Teoria Argumentării Şi Metode de Cercetare Ştiinţifică

Universitatea Babeş-Bolyai
Teoria argumentării şi metode de cercetare ştiinţifică
ANDREI MARGA
2008
1
I. Informaţii generale
1.1. Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:
Nume: Prof. univ. Dr. Andrei Marga Numele cursului – Teoria Argumentării
Birou: Rectorat, Universitatea Babeş- Codul cursului -
Bolyai, str. Kogălniceanu nr. 1 Anul, Semestrul – anul 1, sem. 2
Telefon: 40-264-405300 Tipul cursului - Obligatoriu
Fax: 40-264-591906 Pagina web a cursului-
E-mail: marga@staff.ubbcluj.ro Tutori – Adrian Luduşan
Consultaţii: Miercuri, 10-12 E-mail: adrianludusan@yahoo.com
1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru a profita de prelegerile de faţă studentul trebuie să satisfacă trei
condiţii: să aibă o minimă cunoaştere a manualului de Logică din liceu; să consulte
monografii consacrate argumentării în literatura recentă; să se preocupe de aspectul
logic al argumentărilor proprii, precum şi de logica argumentărilor folosite de
interlocutori.
1.2. Descrierea cursului

Prezentul curs este destinat să-i introducă în logica argumentării şi în
metodologia generală pe studenţii Universităţii Babeş-Bolyai. Scopul nostru a fost ca,
în funcţie de orele alocate prin curricula specializărilor Studii Europene şi Relaţii
Internaţionale; Ştiinţe Politice; Administraţie Publică; Comunicare şi Relaţii Publice,
să-i familiarizăm pe studenţi cu procedeele de argumentare şi cu erorile ce se pot
produce atunci când se încalcă reguli ce ţin de specificul argumentării.
Prelegerile pun accentul pe aspectele practice ale prevenirii, identificării şi
combaterii erorilor de argumentare. Studentul care urmează prelegerile şi seminariile
aferente îşi poate forma cultura logică necesară pentru a-şi controla, din punctul de
vedere al corectitudinii, propriile operaţii, ca şi operaţiile intelectuale făcute de
interlocutor.
2
1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat pe cinci module de învăţare: Întemeiere, act de vorbire şi
discurs, Validitate, structură logică şi limbaj, Unităţile întemeierii, Erorile, Elemente
de metodologie generală, a căror parcurgere oferă gradual tehnicile necesare evaluării
argumentărilor. Modulele conţin atât perspectivele culturale implicate în cadrul
argumentărilor, cât şi numeroase exemple ce variază de la argumentări din sfera
economiei, teologiei, demonstraţii matematice, până la argumentări cotidiene având,
astfel, o puternică latură pragmtică, aplicativă. Cursul prezintă o imagine de ansamblu
a principalelor componente ale fenomenului argumentării: vom găsi exploatate teme
din teoriile contemporane ale limbajului, epistemologie, psihologie, matematică,
logică etc., dar şi tematici noi, de abordări pragmatice, culturale ale argumentării.
1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Asa cum am mentionat mai sus prezentul suport de curs este structurat pe cinci
module, corespunzând familiarizării cu tehnicile şi metodele teoriei argumentării,
necesare pentru evaluarea şi controlul diferitelor tipuri de argumentări, indiferent dacă
acestea sunt de natură ştiinţifică, argumentări cotidiene etc. Parcurgerea acestora va
presupune atât întâlniri faţă în faţă (consultatii), cât şi muncă individuală.
Consultaţiile, pentru care prezenţa este facultativă, reprezintă un sprijin direct acordat
dumneavoastra din partea titularului şi a tutorilor. În ceea ce priveşte activitatea
individuală, aceasta o veţi gestiona dumneavoastra şi se va concretiza în parcurgera
tuturor materialelor bibliografice obligatorii şi rezolvarea lucrărilor de verificare.
Reperele de timp şi implicit perioadele în care veţi rezolva fiecare activitate (lucrări
de verificare, proiect etc) sunt monitorizate de către noi prin intermediul calendarului
disciplinei. Modalitatea de notare şi, respectiv, ponderea acestor activitaţi obligatorii,
în nota finală vă sunt precizate în secţiunea politica de evaluare şi notare precum si in
cadrul fiecărui modul.
Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi
reglementările interne ale CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei
discipline presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:
a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de
consultaţii faţă în faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;
b. forumul de discuţii – acesta va fi monitorizat de echipa de tutori şi supervizat
de titularul disciplinei.
3
1.6. Materiale bibliografice obligatorii
In suportul de curs, la finele fiecarui modul sunt precizate atât referinţele
biblografice obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel
stabilte încât să ofere posibilitatea adâncirii nivelului de analiză si, implicit,
comprehensiunea fiecărei teorii. Volumul „Argumentarea” (EFES, Cluj: 2006, 2008)
este referinţa obligatorie principală pentru cursul de „Teoria argumentării”;
caracteristica sa definitorie o constituie o evaluare exhaustivă şi actualizată a
principalelor abordări ale fenomenului argumetării. Cea de a doua lucrare de referinţă,
„Metodologie si argumentare filosofică,” (Editura Dacia, Cluj: 1992) adaugă
perspectivelor asupra argumentării consideraţii metodologice. In plus, având în vedere
organizarea conţinutului, dar mai ales accentul pus pe caracterul interactiv, aceaste
lucrări se adresează prioritar studenţilor. Celor doua volume se adauga o serie de
referinţe facultative, utile îndeosebi atunci când aveţi nevoie de informaţii privind
relevanţa aplicativă a diverselor modele teoretice. Lucrările menţionate la bibliografia
obligatorie se regăsesc şi pot fi împrumutate de la Biblioteca Facultăţii de Studii
Europene din cadrul Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”.
1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de formare reclama accesul studentilor la urmatoarele
resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date si resursele
electronice suplimentare dar şi pentru a putea participa la secventele de formare
interactivă on line)
- imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de
caz)
- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian
Blaga”)
- acces la echipamente de fotocopiere
1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului II, în care se studiaza disciplina de faţă, sunt
programate 2 întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele sunt destinate
solutionarii oricaror nelămuriri de continut sau a celor privind sarcinile individuale.
Pentru prima întâlnire se recomandă lectura atentă a primelor trei module; la cea de a
doua se discuta ultimele doua module si se realizeaza o secventă recapitulativă pentru
pregatirea examenului final. De asemenea in cadrul celor doua intalniri studenţi au
posibilitatea de solicita titularului şi/sau tutorilor sprijin pentru rezolvarea anumitor
4
lucrări de verificare sau a proiectului de semestru, in cazul in care nu au reuşit singuri.
Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor doua intâlniri studenţii sunt atenţionaţi
asupra necesităţii suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie
a cel putin uneia dintre sursele bibliografice de referinţă. Datele celor doua întâlniri
sunt precizate în calendarul sintetic al disciplinei, vezi anexa A.
1.9. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea finala se va realiza pe bază unui examen scris desfasurat in sesiunea
de la finele semestrului II. Nota finală se compune din: a. punctajul obtinut la acest
examen în proporţie de 100% (9 puncte)
Modulul cuprinde cinci lucrări de verificare care vor fi transmise tutorelui la
termenele precizate în calendarul disciplinei. Aceste lucrări se regăsesc la sfârşitul
fiecărui modul. Instrucţiuni suplimentare privind modalităţile de elaborare, redactare,
dar şi criteriile de notare ale lucrărilor, vă vor fi furnizate de către titularul de curs sau
tutori în cadrul întâlnirilor faţă în faţă.
Pentru predarea temelor se vor respecta cu stricteţe cerintele formatorilor.
Orice abatere de la acestea aduce după sine penalizari sau pierderea punctajului
corespunzator acelei lucrări.
Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a
notelor acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii
lucrării. Daca studentul considera ca activitatea sa a fost subapreciata de catre
evaluatori atunci poate solicita feedback suplimentar prin contactarea titularului sau a
tutorilor prin email.
1.10. Elemente de deontologie academica

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Orice material elaborat de catre studenti pe parcursul activităţilor va face dovada
originalitatii. Studentii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptati la
examinarea finala.
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei
minime sau, in anumite conditii, prin exmatriculare.
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afisaj electronic.
- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar
solutionarea lor nu va depasi 48 de ore de la momentul depunerii.
5
1.11. Studenţi cu dizabilităţi:
Titularul cursului si echipa de tutori îşi exprima disponibilitatea, în limita
constrangerilor tehnice si de timp, de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere
a informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line etc)
în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate,
facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.
1.12. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor
o planificare foarte riguroasa a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu
secvenţe de dialog, mediate de reţeaua net, cu tutorii si respectiv titularul de
disciplina. Lectura fiecărui modul şi rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare
garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului tematic şi totodată sporesc şansele
promovării cu succes a acestei discipline
6
Cuprins
Prezentare generală a cursului
MODULUL I: ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI DISCURS

Obiective
Ghid de studiu
Unitatea I. Întemeierea
Unitatea II. Act de vorbire
Bibliografie obligatorie
Bibliografie recomandată
MODULUL II: VALIDITATE, STRUCTURĂ LOGICĂ ŞI LIMBAJ

Obiective
Ghid de studiu
Unitatea I. Validitatea
Unitatea II: Structură logică şi limbaj
Unitatea III: Principii şi reguli logice
MODULUL III: UNITĂŢILE ÎNTEMEIERII

Obiective
Ghid de studiu
Unitatea I: Termenii
Unitatea II: Propoziţiile
Unitatea III: Raţionamentele
MODULUL IV: ERORILE

Obiective
Ghid de studiu
Unitatea I: Erorile logice
Unitatea II: Erorile cognitive
MODULUL V: ELEMENTE DE METODOLOGIE GENERALĂ

Obiective
Ghid de studiu
Unitatea I: Formularea problemei
Unitatea II: Identificarea regularităţilor şi teoria
7
Prezentare generală a cursului
Obiective generale
Prezentul curs este destinat să-i introducă în logica argumentării şi în

metodologia generală pe studenţii Universităţii Babeş-Bolyai. Scopul nostru a fost ca,
în funcţie de orele alocate prin curricula specializărilor Studii Europene şi Relaţii
Internaţionale; Ştiinţe Politice; Administraţie Publică; Comunicare şi Relaţii Publice,
să-i familiarizăm pe studenţi cu procedeele de argumentare şi cu erorile ce se pot
produce atunci când se încalcă reguli ce ţin de specificul argumentării.
Prelegerile pun accentul pe aspectele practice ale prevenirii, identificării şi
combaterii erorilor de argumentare. Studentul care urmează prelegerile şi seminariile
aferente îşi poate forma cultura logică necesară pentru a-şi controla, din punctul de
vedere al corectitudinii, propriile operaţii, ca şi operaţiile intelectuale făcute de
interlocutor.
Pentru a profita de prelegerile de faţă studentul trebuie să satisfacă trei
condiţii: să aibă o minimă cunoaştere a manualului de Logică din liceu; să consulte
monografii consacrate argumentării în literatura recentă; să se preocupe de aspectul
logic al argumentărilor proprii, precum şi de logica argumentărilor folosite de
interlocutori.
Având în vedere faptul că la nici o disciplină tinerii nu sunt familiarizaţi cu
probleme de metodologie generală, precum şi utilitatea unei astfel de familiarizări, am
reluat soluţia tradiţională a prelungirii analizelor de logică cu o introducere în
metodologia generală. Din aceleaşi raţiuni am adăugat un capitol de metodologie a
elaborării de lucrări ştiinţifice.
Care este însă finalitatea mai precisă a cursului de faţă? Destinat să-i introducă
pe studenţi în logica argumentării şi în metodologia generală, cursul îşi propune: să
familiarizeze studenţii cu procedeele logice de întemeiere a propoziţiilor; să
delimiteze erorile logice şi să arate mijloace de a le detecta şi combate; să dezvolte
conştiinţa realităţii şi importanţei aspectului logic al demonstraţiilor şi argumentărilor;
să dea cunoştinţe de metodologie generală a cunoaşterii; şi să obişnuiască studenţii cu
metodica elaborării de lucrări ştiinţifice.
Pentru calificările universitare răspunzătoare de organizarea acţiunilor
în comunităţi cunoaşterea procedeelor de argumentare are o importanţă încă şi mai
mare. Căci, în mod firesc, absolvenţii de ştiinţe politice, administraţie publică,
comunicare şi relaţii publice, management instituţional, studii europene şi relaţii
internaţionale au a lucra cu oamenii şi a promova soluţii ce presupun acordul
comunicativ al oamenilor. Nici forţa (la care recurg dictaturile), nici banii (la care
apelează practicanţii corupţiei), nici autoritatea personalităţilor (pe care o invocă
nostalgicii altor vremuri), nici manipularea (practicată de falşii actori ai vieţii publice)
nu asigură durabil acordul dintre oameni presupus de lumea civilizată. Abia
argumentarea este mediul în care un astfel de acord devine efectiv şi durabil.
Lecţiile de faţă sunt puse la dispoziţia studenţilor pentru a sprijinii informarea
lor în condiţiile în care teoria argumentării şi metodologia sunt prea puţin acoperite, în
cărţile şi studiile din ţara noastră.
8
Evaluare
Evaluarea studenţilor va avea loc pe baza unui examen scris şi a unui examen
oral (facultativ). La sfârşitul semestrului, studenţii vor susţine un test pentru evaluarea
abilităţilor argumentative dezvoltate până în acel moment.
Persoana de contact
Asistent Univ. Drd. Luduşan Adrian, e-mail: adrianludusan@yahoo.com;
Bibliografie generală:
1. Andrei Marga, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006;

2. Andrei Marga, Rationalitate, comunicare, argumentare, Editura
Dacia, Cluj, 1991;
3. Andrei Marga, Metodologie si argumentare filosofica, Editura Dacia,
Cluj, 1992;
4. Stephen Toulmin, The Uses of Argument, Cambridge U.P., 2003;
5. Douglas Walton, Begging the Question. Circular Reasoning as a
Tactic in Argumentation, Greenwood Press, New York, Westport,
London, 1992;
6. Alec Fischer, The Logic of Real Arguments, Cambridge University
Press, 2005;
7. Ernest Lepore, Meaning and Argument. An Introduction to Logic
through Language, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2000;
8. Steven Goldberg, Fads and Fallacies in the Social Sciences,
Humanity Books, New York, 2003;
9. Morris Cohen, Ernest Nagel, An Introduction to Logic and Scientific
Method, Simon Publications, 2002;
10. Austin J. Freely, Argumentation and Debate. Critical Thinking for
Reasoned Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996;
11. John L. Austin, How to do Things with Words, Harvard University
Press, 1975.
12. Jon Barwise, John Etchemendy, Language, Proof and Logic, Seven
Bridges Press, New York, London, 1999.
13. Justus Buchler, The Concept of Method, Columbia University Press,
New York and London, 1961.
14. Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică,
Bucureşti, 1983.
15. N. R. Hanson, Patterns of Discovery, Cambridge University Press,
1958.
16. C. H. Hamblin, Fallacies, Methuen&Co., London, 1970.
17. Gary Klein, Sources of Power. How People Make Decisions, MIT
Press, 1999
18. Solomon Marcus, Paradoxul, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
19. Darrell Huff, How to lie with Statistics, W. W. Norton & Co., London,
1993.
20. Theodor Nickels (ed.), Scientific Discovery, Logic and Rationality, D.
Reidel, Dordrecht, 1980.
21. Jean Piaget, Epistemologie genetică, Editura Dacia, Cluj, 1973.
22. Robert C. Pinto, Argument, Inference and Dialectic, Kluver
Academic Publishers, Dordrecht, Boston, London, 2001.
9
23. Henri Poincaré, Ştiinţă şi ipoteză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
24. Karl Popper, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982.
25. Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy, The University of
Alabama Press, Tuscaloosa, 1995.
26. Douglas Walton, Arguments from Ignorance, The Pennsylvania State
University Press, 1996.
27. Max Bazerman/Margaret Neale – Negotiating Rationally, The Free
Press, New York, 1993
28. Douglas Walton, Fundamentals of Critical Argumentation,
Cambridge University Press, 2006.
MODULUL I
ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI DISCURS
Obiective: Modulul I Întemeiere, act de vorbire, discurs se constituie ca un

