Este greu de depăşit îndoiala cu care Plutarh, celebrul autor al Vieţilor paralele,

marchează începutul biografiei lui Licurg, om şi zeu (al luminii), personaj cu trăsături
reale, dar învăluite în ceaţă legendară. Şi este greu deoarece viaţa lui Licurg este plasată
în secolul al IX-lea î.e.n., epocă ce pentru grecii antici se află încă la început de lume.
Această „întarziere" istorică a Eladei, ţinut vecin (deci supus influenţelor) cu o zonă a
lumii în care se consumaseră mileniile marilor drame ale civilizaţiilor antice, Orientul,
este explicabilă, într-o oarecare măsură, prin distanţa care separă, în timp, cele două mari
invazii în urma cărora s-a constituit Grecia antică. Astfel,
între primul val, al aheilor, împreună cu cel intermediar şi de mai mică amploare, al
eolienilor şi valul dorian este un interval de un mileniu. Spartanul Licurg, ridicat dintre
dorieni, este ulterior începutului invaziei doriene (secolul al XII-lea î.e.n.) cu peste trei
veacuri, ceea ce nu înseamnă mare lucru în fixaţia istorică, ţinand seama de violenţa
invaziei doriene , dar şi de durata ei (de abia în secolul al IX-lea aceasta coboară în
Pelopones).

Apariţia lui Licurg în viaţa publică spartană a fost pentru cuceritorii dorieni salutară.
Insuficient fixaţi, stăpanind cu precaritate populaţia aheeană supusă, avand de făcut faţă
unor numeroase disensiuni şi dezordini interne, care sfaşiau Laconia, puterea spartană se
clătina grav. înţelepciunea lui Licurg, unchiul unuia din cei doi regi simultani ai Spartei,
străfulgera, în forme scurte, „laconice", contextul tulbure al statului, contribuind la
stabilizarea vieţii publice, la întărirea puterii spartane. în momentul guvernării lui Licurg,
pentru că acesta, fie ca unchi al regelui, fie chiar ca rege (Herodot), a guvernat efectiv,
dorienii spartani stăpaneau numai Laconia. Oranduirea sclavagistă a Spartei a avut marca
ei.

Cunoscută mai ales sub numele de „comunitatea egalilor", Sparta avea în frunte o
minoritate doriana privilegiată; membrii acesteia, omoioi (egali), erau singurii care purtau
numele cetăţii. Spartanii erau divizaţi în trei philii gentilice (de origine doriana), apoi în
opt, care stăpaneau districtele (oba) statului. Toţi spartanii în varstă de peste 30 de ani
făceau parte din adunarea poporului (Apela sau! Ecclesia). Ecclesia era, practic, lipsită de
putere, membrii obişnuiţi neputand lua cuvantul, iar votul era exprimat numai prin
aclamaţii. în vremea lui Licurg. conducerea era exercitată de consiliul bătranilor
(Gerusia) împreună cu cei doi regi simultani. Gerusia era compusă din 28 de spartani
influenţi, trecuţi de 60 de ani, aleşi pe viaţă de Ecclesia. Cei doi regi aparţineau celor
două dinastii, coboratoare din Agis si Euripon, neanrudite, ba chiar se pare că una era
doriana, cealaltă aheeană.

Ei aveau, în vremea lui Licurg, puteri considerabile, dar condiţionate de necesitatea ca

hotărarile unuia să fie sancţionate de celălalt, în domeniile cultului, militar, legislativ.
începand din secolul al VII-lea î.e.n., puterea regală a început a fi limitată de efori, pană
cand deveni, în secolul al Vl-lea î.e.n., formală; eforii, al căror nume se trage din verbul
ephorao (a observa), erau magistraţi aleşi de Ecclesia pe termen de un an, în număr de
cinci şi erau însărcinaţi cu supravegherea întregii vieţi publice, cu tezaurul, cu
mobilizarea şi comanda armatei, cu educaţia tinerilor. Egalilor (in epoca de apogeu erau
cam 9000 de spartani) le era interzisă orice fel de muncă; ei trăiau din produsele lotului
de pămant (kleroi) ce-l posedau, lucrat de către membrii păturilor ..inferioare" ale
societăţii. Bunurile erau aduse la masa co-muncă (phciditia), obligatorie; familia spartană
nu avea decat rolul de a perpetua vigoarea neamului, bărbatul întalnindu-şi nevasta pe
ascuns, după care revenea la dormitorul războinicilor, al „frăţiei comesenilor" (sisitia) din
care făcea parte. Exista, în context, indiferenţă la adulter, femeia spartană fiind mai liberă
decat în alte cetăţi, constituind pentru ceilalţi greci subiect scandalos.

O altă pătură socială, provenită din randul aheilor, probabil mai înstăriţi, era formată de
perieci (peri = periferie + oiken = a locui), care populau circa 100 de aşezări rurale
plasate la periferia geografică a statului. Periecii aveau libertate personală, se ocupau cu
meşteşugurile, comerţul, uneori şi cu agricultura, aveau în stăpanire bunuri şi mijloace de
producţie, prestau serviciul militar în caz de război. Lipsiţi de drepturi politice, periecii
erau supuşi la diverse corvezi şi, desigur, plăteau impozite. Aheii săraci, supuşi de
cuceritorii dorieni, formau clasa hiloţilor, sclavi ai statului, singurul în drept să hotărască
asupra lor; erau principala forţă productivă în agricultură.