.
Clădirile administrative dezvoltau un limbaj clasicist, elegant şi preţios, asemănător
marilor magazine. Soane's Bank of England (1823), de pildă, era caracterizat
drept "the most estounding public building ever erected in England". Dincolo de
faţadă, structura era alcătuită dintr-un schelet metalic, capabil să asigure
iluminatul, în general zenital (pentru că nu exista încă faţada cortină!).
■ Primele clădiri de birouri în sensul modern au apărut la Londra, în 1830.
Noile office building-uri au preluat modelul italian al porticelor cu colonade la parter
– vezi de pildă Carlton House, cu colonada lui John Nash din 1827. La Paris avem
Rive Droite, în foste proprietăţi regale transformate.
■ La începutul secolului 20 au loc în Europa câteva cercetări remarcabile,
cum ar fi cele ale lui Peter Behrens – care propunea modelul cu hol central şi zone
circulare deschise, posibil de alveolat după necesităţi. Sediul social Mannesmann
deschide tema flexibilităţii, care e laitmotivul zilelor noastre. După această perioadă
eroică, a bătut ceasul producţiei de serie şi în metropolele europene numărul
clădirilor de birouri a explodat, dar au devenit din ce mai lipsite de intenţii estetice
şi valoare ambientală. Nu exista preocupare pentru amplasament, totuşi au apărut
câteva construcţii memorabile, cum ar fi turnul Pirelli la Milano. În schimb, America
a preluat conducerea şi a produs cele mai performante exemple.
■ De fapt, cele două secole de după Revoluţia Industrială au dezvoltat trei
tipuri noi de clădiri:
a) spaţiul pentru schimburi specializate, derivate din piaţa comercială, târgul de
produse, pornind chiar de la Bazilica romană;
b) sediul unei societăţi corporatiste, dezvoltate din palazzo civico şi
c) soluţia cea mai nouă şi radicală – birourile de închiriat – încărcate de o
conotaţie negativă, din cauză că de multe ori sunt excesiv de utilitare şi
disociate de valoare arhitecturală, anonime şi universale.
Iată istoria lor pe scurt:

Somerset House,
Londra, arhitect
William Chambers,
1776.
a. Clădirile de schimb comercial şi servicii

Spre deosebire de sediile corporatiste, activitatea de schimb comercial este

una foarte socială. Exemple avem de la Stoa din Atena, trecând prin Soane's
Bank of England, până la Cafe Lloyd's în Londra, care a fost încorporată în
actualul sediu Lloyd's.
Epoca lor de glorie a fost secolul 19, când beneficiau în general de un plan
central, unde un spaţiu public mare, liber pe mai multe nivele, era înconjurat de
galerii cu birouri.
Alte exemple sunt:
- clădirea CEC de pe Calea Victoriei.
- Banca Poştelor, Viena, 1904, arh. Otto Wagner
- Coal Exchange, London, 1846
- Corn Exchange, Leeds, 1861 etc.

Soane's Bank
of England,
(1788-1823)

Corn Exchange,
Leeds, 1861.
b. Sediile corporatiste

▪ În America, semnalul a fost dat de Chicago, când în urma incendiului a

început reconstrucţia. Apoi, în marile oraşe corporaţiile (mari companii comerciale
şi de asigurări) angajează pe cei mai renumiţi arhitecţi modernişti şi asigură
acestor investiţii amplasamentele cele mai favorabile.
▪ Semnificativ a fost momentul în care şi în Europa companiile s-au implicat,
solicitând arhitecţilor o anume arhitectură reprezentativă pentru marca firmei.
Astfel, după anii 70, cele mai de marcă simboluri sunt creaţiile high tech - Lloyd's
de Richard Rogers, la Londra şi Faber&Dumas la Ipswich de sir Norman Foster,
clădirea the Economist, de arh. Peter şi Alison Smithson ş.a.
▪ Cu Larkin Building, 1904, Buffalo, F. L. Wright a marcat un moment de
referinţă în arhitectura birourilor: prototipul birourilor deschise, cu galeriile
superioare din jurul unui patio central – inspirate din arhitectura marilor magazine
sau poate, a bazilicilor cu tribunae. Era vremea angajării multor funcţionari cu
instruire modestă, mici verigi neindividualizate în lanţul producţiei. La Larkin,
femeile ocupau spaţiile de la galerie, iar bărbaţii la parterul deschis. Pentru noi, azi,
aşa cum se vede în celebra fotografie, amosfera apare ca înfricoşătoare sub
aspectul confortului psihologic.
▪ În 1936-39, F. L. Wright a construit Johnson-Wax factory, o clădire extrem
de inovativă, pe formula open-space office. Este un model perfecţionat, care poate
să fi prefigurat amenajarea de tip landscape. Coloanele evazate către partea
superioară, explodează într-un capitel ciupercă, unic şi extrem de expresiv.
▪ La jumătatea secolului apar clădiri emblemă cum ar fi Lever House (SOM
architects, 1952) sau Seagram Building, cu care Mies van der Rohe promovează
paralelipipedul din sticlă şi sloganul less is more.
▪ 1974, celălalt moment de referinţă al secolului 20 l-a constituit Centraal
Beheer, Appeldoorn, Olanda, arhitect Hermann Hertzberger – o revoluţie în
conceperea office buildingului: biroul peisager. La Central Beheer, un labirint de
circulaţii orientează omul printr-o structură de tip fagure, din care ies balcoane. În
contrast cu birourile americane deschise, lipsite de simţul locului, birourile
amenajate individualizat, te trimit cu gândul la influenţa lui Louis Kahn. El spusese
odată: n-aţi observat că într-o cameră mică nu vorbeşti niciodată la fel cum o faci în
sălile mari?

