EDUCABILITATEA. EREDITATEA. MEDIUL.

PLANUL LUCRĂRII

1 CONCEPTUL DE EDUCABILITATE

2 TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA

2.1. Teorii ereditariste

2.2. Teorii ambientaliste

2.3. Teoria dublei determinări

3 FACTORII DEVENIRII FIINŢEI UMANE

3.1. Ereditatea premiză a dezvoltării psihoindividuale

3.2. Mediul-cadru de existenţă şi dezvoltare psihoindividuală

3.3. Educaţia factor determinant al dezvoltării psihoindividuale a fiinţei umane

3.3.1 Definiţie

3.3.2 Educaţia şi provocările lumii contemporane

3.3.3. Noile educaţii

4 CONCLUZII

5 BIBLIOGRAFIE

1. CONCEPTUL DE EDUCABILITATE
Caracteristică esenţială a fiinţei umane şi categorie pedagogică distinctă, educabilitatea s-
a bucurat de atenţia majorităţii cercetătorilor din domeniul ştiinţelor educaţiei, fiind
definită drept:

· „capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza, pe această

cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate."[1]

· „ansamblul posibilităţilor de a influenţa cu mijloace educative formarea

personalităţii fiecărui individ uman, în limitele psihogenetice ale speciei noastre şi a
particularităţilor înnăscute care conferă fiecăruia individualitatea sa genetică."[2]

· „capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lăsa supus acţiunii educaţionale, de

a beneficia de ea, în forma dezvoltării sale fizice, psihice, comportamentale.”[3]

După ce am dat aceste definiţii, reţinem faptul că indiferent de multitudinea modalităţilor

de definire, educabilitatea reprezintă o însuşire specifică fiinţei umane. În acest sens Kant
susţinea, că singur omul este educabil, pentru că poartă în el posibilitatea dea fi altul
decât este. El este perfectibil şi perfectibilitatea este condiţia sine qua non a educaţiei.

Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor biologice şi psihologice pe la jumătatea

secolului trecut au determinat majoritatea psihopedagogilor să-şi concentreze atenţia
asupra factorilor care contribuie la formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, la devenirea ei
din stadiul de fiinţă biologică, în cel de fiinţă socială:

- ereditatea,

- mediul,

- educaţia.

Deosebirea dintre specialişti a constat în acceptarea sau accentuarea unui anumit factor
sau al altuia.

Dezvoltarea are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări şi reveniri

aparente, cu reînnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acţiunii
contradicţiilor ce se constituie mereu între capacităţile pe care le are la un moment dat
individul şi cerinţele din ce în ce mai complexe pe care le relevă factorii materiali şi
socio-culturali cu care acesta este confruntat în devenirea sa.

Dezvoltarea psihică este rezultatul interacţiunii factorilor externi şi interni. Cei externi
sunt constituiţi din totalitatea acţiunilor şi influenţelor ce se exercită din exterior asupra
formării şi dezvoltării personalităţii umane. Aceştia sunt mediul şi educaţia. Factorii
interni sunt constituiţi din totalitatea condiţiilor care mijlocesc şi favorizează dezvoltarea
psihică, condiţii care pot fi de natură biologică, ereditară şi psihosocială. Toate aceste
influenţe exercitate asupra personalităţii umane pot fi grupate prin raportare la trei noţiuni
de bază: ereditatea, mediul şi educaţia.
2. TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA : ESENŢA, MECANISME, LIMITE

Pe terenul educabilităţii fiinţei umane s-au confruntat diferite poziţii de gândire

pedagogică, având drept criteriu de departajare accentuarea până la absolutizare a rolului
unui factor în detrimentul altuia în formarea personalităţii omului.

