PERSONALITATEA OMULUI DE STAT

Fiecare individ este diferit, complex şi ambiguu. În ceea ce îl priveşte pe omul de stat, pe
ai cărui umeri apasă importante responsabilităţi – chiar dacă acestea sunt foarte bine
cunoscute de el – istoricul le va găsi, câteodată, inexplicabile, câteodată, imprevizibile.
De aceea, pentru istoric este foarte important să studieze acele forţe care îl influenţează
pe omul de stat şi care îl ajută să găsească explicaţii diverselor conduite: temperamentul.
Aşadar, problema istoricului este de a afla cât mai mult despre acest temperament cu
ajutorul studiului textelor, a mărturiilor venite din partea membrilor anturajului şi prin
studiul comportamentului său.
De aceea, istoricul va fi tentat să facă comparaţii fie cu predecesorii săi, fie cu alte
personaje istorice, cu prietenii sau cu duşmanii săi sau chiar cu personajul studiat de el,
aflat în diverse stadii ale evoluţiei sale. Un astfel de demers nu este asemănător celor
realizat de către Plutarh în ale sale Vieţi paralele sau o simplă comparaţie între de Gaulle
şi Kennedy, Adenauer şi Stalin. Un astfel de demers constituie o modalitate de afla mai
bine ce rol joacă personalitatea în interiorul acestui cadru politic şi, mai larg, al relaţiilor
internaţionale.

I. Principalele tipologii ale personalităţii

Inteligenţa umană este tentată să facă mereu clasificări, chiar şi atunci când este vorba
despre o fiinţă umană, ale cărei principale atribute sunt conştiinţa şi voinţa. Istoricul este
tentat să elaboreze tipologii. Fără ca el să fie obligat să intre în detalii privind psihologia
umană, istoricul este obligat să ţină cont de cercetările întreprinse în sfera psihologiei, aşa
cum le ia în considerare pe cele din domeniul geografiei sociologiei, economiei, dreptului
etc.
Două sunt dificultăţile legate de realizarea unei clasificări a personalităţii umane.
Prima este legată de ambiguitatea – faptul că ştim atât de puţin despre om – fiinţei
umane:
• Omul este o fiinţă biologică;
• Omul este o fiinţă gânditoare;
• Omul este o fiinţă raţională;
• Omul este o fiinţă socială.
Care sunt elementele care derivă din fiinţa sa fizică, psihologică sau socială? Omul este o
fiinţă biologică, care trăieşte în colectivitate (Auguste Comte) – aşadar, primul şi ultimul
palier. Omul este o fiinţă socială, altoită pe una vitală (Gabriel Tarde). În om sunt două
fiinţe: una individualistă, bazată pe organism, şi alta socială (Emile Durkheim).
De aceea, psihologului îi va fi foarte dificil să facă distincţie între ce ţine de, psihologic,
fiziologic şi social, limitându-se doar la ele.
Cea de a doua dificultate este legată de distincţia pe care trebuie să o facă specialistul
între comportamentele dobândite şi cele înnăscute.
Caracterul (totalitatea înclinaţiilor congenitale, care constituie scheletul mental al
omului; ansamblul trăsăturilor care conferă o individualitate psihică şi morală; mod de a
fi, a simţi şi a acţiona al unui individ);
Personalitatea (este elementul care face diferenţa între indivizi, această diferenţă fiind
suma trăsăturilor fizice, ereditare şi influenţa mediului social; complex format din
caracter şi totalitatea elementelor dobândite de-a lungul vieţii şi care conturează
caracterul într-o manieră care poate fi diferită);
Ego-ul (centrul activ care foloseşte personalitatea în mod liber) – cele trei părţi
constitutive ale psihicului uman – sunt foarte dificil de definit şi, mai ales de analizat.
Ego-ul are drept componente: sinele/subconştientul (lume difuză şi confuză pe care
omul o moşteneşte din animalitate; instinctele primare) şi supraeul (paznicul moralităţii;
ambasador al societăţii în personalitatea individului; este cel care impune constrângerile
sociale); ego-ul reprezintă rezultatul confruntării dintre sine şi supraeu şi o parte a
personalităţii.
Istoricul este interesat mai mult de personalitate, decât de caracter, dar nici caracterul nu
trebuie neglijat, deoarece el este parte a personalităţii. Ajutorul poate veni din partea
mediului fizic – climă, mâncare, diverse stimulente sau droguri (alcool, opium), factori
sociali (mediul familial, educaţie), boli – care poate modifica personalitatea: după 1940,
activitatea lui Mussolini fost afectată serios de sifilisul care suferea; durerile de spate ale
lui J.F. Kennedy l-au făcut depedent de anumite calmante, iar boala de care suferea –
insuficienţă corticosuprarenală – i-a modificat comportamentul; paralizia de tinereţe din
cauza poliomielitei a lui Franklin D. Roosevelt i-a conferit acestuia voinţa a merge mai
departe.