c. Clădirile de birouri pentru închiriat

Şi acest program a fost inaugurat tot în secolul 19, dar în America. Se referă
la un imobil cu multe camere ori alte spaţii mari şi mici, repetitive, de închiriat
pentru afaceri mari şi mici. În America se numeau "unit building", din cauza
unităţilor modulate repetitive. Structura metalică şi pe cadre de beton armat s-a
potrivit perfect cu momentul economic al Americii sfârşitului de secol 19.
 În privinţa organizării interioare, ele ilustrează perfect concepţia de origine
funcţionalistă, conform căreia locul de muncă şi locul de recreere sunt spaţii
distincte şi autonome.
Exemple:
- Reliance Building, Chicago, arh. Daniel Burnham, 1890,
- Guarantee Building, Buffalo, arh. Louis Sullivan, 1894.
- Empire State Building etc.
a

a. Casa de
Economii a
Poştelor, Viena,
Otto Wagner,
1904.
b. Coal
Exchange,
Londra, 1846.
c. Oriel
Chambers,
Liverpool,
1864, faţadă
din sticlă şi
oţel – ca azi,
numai că nu e
faţadă cortină.

b c
 b

a. Bursa din Amsterdam, 1896-1903, arhitect

Hendrik Petrus Berlage.
b. Johnson &Wax Company, Wisconsin, 1936,
arhitect F.L.Wright,.
c. Seagram Building, New York, 1954, arhitect
Mies van der Rohe,.
d.Guarantee Building, Buffalo, 1864, arhitect
Louis Sullivan.
e. Reliance Building, Chicago, 1890, arhitect
Daniel Burnham.
e
 a,b

a,b. Clădire cu funcţiune

mixtă, în Anglia: tribunal şi
hotel. Cele două funcţiuni
majore, combinate la parter
cu comerţ şi alimentaţie
publică, alcătuiesc o insulă,
care cuprinde în interior
două grădini interioare, pe
două nivele diferite.
c. Fostă fabrică de bere la
Moos, Norvegia, devenită
c institut de cercetări, căruia i
s-a alăturat un corp nou de
universitate.