În funcţie de orientarea lor, au apărut :

-teoriile ereditariste

-teoriile ambientaliste

Contradicţiile fundamentale dintre ereditarist şi ambientalism au determinat specialiştii să

adopte o a treia orientare :

-teoria dublei determinări

2.1. Teoriile ereditariste ( ineiste)

Aceste teorii susţin rolul fundamental al eredităţii în devenirea fiinţei umane, avându-şi
originile în cercetările biologilor. În viziunea lor ereditatea determină orice evoluţie a
omului. Ion Dumitru şi Dorel Ungureanu[4] consideră că principala limită a acestei teorii
este desconsiderarea factorilor de mediu şi educaţie în devenirea fiinţei umane.

Concepţiile ereditariste au inspirat teoriile extremiste care afirmau superioritatea unor

rase faţă de altele.

Conceptul ,,ereditate“ provine de la cuvântul latin ,,heres“- moştenitor. Ereditatea poate

fi definită ca însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la o generaţie la alta,
sub forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului şi individului
( A.Cosmovici, L. Iacob, 1999). De remarcat în acest context este că identitatea genetică
este practic imposibilă între antecesori şi descendenţi. Rezultă astfel că din punct de
vedere genetic fiecare individ este diferit, unic şi irepetabil în raport cu toţi ceilalţi din
trecut, prezent său viitor, probabilitatea unei identităţi absolute fiind de 1 la 70 de
trilioane.

Unicitatea biologică este astfel una din trăsăturile definitorii ale fiinţei umane. Ea îşi pune
amprenta asupra întregii deveniri umane, nu într-un mod independent ci în corelaţie cu
factorii externi, de mediu şi educaţie.

Ca factor intern al dezvoltării, ereditatea include un complex de elemente de ordin

biologic şi psihofunctional. ,,Purtătorii“ materiali ai informaţiei ereditare sunt genele din
cromozomii nucleelor celulare. Structura biochimică a acestora este cea care explică
infinita diversitate umană. Totalitatea genelor constituie programul genetic sau
potenţialul ereditar. Fiecare specie şi individ din cadrul speciei posedă propriul său
program genetic. Din punct de vedere psihologic, cantitatea de informaţie stocată într-o
celulă constituie mesajul genetic care, în forma sa latentă, prealabilă acţiunii factorilor de
mediu, este cunoscută sub denumirea de genotip. Din interacţiunea genotipului cu mediul
înconjurător apare fenotipul, ca o sinteză a ceea ce este ereditar şi influenţele mediului.

Majoritatea autorilor sunt de părere că zestrea ereditară se manifestă la om pe două

planuri: unul în determinarea unor trăsături generale ale speciei, cum ar fi structura
anatomofiziologica a organismului, poziţia bipedă, etc., iar celălalt în determinarea unor
particularităţi individuale cum ar fi caracteristicile anatomofiziologice ( culoarea pielii, a
ochilor, a pielii, etc. ), amprentele digitale, grupa sanguină, etc.

Zestrea ereditară constituie o premisă necesară pentru dezvoltarea psihică. Ea nu produce

direct aptitudinile şi atitudinile, capacităţile şi interesele, caracterul şi concepţia despre
lume a individului. Fructificarea potenţialităţilor ereditare este mijlocită de mediu şi de
modalităţile de organizare a activităţii celui care se dezvoltă. Astfel, în fazele de început
ale dezvoltării, acţiunea factorilor ereditari este mai pregnantă şi efectele ei mai uşor
vizibile. La vârste mai târzii, influenţa lor devine mai puţin evidentă, ea contopindu-se cu
experienţă deja achiziţionată.

În relaţie cu fenomenele psihice, factorii ereditari sunt consideraţi premise necesare, dar
nu şi suficiente pentru dezvoltarea acestora şi pentru formarea însuşirilor lor.

1.2. Teoriile ambientaliste :

Spre deosebire de ereditarişti, reprezentanţii acestor teorii afişau o încredere absolută în

puterea şi valoarea factorilor socio-educaţionali :

- mediul,
- educaţia.