I. 1. Clasificări psiho-fiziologice
Au la bază fie sistemul nervos, fie trăsăturile feţei (faţa este oglinda sufletului). Ei pot fi,
în funcţie de primul criteriu, introvertiţi sau extrovertiţi, iar în funcţie de al doilea,
sangvinic, flegmatic, coleric, melancolic.

I. 2. Clasificări psihologice
Psihanalistul elveţian Carl G. Jung a identificat, de asemenea, introvertitul (înclinat către
clasicism) şi extrovertitul (spre romantism).
Harold Lasswell (Psychopatology and Politics) a încercat să combine ştiinţa politică şi
psihanaliza pentru a putea stabili o tiplogie a omului de stat. Lasswell afirmă că,
politicienii, asemeni altor indivizi, acţionează mai puţin raţional decât cred ei că o fac.
Obiectivele pe care şi le stabilesc pot fi raţionale, dar există întotdeauna un larg spectru
de obiective aparent raţionale, însă alegerea unuia sau a altuia este determinată, inevitabil
de impulsuri a căror origini pot fi nonraţionale.
În baza acestei aserţiuni, el clasifică omul de stat în
• agitatori (cea mai importantă valoare pentru el este răspunsul publicului),
• administratori (este acela care coordonează un efort pe termen lung) şi
• teoreticieni (îşi bazează convingerile pe motive private inconştiente;
convingerile politice, preferinţele sau crezurile sunt adesea formulate într-o
formă extrem de raţională, dar ele pot evolua în maniere extrem de iraţionale).

I. 3. Clasificări caracteriologice
Proprietăţile constitutive ale fiinţei umane – potrivit caracteriologiei – sunt:
• Emotivitatea (este emotiv acel individul a cărui viaţa psihologică şi
fiziologică este afectată profund de evenimente); individualiştii vor fi
catalogaţi ca non-emotivi, deoarece sunt mai puţin afectaţi;
 • Activitatea (este activ individul pentru care iminenţa unui obstacol îi sporeşte
energia utilizată pentru depăşirea lui); dimpotrivă, non-activ este cel pe care
un obstacol îl descurajează.
• Ecoul. Este vorba despre ecoul pe care îl are asupra individului (chiar şi
asupra subconştientului) „imaginile” din viaţa de zi cu zi. Acestea pot activa
stări trecute sau prezente. De aceea, individul, în funcţie de aceste stări, poate
prefera să trăiască în trecut sau în prezent.

În funcţie de cele mai sus discutate, istoricul poate încerca să afle care sunt trăsăturile
esenţiale ale personajului său, căutând în documentele diplomatice, memoriile,
cuvântările, acele probleme care îi preocupă cel mai mult.

II. Personalităţile omului de stat în istorie

Principalele tipologii ale omului de stat sunt:

1. Doctrinarul şi oportunistul
Doctrinarul (teoreticianul) adoptă un sistem de gândire coerent, încercând, pe cât de
mult posibil, să-şi armonizeze deciziile cu el.
Hitler. Programul său politic, expus în Mein Kampf, şi punerea sa în practică, după
1933, avea la bazaă o teorie rasistă pseudo-ştiinţifică. Credinţa sa în această teorie poate
fi explicată printr-o pasiune isterică, iraţională, determinată de o răceală umană şi logică.
Lenin. Tipul doctrinarului cu o excelentă capacitate de adaptare. Bertrand Russell aforma
despre el, în 1920, că este „teoria făcută om”. Pentru Lenin, concepţia materialistă asupra
istoriei a reprezentat acea apă vie, dătătoare de energie. Pentru a o putea pune în practică,
Lenin nu a ezitat să se transforme în profesor, explicând maselor validitatea punctelor
sale de vedere.
Stalin. A urmat o linie asemănătoare lui Lenin.
Caracteristic tuturor este fanatismul, exprimat prin credinţa în punctul lor de vedere.
Oportunistul nu este adeptul nici unui sistem; el îşi reglează comportamentul în funcţie
de circumstanţe. Nu este apropiat de nici un fel de doctrină, idealul său fiind succesul
permanent, indiferent de natura acestuia. El este asemeni animalului – are gustul simţului
şi mirosului politic – şi, graţie lor, percepe toate schimbările şi adaptează la ele.
Oportunistul este propriul său prizonier deoarece obiectivul său este politica imediată.
Llyod George: „Nu am crezut niciodată în atacuri frontale costisitoatre, fie ele în război
sau politică”. Aristide Briand: „Am cunoscut foarte bine şi în profunzime oamenii şi, de
aceea, nu am niciun fel de prejudecată. Privesc evenimentele şi încerc să mă adaptez la
ele. În politică, niciun element uman nu trebuie neglijat. Un bun jucător de şah foloseşte
nebunul cu aceiaşi grijă cu care utilizează regele”. Bismarck: când i s-a amintit o remarcă
a sa din 1849, care contravenea unei declaraţii făcute în 1875, a răspuns: „Problema nu
este ce a spus cineva acum 25 de ani, ci doar ce este folositor şi necesar pentru ţară”.

2. Luptătorul şi conciliatorul
Au existat în istorie oameni care au preferat mai mult să cucerească state decât să le
dobândească. Cu alte cuvinte, spiritul lor combativ era mult mai dezvoltat decât cel
conciliant.
Luptătorul este acela care pune întregul său interes în acţiune şi, de aceea, este mai puţin
să se împiedice de fleacuri. Este cel care, după Mao, „înoată împotriva curentului”, în
numele unui ideal.
Bismarck a preferat întotdeauna victoria compromisului (comportamentul său în timpul
războiului de şase zile şi în perioada războiului franco-prusac).
W. Wilson a fost, de asemenea, un luptător pentru apărarea principiilor sale: „Îmi place
să simt prin sângele meu emoţia/fiorul extraordinar al luptei pentru ceva, pentru ceva care
este mult mai mare decât mine”. În perioada, 1902-1910, ca preşedinte al Universităţii
Princeton, a exmatriculat un student în pofida intervenţiei mamei sale bolnave. De
asemenea, capacitatea sa de luptător a fost demonstrată în relaţia sa cu Senatul, care nu
dorea ratificarea Tratatului de la Versailles decât cu unele amendamente: „Nu voi fi de
acord cu nicio o concesie. Senatul trebuie să ia acest medicament”.
Conciliatorul nu reprezintă individul care cedează, ci, mai degrabă, acel individ care
posedă arta de a face concesii atunci când este necesar. Este, prin excelenţă, cel care
caută să rezolve o problemă mai mult prin negociere şi mai puţin prin confruntare.
Aristide Briand.