element introductiv în problematica argumentării. Cursantului i se prezintă, conjugate,
elemente de logică, filosofia limbajului si teoria cunoaşterii în vederea familiarizării
cu problematica argumentării. Obiectivul general este, pe de o parte, acela de a oferi o
imagine de ansamblu asupra unor puncte cheie ale analizei argumentării, iar, pe de
alta parte, de a înlătura anumite prejudecaţi implicate în practica argumentării.
Ghid de studiu: Parcurgerea acestui prim modul este necesară pentru a obţine
o imagine de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă teoria argumentării. Cursantul este
încurajat ca înainte de a trece la studiul efectiv al acestui modul să îşi formuleze
propriile opinii în legătură cu tematica abordată, iar după aceea să încerce să
conştientizeze distanţa dintre propriile intuiţii şi teoriile expuse.
10
Unitatea I. Întemeierea
Obiective:
a. internalizarea de către cursanţi a relaţiei temei – pretenţie de adevăr
b. evidenţierea diferenţei dintre contextul descoperirii şi contextul întemeierii
c. propoziţia şi rolul acesteia în cadrul întemeierii
d. relaţia problematicii întemeierii cu filosofia limbajului, logica şi teoria
cunoaşterii
Concepte cheie: întemeiere, pretenţie de adevăr, abordare genetică,
semiotică, retorică, logică
Întemeierea este operaţia prin care se indică temeiul susţinerilor. Prin temei se
înţelege o propoziţie sau un şir oarecare de propoziţii din care susţinerea în cauză se
poate deriva pe baza unui procedeu logic valid. Dacă, de pildă, cineva susţine: „Ploile
calde sunt convenabile agriculturii” şi i se cere o întemeiere, aceasta constă în
prezentarea unui şir de propoziţii din care susţinerea în cauză rezultă ca o concluzie.
Întemeierea satisface întotdeauna întrebarea „de ce?” pusă în privinţa susţinerilor.
Întemeierea unei susţineri nu se confundă cu indicarea genezei sau a funcţiei susţinerii
respective. Cerinţa de întemeiere nu este satisfăcută invocând geneza susţinerii sau
funcţia ei. Căci ea se referă la pretenţia de adevăr care se ridică o dată cu susţinerea
şi nu la condiţiile genetice sau la funcţia ei.
Deosebirea dintre abordarea genetică şi întemeiere a fost considerată în
literatura epistemologică şi logică recentă prin distincţia dintre descoperire, pe care o
reconstituim punând întrebarea „cum s-a ajuns la această susţinere?”, şi întemeiere,
în legătură cu care ne întrebăm: „ce temeiuri avem pentru a o considera adevărată?”,
dintre contextul descoperirii şi contextul întemeierii. Să luăm un exemplu, spre
ilustrarea diferenţei. Potrivit unei relatări, Isaac Newton a descoperit legea gravitaţiei
stând într-o zi în grădină şi observând căderea merelor din pomi. Relatarea dă seama –
fireşte, printr-o anecdotă – de contextul descoperirii. Ea nu contribuie - şi nu poate
contribui – la întemeierea legii gravitaţiei. Aceasta se întemeiază pe baza
experimentelor, observaţiilor, cu un cuvânt, pe baza probelor ce atestă că, în fapt,
corpurile se comportă conform legii gravitaţiei, şi nu pe baza împrejurărilor în care
legea a fost descoperită.
Pe de altă parte, funcţia unei propoziţii într-un context nu poate servi ca
întemeiere a acelei propoziţii. Este, de pildă, menirea sociologiei ideilor să stabilească
funcţia pe care o exercită într-un context social o anumită teză, dar abordarea
sociologică a acelei teze nu dispensează de întemeierea acelei teze sau a
contradictoriei ei. În general, funcţia unei teze nu este o probă în favoarea sau
împotriva acelei teze. Atunci când ea este invocată în contextul întemeierii se produce
sofismul funcţional, ce constă în folosirea de elemente ale funcţionalităţii ca probe,
în contextul întemeierii..
Întemeierea preocupă – şi trebuie să preocupe – pe fiecare cercetător, pe orice
om care desfăşoară o activitate intelectuală mai specializată şi, în cele din urmă, orice
fiinţă raţională. Se poate spune că ţine de exerciţiul însuşi al raţiunii a accepta ca
sigure (certe) doar acele susţineri care sunt întemeiate. Acesta este, de altfel, motivul
pentru care s-a considerat, pe drept, cerinţa întemeierii, exprimată de principiul
raţiunii suficiente, drept cerinţa fundamentală a raţiunii1.
1
Pentru studiul extensiv al întemeierii vezi Arno Ross, Begruendung und Begriff, Band I-III, Felix
Meiner Verlag, 1990;
11
Asemenea altor operaţii logice, întemeierea se află la confluenţa dintre
raportarea cognitivă a omului la realitate şi comunicarea interumană, dintre
determinarea obiectelor şi transmiterea cunoştinţelor în cadrul societăţii, cu un cuvânt,
dintre cunoaştere şi recunoaştere. Sensul ei este stabilirea adevărului susţinerilor
(deci un sens legat de cunoaştere) şi determinarea interlocutorului să accepte acest
adevăr (deci un sens legat de recunoaştere).
Acest sens se concretizează în multiplele funcţii ale întemeierii: funcţia de
stabilire a adevărului susţinerilor: se ştie că adevărul constă în corespondenţa dintre
conţinuturile susţinerilor şi stările de fapt, dar, trebuie adăugat, această corespondenţă
este abia de stabilit şi se stabileşte în cadrul unei întemeieri; funcţia de prezentare
sistematică a susţinerilor: multiplele susţineri din care este alcătuită cunoaşterea sunt
ordonate în sisteme, în funcţie de rangul lor de generalitate, de relaţiile dintre ele, cu
ajutorul operaţiei de întemeiere; funcţia de determinare a recunoaşterii: pentru a
face ca adevărul unei susţineri să fie nu doar cunoscut de vorbitor, ci şi împărtăşit de
interlocutor, se promovează întemeierea.
Orice întemeiere are forma unui raţionament sau a unei înlănţuiri de
raţionamente. Să luăm, spre a ilustra aserţiunea, mai multe exemple, din diferite
discipline:
a). susţinerea “Pământul e rotund” a fost întemeiată iniţial având ca temei
propoziţia de experienţă “Corabia ce se îndepărtează de ţărm scade în înălţime
pentru privitorul de pe ţărm pe măsură ce se apropie de orizont.”
b). susţinerea “O parte a celor ce urmăresc programele de televiziune nu au
plătit taxele de abonament” a fost întemeiată la un moment dat luând ca temei
propoziţii de experienţă rezultate din următorul experiment: s-a anunţat la o
televiziune oarecare că s-au pus în funcţiune detectoare ale folosirii clandestine a
televizoarelor, a căror acţiune ar putea fi totuşi neutralizată prin acoperirea aparatelor
cu folii de aluminiu. A doua zi s-a constatat o creştere neobişnuită a afluenţei la
birourile de obţinere a abonamentelor de televiziune, ca şi cumpărături în cantităţi
mult mai mari ca de obicei de folii de aluminiu.
c). susţinerea A este identic cu A (principiul identităţii) se întemeiază prin
derivarea de consecinţe şi reducerea la absurd: dacă A nu este identic cu A, atunci A
este identic cu ¬ A, iar dacă A este identic cu ¬ A, atunci este identic cu B, cu ¬B şi,
mai departe, cu orice. Deci orice obiect este identic cu oricare obiect; obiectele nu mai
pot fi astfel distinse, ceea ce este absurd.
d). susţinerea AB2 = BD x BC, iar AC2 = DC x BC (teorema catetei din
geometrie) se întemeiază în felul următor: fie un triunghi ABC, cu măsura unghiului
A = 90o, şi un triunghi DBA, obţinut prin construirea înălţimii AD din vârful A pe
latura opusă BC. Din modul în care a fost construit triunghiul DBA se poate
demonstra că triunghiurile ABC şi DBA sunt asemenea. Din proporţionalitatea
laturilor rezultă AB/DB = BC/BA, deci AB2 = BD x BC. Evident, pentru cealaltă
catetă va avea loc AC2 = CD x CB. Aşadar, pătratul lungimii unei catete este numeric
egal cu produsul dintre lungimile ipotenuzei şi proiecţiei catetei pe ipotenuză2.
Putem reconstitui în cazul fiecăruia dintre exemplele de întemeiere de mai sus
raţionamentul (sau raţionamentele) pe care se sprijină. În cazul primului exemplu
raţionamentul este acesta:
Orice corp aflat pe mare, care scade pentru privitorul de pe ţărm pe măsură
ce se apropie de orizont, se află pe o suprafaţă curbată.
2
Vezi, pentru mai multe exemple, Dan Brînzei şi alţii, Bazele raţionamentului geometric, Editura
Academiei, Bucureşti, 1983, p. 59.
12
Corabia scade pentru privitorul de pe ţărm pe măsură ce se apropie de
orizont.
Deci, corabia se află pe o suprafaţă curbată.
Se poate observa uşor că în exemplele de mai sus întemeierea se atinge, din
punct de vedere gnoseologic, prin (a)verificare directă, (b)verificare indirectă,
(c)derivare de consecinţe şi (d)deducţie. Indiferent însă de calea de întemeiere aleasă,
întemeierea se face cu sprijinul unor temeiuri prezentate în propoziţii, în forma logică
a raţionamentului sau a unei înlănţuiri de raţionamente.
Cu toate acestea, întemeierea nu trebuie confundată cu raţionamentul.
Desigur, ambele pot fi privite ca operaţii logice. Însă, în timp ce raţionamentul este o
inferenţă, deci o operaţie prin care din cel puţin două propoziţii date se obţine o nouă
propoziţie care are valoarea celor iniţiale, întemeierea este operaţia de stabilire a
adevărului susţinerilor. În timp ce raţionamentul este o operaţie prin care se extinde
cunoaşterea, întemeierea nu face decât să asigure adevărul susţinerilor.
Întemeierea trebuie distinsă şi în raport cu explicaţia.3 Referindu-ne, de
pildă, la exemplul a). este limpede că întemeierea susţinerii nu se confundă cu
explicaţia rotunjimii Pământului. În general, prin explicaţie - indiferent de tipul de
explicaţie la care se recurge – se indică de ce un obiect este cum este sau de ce un
eveniment se produce. În schimb, într-o întemeiere se indică de ce propoziţiile sunt
sau nu adevărate sau juste.
O întrebare preliminară ce se ridică atunci când se încearcă elucidarea
întemeierii este „ce se întemeiază?”. Este evident că nu se întemeiază obiectele:
obiectele există, se desemnează, se descriu, se explică etc. Se întemeiază propoziţii,
mai exact, pretenţii de validitate legate de propoziţii. Sunt însă propoziţii ca, de
pildă, propoziţiile interogative, ce nu ridică pretenţii de validitate exceptând pretenţia
de inteligibilitate, încât printre propoziţii trebuie operate o serie de diferenţieri.
Propoziţiile cognitive ridică, în schimb, alături de pretenţia de inteligibilitate, şi alte
pretenţii de validitate: de adevăr al conţinutului propoziţional, de justeţe a normei
interacţiunii, de veracitate a vorbitorului. La fel stau lucrurile în cazul propoziţiilor
deontice şi al propoziţiilor axiologice, chiar dacă aici pretenţia de adevăr are un sens
aparte, în funcţie de proprietăţile pragmatice ale acestor clase de propoziţii. Având în
vedere împrejurarea că propoziţiile sunt relative la limbaje, că stările de fapt pot fi
redate de propoziţii diferite, că aceleaşi propoziţii pot reda stări de fapt diferite în
contexte de vorbire diferite, Austin a propus ca obiect al întemeierilor să fie luate
susţinerile (propoziţiile cognitive) 4.
Putem pătrunde însă mai profund în ceea ce se petrece atunci când întemeiem
propoziţii observând fenomenul comunicării prin mijlocirea limbii. Această
comunicare - aşa cum Wittgenstein a arătat convingător, în Investigaţii filosofice
(1953) - “nu este simpla transmitere de informaţie, ci ajungerea la înţelegere înăuntrul
structurii unei acţiuni comune”. Atunci când, de pildă, comunicăm asupra stării vremii
asupra a ceea ce avem de făcut pentru a promova examenul nu ne mărginim să
schimbăm informaţii (“temperatura a crescut astăzi”, “presiunea atmosferică a
3
Paul-Ludwig Voelzing, Begruenden, Erklaeren, Argumentieren, Modele und Materialien zu einer
Theorie der Metakommunikation. Quelle & Mayer, 1979, p. 14-18.
4
Având în vedere împrejurarea că propoziţiile sunt relative la limbaje, că stările pot fi redate de
propoziţii diferite, că aceleaşi propoziţii pot reda stări de fapt diferite în contexte de vorbire diferite,
Austin a propus, pe drept, ca obiect al întemeierilor să fie luate susţinerile (Vezi J. L. Austin, Truth, în
J. L. Austin, Philosophical Papers, Oxford University Press, 199, p. 117-133. Spre a marca faptul că
adevărul nu are caracter episodic, ci carcater de permanenţă, Strawson a propus să se considere ca
susceptibile de addevăr, şi, prin aceasta, de întemeiere, enunţurile (vezi P. E. Strawson, Die Wahrheit,
în G. Skirbeck, Wahrheitstheorien, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 197, p. 246-275.
13
scăzut”, “nu am terminat recapitularea ultimelor capitale”, “profesorul nu e bine
dispus” etc.), ci intrăm inevitabil într-o interacţiune (“acţiune comună” cum spunea
Wittgenstein) în care, cel puţin tacit, căutăm să ajungem la acord (“înţelegere”, cum
spunea acelaşi filosof) asupra a ceea ce este obiectul comunicării. Ceea ce se face în
comunicare, adică transmiterea de informaţii este “inculcat” într-o acţiune (de fapt
interacţiune) şi subîntins de telos-ul imanent al ajungerii la un acord asupra a ceva.
Wittgenstein a căutat termeni pentru a desemna împrejurarea că în comunicare facem
mai mult decât un transfer de informaţii. În Investigaţii filosofice el a introdus
termenul de “joc de limbaj (language game)” pentru această desemnare. “Cuvântul
<<joc de limbaj>> este angajat pentru a accentua aici că vorbirea unui limbaj este
parte a unei activităţi sau a unei forme de viaţă”.5 Wittgenstein a observat că sistemele
de limbaj în care comunicăm sunt intim unite cu o reţea de interacţiuni şi pot fi
analizate din perspectiva mijloacelor linguale şi raportărilor reciproce presupuse de
atingerea telosului imanent al comunicării. De exemplu, limbajul fizicii este un astfel
de sistem, limbajul armatei este altul şi aşa mai departe. Pe baza amintitei observaţii s-
a putut pătrunde înăuntrul limbajelor şi sesiza funcţionarea acestora într-un mod
precis.
Teme de autoevaluare:
1. Ce se înţelege prin întemeiere?

2. Evidenţiaţi importanţa unei teorii a propoziţiilor în cadrul întemeierii.
3. Definiţi următoarele concepte: contextul descoperirii, contextul cunoaşterii.
4. Construiţi un exemplu de întemeiere şi arătaţi structura acesteia.
Unitatea II. Act de vorbire
Obiective:
a. reliefarea conceptului “act de vorbire”
b. relaţia dintre teoria acţiunii şi “actele de vorbire”
c. “joc de limbaj” şi “act de vorbire”
d. circumscrierea conceptului “comunicare curentă”
Concepte cheie: act de vorbire, joc de limbaj, comunicare, locuţie, ilocuţie,
perlocuţie
Precizia analizei limbajului a sporit din momentul în care Austin, în Cum să

facem lucruri cu cuvinte, şi Searle, cu Acte de vorbire, au delimitat unităţile
elementare ale comunicării sub titlul de “ acte de vorbire (speech acts)”. Cei doi au
privit limbajul ca “acţiune verbală (verbal acting)” şi au distins părţile unei astfel de
acţiuni. Austin a arătat că “cineva care face o exprimare îndeplineşte odată cu ea o
acţiune”, că, aşadar “a îndeplini un act locuţionar înseamnă, în general, a îndeplini, de
5
L. Wittgenstein, Philosophische Untersuchungen, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1971, 23.
14
asemenea şi eo ipso, un act ilocuţionar, cum l-aş numi pe acesta din urmă” 6. Astfel, în
cursul îndeplinirii unui act locuţionar vom îndeplini şi un act precum: a pune o
întrebare sau a răspunde; a informa, a da o asigurare, a avertiza; a anunţa o decizie, a
declara o intenţie; a forma o judecată; a invoca, a apela, a judeca; a identifica sau
descrie; şi numeroase alte lucruri de acest fel (Nu vreau să spun în nici un caz că aici
ar fi o clasă clar definită)”. Austin a distins “locuţia” (“El mi-a spus: <<Tu nu poţi
face asta!>>“), “ilocuţia” (“El a protestat împotrivă ca eu să fac aceasta”) şi
“perlocuţia” (“El mi-a recomandat oprirea”). Cu această distincţie s-a putut pătrunde
înăuntrul actelor de vorbire spre a sesiza felul în care funcţionează acestea.
Habermas a folosit distincţiile legate de “jocurile de limbaj” şi “actele de
vorbire” pentru a ajunge la întemeierea de propoziţii. “Putem lua ca punct de plecare
faptul că vorbitorul (ascultătorul folosesc în exprimările lor propoziţii pentru a se
înţelege asupra unor stări de fapte. Unităţile elementare ale vorbirii au o dublă
structură proprie, în care aceasta se oglindeşte. Un act de vorbire este constituit, în
consecinţă, dintr-o propoziţie performativă şi din conţinutul propoziţional al unei
propoziţii, care depinde de aceasta (şi atunci când părţile componente performative nu
sunt explicit verbalizate, ele sunt permanent implicate în procesul vorbirii; de aceea
ele trebuie să apară în structurile de adâncime ale unei propoziţii, oricare ar fi ea)”.7
Atunci când, spre ilustrare, afirm “Copacul din faţa noastră riscă să se usuce”
promovez un conţinut propoziţional (“Copacul din faţa noastră riscă să se usuce”) sub
condiţia unei propoziţii perfomative (“eu fac această constatare” sau “eu te avertizez
că...” sau “eu îţi pretind să ai în vedere că...etc.).
Ridicăm continuu, cu fiecare exprimare, aceste pretenţii de validitate. Aceasta
nu înseamnă însă că şi dăm răspuns explicit, după fiecare exprimare, la întrebarea
dacă acea pretenţie de validitate este satisfăcută sau nu. În mod curent, comunicăm
schimbând exprimări şi admiţând că ceea ce exprimă interlocutorul este inteligibil sub
aspectul expresiei, că interlocutorul împărtăşeşte onest ceea ce ne spune, că sub
aspectul propoziţional aserţiunile sale sunt adevărate, iar relaţia dintre noi şi
interlocutor este conform unei reguli juste. În acest caz, în care schimbăm exprimări,
dar nu tematizăm explicit pretenţiile de validitate, admiţând tacit că acestea sunt
satisfăcute, avem de-a face - în sensul lui Habermas - cu o comunicare curentă.
Atunci, însă, când tematizăm pretenţiile de validitate şi instaurăm o comunicare
asupra satisfacerii pretenţiilor de validitate păşim din domeniul comunicării curente
în domeniul discursului.
Prin discurs se înţelege, aşadar, acea formă mai înaltă a comunicării în care se
tematizează satisfacerea pretenţiilor de validitate problematizate şi se schimbă
argumente pentru a întemeia pretenţii de adevăr, respectiv de justeţe. Atunci când în
dezbatere este pretenţia de adevăr a susţinerilor avem discurs teoretic, atunci când în
dezbatere este pretenţia de justeţe a regulilor avem discurs practic. Într-un discurs
teoretic operăm cu argumente recrutate dintre cunoştinţele empirico-teoretice şi în
cadrul unor asumpţii teoretice, într-un discurs practic operăm cu argumente recrutate
dintre cunoştinţele moral-practice şi în cadrul unor reprezentări ale dreptului şi ale
moralei.
Întemeierea este înainte de toate un act de vorbire specificat de acţiunea ce se
întreprinde odată cu aducerea de probe pentru sau împotriva unei aserţiuni ce ridică
pretenţia de adevăr sau justeţe. Într-o întemeiere cel ce perfomează actul de vorbire
caută nu doar să-l informeze pe interlocutor, nu doar să obţină înţelegerea acestuia, ci
ceva mai mult: să-l facă să cadă de acord asupra adevărului, respectiv, justeţei
6
John Austin, op. cit..
7
Jürgen Habermas, Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative, în op. cit..
15
aserţiunii a cărei pretenţie de validitate a fost tematizată. Acest scop al întemeierii este
explicit. De aceea, într-o întemeiere privită ca act de vorbire putem distinge locuţia
(ceea ce se exprimă) ilocuţia (acţiunile ce se întreprind odată cu exprimările) şi
perlocuţia (scopul exprimărilor - acela ca locutorul şi interlocutorul să cadă de acord).
Se poate spune că întemeierea este acel act de vorbire compus din locuţii şi ilocuţii
elementare, legate de secvenţa probelor şi de înlănţuirea acestora, în care aspectele
perlocuţionare sunt subsumate actului perlocuţionar al obţinerii acordului, adică al
convingerii.8
1. Găsiţi exemple de locuţii, ilocuţii si perlocuţii.

2. Ce se înţelege prin “act de vorbire”?
3. Ce se înţelege prin “comunicare curentă”?
4. Evaluaţi importanţa actelor de vorbire în contextul general al
limbajului.
Bibliografie obligatorie:

2. Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj,
1991;
3. Andrei Marga, Metodologie şi argumentare filosofică, Editura Dacia, Cluj,
1992;
Bibliografie recomandată:

2. Austin J. Freely, Argumentation and Debate. Critical Thinking for Reasoned
Decision, Wadsworth Publishing Company, 1996;
3. Alec Fischer, The Logic of Real Arguments, Cambridge University Press,
2005;
4. Ernest Lepore, Meaning and Argument. An Introduction to Logic through
Language, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2000;
5. Steven Goldberg, Fads and Fallacies in the Social Sciences, Humanity
Books, New York, 2003;
8
Frans H. van Eemeren, Rob Grootendorst, Speech Acts in Argumentative Discussions. A theoretical
Model for the Analysis of Discussions Directed Toward Solving Conflicts of Opinion, Foris
Publications, Dordrecht-Holland, Cinnaminson, USA, 1984.
16
MODULUL II
VALIDITATE, STRUCTURĂ LOGICĂ ŞI LIMBAJ
Obiective: se urmăreşte introducerea noţiunii de structură logică în cadrul

limbajului, asupra căreia studentul va exersa noţiuni precum validitate şi adevăr. Prin
teoria principiilor se realizează o introducere în problematica teoriilor fundaţionaliste
asupra cunoaşterii, teorii cu o importanţă semnificativă în contextual ştiinţei
contemporane. Analiza rămâne concentrată asupra semnificaţiei pentru teoria
argumentării.
Ghid de studiu: temele abordate în cadrul modulului II sunt esenţiale pentru a

putea înţelege raţionamentele şi, în special, eşecurile ce pot apărea în utilizarea
acestora. Trebuie urmărită atent relaţia dintre conceptele adevăr şi validitate.
Parcurgerea acestui modul nu este definitivă, în sensul că relaţia adevăr-validitate
trebuie reactualizată în cazul fiecărui raţionament învăţat. Este ultimul modul înaintea
începerii analizei efective a diverselor scheme de raţionare.
Unitatea I. Validitatea
Obiective:
a. înţelegerea validităţii ca problemă centrală a logicii
b. validitatea trebuie distinsă de adevăr
c. evidenţierea prin exemple a importanţei temei validităţii
Concepte cheie: validitate, adevăr
Validitatea înseamnă corectitudine logică, adică respectarea anumitor reguli, a

regulilor logicii. Spunem că o operaţie logică este validă atunci când sunt respectate
regulile acesteia. În cazul unei definiţii, bunăoară, putem spune că este validă dacă s-
au respectat regulile definiţiei, iar definiţia şi-a atins astfel scopul – acela de a permite
delimitarea univocă pe harta imensă a realităţii a unei clase de obiecte (de exemplu,
definiţia „Triunghiul este poligonul cu trei laturi” permite stabilirea univocă a
apartenenţei sau nonapartenenţei unui obiect la clasa triunghiurilor).
Validitatea trebuie distinsă de adevăr. Sunt cel puţin două temeiuri pentru a
face această distincţie. În primul rând, validitatea se referă la operaţii (definiţie,
diviziune, clasificare, inferenţe , argumentări etc.), în timp ce adevărul caracterizează
propoziţii. În al doilea rând, validitatea priveşte latura formală a operaţiilor, în vreme
ce adevărul presupune confruntarea conţinutului propoziţiilor cu realitatea.
Validitatea şi adevărul nu se suprapun. Sunt, de pildă, raţionamente cu
concluzii false dar care rămân valide şi raţionamente cu concluzii adevărate care sunt
nevalide. „Toate pisicile au aripi, iar câinii sunt pisici, deci câinii au aripi” este un
raţionament cu concluzie falsă, dar valid (căci respectă regulile logice), iar „pisicile
au coarne, iar unii cerbi sunt pisici, deci unii cerbi au coarne” este un raţionament cu
concluzie adevărată, dar nevalid (căci încalcă regulile logice). În orice caz, despre
17
propoziţii putem spune că sunt adevărate sau false, iar despre operaţiile logice că sunt
valide sau nevalide.
Teme de autoevaluare
1. Ce se înţelege prin validitate?
2. Pe baza următorului exemplu de raţionament, explicaţi diferenţa dintre
validitate si adevăr: “Adrian este de incredere, deoarece este omul pe care tatăl
meu l-a ales să-i conducă afacerile, iar tata alege întotdeauna oameni de
incredere.”
3. Construiţi exemple de raţionamente:
a. valide, dar compuse din judecăţi false
b. nevalide, dar compuse din judecaţi adevărate.
Unitatea II. Structură logică şi limbaj
Obiective:
a. evidenţierea relaţiei gândire – limbaj – realitate
b. analiza conceptelor “corectitudine logică”, “corectitudine
lingvistică”
Concepte cheie: structură logică, limbaj, limbaj obiect, metalimbaj
Să luăm exemple simple de întemeiere:

„Un obiect este identic cu sine, căci dacă acel obiect nu ar fi identic cu sine
atunci ar fi identic cu altul, iar fiind identic cu altul ar fi identic cu oricare alt obiect.
Aşadar un obiect este identic cu sine, căci dacă nu ar fi identic cu sine ar fi identic cu
orice alt obiect şi fiecare alt obiect ar fi identic cu orice”
„Logica oferă cunoştinţe utile, căci orice ştiinţă oferă astfel de cunoştinţe, iar
logica face parte din clasa ştiinţelor”
„Te poţi aştepta ca toate clădirile aflate de-a lungul traiectoriei unei tornade
să fie avariate, dar şcoala de peste drum şi băcănia au fost avariate, în timp ce casa
noastră se află între ele şi a rămas neavariată, încât faptul că tornada nu a avariat
casa noastră are nevoie de explicaţie”
„Ar fi greşit să iau masa cu tine mâine seară, căci se cuvine ca omul să-şi
respecte promisiunea făcută, iar eu am promis colegilor mei că voi petrece cu ei
seara zilei de mâine”
Analizând aceste exemple foarte simple de întemeiere se pot observa în primă
instanţă trei aspecte:
a) în fiecare dintre ele se face o derivare a unei concluzii sau teze de întemeiat
(„de dovedit”, „de susţinut” în limbajul popular) plecând de la anumite date (sau
„premise”, „probe”, „temeiuri”, în acelaşi limbaj);
b) în fiecare dintre ele se pot delimita anumite unităţi ce funcţionează în
derivare, adică anumite raţionamente, iar înăuntrul raţionamentelor anumite propoziţii
(sau „judecăţi”) şi mergând până la capăt, anumiţi termeni (sau „noţiuni”);
c) în fiecare exemplu se lasă delimitată o anumită structură logică în raport cu
materialul lingvistic folosit în comunicare (ce poate fi, la rigoare, tradus în diferite
limbi, fără ca acea structură să fie modificată). Aşa stând lucrurile, se pot distinge – şi
18
trebuie distinse – pentru a putea înţelege cum se produc şi cum funcţionează
întemeierile – o structură logică în raport cu datele lingvistice, un ansamblu de reguli
de derivare a ceea ce este de întemeiat din „probele” aflate la îndemână şi unităţile ce
funcţionează într-o întemeiere. Vom aborda acum, pe rând, aceste aspecte.
***
Gândirea este inseparabilă de limbaj: ea se exprimă totdeauna cu ajutorul limbajului.
Ele se află în unitate, în sensul că limbajul este “mediul de formare şi manifestare a
gândirii. Pe de altă parte, limbajul exprimă anumite conţinuturi de gândire. Cu alte
cuvinte, nu există gândire care să nu se exprime în limbaj, după cum orice limbaj
vehiculează conţinuturi de gândire. Practic ele rămân indisociabile; sunt, deopotrivă,
imposibile, o gândire în afara limbajului şi un limbaj vid de orice conţinut de gândire.
Din nevoi analitice, prin abstracţie însă, pentru a delimita şi acerceta structura logică a
gândirii, recurgem, în logică, adesea, la o asemenea disociere.
Dată fiind unitatea dintre gândire şi limbaj, nu se ajunge la identificarea şi
stabilirea modului de funcţionare a structurii logice fără a lua în seamă cel puţin unele
dintre probleme generale ale limbajului. Înainte însă de a trece la precizarea acestei
perspective sunt indispensabile unele precizări terminologice.
Prin limbaj se înţelege un sistem de semne care au semnificaţie, deci un
sistem de simboluri. Rezultă din această conotare că este vorba exclusiv de limbaj
uman şi că doar într-un sens metaforic se poate vorbi de “limbaj al animalelor”. Căci
acest “limbaj” indică, dar nu semnifică. Or, propriu-zis, limbajul începe acolo unde
apare semnificaţia. Prin limbă, care trebuie distinsă de limbaj, într-o anumită
comunicare, avem în vedere „un aspect abstract, general”. Limba este, aproximând, „o
sumă de deprinderi şi principii de organizare, este sistemul care guvernează orice act
concret de comunicare”9. Ea cuprinde un “lexic”, care este totalitatea simbolurilor
(cuvintelor), şi o “gramatică”, sau totalitatea regulilor de folosire a lexicului. În vreme
ce limba este, într-un sens, “ideală”, limbajul este limbă concretizată, manifestă, adică
limba într-o anumită ipostază a folosirii ei. Întrucât există mai multe ipostaze ale
folosirii ei, aceleaşi limbi îi corespund mai multe limbaje. De exemplu, o limbă
naţională, cum este limba română, se manifestă în “limbaj curent”, “limbaj ştiinţific”,
“limbaj poetic”, “limbaj filosofic”, “limbaj al tinerilor” etc.
Limbajul cel mai larg folosit este limbajul curent. Acesta concretizează o
“limbă naturală” şi este utilizat în continuare cotidiană dintre oameni. În legătură cu
limbajul natural şi cu limba pe care o concretizează se ridică şi astăzi câteva probleme
generale a căror soluţionare are răsfrângeri în sfera filosofiei şi a logicii.
Care este raportul dintre limbă şi realitate? Este “limba naturală”, sub
aspect genetic, naturală sau convenţională? Deja în filosofia antică au fost formulate
răspunsuri opuse la întrebare; ulterior, opoziţia punctelor de vedere a continuat.
Democrit, de pildă, a reprezentat o poziţie convenţionalistă, concentrată în teza
caracterului arbitrar al cuvintelor limbii, ce a invocat în sprijinul ei pluralitatea
semnificaţiilor unor nume, multitudinea de nume pentru aceleaşi obiecte, lipsa de
nume pentru anumite obiecte etc. De pe aceeaşi poziţie s-a susţinut ideea după care
limba este rezultatul unei convenţii sociale (Hobbes), un produs al fanteziei (Fichte),
un produs al dezvoltării spiritului (Humboldt) etc. În contrast, poziţia naturistă se
concentrează în teza după care există o identitate între limbă (cuvintele şi structura ei)
şi realitate (obiecte şi relaţiile dintre ele). Cratylos, de pildă, considera că, în virtutea
existenţei unei asemenea identităţi, stăpânirea cuvintelor înseamnă stăpânirea esenţei
lucrurilor. Ulterior, s-a susţinut ideea similitudinii dintre sunetele limbii şi sunetele
9
Al. Graur şi colab. (sub red.), Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, pp.
32-33.
19
naturii (stoicii), dependenţa lexicului de climă (Cardanus), de reacţiile afective
(Condillac), identitatea relaţională dintre cuvinte şi obiecte (Leibniz) etc.
Astăzi, întrebarea privind raportul dintre limbă şi realitate nu a pierdut din
importanţă. Ca urmare a înmulţirii şi aprofundării cunoştinţelor privind structura şi
istoricitatea limbii, a cercetării legăturilor dintre structura limbii şi structurile
acţiunilor şi ale obiectelor, răspunsul este însă diferenţiat în funcţie de nivelul limbii
luat în consideraţie. Se poate spune că numele, în general cuvintele limbii, structura ei
sunt naturale în sensul că sunt instituite în cadrul contactului omului cu obiectele în
procesul muncii, al activităţii sociale, pe baza dezvoltării creierului şi a aparatului
fonator. Pe de altă parte, cuvintele sunt convenţionale, în sensul că atribuirea unei
anumite semnificaţii unui cuvânt este rezultatul unei convenţii sociale.
În legătură cu limbajul natural s-a pus problema reducerii impreciziei
termenilor, înlăturării ambiguităţii expresiilor, în general, a situaţiilor de polisemie.
Acestea sunt situaţii în care un cuvânt are multiple semnificaţii. De exemplu, micul
cuvânt “este” din propoziţiile următoare are semnificaţii diferite: “Bucureşti este”;
“Bucureşti este capitala României”; Bucureşti este un oraş”; “Oraşul este o localitate”.
În prima propoziţie, “este” semnifică existenţa, în a doua, semnifică identitatea, în a
treia, apartenenţa, în ultima incluziunea unor clase. În limbajul natural, diferitele
semnificaţii ale cuvântului “este” sunt deseori confundate. Cuvântul “este”, ca şi
multe alte cuvinte ale limbajului natural, este afectat, aşadar, de polisemie.
La un anumit stadiu de dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice, s-a dovedit, însă, în
mod practic, că este necesară înlăturarea situaţiilor de polisemie, că precizia şi
rigoarea necesare nu mai pot fi asigurate în limbajul cotidian; unii din termenii săi
ajung chiar să-şi piardă la un moment dat sensul iniţial, o dată cu lărgirea câmpului
experienţei supusă investigaţiei. Un exemplu elocvent, în această privinţă, îl oferă
teoria relativităţii, în care termeni ca “sus”, “jos”, “simultaneitate” etc. îşi pierd sensul
pe care îl au în limbajul curent. În asemenea cazuri, trecerea la un alt limbaj,
“artificial”, devine necesară. Odată apărută această necesitate, statutul limbajului
natural a devenit o temă de reflecţie. Este evident că acest limbaj are avantajul unei
mari bogăţii de posibilităţi de exprimare şi sugestie în raport cu celelalte limbaje.
Acest avantaj îl fructifică mai ales literatura şi, în sfera ei, poezia. Faptul că secole la
rând cunoaşterea ştiinţifică a naturii şi societăţii s-a desfăşurat în acest limbaj
dovedeşte că el are un potenţial încât poate fi limbaj al ştiinţei, cu condiţia ca termenii
şi expresiile sale să fie supuse în prealabil unei prelucrări logice prin care semnificaţia
şi sensul lor să fie precizate şi stabilizate. De la un anumit nivel al dezvoltării
cunoaşterii, limbajul natural este însă insuficient. Faptul a fost sesizat da mai mult
timp şi, ca urmare, au fost formulate sugestii pentru elaborarea unui limbaj diferit.
Primele sugestii şi proiecte de limbaj diferit de limbajul natural s-au datorat lui
Descartes, sub ideea unei mathesis universalis, şi lui Leibniz, sub ideea unei
characteristica unversalis. Ambele sunt proiecte de stabilire a unor semne potrivite
pentru noţiunile ştiinţifice în aşa fel încât acestea să poată fi mânuite cu precizie, uşor
şi să poată fi supuse calculului. Ele urmau să fie un fel de ştiinţe cu caracter general
ce oferă altor ştiinţe atât mijloace pentru folosirea cunoştinţelor dobândite, cât şi
metoda de a dobândi noi cunoştinţe. În sfârşit, ambele au caracter ideografic, ce
constă în aceea că fiecare semn desemnează un concept şi nu un sunet, cum stau
lucrurile în limbajul natural. Primii paşi însă în direcţia edificării limbajului artificial
au aparţinut lui George Boole, care a supus criticii caracterul sincretic, obscurităţile
limbajului natural şi a preconizat trecerea la un limbaj simbolic, care să poată fi
supus calculului. Acesta este un limbaj ce previne erorile cauzate de imprecizia
termenilor în limbajul natural. Prin scrierile sale, astăzi celebre, Gottlob Frege a pus
20
bazele limbajului formalizat luând ca model al construirii lui limbajul aritmeticii 10.
Cercetările ulterioare, motivate de nevoia clasificării unor aspecte ale limbajului
matematicii, au dus la elaborarea limbajului simbolic pus în serviciul matematicii şi
logicii. Este vorba de un limbaj formalizat, ce cuprinde semne şi mai multe feluri de
reguli: reguli de desemnare (care normează efectuarea nominalizării), reguli de
adevăr (care stabilesc condiţiile în care propoziţiile sunt adevărate), reguli de
formare, formare, transformare şi selectare a expresiilor în acest limbaj. Rezultatele
dobândite în cercetarea limbajului simbolic au fost curând aplicate, începând cu
Frege, Russell, Carnap, în studiul limbajului natural. A câştigat teren convingerea că
cea mai bună cale pentru a elucida structura şi funcţiile unui limbaj natural o
reprezintă trasarea în prealabil a distincţiilor pe harta unui limbaj simbolic. În acest
fel, s-a ajuns la elaborarea cadrului unei analize a limbajului natural care nici nu cade
prizonier faţă de limbajul curent, nici nu ajunge, în mod utopic, să-l substituie.
La începutul secolului al douăzecilea a fost intensă preocuparea de soluţionare
a paradoxelor logico-matematice. Ca structură, acestea prezintă analogii cu paradoxul
mincinosului, cunoscut încă din antichitate: “cel care minte spune că minte”. Se pune
întrebarea dacă el minte sau spune adevărul. Dacă analizăm, rezultă că atunci când nu
minte, el minte şi atunci când minte, nu minte. Contradicţia este evidentă. Russel a
căutat o modalitate de a preveni construirea de expresii ce duc la asemenea
contradicţii şi a propus delimitarea “nivelului de limbaj”11. De pildă, “cel ce minte” se
află la alt nivel al limbajului decât “minte” din predicatul enunţului. Paradoxul se
previne dacă se evită identificarea forţată a celor două niveluri ale limbajului: nivelul
unui limbaj şi nivelul la care se enunţă despre enunţurile acestui limbaj. Al doilea
limbaj este metalimbajul; primul limbaj este limbajul obiect.Prin metalimbaj se
înţelege un sistem de semne folosit pentru a formula enunţuri asupra unui alt limbaj.
Odată cu interpretarea gramaticistică a logicii aristotelice s-a pus mai acut problema
relaţiei dintre logică şi gramatică. Întrucât ambele cercetează forme în sânul
limbajului, ele se află în unitate. Ambele studiază limbajul făcând abstracţie de
conţinut, în vederea degajării regulilor: gramatica lingvistică se referă la reguli după
care se înlănţuie expresiile în exerciţiul unei limbi, logica se referă la regulile
raţionării. La fel de importante sunt însă şi deosebirile dintre logică şi gramatică.
Aceasta din urmă se concentrează asupra condiţiilor corectitudinii lingvistice, logica
se concentrează asupra condiţiilor corectitudinii logice. Cele două specii ale
corectitudinii nu se suprapun; faptul poate fi ilustrat cu ajutorul multor exemple. Să ne
oprim asupra următoarelor propoziţii spre a sesiza că expresii ce au sens şi sunt
corecte din punct de vedere lingvistic pot să nu aibă sens din punct de vedere logic:
1. Tânărul învaţă prin exerciţiu;
2. Lurănât ăţavnî nirp exerciţiu;
3. Tânăr învăţ prin exerciţiul;
4. Stâlpul învaţă prin exerciţiu.
Prima propoziţie are sens lingvistic (“spune” ceva), are sens logic (în raport cu criterii
definite, se poate stabili adevăr/falsul ei), este corectă din punct de vedere lingvistic.
A doua nu are sens lingvistic, nu are sens logic. A treia are sens lingvistic, este
incorectă gramatical şi are sens logic. A patra are sens lingvistic, este incorectă
gramatical şi are sens logic. A patra are sens lingvistic, este corectă din punct de
vedere lingvistic, nu are sens logic.
10
Gottlob Frege, Begriffsschrift, Darmstadt, 1964.
11
Bertrand Russell, “Les Paradoxes de la Logique”, în Revue de Métaphysique et de Morale, No. 14,
1906.
21
Să luăm, ca un alt exemplu, formularea: “logica merită cultivată, dacă
Aristotel este infailibil, dar el nu este astfel, deci logica nu merită cultivată”.
Formularea satisface criteriile lingvistice de sens şi corectitudine, ea are sens logic; ea
conţine un raţionament care este nevalid. Se poate adăuga, spre a delimita suficient
formele logice de formele lingvistice, că aceeaşi formă logică poate îmbrăca mai
multe forme lingvistice în aceeaşi limbă naturală sau în limbi naturale diferite. În
acest sens, sunt multe situaţii în care aceeaşi noţiune se exprimă prin nume diferite
(cazuri de sinonimie), în care aceeaşi propoziţie logică se prezintă sub haina mai
multor propoziţii gramaticale etc. În sfârşit, structura logică a gândirii nu este relativă
la limba naturală folosită pentru exprimare, ea este universală; structura gramatică
este însă relativă la o limbă naturală.
La caracterizarea de mai sus a relaţiei dintre logică şi gramatică se poate
adăuga că structura gramaticală apare ca o structură derivată în raport cu cea logică şi,
în ultimă analiză, cu structura obiectelor. Fiecare limbaj natural are o structură
gramaticală care “îmbracă” o structură logică determinată de una acţională
şi,condiţionată, pe un plan mai profund, de una ontică.
Importanţa limbajului pentru logică rezultă din multiplele funcţii pe care
acesta le îndeplineşte în cunoaşterea şi în viaţa socială: a) funcţia de fixare a
cunoştinţelor – ce sunt exprimate în propoziţiile, care nu sunt posibile în afara
operaţiei de nominalizare, pe care o realizează limbajul; b) funcţia constitutivă –
limbajul este mediul în care se formează cunoaşterea, conştiinţa, conştiinţa de sine; c)
funcţia comunicativă – limbajul este principalul instrument de transmitere a
cunoştinţelor între oameni; d) funcţia de semnalizare – limbajul mijloceşte
informaţia cu privire la starea locutorului şi declanşează un răspuns din partea
interlocutorului; e) funcţia expresivă – o dată cu transmiterea informaţiei, limbajul
mijloceşte şi exprimarea reacţiei vorbitorului; f) funcţia argumentativă – limbajul
este organul întemeierii aserţiunilor, a cunoştinţelor, în general.
De importanţă fundamentală în ceea ce priveşte abordarea limbajului în zilele
noastre este părăsirea opticii conform căreia limbajul ar fi doar un instrument pentru
transmiterea informaţiilor. În optica fecundă impusă în cercetările actuale, limbajul
este un instrument de transmitere a ideilor şi mediul în care ele se constituie.
Limbajul are funcţii descriptive, constatative şi funcţii evaluative, el transmite
informaţii şi totodată induce stări afective, provoacă comportamente.
În cercetările din ultimele decenii s-a trecut la abordarea sistemului formal
al logicii şi ca sistem de limbaj. A devenit limpede cu timpul că nu are consistenţă
nici punctul de vedere care plasează gândirea, raţionarea undeva în spatele limbajului,
oricum, ruptă de limbaj, nici punctul de vedere care dizolvă gândirea în limbaj.
Totodată, achiziţiile logicii au fost folosite în vederea clarificării unor probleme
de limbaj.
Logica nu se reduce la analiza limbajului în intenţia de a înlătura surse
lingvistice de eroare, de a-l corecta şi de a-l îmbunătăţi; ea reprezintă un anumit nivel
al analizei limbajului. Pentru a-l preciza, să plecăm de la constatarea că în limbaj se
formează mai multe feluri de propoziţii: aserţiuni, interogaţii, interdicţii, evaluări,
recomandări, rugăminţi, autoprezentări etc. De exemplu: “Plouă”, “Dimineaţa mă
trezesc devreme”, “Triunghiul are trei laturi”, “Unde mergi?”, “Filosofia este
cunoaştere esenţializată” etc. Aceste propoziţii sunt exprimări concrete, adică
exprimări în situaţii empirice, specificate de particularităţile vorbitorului, ale
interacţiunii sale cu ascultătorul etc. Studiul “exprimărilor concrete”, revine unor
descriptive reunite sub titlul de pragmatică empirică (sociolingvistica şi
psiholingvistica), ce studiază covarianţa structurii lingvistice şi a structurilor sociale şi
22
a personalităţii. “Exprimările concrete” sunt acte de vorbire, care au o latură de
conţinut, ce constă în ceea ce se comunică, şi o latură performativă, constând în
modul interacţiunii vorbitor/ascultător12. În orice act de vorbire se află mai mult decât
exprimarea în limbaj a unui anumit conţinut. Să luăm exemplul: “Mâine voi aduce
cartea”. Aici vorbitorul nu numai că exprimă în limba română un conţinut – aducerea
cărţii a doua zi – dar săvârşeşte, totodată, o acţiune ce poate fi promisiune,
împărtăşirea unei intenţii, avertizarea, ameninţarea etc. Acţiunea ce se împlineşte tacit
uneori, dar inevitabil, în fiecare caz, o dată cu actul respectiv de vorbire, este latura
performativă a acestuia. Studiul structurii generale pe plan performativ a actelor de
vorbire, făcând abstracţie de dependenţele lor empirice, revine astăzi pragmaticii
universale13. Dacă se face abstracţie de latura performativă şi se reţin numai
expresiile lingvistice ale actelor de vorbire, se obţin propoziţii elementare, care
constituie obiectul de studiu al lingvisticii. Făcând, mai departe, abstracţie de sensul
folosirii propoziţiilor (de variatele sensuri pragmatice ale folosirii lor) se ajunge la
forme propoziţionale, studiate de logică.
Putem explicita conceperea logicii ca un nivel mai abstract al analizei
limbajului şi dintr-un alt unghi de vedere. Să luăm ca punct de plecare considerarea
limbajului ca un sistem de semne: expresiile sale sunt instituite în procesul de
comunicare socială asupra obiectelor. Ele transpun informaţiile în semne. Această
transpunere se numeşte semioză14 şi angajează mai multe aspecte:
a) un aspect semantic – semnele se referă la obiecte, care sunt designaţii sau
referenţii lor. În exemplul “Orice muncă este demnă de respect”, referentul îl
formează obiectul real, muncile efective. Este de observat că, spre deosebire de
limbajul curent, în care obiect înseamnă lucru material, în limbajul logicii, prin
obiect se înţelege tot ceea ce poate fi desemnat ca “ceva”. Faptul că o expresie se
referă la un obiect îi conferă acesteia semnificaţie. Unele expresii au un designat real,
ca, de pildă, expresia “triunghiul dreptunghic”; astfel de expresii au denotat. Altele au
designat, dar nu au denotat, cum este, de pildă, expresia “perpetuum mobile”. Atunci
când ne referim la aspectul semantic al semnului spunem: cutare semn “designează”,
cutare semn “denotează”, cutare semn “semnifică” etc. Pe lângă semnificaţie, fiecare
expresie mai are şi un sens. Acesta este conferit de modul în care acea expresie se
raportează la însuşirile obiectului semnificat15. De exemplu, expresiile, “Bucureşti”,
“cel mai mare oraş de pe Dâmboviţa”, “capitala României”, au aceeaşi semnificaţie,
dar au sensuri diferite;
b) un aspect sintactic – semnele intră în relaţie1 între ele; sunt edificate
sisteme de semne neinterpretate, neraportate la lumea obiectelor; sunt construite
structuri abstracte, care, în principiu, sunt lipsite de semnificaţii. Un sistem de semne
necesită: alfabetul – semne admise ca variabile şi constante –, regulile de formare,
cu ajutorul cărora se delimitează formulele bine formate (fbf), şi regulile de
transformare, cu ajutorul cărora, din clasa fbf iniţiale, se derivă fbf demonstrate;
12
Distincţia echivalează distincţia făcută de J. L. Austin între latura locuţionară şi latura ilocuţionară a
actelor de vorbire. Vezi J. L. Austin, How to do Things with Words, Oxford University Press, New
York, 1965, prelegerile 1 şi 6.
13
Asupra unor probleme de “pragmatică empirică”, vezi L. Ionescu-Ruxăndoiu. D. Chiţoran (coord.),
Sociolingvistica. Orientări actuale, Editura Didactică şi Pedagocigă, Bucureşti, 1975. Cu privire la
“pragmatica universală”, vezi J. Habermas. Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti,
1983, pag. 190-225.
14
Aspectele semiozei şi compartimentele semioticii, disciplina care studiază sistemele de semne, au
fost delimitate şi precizate într-o manieră rămasă de referinţă de Ch. W. Morris. Foundations of the
Theory of Signs. The University of Chicago Press, 1938.
15
Delimitarea, rămasă clasică, între sens şi semnificaţie, în G. Frege, „Sens şi semnificaţie”, în M.
Tîrnoveanu şi Gh. Enescu (coord.), Logică şi filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1966, pp. 54-79.
23
c) un aspect pragmatic – fiecare expresie este folosită de cineva. Cel ce o
foloseşte este interpretul, iar reacţia comportamentală declanşată este interpretantul
acelei expresii.
Cele trei aspecte ale semiozei sunt studiate de discipline delimitate –
semantica, sintaxa şi pragmatica, care împreună, formează semiotica. Aceasta oferă
o perspectivă integratoare asupra limbajului care, pusă în legătură cu o perspectivă
praxiologică, permite explicarea fenomenelor de limbaj pe fondul procesului
comunicativ. La rândul său, procesul comunicativ este integrat în acţiunile
fundamentale prin care are loc reproducerea social-umană a vieţii.
Procesul de semioză începe cu operaţia de nominalizare – denumirea unui
obiect cu ajutorul unei expresii. Ea este o operaţie lingvistică, urmată de altele de
acelaşi fel: stabilirea înţelesului expresiei în limbajul respectiv, a sinonimelor etc.
Expresiile se referă la obiecte şi au totodată un conţinut conceptual: de exemplu,
“triunghi dreptunghic” este o expresie ce se referă la triunghiul dreptunghic din
geometrie şi are drept conţinut conceptual noţiunea de “triunghi dreptunghic”. Alături
de operaţiile lingvistice, gândirea efectuează şi operaţii pe linia conţinutului
conceptual al expresiilor: definirea, generalizarea, determinarea, diviziunea,
clasificarea, inferenţa etc. Dacă facem un pas în direcţia abstractizării, dincolo de
nivelul operaţiilor lingvistice, obţinem nivelul operaţiilor formale ale gândiri,
desfăşurate pe linia conţinutului conceptual al expresiilor. Adăugând un alt pas,
făcând abstracţie de mulţimea operaţiilor de acest fel, obţinem nivelul structurii
logice. Ambele niveluri sunt studiate de logică, cu diferitele discipline construite în
cadrul ei16.
Problema centrală a limbajului este problema semnificaţiei. Au fost
formulate puncte de vedere care asimilează expresiile lingvistice cu simpli stimuli
pentru reacţii comportamentale. Acestea nu sesizează faptul că expresiile au un
conţinut conceptual, o semnificaţie prin care devin ireductibile la stimuli. În ce constă
însă semnificaţia? La întrebare s-au dat multe răspunsuri17, care se lasă grupate în
funcţie de aspectul pe care îl iau în considerare: semnificaţia este identică cu obiectul,
cu un decupaj al proprietăţilor acestuia; semnificaţia este conţinutul gândit al unei
expresii, ea este dată de relaţia dintre expresii în cadrul limbajului; semnificaţia este
identică cu folosirea expresiei în diferite contexte; semnificaţia este reacţia
comportamentală; semnificaţia este dată de interacţiunea celor ce comunică.
Răspunsuri care identifică în vreun fel semnificaţia cu obiectul nu ţin seama de
împrejurarea că semnificaţie au expresiile ce desemnează obiectele şi nu obiectele.
Cele care identifică semnificaţia cu conţinutul gândit ajung să o izoleze de folosirea
expresiilor. Celelalte răspunsuri izolează un aspect semiozei.
Dar semnificaţia nu poate fi obţinută fără a lua în seamă procesul semiozei sub
toate aspectele sale. Ea rezidă în conţinutul conceptual al expresiilor, ce se stabileşte
în relaţia dintre oamenii care comunică în limbajul respectiv, aflaţi într-un raport activ
cu realitatea, în cadrul acţiunilor prin care îşi reproduc existenţa, pe o treaptă
socioculturală.
Semnificaţia trebuie distinsă de referinţa expresiilor. Termenul „eu” are o
semnificaţie, dar multiple referinţe (toţi cei care se asumă ca „eu”). Sau, ca altă
dovadă, termenii „Eminescu”, „autorul Lucefărului” au aceeaşi referinţă (persoana lui
16
Petre Botezatu, Semiotică şi negaţie, Editura Junimea, Iaşi, 1973, pag. 180-184.
17
Vezi C. K. Ogden, I. A. Richards, The Meaning of Meaning, Harcourt, Brace and Company, New
York, 1958, pag. 185-208; G. H. R. Parkinson (ed.), Theory of Meaning, Oxford University Press,
1968.
24
Mihai Eminescu), dar semnificaţii deferite. După cum, ca o dovadă în plus, sunt
termeni care au semnificaţie, precum „dragon”, „cerc pătrat”, dar nu au referinţă.
Frege a propus să se distingă între sens şi referinţă. Expresiile „Luceafărul de
ziuă” şi „Luceafărul de seară” au aceeaşi referinţă (steaua cunoscută, Lucefărul), dar
sensuri diferite. Referinţa este un obiect de o speţă oarecare, dar nu neapărat un obiect
fizic, perceptibil, putând să fie un număr, un moment de timp, un loc imaginat etc.
Sensul este ceva prin care obiectul poate fi desprins de pe harta nesfârşită a obiectelor
realităţii şi propus atenţiei şi dezbaterii. Sensul nu este reprezentare intuitivă, ci ceva
imanent reprezentărilor intuitive sau neintuitive. Pe de altă parte, orice reprezentare a
realităţii se face angajând un sens. Într-o operă de ficţiune, de pildă, chiar şi atunci
când autorul precizează că nu s-a referit la evenimente reale, situate în timp şi spaţiu,
reprezentarea respectivă are un sens, în virtutea căruia cititorii pot înţelege la ce se
referă.
1. Ce se înţelege prin structură logică?