Ei neagă rolul eredităţii. Deşi s-au situat la poli opuşi, reprezentanţii teoriilor
ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor ereditariste s-au inspirat în susţinerea ideilor lor din
rezultatele unor cercetări aparţinând domeniului biologiei:

- teza transformistă a lui Jean Baptiste Lamarck, ce susţinea că în evoluţia vieţuitoarelor,

mediul deţine rolul fundamental.[5]

- teoria eredităţii dobândite : achiziţiile obţinute prin experienţă de către membrii unei
specii s-ar fixa în memoria genetică şi ar fi transmise apoi de la ascendenţi la descendenţi.

Mediul, ca factor al dezvoltării psihice, este şi mai profund implicat în devenirea psihică
umană, oferind materialul de construcţie.

În sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne

înconjoară şi cu care omul este în interacţiune permanentă, pe tot parcursul vieţii sale.
Factorii de mediu acţionează în anumite contexte sau cadre sociale - grupurile familiale,
de joc, de învăţătură - care constituie şi ele tot atâtea medii. Influenţa factorilor de mediu
se exercită nu numai asupra constituirii psihicului în ontogeneză, dar şi asupra proceselor
fizice - osificarea, dentiţia, greutatea - prin condiţiile alimentare, igienice şi de protecţie
pe care le oferă.

Se distinge existenţa a două planuri majore în care factorii de mediu acţionează asupra
individului: planul factorilor natural-geografici ( sau mediul fizic ) şi planul factorilor de
ordin social ( sau mediul social ). În rândul factorilor natural-geografici includem relieful,
climă, temperatură, de fapt totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte omul, iar în
factorii de ordin social includem, alături de educaţie, familia, grupul de prieteni, contextul
cultural al existenţei individului şi sistemul relaţiilor sociale în general.

Acţiunea mediului fizic este mereu corelată cu cea a mediului social care direcţionează
valorificarea posibilităţilor oferite de mediul fizic şi modifică acţiunea acestuia în
concordanţă cu nevoile organismului.

Din punctul de vedere al tipului de influenţe exercitate din partea factorilor de mediu
distingem influenţe ale mediului proximal ( persoane şi situaţii cotidiene ) şi influenţe ale
mediului distal ( mass-media, Internetul ). Factorii de mediu nu trebuie reduşi însă la
nivelul realităţii lor fizice, fiind necesară luarea în calcul a semnificaţiei acordate de către
subiectul uman acestora, ştiut fiind faptul că omul nu reacţionează la evenimente, ci la
modul în care acesta semnifică şi interpretează evenimentele. Accentul se pune astfel nu
pe simpla prezenţă sau absenţa a factorilor de mediu, ci pe măsura şi modul de
interacţiune al individului cu aceştia, în sensul că un factor de mediu prezent dar
indiferent subiectului cu care vine în contact, este inert din perspectiva dezvoltării
acestuia. Altfel spus, condiţia dezvoltării este ca factorii de mediu să acţioneze asupra
individului, iar acesta să reacţioneze prin intermediul unei activităţi proprii specifice.
Acţiunea factorilor de mediu, la fel ca şi cea a eredităţii, este una de factură aleatorie,
probabilistică, putând fi în egală măsură o şansă a dezvoltării sau un blocaj al acesteia.

Limitele celor două tipuri de teorii : ambientaliste şi ereditariste, constau deci, în

absolutizarea rolului unui anumit grup de factori în formarea şi dezvoltarea personalităţii
umane, negându-i pe ceilalţi.

1.3. Teoria dublei determinări

Cu intenţia de a depăşi caracterul neştiinţific şi unilateral al celor două orientări

menţionate, unii cercetători au adoptat o poziţie de mijloc. Ei recunoşteau interacţiunea
celor trei factori : ereditate, mediu, educaţie în procesul formării fiinţei umane.