3. Idealistul şi cinicul
Idealistul este cel care îşi justifică acţiunile făcând în permanenţă referire la valorile
universale, în care crede sincer. Caută să identifice interesele ţării sale cu cele ale
umanităţii.
Statele Unite reprezintă cel mai important izvor de idealişti, mai ales, de după cel de-al
doilea război mondial. George Kennan şi Hans Morgenthau erau de părere că politica
SUA nu a fost cu nimic mai „morală” decât a altor state şi, de aceea, „moralizarea” ei ar
aduce mari prejudicii ţării: „Intoxicarea cu abstracţii morale, care, în zilele noastre, a
devenit un substitut important al gândirii politice, este una dintre marile surse de
slăbiciune ale politicii externe americane” (H.M., In the Defense of National Interest,
New York, 1951).
Cordell Hull. A fost cel care a încercat să-şi convingă adversarii (Japonia şi URSS) că
credinţa în anumite principii este benefică: respectul pentru integritatea teritorială a
tuturor ţărilor, neintervenţia în afacerile interne, egalitate comercială şi menţinerea statu-
quo-lui în Pacific (Japonia). În relaţia cu Moscova, idealismul său a fost şi mai tranşant:
în discuţiile avute la Moscova, în octombrie 1943, cu liderii sovietici şi cu A. Eden, a fost
mai puţin preocupat să discute problemele importante – Polonia, Cehoslovacia, Grecia,
Iugoslavia – şi a preferat să discute asupra „Declaraţiei de principii asupra Europei
eliberate”, pe care a considerat-o „un act istoric”.
Dialogul Stalin-Harry Hopkins (cel mai apropiat consilier al preşedintelui Roosevelt), din
30-31 iulie 1941, a pune în lumină, poate, cel mai bine, idealismul american: dorinţa
Aliaţilor occidentali de a sprijini prin toate mijloacele URSS pentru a o menţine în luptă,
fără a cere nici o concesie din partea Moscovei. Când, după ce a ascultat oferta generoasă
a emisarului american, Stalin a întrebat: „Ce doriţi în schimb pentru toate astea?“. Harry
Hopkins a replicat: „Nu am venit să pun condiţii“. Sovietologul american, Bertram
Wolfe, analizând acest dialog conchide: „Cu o încredere generoasă şi total inconştientă,
noi am pus în acel moment bazele pentru acele mari rele care aveau să condamne la eşec
toate încercările de a instaura o pace decentă după sfârşitul celui de al doilea război
mondial“.
W. Wilson. Idealismul său are la bază credinţa în suprapunerea perfectă a intereselor
americane celor ale umanităţii: „America s-a născut pe această lume pentru a face servicii
umanităţii”. De aceea, el a devenit Apostolul „noii diplomaţii”, în care a văzut baza
pentru egalitatea între naţiuni şi a unei lumi „sigură pentru democraţie”. Credinţa în
aceste principii l-a făcut să ceară participanţilor la Conferinţa de pace de la Paris
negocierea Statului Societăţii Naţiunilor înainte problemelor teritoriale. În acest fel,
principiile idealiste s-au situat deasupra aranjamentelor particulare.
Cinicul invocă în permanenţă „egoismul sacru” şi „raţiunea de stat”. Pentru el, interesele
ţării sunt cu mult deasupra celor ale umanităţii. Aşadar, pentru el statul reprezintă
valoarea supremă: „Cel care are puterea, procedează după regulile sale”.
Regimurile totalitare au în ele o foarte mare doză de cinism (Stalin „Câte divizii are
Papa?”, discuţia cu secretarul general al PC Italian, Togliati).
W. Churchill. Declaraţia făcută la începutul celui de-al doilea război mondial; discuţia
privind acordul de procentaj (9 octombrie 1944).

4. Inflexibilul şi imaginativul
Inflexibilul este strict legat de anumite metode; el poate fi un bun administrator, dar
neaşteptatul să-i creeze probleme şi să-l facă incapabil să găsească noi soluţii. El este
omul precedentului (caz analog care poate servi drept conduită) şi nu un creator.
Herbert Hoover (4 martie 1929-4 martie 1933) – excelent administrator şi organizator;
ca preşedinte al SUA, ar fi putut face dovada calităţilor sale, dacă mandatul său nu ar fi
coincis cu marea criză economică, care l-a deconcertat complet. Ghidându-se după
precedente, al a acţionat în conformitate cu ele: a încercat depăşirea crizei, încercând să
insufle populaţiei optimism şi speranţă.
Imaginativul poate identifica noi soluţii, iar evoluţiile neaşteptate nu-l deconcertează.
Franklin D. Roosevelt (4 martie 1933-12 aprilie 1945), confruntat cu amploarea crizei, a
adoptat metode flexibile şi imaginative (şi cu ajutorul aşa-numitei „brain trust”)
favorizând intervenţia statului în economie. „Jenat” în acţiunile sale de Curtea Supremă, a
redus-o la tăcere, reformând-o. Metodele sale de acţiune au fost numite „revoluţia lui
Roosevelt”. Cea mai bună dovadă a imaginaţiei lui F.D.R. a fost Legea de împrumut şi
închiriere (1940-1941), care a reprezentat abandonarea izolaţionismului de până atunci.