2. Explicitaţi conceptul “formulă bine formată”?
3. Gasiţi trei expresii în cazul cărora să distingeţi între sens şi referinţă (conform
interpretării propuse de G. Frege).
4. Indicaţi câteva dintre aspectele semioticii.
Unitatea III. Principii şi reguli logice
Obiective:
a. definirea principiilor logice şi indicarea rolului pe care acestea îl joacă în
cadrul argumentării
b. întemeierea principiilor
Concepte cheie: principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul

terţului exclus, principiul raţiunii suficiente
Validitatea reprezintă problema centrală a logicii. Operaţiile logice sunt

valide dacă satisfac anumite cerinţe. Aceste cerinţe sunt exprimate de regulile logice.
Reducând aceste cerinţe, prin derivarea unora din altele mai generale ajungem la
câteva cerinţe de generalitate maximă ale validităţii, care sunt exprimate de
principiile logice.
În sens propriu, prin principiu se înţelege o lege de maximă generalitate ce stă
la baza celorlalte legi dintr-un domeniu al cunoaşterii. Avem, de exemplu, principiul
cauzalităţii, în înţelesul de lege de extremă generalitate, ce stă la baza unei mulţimi
de legi ce exprimă raporturi cauzale determinate; în morală, vorbim de principiul
moral în înţelesul de cea mai generală dintre regulile acţiunilor morale.
Corespunzător, prin principiu logic se înţelege o lege de maximă generalitate, din
care derivă celelalte legi şi reguli logice, ce asigură validitatea operaţiilor logice cu
propoziţii şi termeni.
25
Identificarea şi formularea principiilor logice a început cu Aristotel; apoi, o
contribuţie de importanţă majoră a avut-o Leibniz. Cei doi gânditori au identificat
patru principii logice: 1) Principiul identităţii, formulat sintetic de Leibniz în felul
următor: “Fiecare lucru este ceea ce este. Şi în atâtea exemple câte vreţi, A este A, B
este B”18. 2) Principiul necontradicţiei, formulat, în acelaşi mod, de Aristotel: “este
peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu I se
potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat”19. 3) Principiul terţului
exclus, formulat tot de Aristotel: “Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen
mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect
trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat” 20. 4) Principiul raţiunii
suficiente, formulat de Leibniz: “Nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o
propoziţie veridică fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile
sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi
cunoscute”21.
O primă caracteristică a principiilor logice constă în aceea că, în raport cu
legile şi regulile logice, ele sunt fundamentale. Aceasta înseamnă că legile şi regulile
logice presupun principiile logice şi le particularizează la diferite operaţii logice. De
exemplu, regula de structură conform căreia silogismul trebuie să aibă trei şi numai
trei termeni pretinde ca termenul mediu să aibă aceeaşi semnificaţie în cele două
premise, specificând astfel principiul identităţii în cazul silogismului. O altă regulă a
silogismului, conform căreia termenii nu trebuie să aibă în concluzie o extensiune
mai mare decât au avut în premise, particularizează, în acelaşi caz, principiul
raţiunii suficiente.
Principiile logicii sunt însă fundamentale şi în raport cu propoziţiile adevărate,
în sensul ca acestea nu sunt posibile decât presupunând adevărul anumitor principii
logice. Când, de exemplu, formulez o propoziţie privind camera în care mă aflu, cu
pretenţia că propoziţia este adevărată, angajez presupoziţia ca „această cameră este
această cameră”. Dacă aş admite că „această cameră nu este această cameră”,
atunci nu aş putea formula o propoziţie adevărată despre această cameră. O astfel de
propoziţie este posibilă doar presupunând că această cameră este identică cu sine –
admiţând, deci, principiul identităţii. Principiile logice sunt presupoziţii necesare,
obligatorii pentru a putea formula propoziţii adevărate şi a ne putea asigura de
adevărul lor.
Cercetând îndeaproape principiile logice, se poate observa uşor că ele nu oferă
vreo informaţie privind caracteristicile determinate ale obiectelor. Când cineva spune,
de pildă, “stiloul este stilou”, nu aflăm ceva despre particularităţile stiloului. Nici când
spunem “nu este cu putinţă ca obiectul din mâna mea să fie şi să nu fie stilou”, sau
când afirmăm “obiectul din mâna mea este stilou sau nu este stilou” nu aflăm ceva
privind acele caracteristici. De aceea, se poate spune că principiile logicii sunt formale
şi regizează procesele de raţionare.
Din acest caracter formal al principiilor nu rezultă că ele ar fi simple convenţii
de limbaj. Proba la îndemână o constituie faptul că la o convenţie de limbaj se poate
renunţa fără a afecta posibilitatea de a obţine adevărul; nu putem renunţa însă la
principiile logicii fără a trebui să renunţăm la adevăr. Această situaţie se explică prin
aceea că principiile logice nu informează cu privire la caracteristicile determinate ale
18
Leibniz, Nouveaux essais sur l’entendement humain (scrise în 1693, publicate în 1708),
Flammarion, Paris, 1935, IV, II, 1.
19
Aristotel, Metafizica, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, IV, 3, 1005 b, 19.
20
Aristotel, op. cit., IV, 7, 1011 b.
21
Leibniz, Monadologia, în Opere filosofice, vol. I, trad., C. Floru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
paragr. 32.
26
obiectelor, dar informează cu privire la anumite caracteristici generale ale obiectelor
(că “stiloul este stilou”, că “un obiect nu poate să fie şi să nu fie, în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport, stilou” etc.), ceea ce este, de asemenea, important. Se poate spune că
absenţa informaţiei despre caracteristicile determinate ale obiectelor se datorează
faptului că aceste principii informează despre orice obiect. Ele au, în orice caz, un
temei situat în afara convenţiilor de limbaj, în afara structurii logice.
Aristotel a considerat că temeiul lor este ontic: principiile logicii exprimă
trăsături de maximă generalitate ale realităţii. Acest punct de vedere cu privire la
statutul principiilor a făcut o prodigioasă carieră, până în zilele noastre, având de
partea sa cele mai solide argumente. Şi astăzi punctul de vedere aristotelic rămâne apt
să explice principiile logice şi prestaţia lor cognitivă şi practică până la capăt, la
distanţă de convenţionalism, pe de o parte, şi de o ontologizare pripită, pe de altă
parte. Aceasta deoarece principiile logicii ţin de structurarea logică a conţinuturilor de
cunoaştere despre realitate şi nu se confundă nici cu conţinutul de cunoaştere şi nici
cu formele realităţii. Deşi aflat în legătură cu nivelurile gnoseologic şi ontic, nivelul
logic nu se confundă cu acestea.
Principiile prescriu gândirii o seamă de exigenţe, care se aplică şi lor însele.
Ca urmare, la rândul lor, ele trebuie, de pildă, să fie întemeiate. Cum se întemeiază,
aşadar, principiile?
Fiind legi de maximă generalitate, principiile logice nu pot fi derivate din legi
mai generale. Nu putem produce, în cazul lor, o demonstraţie. Pe de altă parte, ele nu
pot fi întemeiate sprijinindu-ne pe alte propoziţii, căci acestea din urmă le presupun.
Întrucât, oricum am proceda, ar trebui să întemeiem principiile plecând de la
propoziţii ce presupun principiile logicii, o întemeiere directă nu este posibilă.
Rămâne însă posibilitatea întemeierii indirecte:arătând ce consecinţe ar avea
considerarea principiilor logice ca propoziţii false. Aici ne stau la îndemână două căi:
1.să arătăm că şi negarea adevărului unui principiu presupune adevărul acelui
principiu. Să luăm, spre ilustrare, cazul principiului identităţii. Să ne imaginăm un
interlocutor care susţine: “Eu neg că A este A”. I se poate replica: “Deci consideri că
negaţia ta este negaţie?”. Consecvent, el va răspunde: “Fireşte”. La care se poate
observa:”Deci presupui că A este A, adică ceea ce negi. Dacă negi că A este A, atunci
trebuie să negi tocmai propoziţia care neagă. Căci fără a presupune principiul
identităţii nu se poate în general aserta ceva, nici, aşadar, negarea principiului”; 2.
să arătăm că admiterea falsităţii principiilor ar avea consecinţe absurde. Să
luăm, spre ilustrare, pe rând, principiile: a) principiul identităţii: dacă “A nu este A”,
atunci “A este non-A”, deci este B, sau C, sau D ş.a.m.d., deci este orice. Un obiect
este orice obiect. Considerând fals principiul identităţii nu se mai pot distinge
diferitele obiecte, fiecare putând fi orice; b) principiul noncontradicţiei: dacă “este
posibil A şi non-A” (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport), atunci toate proprietăţile
obiectelor ar fi accidentale, deoarece numai ceva accidental poate să fie şi să nu fie.
Or, în realitate, unele proprietăţi sunt esenţiale, nu pot lipsi fără a schimba calitatea
obiectului. Considerând fals principiul non-contradicţiei, nu se mai poate face
distincţia dintre esenţial şi accidental, dintre necesar şi contingent; c) principiul
terţului exclus: dacă este fals că “A sau non-A”, atunci este adevărat “A şi non-A”.
Considerând fals principiul terţului exclus se ajunge la situaţia în care nu se mai poate
distinge adevărul de fals (“toată lumea spune adevărul” sau “toată lumea spune
falsul”); d) principiul raţiunii suficiente: dacă se respinge cerinţa de întemeiere a
oricărei propoziţii, atunci nu se mai poate distinge cunoaşterea veritabilă de pretinsa
cunoaştere. Negarea principiilor logice antrenează consecinţe absurde şi nu poate fi,
deci, acceptată. Principiile reprezintă condiţii necesare ale gândirii logice.
27
1. Enuntaţi principiul identităţii şi indicaţi rolul pe care acesta îl joacă într-un