Pentru a evidenţia ponderea relativă a celor doi factori, ereditatea şi mediul în dezvoltarea
psihică, s-au întreprins o serie întreagă de cercetări care au pornit de la situaţia unui
mediu constant şi a unor condiţii ereditare variabile (gemeni dizigoti în condiţii
asemănătoare de mediu), a doua, inversa primei, un mediu variabil şi o ereditate relativ
identică (gemeni monozigoti crescuţi în medii diferite) şi, în fine, constatările rezultate
din observarea aşa-zişilor copii ,,sălbatici“ care de la naştere au crescut în afara societăţii
umane. Dintre multiplele cercetări întreprinse asupra gemenilor le menţionăm pe cele ale
psihologului francez R. Zazzo. Concluzia la care a ajuns este aceea ca deosebirile dintre
ei se atenuează o dată cu trecerea de la funcţii simple, procese psihice elementare, la
funcţii complexe, procese psihice superioare. ,,Cu cât o funcţie psihică este mai
complexă, cu atât mai puţin depinde de ereditate.“ ( 1960 )

Încercarea de a exprima sub formă de proporţie ponderea celor doi factori nu poate fi
considerată concludentă din cauza variabilităţii existente, atât în interiorul celor doi
factori, cât şi în relaţiile dintre ei.

Concomitent cu recunoaşterea influenţei mediului asupra omului trebuie să admitem şi

reciproca sa, aceea că omul influenţează şi transformă mediul. Omul nu este, deci, un
produs pasiv al mediului, el este un subiect activ care, transformând mediul se transformă
pe sine însuşi.

Mediul devine sursa a dezvoltării psihice prin faptul că oferă individului circumstanţe şi
condiţii concrete de viaţă, obiecte , informaţii şi modele de conduită, susceptibile a fi
percepute şi învăţate; de asemenea el oferă prilejuri de comunicare şi schimburi afective
între individ şi cei care îl înconjoară. Mediul poate acţiona ca o barieră sau ca un factor
care favorizează, facilitează, avantajează dezvoltarea psihică. Dar nici mediul nu
influenţează direct dezvoltarea psihică. Relaţionarea construcţiei biologice ereditare a
organismului infantil nou-născut cu datele de construcţie furnizate de mediu se face
printr-un operator special, educaţia.

Cercetările viitoare din ştiinţele despre om vor aduce noi clarificări asupra personalităţii
umane.

3. FACTORII DEVENIRII FIINŢEI UMANE

Educatorul este destul de des tentat să „reconstruiască” educabilul care îi este încredinţat.
Astfel el nu ţine cont de trecutul celui pe care îl educă.Este însă un punct de vedere greşit.
Şi cercetătorul H. Atlan scria „ Nu există tabula rasă în educaţie. Noi începem
întotdeauna prin a pleca de la ceva.”[6]

Acest ceva este un individ marcat prin determinările individuale sau socioculturale
trecute sau prezente.

3.1. Ereditatea -o premiză a dezvoltării psihoindividuale

Ereditatea este caracteristica biologică a fiinţelor ce desemnează complexul de

predispoziţii care se transmit de la ascendenţi la descendenţi prin intermediul
mecanismelor genetice.[7]

Fiecare om este purtătorul, atât al trăsăturilor generale ale speciei umane : poziţia bipedă,
structura anatomo-fiziologică, tipuri de reflexe, cât şi a caracterelor ereditare care îi sunt
transmise pe linie directă de la proprii săi ascendenţi : culoarea pielii, ochilor,
conformaţia feţei, anumite particularităţi ale grupei sanguine etc.

Ereditatea generală şi cea particulară alcătuiesc substratul material al eredităţii.

Preocuparea cercetătorilor care au avut ca obiect de analiză factorii devenirii fiinţei
umane, s-a centrat pe stabilirea semnificaţiei şi ponderii moştenirii ereditare în formarea
personalităţii. Întrebarea pe care şi-au pus-o a fost dacă ereditatea poate fi socotită un
factor cu rol determinat în acest sens sau dimpotrivă.