Cazul României
Sărăcia, ignoranţa, incapacitatea şi lipsa obişnuinţei de a gândi în termenii
calităţii, determină o situaţie diferită faţă de problematica internaţională. Dată fiind
posibilitatea acum de a importa finisaje de calitate şi de a beneficia de o execuţie
îngrijită, fondul problemei scapă şi megastructurile impersonale, reci, uzurpatoare
de spaţiu public la nivelul oraşului, iau ochii. Ele sunt apreciate prin contrast cu
situaţia jalnică a birourilor de modă veche încă existente şi înregistrăm astfel un
mare entuziasm faţă de spaţiile de birouri "în alb", construite "for rent" – altminteri
privite cu rezervă în occident, mai ales cel european. Situaţia este similară cu cea
a lanţului de fast food Mac Donald's. La noi, ele constituie într-adevăr un salt
calitativ, dar o analiză critică ar trebui să cumpănească mai bine proliferarea lor
nediferenţiată înainte de a deveni abuzivă. Economia de piaţă incipientă şi lipsa de
informare face ca mulţi manageri, în acord cu nivelul societăţii româneşti, să nu ştie
să aspire şi la altceva decât faţada cortină şi falsul lux al mochetelor.
 La ce ar trebui să aspire de fapt managerul? În primul rând la două criterii
fundamentale: primul ţine de amplasamentul, de calitatea acestuia şi de
responsabilitatea asumată prin modificarea sitului, adică prin impactul noii clădiri
asupra environmentului. Noua clădire nu trebuie să-i epateze pe ignoranţi, pentru
ca în scurt timp să se constate că amplasamentul a fost de fapt ucis de prezenţa
clădirii, ci clădirea să-i sporească valoarea amplasamentului. Al doilea ţine de
arhitectura clădirii care trebuie să corespundă activităţii firmei şi prezumptivelor ei
schimbări.
Este ştiut faptul că oficiul de birouri autosuficient nimiceşte până la urmă
environmentul din punct de vedere urban şi arhitectural. Este un obiect de
arhitectură care sugerează o viaţă aridă, birocratică, monotonă şi monocromă,
devitalizată, timp de două secole dezumanizantă, acum în curs de umanizare. Este
în mod special cazul "birourilor în alb" şi mai puţin cazul sediilor proprii de firmă.
Desigur, este nevoie să se construiască în continuare clădiri de birouri, dar
trebuie acordată o mare atenţie calităţii lor urbane, pentru cei mia mulţi români
înşelătoare. Imaginea lor puternică şi agresivă, ineditul ei, compensează ceva din
complexele şi frustrările comunităţii noastre, suferindă de provincialism şi dornică
de a fi în rândul lumii. Faţadele cortină upgradează deocamdată scenografia
delabrată a Bucureştilor, sugerând conotaţii de metropolă în care pulsează
dinamica vieţii terţiare. Până aici e bine. Necazul va începe odată cu înmulţirea lor,
din raţiuni speculative, în dauna ambientului social şi arhitectural. Stereotipia şi
răceala faţadelor cortină în serie va deveni stressantă.
Alt fapt ignorat deocamdată este activitatea lor interioară, complet ruptă de
oraş. Parterul lor masiv şi păzit confiscă suprafeţe importante la nivelul străzii,
furate pietonilor. Această atitudine este, fără voie, respingătoare, în loc să fie
prietenoasă faţă de comunitate.
Calitatea lor arhitecturală, judecată izolat de context, este diversă, în
general acceptabilă.
Rentabilitatea lor este probabil foarte mare, ceea ce este bine, mai ales în
noua fază a "acumulărilor cantitative" în care ne aflăm.
Bună este de multe ori calitatea materialelor şi a execuţiei.
În compensarea unor neajunsuri, calitatea amenajărilor interioare este însă,
în general, foarte bună.
Exemple, după părerea mea, negative, sunt clădirile de birouri din Piaţa
Aviatorilor, Banca Comercială Lipscani–Calea Victoriei.
Exemple pozitive – pasajul Da Vinci, BRD Vasile Conta, Opera Center.
La limită – Europe House.
Cam asta ar fi, deocamdată pe scurt, ce ştiu eu şi ţin să comunic în legătură
cu arhitectura birourilor.
a b

a. Bursa, arh. Ştefan Burcuş, 1910.

b. Palatul de justiţie, arh. Albert
Ballu, 1890-95.
c. Clădirea CEC, arh. Paul
Gottereau, 1896-1900.
d. Clădirea Autonomă a Monopo-
lurilor, arh. Duiliu Marcu, 1938.
e. Dorobanţi Business Center, arh.
Westforth Architecture, 2006.
f. Clădire de birouri în Piaţa
Revoluţiei, arh. Dan Marin şi Zeno
Bogdănescu, 2004, toate în
Bucureşti.
Bibliografie

- Francis Duffy, Colin Cava, John Worthington, Planning Office Space, First printed in
1976, reprinted 1977 by the Architectural Press ltd., UK
- Immeubles de bureaux, Publications du Moniteur, Paris, 1991
- Nikolaus Pevsner, History of Building Types, Princetown University Press, 1976
- AD nr. 2/1974
- Hermann Hertzberger, Electa Moniteur, Paris, 1985.
- AR nr. 1174

Sursa ilustraţiilor

AR nr. 1174;
AR nr. 1143;
AR nr. 1153;
Francis Duffy, Colin Cava, John Worthington, Planning Office Space, reprinted 1977 by the
Architectural Press ltd., UK;
Immeubles de bureaux, Publications du Moniteur, Paris, 1991.