discurs.
2. Se dă judecata: “Producţia de filme de lung metraj din Romania a scăzut în
ultimii ani cu peste 80%”. Arătaţi ce principii sunt necesare în afirmarea ei.
3. Arătaţi consecinţele încălcării principiului terţului exclus în argumentare.
Enunţati patru forme ale principiului raţiunii suficiente (in funcţie de obiectele
la care se aplică)
1. Leibniz, Monadologia, în Opere filosofice, vol. I, trad., C. Floru, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, paragr. 32;
2. Aristotel, Metafizica, Editura Politică, Bucureşti, 1956;
3. Graham Priest, Dincolo de limitele gândirii, Editura Paralela 45, Bucureşti,
2008;
4. Petre Botezatu, Logica principiilor. Încercarea de revalorizare a principiilor
logice în contextul logicii moderne, în “Revista de filosofie”, XXIV, 1979, 5,
pp. 591-601.
1. Lucian Blaga, Experimentul şi spiritul matematic, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1969;
2. Martin Heidegger, Le principe de la raison. Gallimard, Paris, 1962;
3. Hegel, Ştiinţa logicii, Editura Academiei, Bucureşti, 1966.
2005;
MODULUL III
UNITĂŢILE ÎNTEMEIERII
28
Obiective:
a. analiza elementelor de bază ale discursului (termenii) în vederea pregătirii
studiului unor forme mai complexe de argumentare (inferenţele imediate şi
mediate). Studenţii vor fi încurajaţi să aplice noţiunile învăţate în cadrul
acestui modul asupra limbajului cotidian, precum şi asupra unor argumentări
din cadrul discursului ştiinţific.
Ghid de studiu: Înainte de abordarea acestui modul se recomandă

reparcurgerea teoriei privind concepte ca “întemeiere”, “validitate”, “adevăr”,
esenţiale în înţelegerea diverselor tipuri de raţionamente şi inferenţe expuse. Modulul
este unul de tip cumulativ, debutând cu o teorie a termenilor, urmată de o teorie a
propoziţiilor (gruparea termenilor în unitaţi mai generale), pentru ca în final să avem
de-a face cu o teorie a inferenţelor imediate si mediate, elemente esenţiale ale unei
teorii a argumentării.
Unitatea I. Termenii
Obiective:
a. definirea termenilor, a relatiilor dintre ei
b. prezentarea operatiilor cu termeni
c. efectuarea e exercitii cu termeni si reliefarea rolului acestora in cadrul analizei
discursului
Concepte cheie: termeni categorematici, termeni sincategorematici, structura

termenilor, felurile termenilor, operatii cu termeni
Logica clasică, care are ca nucleu Organon-ul lui Aristotel, interpretează

raţionamentele ca derivări ce au ca suport relaţiile dintre termeni. În exemplul:
„Oamenii sunt bipezi, Alexandru cel Mare a fost om, deci Alexandru cel Mare a fost
biped” concluzia „Alexandru cel Mare a fost biped” se derivă în virtutea relaţiilor
dintre termenii „om”, „biped”, „Alexandru cel Mare”, mai curând decât în
virtutea relaţiilor dintre propoziţiile „Oamenii sunt bipezi” şi „Alexandru cel Mare
a fost om”. Logica clasică pretinde celui ce examinează raţionamentele să facă o
analiză ce înaintează până la delimitarea termenilor şi a relaţiilor dintre termeni.
Optica logicii clasice se mai particularizează prin aceea că priveşte propoziţiile
drept propoziţii de predicaţie sau propoziţii categorice. Cuvântul categoric vine de
la grecescul „kategorizo”, care semnifică „a predica”, prin predicat înţelegându-se un
cuvânt sau o expresie ce enunţă ceva despre ceea ce este subiect. Prin „subiect”
înţelegem un cuvânt sau o expresie ce desemnează un obiect.
Termenii sunt de conceput ca elemente constituente ale propoziţiilor. „Cartea
voluminoasă pe care o am în faţă este valoroasă” este o propoziţie, iar delimitarea
termenilor „Cartea voluminoasă pe care o am în faţă” şi „Ceea ce este valoros” se
poate face plecând de la propoziţie ca întreg şi observând ce se pune în legătură în ea.
În orice propoziţie putem distinge părţi ce au un înţeles eidetic – precum
„Cartea voluminoasă pe care o am în faţă” şi „Ceea ce este valoros” – şi părţi ce au
un înţeles operaţional – în exemplul de faţă „este”. Această distincţie a fost preluată
în distincţia mai cuprinzătoare dintre termeni categorematici şi termeni
sincategorematici ai unei propoziţii. Prin termen categorematic se înţelege termenul
29
ce are o semnificaţie (înseamnă ceva) în raport cu obiecte şi proprietăţi şi sunt
exprimaţi prin substantive, pronume, expresii compuse. Există verbe şi adjective ce se
unesc cu substantive şi pronume: „Fata blondă care a trecut strada”, „Cartea
voluminoasă din faţa mea”, etc. Termenii sincategorematici sunt acei termeni ce au
un înţeles operaţional, dar şi alţi termeni. Sunt termeni sincategorematici particulele
ce se află alături de subiectul unei propoziţii („toţi”, „unul”, „nici unul”, „numai”,
„afară de”, etc.), particulele ce fac legătura dintre subiectul şi predicatul logic al
propoziţiei („este”, „are”, „implică”, etc.), particulele ce se află alături de predicat („în
mod necesar”, „posibil”, etc.), conjuncţiile, disjuncţiile, implicaţiile, etc.
Termenii ce trebuie consideraţi pentru a putea înţelege propoziţiile şi, apoi,
raţionamentele sunt termenii categorematici. Aceştia se exprimă prin substantive
(„plantă”, “carte”, “fenomen”, “casă” etc.), substantive determinate de adjective
(“filosofie practică”, “logică propoziţională”, “an secetos” etc.), sintagme (“suită de
balet”, “carte de căpătâi”, “meci decisiv” etc.), propoziţii determinative asociate unui
cuvânt (“studentul care m-a vizitat ieri”, “cărţile premiate în acest an” etc.), fraze
determinative asociate unui cuvânt (“romanul istoric ce descrie incursiunea riscantă a
lui Napoleon în Rusia şi bătăliile dificile pe care acesta a trebuit să le poarte pe timp
de iarnă”).
Structura termenilor
Termenii (sau “noţiunile” din limbajul curent) trebuie distinşi de obiecte şi de

cuvinte. Avem, de exemplu, termenul “triunghi”, care se referă la obiectele
“triunghiuri”, dar nu este acelaşi lucru cu acestea. La obiecte ne referim, termenii
sunt gândiţi. Avem, în limba română, cuvântul “triunghi”, dar termenul “triunghi”
este gândit odată cu cuvântul “triunghi” ca o unitate de note (figură geometrică cu trei
laturi, cu trei unghiuri) ce nu este relativă la limba din care luăm cuvântul.
Termenii sunt realităţi de alt ordin şi de altă natură decât obiectele şi decât
cuvintele şi au o alcătuire proprie, fiind formaţi din conţinut (intensiune) şi sferă
(extensiune). Obiectele au însuşiri şi formează clase. Când le gândim ne referim la
obiecte reţinându-le însuşirile şi organizând mental însuşirile ca ansambluri de note.
Conţinutul unei noţiuni este ansamblul de note sub care sunt reţinute însuşirile
gândite ca aparţinând obiectelor (de pildă, în cazul noţiunii “om” ansamblul notelor
cuprinde vertebrat, mamifer, biped, capabil de creare şi folosire a limbajului, capabil
de confecţionarea uneltelor, capabil de abstractizare, capabil de conştiinţă de sine), iar
sfera unei noţiuni este reţinerea clasei obiectelor cărora le atribuim acele însuşiri.
Reţinerea mentală a însuşirilor şi a clasei obiectelor ce au însuşirile este posibilă
datorită cuvintelor, ce ne permit nominalizarea obiectelor şi manipularea lor
mentală.
Felurile termenilor
Operaţiile amintite – comparare, analiză, sinteză, abstractizare şi generalizare -

sunt angajate diferit în constituirea termenilor, în funcţie de felul termenilor. Din
acest punct de vedere, o distincţie majoră ce trebuie făcută este cea dintre termeni
30
generali şi termeni singulari.22 Să luăm un exemplu simplu: propoziţia “New York
este oraş”, în care avem un termen general, “oraş”, şi un termen singular, “New
York”. Cei doi termeni diferă sub aspectul referinţei lor. În cazul termenilor generali,
la întrebarea precisă „la ce ne referim atunci când folosim un termen general?” marii
filosofi dau răspunsuri diferite. Nominalismul consideră că în exemplul “New York
este oraş” termenul general „oraş” este un simplu nume dat clasei oraşelor. Realismul
consideră, dimpotrivă, că un termen ca „oraş” se referă la o realitate distinctă de
oraşele efective, cea a „universaliilor”, la care oraşele respective se raportează
(„participă”), relaţia fiind „universalia ante res”. Conceptualismul îşi asumă deviza
„universalia in rebus”, conform căreia termenii generali se raportează la obiecte, dar,
fiind rezultatul unor operaţii, între care cea de abstractizare, nu mai sunt aidoma
obiectelor.
Se poate consemna împrejurarea că variatele răspunsuri la întrebarea privind
referinţa termenilor generali converg totuşi în dreptul observaţiei că aceşti termeni se
referă la mulţimi de obiecte compuse din cel puţin două obiecte şi reţin ceea ce au
comun obiectele clasei respective.Termenii generali se referă, aşadar, la clase de
obiecte şi au o latură conceptuală.
La ce se referă însă termenii singulari? Pentru a răspunde la acestă întrebare să
observăm că, în general, aceşti termeni sunt exprimaţi de nume proprii, pronume
demonstrative, pronume personale, expresii deictice, indicatori. Un prim răspuns a
fost oferit de John Stuart Mill care interpretează termenii singulari ca simple nume
date unor obiecte singulare. De pildă, când folosim termenul „New York”, nu am
asuma vreo însuşire a oraşului New York, ci doar am da un nume acestui oraş. Spre
deosebire de acest răspuns, Gotlieb Frege a considerat că numele proprii şi, deci,
termenii singulari au atât denotaţii, cât şi conotaţii. Când numesc un obiect, am în
vedere anumite proprietăţi ale obiectului. Nu ar fi posibilă relaţia de denotare decât
sub condiţia relaţiei de conotare. Bertrand Russell a dezvoltat această interpretare şi
a considerat că termenii singulari, având ca prototip numele proprii, stau pe o
„descripţie definită”, fiind în fapt „descripţii deghizate”. De pildă, descripţiile
deghizate ale termenului New York ar fi „cel mai mare oraş american de la Atlantic”,
„primul centru bancar al lumii” etc. Odată cu cercetările de logică modală ale lui Saul
Kripke s-a impus revenirea la interpretarea termenilor singulari ca simple nume de
botez date obiectelor. După teoria kripkeană de factură milliană semnificaţia unui
termen singular este epuizată de referinţa termenului.
O altă distincţie printre termeni, ce se impune făcută, este cea dintre termeni
colectivi şi termeni necolectivi sau dintre sensul colectiv al termenilor şi sensul
distributiv al termenilor. Să luăm exemplele de derivare următoare: “deoarece omul
este biped, Darwin a fost biped” şi “deoarece omul este specie biologică, Darwin a
fost specie biologică”. Prima derivare este corectă, termenul “omul” fiind luat în sens
distributiv, ca termen necolectiv. A doua derivare este falacioasă, căci termenul
“omul” este luat în sens colectiv, ca termen colectiv deci. Se observă astfel că acelaşi
termen general poate fi luat în cele două sensuri, iar derivările sunt diferite, în
consecinţă: una este corectă, cealaltă este falacioasă. Un termen este colectiv atunci
când se referă la obiecte luate drept ansambluri. Un termen este necolectiv atunci când
se referă la clase de obiecte ca individualităţi.
Adesea distincţia dintre termeni colectivi şi termeni necolectivi nu se poate
trasa în general, ci numai în context predicaţional. Cu alte cuvinte, în cazul multor
termeni ( de exemplu, “armată”, “floră”, “faună”, “bibliotecă” etc.) nu putem stabili
22
Vezi Ernst Tugendhat, Ursula Wolf, Logisch-semantische Propaedeutik, Reclam, Stuttgart, 1983.
31
dacă un termen e colectiv sau nu decât analizând ce se gândeşte cu acel termen în
contextul predicaţional dat.
O altă distincţie importantă, cea dintre termenii pozitivi şi termenii negativi
nu se poate trasa decât în contextul predicaţional. Să luăm exemplele: „oraşul New
York nu este mic”, „oraşul New York este noninsular” şi „oraşul New York este
mare”. Cu toate că în exemplele primul şi al treilea „mic” şi „mare” se neagă, încât la
prima vedere „mic” nu se pretinde drept negativul lui „mare”, cei doi termeni sunt,
ambii, termeni pozitivi. Un termen este pozitiv atunci când se referă la prezenţa unei
determinări. Dar, aşa cum arată primul exemplu, termenii sunt pozitivi sau negativi în
funcţie de contextele predicaţionale.
Din punctul de vedere al analizei logice a raţionărilor o distincţie importantă
este cea dintre termenii referenţiali şi termenii nereferenţiali. Se numeşte termen
referenţial termenul în clasa căruia se poate indica cel puţin un obiect. Sunt termeni
nereferenţiali termenii de clasă vidă (de exemplu, „cerc pătrat”, „perpetuum mobile”).
Operaţii asupra termenilor
Asupra termenilor putem efectua diferite operaţii. Este vorba de determinare,

generalizare, definiţie, diviziune, clasificare, de diferenţiere, integrare, analiză,
sinteză. Să abordăm pe rând, plecând de la exemple, aceste operaţii cu termeni.
Determinarea – care este echivalată în manualele tradiţionale cu
„concretizarea” – înseamnă operaţia logică prin care, într-o serie de noţiuni aflate în
raport de ordinare, trecem de la noţiuni mai generale la altele mai puţin generale
îmbogăţind conţinutul. De exemplu, trecerea de la „om” la „om european” se face
adăugând nota „om ce trăieşte în Europa”. Determinarea ca operaţie logică trebuie
distinsă de determinare ca operaţie gnoseologică, ce constă în indicarea conţinutului şi
sferei noţiunilor.
Generalizarea – echivalată, la rândul ei, în manualele vechi, cu
„abstractizarea” – este operaţia logică prin care într-o serie de noţiuni aflate în raport
de ordinare trecem la noţiuni de un grad de generalitate mai înalt reducând conţinutul.
Trecerea, de pildă, de la „triunghi echilateral” la „triunghi” o facem lăsând la o parte
nota „triunghi cu laturi egale”.
Determinarea şi generalizarea, ca operaţii logice, se aplică noţiunilor aflate în
raport de ordinare pe direcţia summum genus (genul maxim) – infima species (speciile
infime), în cazul determinării, şi pe direcţia inversă, în cazul generalizării. Genul
maxim este limita pentru generalizări, iar speciile infime sunt limita pentru
determinări.
Definirea
O altă operaţie cu termeni şi una dintre operaţiile logice de importanţă
fundamentală în cunoaştere este definirea. Pentru a înţelege sensul ei, este de observat
că gândirea se desfăşoară în forma unor entităţi specifice, pe care ea însăţi le creează
prelucrând pe plan cognitiv datele experienţei. Întrucât sunt produse ale gândirii, deci
obiecte formate mental, ce nu există ca atare în realitate, aceste entităţi se numesc
“constructe”. În clasa lor intră diferite imagini ale obiectelor, reprezentări ale
înfăţişării lor şi, înainte de toate, noţiunile, termenii folosiţi în propoziţii şi
raţionamente. Spre a le asigura eficacitate pe plan cognitiv; este indispensabil ca
32
termenilor să le precizăm extensiunea şi intensiunea. Operaţia prin care facem
precizarea este definiţia.
Diviziunea
Diviziunea este operaţia logică prin care intr-o serie de noţiuni aflate în raport
de ordinare descompunem genurile în specii. De exemplu, descompunerea genului
„localitate” în „localitate urbană” şi „localitate rurală”, după criteriul tipului de
economie şi civilizaţie este o diviziune. Sau descompunerea genului „triunghi” în
„triunghi dreptunghic”, triunghi ascuţitunghic”, şi „triunghi obtuzunghic” după
criteriul felului unghiurilor este o altă diviziune.
Orice diviziune cuprinde o „noţiune de divizat” (totum divisum), un „criteriu
al diviziunii” (fundamentum divisionis) şi „noţiunile rezultat al diviziunii” (membra
divisionis). Criteriul este relativ şi se alege în funcţie de problema de rezolvat.
Pentru ca să fie validă (corectă) o diviziune trebuie să satisfacă anumite reguli
– regulile diviziunii. Este vorba de următoarele reguli:
a) diviziunea să fie completă, adică membrele diviziunii să epuizeze sfera
noţiunii de divizat;
b) membrele diviziunii să se excludă, adică să nu fie în raport de identitate sau
în raport de interferenţă;
c) diviziunea să aibă un fundament unic şi esenţial;
d) diviziunea să fie continuă, să nu facă salturi.
Să luăm în considerare câteva exemple de diviziuni: “Triunghiurile sunt de
două feluri: dreptunghice şi ascuţitunghice”; “Periodicele sunt cotidiene, săptămânale,
lunare, trimestriale, semestriale, anuare şi în formă de cărţi”; “Triunghiurile sunt mari,
mijlocii, mici şi dreptunghice”;”Acţiunile sunt utile, inutile şi folositoare pentru
comunitate”. Dacă analizăm aceste diviziuni vom observa că fiecare este nevalidă
deoarece încalcă una din regulile diviziunii.
După criteriul efectivului de membre diviziunile sunt dihotomii (“Substanţele
sunt organice şi anorganice”), trihotomii (“Propoziţiile sunt adevărate sau false sau
nedeterminate”), politomii. Dihotomiile se folosesc atunci când ne interesează un
membru al diviziunii sau când doar un membru ne este cunoscut suficient şi, desigur,
atunci când, după criteriul considerat, rezultă doar două membre.
Clasificarea
Clasificarea este operaţia logică prin care, grupând speciile după anumite
criterii formăm genuri. Putem, de pildă, grupa, într-o mulţime de profesionişti,
membrii mulţimii în “profesionişti de performanţă”, “profesionişti cu pregătire
medie” şi “profesionişti slabi pregătiţi” şi obţinem genurile respective.
Se observă că gruparea şi, deci, clasificarea este o operaţie asupra noţiunilor,
dar poate fi şi o operaţie asupra a ceea ce am numit obiectele. Se mai poate observa că
şi clasificarea este dependentă de criteriul considerat. Atunci când criteriul este luat
dintre proprietăţile esenţiale ale obiectelor considerate avem o clasificare naturală
sau o dezvăluire a claselor (precum în exemplul de mai sus), iar atunci când criteriul
este oarecum exterior obiectelor considerate (precum, de pildă, o clasificare a
profesioniştilor după domiciliul lor, la sat sau la oraş) avem o clasificare artificială
sau o formare a claselor.
33
1. Caracterizaţi definiţiile genetice şi cele generice; oferiţi câte un exemplu

pentru fiecare.
2. Arătaţi care este structura noţiunilor generale.
3. Descrieti relaţiile dintre termenii generali (pe linia extensiunii).
4. Construiţi trei tipuri diferite de definiţii pentru acelaşi obiect.
Unitatea II. Propoziţiile
Obiective:
a. definirea termenului propoziţie şi indicarea interpretărilor acestuia, precum şi

a importanţei termenului în cadrul teoriei argumentării
b. realizarea unei clasificări a propoziţiilor
c. caracterizarea relaţiilor dintre propoziţii şi descrierea unor tipuri de inferenţe
Concepte cheie: propoziţie, judecată, inferenţă, pătratul lui Boethius, conversiune,