În concluzie, putem spune că, ereditatea nu redă în mod necesar tipurile de

comportament, ci numai predispoziţii.
3.2. Mediul, cadru de existenţă şi dezvoltare psihoindividuală :

Mediul este ansamblul condiţiilor naturale, materiale şi sociale ce alcătuiesc cadrul de

existenţă al omului şi care îi oferă acestuia o diversitate de posibilităţi de dezvoltare
psihoindividuală.[8]

Din acest punct de vedere ne interesează în principal :

- care este structură mediului;

- ce componente structurale ale mediului au o influenţă mai mare asupra personalităţii

umane;

- cum acţionează mediul asupra devenirii fiinţei umane.

Structura mediului se prezintă astfel : în funcţie de momentul de referinţă din viaţa

omului, înainte de naşterea sa sau după, vorbim de influenţe ale mediului intern şi de
influenţe ale mediului extern.

În faza prenatală, asupra copilului se exercită anumite influenţe interne determinate de

ambianţa intrauterină. Această influenţă nu este atât de importantă, dar nici nu poate fi
neglijată.

Totalitatea influenţelor externe care se exercită asupra omului de-a lungul întregii sale
perioade postnatale, reprezintă mediul extern, în cadrul căruia se operează o distincţie
între influenţele mediului fizic sau primar şi influenţele mediului social sau secundar.

Mediul fizic-este cadrul natural în care omul îşi desfăşoară viaţa şi cuprinde ansamblul
condiţiilor bioclimatice (relief, climă, floră, faună), ce îi influenţează dezvoltarea şi
maturizarea biologică ( înălţime, culoarea pielii), precum şi modul de a trăi (meserii,
vestimentaţie, alimentaţie specifică).

Influenţele sale asupra dezvoltării psihice[9] a omului sunt apreciate de specialişti ca

nerelevante. Mediul fizic nu acţionează şi nu influenţează direct dezvoltarea psihică a
omului.

Mediul social-omul este supus şi determinărilor de ordin social care au un impact mult
mai puternic asupra dezvoltării sale psihoindividuale.
Din punct de vedere al devenirii fiinţei umane, definim mediul social ca fiind ansamblul
influenţelor ce decurg din interacţiunea omului cu totalitatea condiţiilor economice,
politice şi culturale, care îşi impun amprenta asupra dezvoltării psihice.

Influenţele exercitate de mediul social asupra omului sunt :

- directe, prin:

- schemele dec conduită oferite de ceilalţi membrii ai colectivităţii căreia îi aparţine.

Omul aplică aceste reguli pe parcursul vieţii.

- limbaj, ca mijloc de comunicare şi transmitere a capitalului de cultură şi a întregii

cunoaşteri acumulate prin experienţa grupului.

- indirecte, prin:

- membrii ai familiei care joacă rolul de factor mediu între acesta şi realitatea socială şi
care ei înşişi, sunt influenţaţi în comportamentul lor de cultură grupului căruia îi aparţin.

Comportamentul omului reflectă cultura socială care se înserează la nivelul

gândirii şi acţiunilor sale şi prin aceasta, se asigură totodată transmisia ei de la o generaţie
la alta. După H. Hannoun[10], cultura socială ca produs al mediului social, concretizată
în anumite structuri ale personalităţii are patru componente :

· Componenta tehnologică

Fiecare grup social se caracterizează printr-o tehnică şi tehnologie la care toţi indivizii se
adaptează. Omul european al sec. Al XIX-lea era adaptat la maşina cu aburi, cel al sec. Al
XX-lea la tehnologia fondată pe informatică, iar cel de mâine se va adapta unui mediu
unde ordinatoarele vor fi baza comunicării între grupuri.

· Componenta rituală

Nivelul habitus-ului social impune comportamente specifice educabililor. Membrii săi

respectă un anumit ritual, iar dacă persoană se abate, va fi marginalizată în grup.Ex..:
ritualurile iniţiatice ca botezul, circumcizia, ritualurile de politeţe etc.

· Componenta mitică :
Miturile sunt moduri comune de a gândi mai mult sau mai puţin stereotip şi caracteristice
grupului.

· Componenta limbajului

Limba ca mijloc de comunicare între membrii grupului este caracteristica asemănării lor
şi le dă sentimentul apartenenţei la un anumit mediu social.