5. Jucătorul şi prudentul/calculatul
Unii oameni politici au o înclinaţie spre pericol, alţii, pur şi simplu, îl abhoră. Primii iau
deciziile rapid, în timp ce cei din urmă preferă să aştepte.
Jucătorul îşi asumă – deliberat sau nu – riscuri; este acţiunea făcută om şi când se află în
ofensivă şi când se află în defensivă.
Mussolini a luat o serie de decizie, bazându-se pe vanitate, simţul onoarei şi emoţie.
Atacul Albaniei (aprilie 1939) şi al Greciei (octombrie 1940) au avut la bază dorinţa sa de
a-i demontra lui Hitler că, în relaţia cu Germania, Italia nu acceptă statutul de secund. A
dorit să-l impresioneze pe Hitler.
Napoleon I, Bismarck, Hitler aparţin şi ei acestei categorii. Toţi au acţionat, mergând
până pe „marginea prăpastiei” – rece şi calculat (7 martie 1936, remilitarizarea Renaniei).
Bismarck a ştiut de fiecare dată când să se oprească şi când să meargă mai departe.
Prudentul/calculatul este prudent pentru că este pe deplin satisfăcut cu ceea ce face şi
pentru că este prudent prin temperament. Prudentul este cel care-şi controlează emoţiile,
îşi păstrează sângele rece şi nu este înclinat să-şi axsume riscuri aducătoare de pericole.
Nu de puţine ori, calculatul este cel care cedează.

Concluzii. Acestea ar fi principalele tipuri umane, întâlnite cel mai frecvent, deşi unii
istorici ar fi înclinaţi să identifice şi altele. Însă ne va fi foarte dificil să facem distincţia
între inteligent şi neinteligent, emoţionalul (ia deciziile influenţat de o pasiune profundă)
şi calculatul. „Politica este arta, voinţa şi pasiunea de a conduce. Acelora care nu le place
să conducă, le va fi dificil să se obişnuiască cu ea; acelora care le place le va fi foarte
greu să renunţe la ea” (Louis Barthou).
Importanţa cunoaşterii cât mai bine a personalităţii omului de stat nu a fost niciodată
minimalizată de către guvernanţi, oameni politici sau diplomaţi.
În secolul al XVIII-ea, în rapoartele ambasadorilor vom găsi descrieri ale suveranilor şi
miniştrilor, cu care aceştia se întâlneau pentru că în munca pe „frontul diplomatic” astfel
de informaţii sunt extrem de importante: „Starea de dispoziţie şi geniul prinţului,
abilităţile şi ocupaţiile sale, înclinaţiile şi virtuţile, viciile, toate aceste, odată obţinute, vor
face mai facilă o întâlnire sau negociere cu el” (1561, dintr-un manual francez de
diplomaţie). Ambasadorul nu este altceva decât un „spion onorabil”, care trebuie să
dobândească şi astfel de informaţii (vezi scandalul Wikileaks şi telegrama lui H. Clinton
din 2009, în care cerea Ambadadei SUA la Bucureşti să obţină informaţii despre datele
biometrice, avere, pasiuni/vicii, puncte slabe ale celor aflaţi la putere şi ale viitorilor
lideri).
„Afirm că toţi oamenii, mai ales principii, care deţin înalte demnităţi, sunt renumiţi
pentru câteva calităţi, care le pot aduce atât reproşuri, cât şi laude. De aceea, unul este
considerat liberal, iar altul zgârcit; unul este darnic, altul este rapace; unul este crud, altul
milos; unul este neserios, altul este om de cuvânt; unul este efeminat, altul este lipsit de
curaj; unul este violent, altul este uman; unul este arogant, iar altul este lasciv; unul este
pur, altul este onest; unul este gras, altul este uşor; unul este serios, altul frivol; unul este
credincios, altul ateu şi aşa mai departe” (Niccolo Machiaveli, Principele).