obversiune, contrapusă, inversă
Folosim în cele ce urmează termenul propoziţie în sensul logic. Acest sens s-a
format plecând de la cuvântul latin “propositio”, ce însemna prezentare, presupunere,
teză, premisă în inferenţă.
Logica clasică a interpretat propoziţiile drept judecăţi, iar prin judecată a
înţeles forma logică în care se enunţă ceva despre ceva. “Toate corpurile sunt întinse”,
“O piatră vie nu există”, “Trandafirul este plantă”, “Eu voi alege sau sociologia sau
psihologia”, “Dacă tăceai, atunci filosof rămâneai” sunt exemple de judecăţi.
Astăzi putem analiza mai multe feluri de propoziţii, încât ceea ce logica
clasică a interpretat drept judecăţi reprezintă doar o clasă a propoziţiilor, şi anume
clasa propoziţiilor cognitive. În fapt, noi folosim în comunicare şi, în particular, în
raţionări şi, mai precis, în întemeieri, nu doar propoziţii cognitive, ci şi alte feluri de
propoziţii. Pe de altă parte, logica de astăzi este mult mai capabilă decât logica clasică
să preia latura formală a diferitelor feluri de propoziţii.
Din punctul de vedere al scopului pragmatic (al intenţiei subiacente sau al
acţiunii, al laturii ilocuţionare) al propoziţiilor, se pot delimita şi aborda suficient sub
aspectul legăturilor formale patru feluri de propoziţii. propoziţii cognitive (de
exemplu “Fotbalul este un joc sportiv”); propoziţii interogative (de pildă, “Joci
fotbal?”); propoziţii deontice (precum “Joacă fotbal!”) şi propoziţii axiologice (ca
“Fotbalul este cel mai plăcut sport”).
Inferenţa
34
Prin inferenţă (termen ce are la baza, etimologic vorbind, inferre = a duce, a
introduce, a deriva) înţelegem operaţia logica prin care din cel puţin o propoziţie data
se deriva o noua propoziţie. Propoziţiile din care se deriva se numesc premise,
propoziţia care se deriva se numeşte concluzia. Atunci când concluzia se deriva dintr-
o singura premisa (precum în exemplul "Oamenii needucabili nu sunt tineri, căci toţi
tinerii sunt educabili") avem inferenţă nemijlocită. În schimb, atunci când concluzia
se deriva din cel puţin doua premise (ca în exemplul "Logica este utila, căci
disciplinele care produc cunoştinţe sunt utile, iar logica produce cunoştinţe") avem o
inferenţă mijlocită sau un raţionament.
***
Ne putem întreba: având o propoziţie dată, câte propoziţii pot fi derivate din
această propoziţie? Răspunsul este că ne stau la îndemână cinci operaţii de inferenţă
nemijlocită, încât putem încerca să obţinem din propoziţia dată următoarele:
• Prin opoziţie: (după caz) contrara; subcontrara; contradictoria; subalterna.
• Prin conversiune: (nu în toate cazurile) conversa.
• Prin obversiune: obversa.
• Prin contrapoziţie: (după caz) contrapusa parţială sau totală.
• Prin inversiune: (după caz) inversa parţială sau totală.
Să observăm din ce constă fiecare dintre aceste inferenţe, cum se execută şi
căror propoziţii li se pot aplica.
Inferenţa prin opoziţie este operaţia logică prin care, dată fiind o propoziţie
A, E, I sau O, cu o anumită valoare, stabilim valoarea celorlalte propoziţii. Având, de
exemplu, propoziţia „Toţi tinerii sunt educabili”, cu valoarea „adevărat” (W), putem
stabili, prin simplă analiză logică, valoarea propoziţiei E „Nici un tânăr nu este
educabil”, care este, prin urmare, „falsă” (F); valoarea propoziţiei I „Unii tineri sunt
educabili”, care este, în mod necesar, adevărată (W); şi valoarea propoziţiei O, „Unii
tineri nu sunt educabili”, care este, în mod necesar, falsă (F). Stabilirea prin simplă
analiză logică a valorii celorlalte trei propoziţii este posibilă în temeiul existenţei unor
raporturi logice între propoziţiile A, E, I , O. Aceste raporturi logice au fost descrise
cu ajutorul unui pătrat (pătratul lui Boetius), în felul următor:
Error: Reference source not found
Inferenţa prin conversiune este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie
dată obţinem o nouă propoziţie schimbând funcţia logică a termenilor. Să luăm
exemplul „toţi tinerii sunt educabili”. Stabilim cantitatea predicatului, care este un
termen nedistribuit, şi trecem P în locul lui S şi S în locul lui P. Obţinem propoziţia
„unii educabili sunt tineri”, care este conversa propoziţiei date. Se pot converti
propoziţiile A, E şi I. În cazul propoziţiei O, dacă am converti s-ar ajunge la erori. Ca
în exemplul: „unii oameni nu sunt filosofi, deci unii filosofi nu sunt oameni”. Întâlnim
35
însă şi conversiuni de felul „unele triunghiuri nu sunt echilaterale, deci unele
echilaterale nu sunt triunghiuri”, în care conversa este adevărată. Se observă că în
cazul propoziţiei O nu avem o regularitate şi că aici validitatea conversiunii nu este
asigurată.
Inferenţa prin obversiune este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie
obţinem o nouă propoziţie înlocuind predicatul cu contradictoriul său şi schimbând
calitatea propoziţiei. Din propoziţia „Toţi tinerii sunt educabili”, prin obversiune,
obţinem obversa „Nici un tânăr nu este noneducabil”. Se pot obţine obverse în cazul
fiecărei propoziţii A, E, I, O.
Teme de autoevaluare
1. Clasificati propozitiile categorice
2. Ce propozitii pot fi deduse logic din:
a. Oamenii nu traiesc la temperaturi de peste 60 grade Celsius
b. Studentii asteapta cu nerabdare sesiunea?
3. Prezentati relatiile dintre propozitiile categorice de calitate diferita.
4. Ce se intelege prin inferenta imediata?
Unitatea III. Raţionamentele
Obiective:
a. prezentarea unor tipuri de raţionamente des uzitate în cadrul argumentării
b. efectuarea de aplicaţii în vederea analizei corectitudinii unor argumente
c. construirea de argumente pe diverse teme
Concepte cheie: raţionamente deductive, silogismul categoric, epicherema,

polisilogism, soritul, entimema
Termenii sunt părţi ale propoziţiilor, propoziţiile sunt formele sub care se
prezintă cunoştinţele noastre şi sub care comunicăm. Propoziţiile sunt părţi ale
raţionamentelor noastre, iar raţionamentele şi înlănţuirile de raţionamente sunt forme
sub care se prezintă întemeierile noastre.
Sunt felurite raţionamente:
a). Orice fricţiune produce căldură
Unele gheţuri sunt în fricţiune
Unele gheţuri produc căldură
b). Ianuarie, Februarie, ..., Decembrie au mai puţin de 32 de zile
Ianuarie, Februarie, ..., Decembrie sunt lunile anului
Oricare din lunile anului are mai puţin de 32 de zile
c). Vizitiul cel mai bun este cel mai priceput în profesia sa
Pilotul cel mai bun este cel mai priceput în profesia sa
Deci cel mai bun este cel priceput în profesia sa
d). Frumosul este un lucru bun
Dreptatea este un lucru bun
Dreptatea este ceva frumos
Analizând aceste exemple se poate observa că ele diferă înainte de toate după
felul propoziţiilor ce funcţionează ca premise. Acesta este un criteriu pentru a
36
clasifica raţionamentele şi un fir călăuzitor pentru a înţelege mulţimea
raţionamentelor.
După felul premiselor, raţionamentele sunt raţionamente nemodale şi
raţionamente modale. După acelaşi criteriu, raţionamentele modale sunt
raţionamente categorice, raţionamente ipotetice, raţionamente disjunctive şi
raţionamente de relaţie.
Raţionamente deductive
Forma de maximă simplitate a silogismului, a raţionamentelor în general, este
silogismul categoric. Într-un astfel de silogism se face o deducţie. Înţelegem prin
deducţie inferenţa de la premise de un anumit rang de generalitate (în exemplul dat de
la “orice ştiinţă...”) la o concluzie de un rang de generalitate mai scăzut (în acest
exemplu “logica...”).
Să ne oprim asupra silogismelor delimitate de propoziţiile categorice numite
silogisme categorice.
Silogismul categoric
Să luăm exemplele:
a). Oamenii sunt bipede
Darwin a fost om
Darwin a fost biped
b). Studenţii sunt tineri
Studenţii sunt în universităţi şi colegii
Toţi cei ce activează în universităţi şi colegii sunt tineri.
c). Cei ce fac sport sunt tineri
Colegul meu de grupă nu face sport
Colegul meu de grupă nu este tânăr
d). Plantele de seră nu rezistă la frig
Stejarul nu este plantă de seră
Stejarul rezistă la frig
e). Plantele de seră au nevoie de căldură
Bradul are nevoie de căldură
Bradul este plantă de seră
Avem aici exemple de silogisme. Unele (a) sunt valide (corecte), altele sunt
nevalide (b,c,d,e). Cum distingem silogismele valide de cele nevalide în mulţimea
silogismelor? Răspunsul general este acela că este valid silogismul care satisface
regulile silogismului.
***
Regulile silogismului concretizează exigenţele principiilor logice pentru
inferenţele mediate care sunt silogismele. Există reguli generale ale silogismului
categoric şi reguli relative la figurile acestuia.
Regulile generale ale silogismului categoric au fost identificate în cea mai
mare parte deja de către Aristotel. Unele manuale şi monografii (cum este cea a lui
Ion Didilescu, Petre Botezatu, Silogistica. Teoria clasică şi interpretările moderne)
includ printre reguli generale şi considerente de structură. Aceste considerente nu sunt
însă reguli de derivare. Ansamblul regulilor despre care se discută în diferite manuale
se lasă redus la şase reguli generale ale silogismului categoric:
37
1. silogismul să aibă trei termeni şi numai trei. De ce? Doar din doi termeni
nu se poate deriva o concluzie silogistică. Cu patru termeni nu se poate deriva, de
asemenea:
Oamenii sunt bipede
Darwin era englez
?
Se poate deriva doar dacă doi termeni (majorul şi minorul) sunt puşi în legătură de un
termen mediu. Acest termen mediu trebuie să aibă o semnificaţie univocă (să nu fie
ambiguu). Dacă mediul are două semnificaţii (în cele două premise), atunci se încalcă
regula (apar patru termeni) şi se produce sofismul qaternio terminorum (împătrirea
termenilor). Un exemplu de astfel de sofism este silogismul:
Toţi cei ce violează integritatea fizică a persoanelor trebuie pedepsiţi
Chirurgul violează integritatea fizică a persoanelor
Chirurgul trebuie pedepsit.
2. termenii să nu aibă în concluzie o extensiune mai mare decât în premise.
Dacă se încalcă această regulă atunci se produce sofismul extensiunea nepermisă a
unui termen, care are două versiuni: sofismul majorul ilicit (exemplul c) şi sofismul
minorul ilicit (exemplul b). Termenii pot avea în concluzie extensiune mai mică
decât în premise, dar nu extensiune mai mare.
3. mediul să fie distribuit cel puţin într-o premisă. Dacă mediul nu este
distribuit în nici o premisă, atunci nu face sinteza (legătura) celorlalţi doi termeni.
Căci, nefiind distribuit în nici o premisă, mediul se poate referi într-o premisă la o
parte a obiectelor unei clase, în altă premisă la cealaltă parte, fără să lege acele părţi.
În exemplul e). se observă ce rezultă încălcând această regulă.
4. din două premise negative nu se poate deriva o concluzie. Explicaţia este
aceea că negativele asertează excluziunea termenilor. Or, între trei termeni ce se
exclud reciproc nu se poate stabili o legătură. De exemplu:
Oamenii nu au aripi
Vulturul nu este om
?
5. din două premise particulare nu se poate deriva o concluzie. Explicaţia
este aceea că două particulare nu permit punerea în legătură a celor trei termeni încât
să se poată deriva cu necesitate o concluzie. De exemplu, din premisele
Unii studenţi sunt eminenţi în cercetarea ştiinţifică
Unii studenţi fac sport de performanţă
?
nu se poate deriva cu necesitate concluzia, căci “unii studenţi” se poate referi în cele
două premise la părţi diferite ale clasei “studenţi”.
6. concluzia urmează partea mai slabă a silogismului. În logică se
consideră “parte mai slabă” particulara în raport cu generala, negativa în raport cu
afirmativa. Conform regulii, când o premisă este particulară, concluzia este în mod
necesar particulară, iar când o premisă este negativă, concluzia este în mod necesar
negativă.
Regulile generale ale silogismului se pot întemeia. Cea mai simplă cale de a le
întemeia constă în recursul la exemple şi în indicarea erorilor (sofismelor) ce se
produc atunci când se încalcă o regulă. Astăzi există şi posibilităţi de a oferi
demonstraţii formale, înăuntrul unor sisteme axiomatice pentru aceste reguli.
Forme de prezentare a raţionamentelor
38
În raţionările pe care le facem, silogismele nu se prezintă decât rareori în
forma în care le-am identificat până aici: explicitate complet şi unul câte unul. În mod
frecvent, silogismele sunt prezentate lăsând subînţelesă una din propoziţiile
componente şi în înlănţuiri de silogisme.
Un silogism eliptic de una din propoziţiile componente se numeşte entimemă.
Un silogism în care una dintre premise este motivată printr-o entimemă se numeşte
epicheremă. O înlănţuire de cel puţin două silogisme, în care concluzia unuia devine
premisă în silogismul următor, se numeşte polisilogism. Un polisilogism eliptic de
concluziile intermediare se numeşte sorit.
Entimemele, epicheremele, polisilogismele şi soriţii sunt forme sub care se
prezintă silogismele. Şi în cazul lor se pune problema validităţii. Astfel de forme sunt
valide dacă satisfac regulile logice menţionate.
1. Se da urmatoarea schema silogistica:

PaM
SiM
SoP
Se cere: Demonstrati validitatea sau nevaliditatea schemei; in cazul in care
schema nu este valida, operati modificari ale unei premise sau ale concluziei astfel
incit sa obtineti o schema valida. Dati un exemplu care sa reflecte nevaliditatea
schemei.
2.Demonstrati validitatea urmatorului silogism:
Echipa Romaniei lipseste de la Campionatul Mondial de Fotbal, editia 2002.
Echipa Romaniei are jucatori buni.
Unii jucatori buni lipsesc de la Campionatul Mondial de Fotbal, editia 2002.
3. Construiti un polisilogism pe baza silogismului de la exercitiul 2.
4. Ce este o entimema?
1. Andrei Marga, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006

2. Austin J. Freely – Argumentation and Debate. Critical Thinking for
3. Gh. Enescu, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 49-51;
Method, Simon Publications, 2002.
1. P. W. Bridgman, The Logic of Modern Physics, The Macmillan Company,

New York, 1958;
2. Cornel Popa, Teoria definiţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 67-
104;
3. David Hilbert, Grundlagen der Geometrie, Berlin, 1913;
39
4. Moritz Schlick, Allgemeine Erkenntnislehre, Suhrkamp, Frankfurt am Main,
1979, pp. 49-57.
2005;
9. Justus Buchler, The Concept of Method, Columbia University Press, New
York and London, 1961
10. Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti,
1983
11. N. R. Hanson, Patterns of Discovery, Cambridge University Press, 1958.
12. Theodor Nickels (ed.), Scientific Discovery, Logic and Rationality, D. Reidel,
Dordrecht, 1980
Bucureşti, 1986.
14. Karl Popper, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982.
MODULUL IV
ERORILE
Obiective:
a. daca in modulele anterioare teoria s-a concentrate asupra adevarului si
corectitudinii structurilor logice analizate, acum sint analizate erorile ce pot
aparea in cadrul argumentarii. Scopul e acela de a familiariza studentul cu
erorile ce pot aparea - pentru a le putea recunoaste mai usor.
Ghid de studiu: Unele parti ale Modulului IV – Erorile pot fi abordate

relativ autonom in raport cu restul suportului de curs, in timp ce altele necesita
parcurgerea in prealabil a unor unitati distincte. Asfel, autonom poate fi abordata
subunitatea Erori in demonstratii si argumentari, in timp ce in cazul celorlalte
subunitati se recomanda consultarea partii de teorie vizata: de exemplu, in cazul
subunitatii Erori in operatiile cu termeni este necesara in prealabil parcurgere
subunitatii Operatii cu termeni.
Unitatea I. Erorile logice
Obiective:
a. prezentarea principalelor surse de eroare (formale si informale)
40
b. dezvoltarea capacitatilor de a identifica erorile in cadrul diverselor forme de
discurs (de la discursul cotidian pina la discursul stiintific)
Concepte cheie: erori logice, tipul erorilor, surse de eroare, erori informale,
erori in operatiile cu termeni, erori in inferentele imediate, erori in rationamente
Eroarea logică este contrară corectitudinii logice. Ea se produce atunci când

sunt încălcate reguli, legi logice, principii logice, care asigură efectuarea corectă a
operaţiilor cu termeni şi cu propoziţii.
Erori informale
Este de precizat că „eroare informală”, în înţelesul consacrat, este o eroare de

„conţinut”. De pildă o premisă falsă într-un raţionament este o eroare de „conţinut”,
general vorbind, o „eroare materială”. Douglas Walton dă însă şi o altă accepţie
demnă de interes „erorii informale” în cadrul unei noi abordări a erorilor. „Noua
abordare este pragmatică – o eroare este o tehnică de argumentare care este folosită în
mod greşit în contextul dialogului. Erorile nu sunt argumente per se, ci, conform noii
teorii, sunt folosiri ale argumentelor. O eroare nu trebuie să fie o eroare deliberată
într-un caz particular, ci este o chestiune ce priveşte felul în care tehnica
argumentativă a fost folosită în acel caz”.23
Desigur, însă, că „erorile” chiar concepute ca „folosiri ale argumentelor”, pot
fi identificat şi combătute numai cunoscând în prealabil „argumentele”, „tehnicile
argumentative”, aşadar. Cunoaşterea per se a argumentelor este, cu alte cuvinte,
indispensabilă atunci când se urmăreşte prevenirea, identificarea şi combaterea
erorilor.
Erori în operarea cu termeni

Aceste erori se produc în operaţiile mai complexe − definiţia, diviziunea,
clasificarea; celelalte operaţii cu termeni − determinarea şi generalizarea − sunt mai
puţin susceptibile, în virtutea simplităţii lor, să producă erori, iar dacă totuşi produc,
sunt reductibile la erori ale diviziunii şi clasificării.
Erori ale definiţiei sunt:
a) definiţia incongruentă sau definiţia necaracteristică, adică definiţia în care
definiendum-ul şi definiens-ul nu prezintă o identitate. De exemplu: „Sociologia este
ştiinţa despre societate”.
b) definiţia circulară, adică definiţia în care definiens-ul presupune în
definiţia sa definiendum-ul. Un exemplu de astfel de definiţie eronată este: „Forţa
vitală este temeiul intern al vieţii”.
c) definiţia abundentă (definitio abundans) este definiţia ce cuprinde în
definiens note neesenţiale. În exemplul „Paralelele sunt acele linii care au aceeaşi
direcţie şi aceeaşi distanţă între el pretutindeni” se află o eroare de acest fel.
Erori ale diviziunii sunt:
a) diviziune prea strâmtă − o diviziune în care nu se obţin toţi membrii
diviziunii. De exemplu, diviziunea „Anotimpurile anului sunt iarna, primăvara şi
23
Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy, The University of Alabama Press, Tuscalosa and
London, 1995, p. 15.
41
toamna” este o diviziune prea strâmtă. O astfel de diviziune se mai numeşte şi
diviziune incompletă.
b) diviziune prea largă − o diviziune ce conţine membri în plus faţă de cei
justificaţi de fundamentul diviziunii. „Învăţământul este de zi, seral, fără frecvenţă,
tehnic şi universitar” este un exemplu.
c) membrii diviziunii nu se exclud sau diviziunea în care membrii se includ
unul pe altul sau interferează. Un exemplu este diviziunea: „Sporturile sunt
masculine, feminine şi spectaculoase”.
d) diviziune cu mai mult de un fundament: este o diviziune care aplică tacit
două sau mai multe fundamente. Exemplu: Soldaţii sunt artilerişti, infanterişti,
aviatori, genişti, vânători de munte şi voluntari”:
Erori asemănătoare se produc şi atunci când se efectuează clasificări,
încălcându-se regulile formulate în paragraful dedicat acestei operaţii.
Erori în inferenţe imediate