Mediul social acţionează asupra dezvoltării psihoindividuale a omului prin grupul social
care determină o obişnuinţă comună.. Caracteristica principală a mediului social este
diversitatea, neuniformitatea. În funcţie de impactul şi conţinutul lor, precum şi de gradul
lor de organizare, influenţele mediului social sunt :

- organizate,

- spontane.

Influenţele cu specific organizat, instituţionalizat din mediul social sunt exercitate de

familie şi şcoală, dar şi de diverse instituţii socio-culturale, mass-media etc.

Mediul social exercită însă, şi influenţe spontane, neintenţionat educative , ce rezultă din
activităţile cotidiene, din întregul mediu de viaţă al copilului : civilizaţia urbană, viaţa
satului, grupurile de vârstă, cercul de prieteni etc.

3.3. Educaţia, factor determinant al dezvoltării psihoindividuale a fiinţei umane

3.3.1 Definiţie

Educaţia este factorul hotărâtor al dezvoltării psihoindividuale a persoanei[11]. Ea

sistematizează şi organizează influenţele mediului. Are o funcţie socială, fiind
intermediarul între om şi condiţiile de mediu.

Copilul dobândeşte prin educaţie norme, valori, modele care se manifestă apoi ca opţiuni
personale, în comportamentul său.
Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane este deci, un proces orientat, organizat şi
conştientizat prin educaţie. În acest sens, E. Surdu arată că :

„Educaţia depistează dispoziţiile ereditare, le diferenţiază, le modifică, le grăbeşte

funcţionarea, le suplimentează forţa, făcând din ele calităţi”[12].Totodată, „influenţele
mediului, neorganizate, sunt direcţionate de educaţie, oferindu-le omului în forma
pedagogică, pentru a le face durabile şi consecvente.”[13]

3.3.2 Educaţia şi provocările lumii contemporane

Se afirmă pe bună dreptate, că unul dintre elementele definitorii ale societăţii

contemporane este schimbarea. Noul mileniu în care păşim a moştenit însă multe
probleme sociale, economice şi politice, care, deşi au marcat în mare măsură ultima
jumătate de secol, sunt departe de a-şi fi găsit soluţiile. Dintre aceste probleme
menţionăm: terorismul internaţional, rasismul, creşterea numărului săracilor, a
analfabeţilor şi a şomerilor, etc.

Analfabeţi nu sunt doar cei ce nu ştiu să scrie şi să citească, ci şi cei care au deficienţe în
cunoştinţele de bază, vorbindu-se de analfabetismul funcţional, iar mai nou şi de cel
computerial.

Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acţiuni specifice de

prevenţie. Datorită eşuării în a găsi soluţii putem spune că educaţia se află în situaţie de
criză. Prin criză se înţelege decalajul dintre rezultatele învăţămâmtului şi aşteptările
societăţii. Dintre soluţiile specifice şi generale găsite enumerăm:

- inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor educative;

- introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare;

- întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi cele extracurriculare;

- formrea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;

- conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi responsabili de la nivel

local;

- organizarea de schimburi de informaţii între statele europene;

- regândirea procesului de educaţie în vederea integrării cu succes a tinerilor în

viaţa profesională şi socială.
3.3.3 Noile educaţii

Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de educaţie dintre
care menţionăm:

- educaţia permanentă sau educaţia adulţilor

- educaţia pentru democraţie şi drepturile omului

- educaţia pentru pace

- educaţia ecologică sau educaţia relativă la mediu

- educaţia pentru sănătate

- educaţia interculturală

- educaţia pentru timpul liber

- educaţia pentru comunicare şi mass-media

- educaţia pentru schimbare şi dezvoltare

- educaţia pentru o nouă ordine economică internaţională

- educaţia economică şi casnică modernă

Conţinuturile, finalităţile şi obiectivele noilor educaţii propun un demers prin care

educaţia încearcă să răspundă exigenţelor lumii contemporane şi să producă o schimbare
a actului educativ în favoarea educaţiei bazată pe învăţare inovatoare, societală şi
adaptabilă.