Cunoaştem două feluri de inferenţe imediate între propoziţii categorice: prin
opoziţie şi prin echivalenţă.
1. În inferenţele imediate prin opoziţie se fac erori atunci când se inferează în
conformitate cu sensurile interzise de regulile logice respective. Astfel, se fac erori
logice când se inferează:
a) o propoziţie adevărată dintr-o contrară falsă. Dacă propoziţia „Orice
operă de artă produce râsul” este falsă, atunci este eronat să spunem că propoziţia
contrară „Nici o operă de artă nu produce râsul” este adevărată.
b) o propoziţie particulară falsă dintr-o supraalternă falsă. Dacă
propoziţia „Unii filosofi nu au fost ataşaţi programului ştiinţific” este adevărată,
atunci se produce o eroare logică dacă inferăm adevărul propoziţiei: „Nici un filosof
nu a fost ataşat progresului ştiinţific”.
c) o propoziţie particulară falsă dintr-o supraalternă falsă. Dacă propoziţia
„Orice operă de artă este un prilej de divertisment” este falsă, atunci este eronat să
inferăm prin subalternare că propoziţia „unele opere de artă sunt un prilej de
divertisment” este falsă.
d) o propoziţie falsă dintr-o subcontrară adevărată. Dacă propoziţia „Unii
filosofi au fost ataşaţi progresului ştiinţific” este adevărată, atunci este eronat să se
conchidă prin subcontrarietate că propoziţia „Unii filosofi nu au fost ataşaţi
progresului ştiinţific” este falsă
e) o existenţială adevărată dintr-o universală cu termeni nereferenţiali,
prin ignorarea distincţiei dintre sensul universal şi sensul existenţial al enunţurilor.
Din universala: „Pentru orice x, dacă x este un perpetuum mobile, atunci x este o
maşină” este eronat să deducem particulara existenţială „există cel puţin un x care este
perpetuum mobile şi este o maşină”.
II. În inferenţele imediate prin echivalenţă se procedează eronat, de asemenea,
când sunt eludate regulile logice respective:
a) cea mai frecventă este conversiunea ilicită a propoziţiei universal-
afirmative. de exemplu, propoziţia SaP: „Oamenii sunt fiinţe care trăiesc în colectiv”
nu se poate converti simplu în „Fiinţele care trăiesc în colectiv sunt oamenii”, ci prin
accident, în „Unele fiinţe care trăiesc în colectiv sunt oameni”.
b) conversiunea unei propoziţii O este, de asemenea, ilicită. Particulara
negativă „Unele corpuri cereşti nu au lumină proprie” nu poate fi convertită nici în
42
„Corpurile care nu au lumină proprie nu sunt corpuri cereşti” nici în „Unele corpuri
care nu au lumină proprie nu sunt copuri cereşti”; dacă se fac astfel de conversiuni,
ele sunt eronate.
c) conversiunea unei particulare dintr-o universală afirmativă cu termeni
nereferenţiali. Universala „Pentru orice x, dacă x este cerc pătrat, atunci x este o
figură geometrică” nu se poate converti prin accident în „Există cel puţin un x astfel
încât el este o figură geometrică şi un cerc pătrat.”
d) în obversiuni se produc erori datorate impreciziei cu care se face
deplasarea negaţiei. De exemplu, se pot întâlni astfel de inferenţe ce presupun
obversiuni: „Nici un copil nu este erudit”, deci „Toţi maturii sunt erudiţi”.
e) în contrapoziţii se produc erori atunci când nu se ţine seama de distribuţia
termenilor. Propoziţia „Umorul este o atitudine sănătoasă” se contrapune ilicit în
„Nici o atitudine nesănătoasă nu este umor”.
f) în inversiuni erorile se produc din aceleaşi cauze. De exemplu, inversa totală
a propoziţiei „Toţi oamenii sunt bipezi” este „Unii non-oameni sunt nebipezi”, inversa
ilicită fiind: „Nici un non-om nu este biped”.
Erori în raţionamente
Erorile formale în inferenţele mediate au fost analizate de Aristotel şi trecute
în clasa sofismelor. În silogismele categorice se produc următoarele erori :
a) împătrirea termenilor ca urmare a împrejurări că termenul mediu este luat
în două sensuri diferite (quaternio terminorum). Silogismul care a stat la baza aşa-
numitei "psihologii raţionale" este, cum a arătat Kant, un exemplu de sofism quaternio
terminorum : "Ceea ce este totdeauna subiect este substanţă ; Eu-l este totdeauna
subiect, deci Eu-1 este substanţă".
b) mediul nedistribuit: a deriva, totuşi, înseamnă a săvîrşi o eroare logică :
"Cercetătorii ştiiţifici competenţi scriu cărţi valoroase, Moromeţii este o carte
valoroasă, deci Moromeţii a fost scrisă de un cercetător ştiinţific competent".
c) majorul ilicit este eroarea ce constă în aceea că majorul este distribuit în
concluzie fără a fi fost distribuit în premisă, ca în exemplul : "Toţi cei ce practică
sportul de performanţă sunt tineri, studenţii secţiei de filosofie nu practică sportul de
performanţă, deci studenţii secţiei de filosofie nu sunt tineri".
d) minorul ilicit este sofismul ce constă în aceea că minorul este distribuit în
concluzie fără să fi fost distribuit în premisă. „Studenţii îşi încheie pregătirea de
specialitate cu un examen de diplomă, ei activează în învăţământul superior, deci cei
ce activează în învăţământul superior îşi încheie pregătirea de specialitate cu un
examen de diplomă”.
e) derivarea din două premise negative: "Pa1mieru1 nu rezistă la figurile
din zona temperată; stejarul nu este palmier, deci stejarul rezistă la frigurile din zona
temperată". Concluzia, deşi adevărată, nu rezultă din premisele date.
f) derivarea din două premise particulare: "Unele animale sunt carnivore,
unele animale sunt ierbivore, deci unele ierbivore sunt carnivore".
g) derivarea în funcţie de partea mai tare a silogismului este eroarea ce se
produce atunci când se obţine o concluzie afirmativă, deşi o premisă este negativă sau
o concluzie universală, deşi o premisă este particulară : "Nici un invidios nu este om
drept, deci criticii 1iterari sunt invidioşi, deci critici literari nu sunt oameni drepţi"
este un exemplu de eroare datorată derivării în funcţie de partea mai tare a
43
silogismului.
h) fallacia accidentis (sofismu1 accidentului): acest sofism se produce atunci
cînd într-una una dintre premise, termenul mediu este afectat de un accident, care
lipseşte în cealaltă premisă:
Dragostea de copii (excesivă) este dăunătoare
Dragostea de copii este un sentiment lăudabil
Deci, unele sentimente lăudabile sunt dăunătoare.
Erori în demonstraţii şi argumentări

Erorile pot interveni în fiecare din cele trei elemente ale demonstraţiei. În teza
demonstraţiei, erorile frecvente se datorează impreciziei tezei şi substituirii tezei. În
fundament se întâlnesc două feluri de erori : fundament fals şi fundament ne-
demonstrat; procedeu, erorile sunt cele descrise mai sus, specifice diferitelor tipuri
de inferenţă.
a) Imprecizia tezei este tipu1 de eroare produsă atunci când teza conţine un
termen imprecis sau este în întregime imprecisă. Erorile de acest tip au fost
identificate deja de Aristotel în faimosul său tablou al "sofismelor datorate
limbajului". Ele sunt :
(i) omonimia, este eroarea ce apare în situaţia în care expresia ce desemnează
un termen este echivocă ; expresia "ştiinţa literelor", de exemplu, este echivocă şi,
intrată, fără a-i preciza înţelesul, în premisele unui silogism, într-o demonstraţie, duce
la eroare ;
(ii) amfibolia, este eroarea ce apare atunci când expresia care exprimă o jude-
cată este echivocă; expresia "doresc prinderea mea a inamicului" este un exemplu de
amfibolie ;
(iii) compoziţia, este eroarea datorată asocierilor defectuoase de cuvinte;
(iv) diviziunea, este eroarea datorată despărţirilor defectuoase de cuvinte ;
Aristotel a dat exemplul : "te-am făcut sclav odinioară liber" ; în funcţie de: plasarea
virgulei, expresia are două înţelesuri: "te-am făcut, sclav odinioară,. liber" şi "te-am
făcut sclav, odinioară liber" ;
(v) accentuarea, este eroarea produsă ca urmare a faptului că un cuvânt nu
înseamnă acelaşi 1ucru dacă este pronunţat cu diferite accente ; este limpede, de
exemplu, că "a recrea" (a produce din nou) semnifică altceva decât recrea`` (a te
odihni) ;
(vi) forma limbajului, este eroarea bazată pe echivocul ce rezultă din forma
limbajului, care face ca obiecte neidentice să fie exprimate identic ; de exemplu, "este
simţit" este expresia echivocă, deoarece luată ca verb la diateza pasivă, ea înseamnă
"a fi simţit" (de cineva), iar ca verb la diateza activă. ca înseamnă "a simţi" (ceva).
b) ignorarea tezei reprezintă o altă clasă de erori provenite prin încălcarea
regulilor privind teza de demonstrat. Erorile de acest tip se numesc, in limbajul logic
tradiţional, ignoratio elenchi. În clasa lor intră multiple feluri de erori, care s-au
bucurat de o analiză amănunţită în istoria 1ogicii. precum :
(i) argumentum ad verecundiam: este eroarea ce constă în invocarea autori-
tăţii cuiva spre a întemeia sau respinge o teză.
(ii) argumentum ad hominem: este o eroare înrudită cu argumentum ad
verecundiam şi constă în invocarea ca argumente a calităţilor sau defectelor celui ce
susţine o teză.
(iii) argumentum ad ignorantiam: este eroarea ce constă în a lua ca
44
argument în favoarea unei teze imposibilitatea de a dovedi contradictoria ei.
(iv) argumentum ad populum este eroarea ce constă în a lua asentimentul
unei mulţimi de oameni la o teză ca argument al adevărului ei. „Este aşa fiindcă toţi
cred astfel”. „Este aşa deoarece toţi consideră astfel”. O variantă a acestei erori este
argumentul majorităţii. „Deoarece cei mai mulţi consideră astfel, este aşa”.
(v) argumentum ad consequentiam este eroarea ce constă în a invoca
consecinţele aplicării unei teze spre a convinge de adevărul sau falsitatea ei.
„Creşterea exigenţei în pregătirea de specialitate nu este necesară deoarece ea ar face
să scadă efectivul notelor mari” este un exemplu de astfel de eroare.
(vi) argumentum ad baculum este eroarea ce constă în invocarea forţei
(fizice, psihologice, morale) în susţinerea sau respingerea unei teze.
(vii) argumentum ad misericordiam este eroarea ce constă în a apela la
sentimentele (îndeosebi de milă) cuiva pentru a susţine sau respinge o teză. De
exemplu, avocatul apărării, spre a obţine o sentinţă mai puţin severă pentru un
inculpat vinovat, invocă astfel de consecinţe pentru inculpat, pentru familia lui etc.
(viii) argumentum ex silentio este eroarea ce constă în a lua absenţa
obiecţiilor la o teză drept argument în favoarea adevărului tezei.
(ix) eroarea obiecţiunilor este eroarea ce se produce atunci când din existenţa
de obiecţii la o teză se deduce că teza nu este adevărată.
Există, de asemenea, şi erori ce se produc în fundamentul demonstraţiei:
(i) error fundamentalis este eroarea ce constă în a recurge la premise false
pentru a deriva o anumită teză.
(ii) petitio principii este o eroare formală ce constă în aceea că teza de
demonstrat este presupusă de argumentele invocate în sprijinu1 tezei.
(iii) petitio de contrari este şi ea o eroare formală, ce constă îl aceea că intr-o
întemeiere se operează cu argumente contradictorii, incompatibile.
(iv) accidentul este eroarea formală ce apare atunci când se consideră că
predicatul unei determinări este, cu necesitate, predicatul obiectului.
În ceea ce priveşte erorile produse în procedeul demonstraţiei se întâlnesc
două cazuri :
A. Cînd demonstraţia este corectă, dar non sequitur: teza nu derivă din
argumentu1 propus, deoarece între fundament şi teză este o 1egătură pur verbală,
naivă. Tot aici se include şi eroarea post hoc ergo propter hoc (după, deci din cauza).
B. Demonstraţie incorectă, care cuprinde multe feluri de erori. Tipic aici este
saltul în argumentare (saltus in concludendo) : se ajunge la concluzie fără ca
aceasta să fie suficient justificată, lipsind verigi intermediare.
Este de observat că în cazul întemeierii în forma argumentării apare o diferenţă
în raport cu întemeierea în forma demonstraţiei : în argumentare nu este obligatoriu
eronată întemeierea în care teza nu derivă necesar din fundament, cu condiţia să
derive cu probabilitate ; în demonstraţie, aceasta este o eroare.
1. Descrieţi eroarea numită argumentum ad misericordiam şi oferiţi un exemplu

2. Analizaţi următoarele argumentări sub aspectul validităţii:
a. Cred că trebuie să schimbăm ceva deoarece toţi oamenii cu care
am discutat erau de aceeaşi părere.
b. Specialiştii sunt de părere că economia ţării are nevoie de o
reformă cuprinzătoare, deci în ultimele luni principala temă pe
agenda politicii interne va fi reforma economică.
45
3. Arătaţi diferenţele şi asemănările dintre cele două tipuri de argumentări.
4. Descrieţi eroarea numită argumentum ad baculum şi oferiţi un exemplu.
5. Analizaţi următoarea argumentare sub aspectul validităţii:
“Timp de secole s-a crezut că Pământul este centrul universului, deoarece Aristotel
susţinuse această teorie într-una din lucrările sale ştiinţifice”.
Unitatea II. Erorile cognitive
Obiective:
c. prezentarea principalelor surse de erori cognitive
d. dezvoltarea capacitatilor de a identifica erorile in cadrul diverselor forme de
discurs (de la discursul cotidian pina la discursul stiintific)
Concepte cheie: erori cognitive, tipul erorilor, surse de eroare, eroarea

reducţiei, eroarea simplismului, eroarea genetică, derivarea lui trebuie din este,
inevrsarea cauzei şi efectului, propoziţia netestabilă, reificarea, forme goale,
propoziţie şi-şi, confundarea moralităţii şi legalităţii, eroarea perfecţionismului,
eroarea epistemică.
Întrucât cunoaşterea-ca redare în limbaj, în conceptele, teoriile, sistemele de

gândire de care dispunem, a stărilor de lucruri cu care avem, ca fiinţe cu o anumită
echipare, experienţe-este complexă, erorile cognitive sunt felerite. Sunt erori de
desemnare, în general de preluare în limbaj, de conceptualizare, de predicare, de
construcţie a teoriilor, de elaborare a sistemelor de gândire.
Aidoma altor activităţi, cunoaşterea îşi atinge scopul dacă satsiface anumite
reguli, iar erorile cognitive se produc atunci când se încalcă aceste reguli. Întrucât
regulile cunoaşterii sunt formulate în mai mare măsură pe terenul metodologiei de
cunoaştere, vom caracteriza aici sub titlul de erori cognitive doar un set de erori
frecvente apărute ca urmare a încălcării regulilor de metodă sau a inadecvării metodei.
R. Cohen şi E. Nagel, în An Introduction to Logic and Scientific Method,
completează lista “erorilor formale”, “erorilor semilogice sau verbale”, a “erorilor
materiale” cu “erori în cercetarea ştiinţifică a realităţii”:
a) eroarea reducţiei: este eroarea ce se produce atunci când obiectul supus
cercetării este redus la elementele sale.
b) eroarea simplismului sau eroarea pseudosimplităţii: este eroarea ce constă
în a considera că ipoteza cea mai simplă este şi cea mai bună. Această eroare are mai
multe variante în practica cunoaşterii. Este vorba de eroarea priorităţii absolute: se
consideră că ceva trebuie să fie termenul prim într-o serie; eroarea liniarităţii
exclusive: se consideră că un efectiv de factori sunt relaţionaţi cu necesitate în serii
liniare; eroarea predicaţiei iniţiale: se consideră că acele însuşiri ale obiectului
constatate la început îi rămân caracteristice; eroarea falsei disjuncţii: se consideră că
toate alternativele sunt mutual exclusive; eroarea particularităţii exclusive: se
consideră că un temen aflat într-un anumit raport, într-un context, nu ar putea fi în alte
raporturi, în alte contexte.
c) eroarea genetică sau eroarea ce constă în a aplica istoriei trecute explicaţii
obţinute prin cercetarea realităţilor de astăzi sau a înlocui analiza structurii unei
realităţi cu evocarea istoriei acesteia.
Se pot adăuga erorilor listate mai sus alte erori profilate în cursul cunoaşterii,
46
precum:
d) derivarea lui trebuie din este: eroare ce constă în a deriva o concluzie
„trebuie ca...”, „este obligatoriu să...”, „este necesar ca...” din simple descrieri de
stări de lucruri, oricum insuficiente. „Întreprinderile ce nu şi-au găsit piaţă pentru
produsele lor s-au decapitalizat, încât este necesar ca întreprinderea ce nu-şi găseşte
piaţă să se decapitalizeze” este un exemplu.
e) generalizarea pripită (hasty generalisation) sau statistica insuficientă:
eroarea ce constă în împrejurarea că o generalizare este susţinută de prea puţine cazuri
analizate sau cazuri insuficient analizate. De pildă, atunci când se asertează
„Majoritatea cetăţenilor acestei regiuni vor vota cu cei aflaţi la guvernare” se
săvârşeşte o astfel de eroare, dacă baza este sondarea doar a câtorva localităţi sau
sondarea doar a unor grupuri sociale nereprezentative. Această eroare se mai numeşte
şi secundum quid şi a fost identificată şi în varianta următoare: se formulează o
generalizare fără a se lua în seamă faptul că, în unele cazuri din clasa respectivă,
aflate în circumstanţe anumite, acea generalizare nu se aplică. De pildă, se poate
spune că la o anumită temperatură a apei un ou fierbe în cinci minute, dar dacă apa va
fi la mare înălţime, pe un munte, oul va avea nevoie, pentru a fierbe, de timp diferit.
Eroarea constă aici în omiterea circumstanţelor care relativizează generalizarea.
e) inversarea cauzei şi efectului: este eroare ce constă în a considera că, dacă A
este cauza lui B, atunci, dacă A va lipsi, B nu se va mai produce. Un exemplu de
astfel de eroare este argumenatarea: „Deoarece corupţia în societate se datoreză
multor oameni din generaţii vechi păstraţi în funcţii publice, odată cu retragerea de
pe scenă a acestor generaţii, corupţia va dispărea din instituţiile noastre publice.”
f) propoziţie netestabilă: este eroarea ce constă îm împrejurarea că se
formulează propoziţii ce nu se lasă verificate/infirmate în raport cu stările de lucruri.
Propoziţia „Spiritul reuneşte meandrele gândurilor, sentimentelor, motivaţiilor şi
atitudinilor unui om” nu poate fi testată în vreun fel oricât am relaxa pretenţia unei
testări în experienţa senzorilă.
g) reificarea: este eroarea ce constă în a considera conceptele drept realitatea
însăşi, ignorând împrejurarea că astfel de elaborări sunt, de cele mai multe ori, ipoteze
de lucru, asumpţii teoretice, oricum constructe. Teza, bazată pe teoria sociologică a
rolurilor sociale, conform căreia „oamenii se comportă potrivit rolurilor lor sociale”
este un exemplu de reificare, în fapt oamenii comportându-se uneori conform rolurilor
sociale, alteori prin abatere de la acestea.
h) forme goale (Leerformeln): este eroarea ce constă în a formula, în locul
propoziţiilor cu semnificaţie factuală precisă, propoziţii ce nu aduc nici o informaţie
privind stările exacte de lucruri. De exemplu: „Tu eşti sau bărbat sau femeie”;
„Cetăţenii acestui oraş sunt sau ortodocşi sau catolici sau protestanţi sau de alte
confesiuni”; „Timpul trece orice am face” etc.
i) propoziţie şi-şi: este eroarea ce constă în împrejurarea că se evită determinarea
cu precizie univocă a unei stări de lucruri complexe, recurgându-se la formulări în
care nu se riscă nimic, aparent cuprinzătoare, dar se rămâne la generalizări care nu
spun destul. În exemplele „În situaţia colegului meu, la examen era şi o obligaţie şi o
libertate a lui de a răspunde la întrebări”; „Lumea este şi raţională şi iraţională” etc.
se rămâne în eroare câtă vreme nu se fac determinări mai precise.
j) confundarea moralităţii şi legalităţii: este eroarea ce constă în a considera că
tot ceea ce este legal este şi moral, iar ceea ce este ilegal este imoral. De exemplu, în
unele ţări avortul este interzis, dar de aici nu rezultă că avortul recomandat din raţiuni
medicale este imoral. Sau, un alt exemplu: „Este legal să mergi la vot, dar nu este
imoral să nu te prezinţi la vot”.
47
k) eroarea perfecţionismului: este eroarea ce se petrece atuci când se plasează
cerinţe excesive în seama unei acţiuni şi apoi se respinge acea acţiune pe motiv că nu
rezolvă complet problema. Argumentarea „participarea la cursul de Teoria
argumentării, în care mi se prezintă toate cunoştinţele necesare pentru a învăţa să
argumentez corect, nu mă va face să nu comit erori de argumentare, încât nu are rost
să particip la acest curs” este un exemplu de eroare a perfecţionismului.
l) eroarea epistemică: este eroarea ce constă în a face o inferenţă de la
propoziţia „A crede că S este P” la propoziţia „A crede că B este P”, în baza
împrejurării că S şi B sunt identice. De exemplu „Prietenul meu crede că Einstein s-a
fotografiat arătându-şi limba, iar Einstein este autorul teoriei relativităţii. Deci
prietenul meu crede că autorul teoriei relativităţii s-a fotografiat arătându-şi limba”
este raţionare lovită de eroarea epistemică. Aceasta se produce admiţând principiul lui
Leibniz, conform căruia două obiecte fiind identice, ceea ce este adevărat pentru unul
este adevărat şi pentru celălalt. Dar acest principiu nu este aplicabil propoziţiilor ce se
referă la ceea ce cred persoanele pentru că nu avem certitudinea că cel despre care se
vorbeşte socoteşte identice obiectele respective.
1. Construiţi exemple de: eroarea perfecţionismului, forme goale, eroarea

reducţiei.
2. Identificaţi, în discursul mediatic, două tipuri de erori cognitive.
3. Care dintre erorile cognitive vi se pare cea mai frecventă eroare? Construiţi un
argument care să explice acest fapt.

2. Steven Goldberg – Fads and Fallacies in the Social Sciences, Humanity
3. Darrell Huff – How to lie with Statistics, W. W. Norton & Co., London, 1993;
2. Stephen Toulmin: The Uses of Argument, Cambridge U.P., 2003;
2005;
48
1983
Dordrecht, 1980
Bucureşti, 1986.
1982.
MODULUL V
ELEMENTE DE METODOLOGIE GENERALĂ

Obiective:
a. să familiarizeze studenţii cu problematica specifică metodologiei generale
b. să identifice asumpţiile fundamentale ale metodologiei şi distincţiile esenţiale
cu care aceasta operează
c. să distingă între fapte, teorii, interpretări
d. să cunoască şi să identifice principalele metode implicate în cercetarea
ştiinţifică
Ghid de studiu: Parcurgerea acestui prim modul este necesară pentru a obţine o
imagine de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă metodologia generală în cercetarea
ştiinţifică. Cursantul este încurajat ca înainte de a trece la studiul efectiv al acestui
modul să îşi formuleze propriile opinii în legătură cu tematica abordată, iar după
aceea să încerce să conştientizeze distanţa dintre propriile intuiţii şi teoriile expuse.
Unitatea I. Formularea problemei
Obiective:
a. prezentarea concepţiei după care cunoaşterea ar fi rezolvare de probleme
b. relevanţa relaţiei dintre întrebări şi răspunsuri pentru cunoaştere
c. tipurile de întrebări
Concepte cheie: rezolvare de probleme (problem solving), întrebări închise,

întrebări deschise, cunoaştere ştiinţifică, întrebări narative, întrebări-dacă, întrebări-
care şi întrebări-de ce
Conduşi de o intuiţie fecundă, Charles S. Peirce şi, apoi, John Dewey au

propus considerarea cunoaşterii ca rezolvare de probleme (problems solving) şi au
49
deschis era în care ne aflăm a înţelegerii mai profunde a întreprinderii umane de
cunoaştere a lumii. Karl Popper a tras mai târziu o concluzie bogată în implicaţii „nu
există observaţii pure, ele sunt îmbibate de teorii şi sunt călăuzite de probleme şi de
teorii.”24
Problema, mai exact formularea problemei, precedă stabilirea stărilor de
lucruri, chiar percepţia. Cu această asumpţie, o înteagă tradiţie, cea a empirismului şi
a pozitivismului, în înţelegerea cunoaşterii a fost pusă sub semnul întrebării şi trimisă
în istorie. Iar noile concepţii din psihologie au putut extrage consecinţe noi şi radicale.
Nu refacem aici cursul istoric al importantei perspective ce aşează formularea
problemei în punctul de plecare al cunoaşterii şi nici nu vom intra în detaliile teoriei
cunoaşterii sau epistemologiei reconstruite din această perspectivă, ci ne vom opri
doar asupra câtorva noţiuni introductive din sfera metodologiei generale, aflate în
orizontul de interes al studiului argumentărilor.
Cunoaşterea cea mai controlată de metode precise, susceptibile de formalizare,
şi astfel cea mai evoluată, este cunoaşterea ştiinţifică. Orice cunoaştere, inclusiv
cunoaşterea ştiinţifică, poate fi descrisă şi ca rezolvare de probleme, adică pe linia
relaţiei între întrebări şi răspunsuri. Enunţurile şi teoriile, în care se precipită
cunoaşterea, stau pe suportul unor întrebări, fie că sunt explicitate, fie că acestea au
„căzut” în „magazia” întreprinderii de cunoaştere.
Întrebările ce se pun în cunoaştere pot fi clasificate de la început în întrebări
închise: adică întrebările „pentru care putem oferi o listă exhaustivă de răspunsuri,
sau o schemă de răspunsuri, sau o metodă efectivă de construcţie a răspunsurilor
permise”25 şi întrebări deschise: adică întrebările „la care se răspunde printr-o serie de
enunţuri care poate fi comod continuată, după nevoie, fără ca natura răspunsului să
sufere vreo schimbare.”26 De exemplu, „A fost Aristotel creatorul logicii ca ştiinţă?”
este întrebare închisă, dar „ce-ţi vine în minte astăzi citind Organonul lui Aristotel?”
este întrebare deschisă. Întrucât răspunsurile la aceste din urmă întrebări sunt, de fapt,
relatări, întrebările deschise se mai numesc şi întrebări narative. Este însă de observat
împrejurarea că mai importantă pentru metodologia generală a cunoaşterii, interferând
cu clasificarea de mai sus, este clasificarea întrebărilor în întrebări-dacă, întrebări-
care şi întrebări- de ce.
Sunt întrebări-dacă întrebările la care se poate răspunde cu da sau nu („A fost
Aristotel filosof grec?”), iar răspunsurile sunt mutual exclusive („A fost Aristotel
prieten sau duşman sau indiferent pentru Platon?”). De întrebările-dacă este legată o
semnificaţie a întrebării. Întrebarea ce are semnificaţie („Este Aristotel cel mai mare
filosof grec?”) are şi sens, întrebarea ce nu are semnificaţie („Este Aristotel astăzi
membru al Parlamentului European?”) nu are sens.
Sunt întrebări-care întrebările cu privire la membrul sau membrii clasei care
satisfac o funcţie (de exemplu, „Care este cel mai mare filosof grec?”, „Care sunt
filosofii greci reprezentativi?” etc.) sau la predicatul ce revine unuia sau mai multor
termeni („Care era formaţia lui Aristotel?”, „Unde au călătorit filosofii greci pentru
a cunoaşte lumea?”). Întrebările-care sunt legate şi ele de o semnificaţie a întrebării.
Întrebarea ce are semnificaţie („Care era formaţia lui Aristotel?”) are şi sens,
întrebarea ce nu are semnificaţie („Care dintre automobilele actuale a fost preferat de
Aristotel?”) nu are sens.
24
Karl Popper, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1981, p. 137.
25
Ladislau Tondl, Situaţiile de rezolvare de probleme şi întrebările în ştiinţă, în Constantin Grecu
(coord.), Logica întrebărilor şi aplicaţiile ei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1982, p. 240.
26
ibidem
50
Sunt întrebări-de ce întrebările care au la baza lor o aserţiune („Metalele se
dilată prin încălzire”) şi vizează nu valoarea de adevăr a aserţiunii, ci cauza
(explicaţia) fenomenului la care se referă aserţiunea („Care este cauza dilatării
metalelor ce sunt încălzite?”). Carl Gustav Hempel27 a făcut distincţia între întrebări-
de ce epistemice sau care caută raţiuni („De ce Aristotel l-a criticat pe Platon?”) şi
întrebări-de ce care caută explicaţia. („De ce se dilată metalele ce sunt încălzite?”),
dar ultimele rămân prototipul întrebărilor-de ce. Se poate observa că cele trei feluri de
întrebări ce se pun în situaţii de rezolvare de probleme solicită răspunsuri ce înlătură
diferite incertitudini: „incertitudinea cu privire la valoarea de adevăr a propoziţiei-
care formează baza unei întrebări-care şi incertitudinea cu privire la justificarea
extralogică a aserţiunii care formează baza unei întrebări-de ce”28.
1. Daţi un exemplu de: întrebare-de ce, întrebare-care, întrebare-dacă

2. Care este diferenţa dintre o întrebare deschisă şi o întrebare închisă?
Unitatea II. Identificarea regularităţilor şi teoria
Obiective:
a. înţelegerea principalelor metode de cercetare
b. tipuri de metode de cercetare
c. explicitarea conceptului de teorie
d. tipologia teoriilor
Concepte cheie: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda variaţiilor

concomitente, metoda reziduurilor, teorie
Investigarea faptelor se întreprinde, în cunoaşterea evoluată – care este, în

ipostaza ei maximă, ştiinţa – pentru a identifica iregularităţi cu caracter de lege.
Această identificare se face prin inducţie, iar prima cercetare a inducţiei drept cale
pentru a descoperi legile fenomenelor date în experienţă se datorează lui Francis
Bacon. Plecând de la rezultatele obţinute de Francis Bacon, John Stuart Mill a
formulat metodele inductive de aflare a cauzelor, ce constituie o parte clasică,
importantă a metodologiei generale. Mill a pus problema departajării în complexul de
condiţii ale apariţiei unui fenomen a fenomenului care este cauza lui eficientă reală.
Pentru a delimita cauza producătoare în mulţimea condiţiilor Mill a identificat patru
metode, pe care metodologia ulterioară le-a păstrat.
a) metoda concordanţei, care procedează conform regulii: Dacă diferite
antecedente ale unui fenomen a au o parte comună A ori de câte ori fenomenul a se
produce, atunci A este cauza lui a. Adveniente causa, advenit effectus. În formulare
sintactică, metoda concordanţei se prezintă astfel:
ABC abc
ADF adf
27
Carl Gustav Hempel, Aspects of Scientific Method, The Free Press, Collier-Macmillan, New York,
London, 1965, p. 334.
28
Ladislau Tondl, op. cit., p. 267.
51
AFG afg
deci A → a
S-a recurs la metoda concordanţei atunci când s-a stabilit, de pildă, că

intensitatea magnetismului terestru survenea, împreună cu alte fenomene, ori de câte
ori, cu o periodicitate de 12 ani, se încheia o revoluţie a planetei Jupiter.
b) metoda diferenţei, care procedează conform regulii: Dacă în unele cazuri
în care fenomenul a nu apare aflăm o împrejurare A ce nu apare, atunci A este
cauza lui a. Sublata causa tolitus effectus. Sintactic metoda se prezintă astfel:
ABCD a
BCD non a
deci A → a
S-a folosit metoda diferenţei atunci cans s-a stabilit că, lăsând, apoi scoţând
aerul dintr-un clopot de sticlă, sub care s-a plasat o sonerie, prezenţa aerului duce la
transmiterea sunetului.
c) metoda variaţiilor concomitente, care procedează conform regulii: Dacă
facem să varieze condiţiile de apariţie ale unui fenomen şi observăm că s-au produs
variaţii în efectele sale, atunci conchidem că fenomenele variate sunt cauzele
variaţiilor efectelor. Variante causa, variantus effectus. Sintactic:
A1BCD a1
A2BCD a2
A3BCD a3
deci A → a
S-a aplicat metoda variaţiilor concomitente atunci când s-a căutat confirmarea
principiului inerţiei, conform căruia orice corp se mişcă rectiliniu şi uniform atâta
vreme cât nu este influenţat de alte forţe şi s-a atestat că, la o variaţie a acţiunii
exterioare, este afectată corespunzător tendinţa spre mişcarea rectilinie şi uniformă.
d) metoda reziduurilor, care procedează conform regulii: Dacă scădem dintr-
un fenomen partea explicată, restul este efectul antecedentelor rămase. Manente
causa, permanent effectus. În formulare sintactică:
ABC abc
B b
C c
deci A → a
Aplicarea metodelor inductive de identificare a cauzelor nu duce întotdeauna

la obţinerea cu certitudine a cauzei generale. În această situaţie recurgem la ipoteze. În
cunoaştere dispunem în fiecare moment şi de anumite certitudini cu privire la cauzele
fenomenelor, încât cunoaşterea nu se lasă redusă la un ansamblu de ipoteze. Ipoteza
este explicaţia anticipată ce se supune verificărilor ulterioare.
Din momentul în care ipoteza a fost confirmată se poate trece fără ezitare la
teorie. Aceasta, teoria, este nivelul cel mai înalt al cunoaşterii – nivelul cunoaşterii
sistematizate, ce are forţa de explicare a fenomenelor şi având această forţă o are şi pe
52
acea de stimulare a noi investigaţii şi mai ales de previzionare şi de sprijinire a
acţiunilor luminate ale oamenilor.
Termenul teorie ne vine din limba greacă veche în care însemna „vedere
intelectuală”, „vizionare a unui spectacol”, în cadrul interpretării cunoaşterii drept
„contemplare” a regularităţilor lumii. Conotaţia de astăzi a termenului reuneşte ceea
ce s-a acumulat într-o lungă istorie a folosirii acestuia, în care teoria a fost concepută
în câteva raporturi: raportul cu faptele date în experienţă, teoria fiind surprinderea a
ceea ce leagă faptele şi le explică, aşadar a structurilor şi regularităţilor explicative;
raportul cu acţiunea, teoria fiins o cunoaştere eliberată de constrângeri ce vin dinspre
interese, decizii, urgenţe de acţiune; raportul cu practica, teoria fiind formularea
normativă a cerinţelor de acţiune; raportul cu interpretarea, teoria fiind preluarea în
enunţuri a datelor lumii accesibile oamenilor, fără a semnifica tabloul acestor date în
raport cu universul, istoria umană, viaţa omului.
Astăzi, cunoştinţele aupra teoriilor sunt, desigur, mult mai ample şi mai
profunde. Se vorbeşte de „teorii empirice”, deci de teorii elaborate pe baze factuale,
accesibile verificării prin experimente, dar şi de „teorii deductive”, adică de teorii
elaborate, plecând de la anumite postulate şi teoreme, prin inferenţe deductive; de
„teorii deterministe”, deci de teorii ce conţin explicaţii cauzale, dar şi de „teorii
instrumentale”, adică de teorii ce servesc acţiuni anumite de intervenţie.
Din punctul de vedere al teoriei argumentării ne interesează împrejurarea că
orice teorie prezintă o unitate conceptuală, prin care înţelegem faptul că propoziţiile,
termenii, raţionamentele, demontrările, argumentările, metodele sun tlegate sub aspect
logic, în aşa fel încât funcţionează ca premise, concluzii, reguli de inferenţă. Desigur
că unitatea conceptuală se asigură pe suportul unei unităţi semantice ce constă în
împrejurarea că diversele componente ale teoriei au referinţa comună într-un anumit
domeniu de fapte supus investigaţiei.
În sfârşit, din punctul de vedere al teoriei argumentării ne interesează
deductibiliatatea unor propoziţii din altele în cadrul teoriei şi cerinţelor logice cărora
teoria trebuie să le facă faţă: consistenţa lăuntrică; consistenţa în raport cu teorii deja
testate şi confirmate; independenţa propoziţiilor de bază (axiomele); valabilitatea
intersubiectivă a propoziţiilor protocolare; satisfacerea regulilor logice în operaţiile de
construcţie, verificare şi aplicare a teoriei.
Mijloacele teoriei sunt eminamente mijloacele logicii. Metodele de
sistematizare în cunoaştere sunt metode sprijinite direct de cultura logică. Metodele
euristice pun în acţiune cultura logică pentru a extinde cunoaşterea noastră despre
fenomene. Importanţa metodelor euristice este în creştere pe fondul constatării, făcută
în multe domenii de investigaţii, după care cercetarea funcţionării unor modelări este
o cale foarte productivă de cunoaşte profund fenomenele date în experienţă.
3. Daţi un exemplu de descoperiere ştiinţifică făcută folosind metoda

concordanţei.
4. Daţi un exemplu de descoperiere ştiinţifică făcută folosind metoda diferenţei.
5. Daţi un exemplu de descoperiere ştiinţifică făcută folosind metoda variaţiilor
concomitente.
53
6. Daţi un exemplu de descoperiere ştiinţifică făcută folosind metoda
reziduurilor.
7. Daţi exemple de teorii empirice, teorii deductive, teorii deterministe.

2. Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj,
1991;
3. Andrei Marga, Metodologie si argumentare filosofică, Editura Dacia, Cluj,
1992;
2. Stephen Toulmin: The Uses of Argument, Cambridge U.P., 2003;
1983
Dordrecht, 1980
Bucureşti, 1986.
1982.
54

Teoria Argumentării Şi Metode de Cercetare Ştiinţifică

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Teoria Argumentării Şi Metode de Cercetare Ştiinţifică

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Universitatea Babeş-Bolyai

Teoria argumentării şi metode de cercetare ştiinţifică

1.1. Date de identificare a cursului

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

1.2. Descrierea cursului

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

1.8. Calendar al cursului

1.9. Politica de evaluare şi notare

1.10. Elemente de deontologie academica

1.12. Strategii de studiu recomandate:

Prezentare generală a cursului

MODULUL I: ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI DISCURS

MODULUL II: VALIDITATE, STRUCTURĂ LOGICĂ ŞI LIMBAJ

MODULUL III: UNITĂŢILE ÎNTEMEIERII

MODULUL IV: ERORILE

MODULUL V: ELEMENTE DE METODOLOGIE GENERALĂ

Prezentul curs este destinat să-i introducă în logica argumentării şi în

1. Andrei Marga, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006;

ÎNTEMEIERE, ACT DE VORBIRE ŞI DISCURS

Obiective: Modulul I Întemeiere, act de vorbire, discurs se constituie ca un

1. Ce se înţelege prin întemeiere?

Unitatea II. Act de vorbire

Precizia analizei limbajului a sporit din momentul în care Austin, în Cum să

1. Găsiţi exemple de locuţii, ilocuţii si perlocuţii.

1. Andrei Marga, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006;

1. Morris Cohen, Ernest Nagel, An Introduction to Logic and Scientific

VALIDITATE, STRUCTURĂ LOGICĂ ŞI LIMBAJ

Obiective: se urmăreşte introducerea noţiunii de structură logică în cadrul

Ghid de studiu: temele abordate în cadrul modulului II sunt esenţiale pentru a

Concepte cheie: validitate, adevăr

Validitatea înseamnă corectitudine logică, adică respectarea anumitor reguli, a

Unitatea II. Structură logică şi limbaj

Concepte cheie: structură logică, limbaj, limbaj obiect, metalimbaj

Să luăm exemple simple de întemeiere:

1. Ce se înţelege prin structură logică?

Unitatea III. Principii şi reguli logice

Concepte cheie: principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul

Validitatea reprezintă problema centrală a logicii. Operaţiile logice sunt

1. Enuntaţi principiul identităţii şi indicaţi rolul pe care acesta îl joacă într-un

1. Leibniz, Monadologia, în Opere filosofice, vol. I, trad., C. Floru, Editura

1. Lucian Blaga, Experimentul şi spiritul matematic, Editura Ştiinţifică,

Ghid de studiu: Înainte de abordarea acestui modul se recomandă

Concepte cheie: termeni categorematici, termeni sincategorematici, structura

Logica clasică, care are ca nucleu Organon-ul lui Aristotel, interpretează

Termenii (sau “noţiunile” din limbajul curent) trebuie distinşi de obiecte şi de

Operaţiile amintite – comparare, analiză, sinteză, abstractizare şi generalizare -

Operaţii asupra termenilor

Asupra termenilor putem efectua diferite operaţii. Este vorba de determinare,

1. Caracterizaţi definiţiile genetice şi cele generice; oferiţi câte un exemplu

Unitatea II. Propoziţiile

a. definirea termenului propoziţie şi indicarea interpretărilor acestuia, precum şi

Concepte cheie: propoziţie, judecată, inferenţă, pătratul lui Boethius, conversiune,

Unitatea III. Raţionamentele

Concepte cheie: raţionamente deductive, silogismul categoric, epicherema,

Forme de prezentare a raţionamentelor

1. Se da urmatoarea schema silogistica:

1. Andrei Marga, Argumentarea, EFES, Cluj, 2006

1. P. W. Bridgman, The Logic of Modern Physics, The Macmillan Company,

Ghid de studiu: Unele parti ale Modulului IV – Erorile pot fi abordate

Unitatea I. Erorile logice

Eroarea logică este contrară corectitudinii logice. Ea se produce atunci când

Este de precizat că „eroare informală”, în înţelesul consacrat, este o eroare de