4. CONCLUZII :
Ca o concluzie în ceea ce priveşte ereditatea ca factor al dezvoltării psihice umane,
principalele rezultate ale cercetărilor genetice, cu relevanţă pentru sfera fenomenului
educaţional, ar putea fi sintetizate astfel :

· Pe cale genetică sunt transmise un complex de predispoziţii sau potenţialităţi, şi nu

trăsăturile antecesorilor.

· Diversitatea psihică a subiecţilor umani nu este rezultatul exclusiv al factorilor

ereditari, ci şi al factorilor de mediu.

· Determinaţiile ereditare se pot exprima la diferite momente de vârsta sau pot rămâne
în stare latentă pe tot parcursul vieţii individului, în absenţa unor factori activizatori.

· Unele aspecte ale vieţii psihice sunt puternic determinate ereditar ( temperament,
aptitudini, emotivitate ), iar altele mai puţin ( caracter, voinţă, atitudini ).

· Ereditatea umană, spre deosebire de cea animală, conferă cea mai mică încărcătură de
comportamente instinctive. Spre exemplu, copilul mic îşi pierde specificitatea dacă în
copilărie este asistat de membrii altei specii, el ,,animalizandu-se“ în ciuda eredităţii sale
de tip uman. Astfel, specia umană are cea mai lungă copilărie deoarece animalului îi este
dat prin instincte tot ceea ce trebuie să ştie pentru a supravieţui, pe când omul trebuie să
înveţe majoritatea lucrurilor necesare asigurării supravieţuirii.

· Factorul genetic este o premisă naturală a dezvoltării, cu acţiune probabilistică,

oferind fie o ereditate normală ce trebuie valorificată, fie o ereditate tarata, ce poate fi
compensată în diferite grade.

Astăzi, puţini psihologi ar fi dispuşi să afirme fără echivoc că dezvoltarea s-ar datora
exclusiv unuia sau altuia dintre factorii enumeraţi mai sus - este evident că atât ereditatea,
cât şi mediul şi educaţia contribuie la devenirea umană. Însă, în trecut, oamenii nu erau
atât de ponderaţi în afirmaţii.

Ereditatea şi mediul, într-o interacţiune şi unitate perfectă, promovează necontenit

dezvoltarea omului, dar nu la modul spontan, ci într-o structura cu funcţie noua,
conştientă, un factor nou în formarea omului - educaţia.

Din această perspectivă putem afirmă că educaţia controlează şi organizează influentele

mediului asupra individului, adaptându-le la particularităţile de vârstă şi individuale ale
acestuia. Astfel spus, educaţia face legătura şi mediază intre potenţialitatea de dezvoltare,
propusă de ereditate şi oferta de posibilităţi ale mediului.
Educaţia armonizează interacţiunea ereditate-mediu şi creează un climat favorabil
actualizării potenţialităţilor genetice, fapt pentru care putem spune că educaţia este o
activitate umană specializată în dezvoltare.

Fără a nega importanţa factorilor ereditari şi de mediu, suntem totuşi îndreptăţiţi să

afirmăm că educaţia, care include un sistem complex de acţiuni şi influenţe de natură
formativă şi informativă, are un rol major în dezvoltarea psihică şi în formarea
personalităţii umane. Mediul, asemenea educaţiei, influenţează individul între limitele
stricte pe care le trasează ereditatea. Cu toate acestea, parafrazându-l pe H. Pieron, am
putea spune despre copil, ca în absenţa acţiunii factorului ,,educaţie“, acesta ar rămâne un
simplu candidat la umanitate.

Izvorul dezvoltării psihice îl constituie, după cum se ştie, contradicţiile interne care apar
ca urmare a solicitărilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depăşirea şi
rezolvarea acestor contradicţii revine, în primul rând, educaţiei. Pe de o parte, educaţia
oferă conţinuturile ce urmează să fie asimilate, pe de altă parte ea se preocupă de modul
în care să fie asimilate, de formarea capacităţilor omului de a nu se lasă derutat de
obstacole sau de influenţe nefavorabile şi de a fi receptiv la influenţele pozitive ale
mediului. Rolul conducător al educaţiei rezultă şi din intervenţia acesteia în ameliorarea
condiţiilor de mediu, în crearea unui climat educaţional favorabil, cu valenţe educative
puternice asupra formării personalităţii umane.

Sintetizând, putem afirma cu certitudine că dezvoltarea psihică este rezultatul

interacţiunii complexe ereditate-mediu-educatie. Educaţia este o formă organizată,
sistematică şi continuă de formare a personalităţii umane, educaţia optimizând, în măsura
posibilităţilor, relaţia ereditate-mediu.

Educaţiei îi revine rolul conducător în formarea şi dezvoltarea personalităţii, deoarece

organizează într-o manieră optimă influenţele factorilor de mediu şi, în acelaşi timp,
depistează predispoziţiile ereditare, le diferenţiază şi le grăbeşte intrarea în funcţiune
suplimentandu-le forţa. Educaţia creează premisele interne favorabile acţiunii prielnice
anumitor factori externi, formarea personalităţii fiind atât efect al acţiunii educative, cât şi
premisa pentru derularea acesteia.
5. BIBLIOGRAFIE :

1. Atlan, H. (1991), Tout, non peut-etre, Le Seuil, Paris

2. Cairov, I. A. (1949), Pedagogia , Ed. De Stat ,,Pedagogie şi psihologie''

3. Cerghit, I., Vlăsceanu, I. (1988), Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti, 1988

4. Dumitru, I., Ungureanu, C. (2005), Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei,

Cartea Universitară, Bucureşti

5. Durkheim, E. (1995), Educaţie şi sociologie, E.D.P., Bucureşti

6. Golu, P., Verza, E., Zlate, M. (1998), Psihologia copilului, manual pentru clasa a
XI-a, Şcoli Normale, EDP, Bucureşti

7. Hayes, N., Orrell, S. (1997), Introducere în psihologie, Ed. ALL, Bucureşti

8. Negreţ, I., Educabilitatea. Factorii dezvoltării personalităţii, în Manual de

pedagogie (coord. I. Jiraga, E. Istrate)

9. Nicola, I. (1992), Pedagogie, E.D.P., Bucureşti

10. Schiopu, U., Verza, E. (1995), Psihologia varstelor. Ciclurile vieţii, EDP, Bucureşti

11. Surdu, E. (1995), Prelegeri de pedagogie generală. O viziune sociopedagogică,

E.D.P., Bucureşti

12. Todoran, D. (1982), Probleme fundamentale ale pedagogie, Bucureşti, EDP

[1] E. Păun, Educabilitatea, în Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti, Bucureşti,

1988. p. 41.

[2] I. Negreţ, Educabilitatea. Factorii dezvoltării personalităţii, în Manual de pedagogie,

Editura All Educaţional, Bucureşti, 1998, p.94.

[3] E. Surdu, Prelegeri de pedagogie generală. O viziune sociopedagogică, E.D.P,

Bucureşti, 1995, p. 35

[4] I Dumitru, C. Ungureanu, Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, Cartea

Universitară, Bucureşti, 2005, p.26

[5] Ibidem, p.26.

[6] H. Atlan, Tout, non peut etre, Editions Le Seuil, Paris, 1991, p.16

[7] I.Dumitru, C. Ungureanu, op. cit., p. 28.

[8] Ibidem, p. 30

[9] I. Nicola, Pedagogie, E.D.P., Bucureşti, 1992, apud I. Dumitru, C. Ungureanu, op.
cit., p. 34
[10] H. Hannoun, Comprendre de l’education, apud I. Dumitru, C. Ungureanu, op. cit.,
p.34

[11] Ibidem, p.33

[12] E. Surdu, op.cit , p. 46.

[13] Ibidem, p. 46.