ION

- personaj principal de roman modern, obiectiv si realist-

- personaj realist -
- taranul -

"Ion",
de Liviu Rebreanu
- roman modern, obiectiv si realist -

    Liviu Rebreanu (1885-1944) este considerat creatorul romanului romanesc modern, intrucat "Ion" este privit ca "cea
mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane" de pana atunci (Eugen Lovinescu), iar "Padurea spanzuratilor" este
primul roman de analiza psihologica din proza romaneasca.
    "Ion" de Liviu Rebreanu a fost publicat in anul 1920, dupa o lunga perioada de elaborare, asa cum insusi scriitorul
mentioneaza in finalul operei, intre martie 1913 - iulie 1920. Aparitia romanului a starnit un adevarat entuziasm in epoca,
mai ales ca nimic din creatia nuvelistica de pana atunci nu anunta aceasta evolutie spectaculoasa a scriitorului. Eugen
Lovinescu primeste romanul 'ion", ca pe o izbanda a literaturii romane, iar satisfactia sa este consemnata in studiul "Creatia
obiectiva. Liviu Rebreanu: Ion". Pentru initiatorul modernismului romanesc, al carui principiu de baza era "sincronismul"
literaturii romane cu cea europeana, romanul "Ion" este cel care "rezolva o problema si curma o controversa". Aceasta
afirmatie a lui Lovinescu se refera la faptul ca aparitia acestui roman obiectiv directioneaza literatura romana catre valoare
europeana si stinge polemica pe care criticul o avea cu samanatoristii epocii. Modernismul romanului rezida din
complexitatea constructiei narative, din multitudinea planurilor de actiune si din numarul mare de personaje (peste 80)
reprezentative pentru toate mediile sociale si, nu in ultimul rand, din formula contrapunctului, adica relatarea aceluiasi
eveniment in planuri narative diferite (nunta taraneasca a lui Ion - nunta Laurei in stratul social al intelectualilor; hora-balul
etc.).
    Ion Pop al Glanetasului, personajul principal si eponim (care da numele operei - n.n.) din romanul "Ion" al lui Rebreanu,
este unul de referinta in literatura romana, concentrand tragica istorie a taranului ardelean din primele decenii ale secolului
al XX-lea. Desi taran, care s-ar inscrie ca personaj, mai degraba, in curentul traditionalismului, Ion este insa, mai ales, un
personaj modern si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster) prin complexitatea trairilor, prin
forta conflictului interior ce se manifesta patimas si prin analiza psihologica de introspectare a caracterului. De altfel,
structura epica a romanului organizatain doua parti - "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii" - reflecta patimile conflictuale:
pamantul si iubirea.
    Ion este un personaj realist, tipic pentru patura sociala a taranimii legate vital de pamantul care-i asigura existenta si
respectul colectivitatii, realizat prin formula artistica a basoreliefului. Ca personaj modern, protagonistul este puternic
individualizat prin complexitatea caracteriala (personaj "rotund"), prin folosirea metodelor neobisnuite de a intra in posesia
pamanrurilor lui Vasile Baciu, prin patimile devoratoare si prin sfarsitul tragic si previzibil totodata.
    Portretul moral este construit din trasaturi contradictorii si complexe, ce reies, indirect, din comportamentul plin de
energie, din atitudinea, gandurile framantarile patimase ale protagonistului care-i si determina destinul.
    Reflectarea personajului in critica literara a fost pregnanta si, adesea, divergenta. Dupa aprecierea lui Eugen Lovinescu,
"Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o
viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa", spre deosebire de George Calinescu, in a carui opinie "lacomia lui de
zestre e centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi dovedind o ingratitudine calma... Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii,
ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse." Nicolae Manolescu respinge asemanarea lui Ion cu un erou
stendhalian si afirma ca protagonistul lui Rebreanu este doar o "bruta ingenua".
Inca de la inceputul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv si omniscient il evidentiaza dintre jucatori pe feciorul lui
Alexandra Pop     Glanetasu, Ion, urmarind-o pe Ana cu o privire stranie, "parca nedumerire si un viclesug neprefacut', apoi
o vede pe Florica "mai frumoasa ca oricand [...], fata vaduvei lui Maxim Oprea."
    Comportamentul flacaului, gesturile si privirile ce se voiau dragastoase reflecta in mod indirect ipocrizia personajului,
care, desi o iubea pe Florica, nu renunta la cucerirea Anei, pentru ca aceasta era bogata, "avea locuri si case si vite multe."
Conflictul interior, care va marca destinul flacaului, este vizibil inca de la inceputul romanului. Caracterizat direct de catre
naratorul obiectiv, Ion este "iute si harnic ca ma-sa", chipes, voinic, dar sarac, din care cauza flacaul simte dureros prapastia
dintre el si "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Cand acest personaj il caracterizeaza direct, spunandu-i "fleandura, sarantoc,
hot si talhar", Ion, se simte biciuit, nu suporta ocara si reactioneaza violent. Orgolios peste masura, el sufera cumplit atunci
cand prcotul Belciug il dojeneste in biserica, mai ales ca tot satul este martor la aceasta umilinta.
    De la inceput, Ion este sfasiat de doua forte interioare, glasul pamantului si glasul iubirii, cazand victima previzibila
acestor doua patimi.
    Patima pentru pamant il macina pentru ca "pamantul ii era drag ca ochii din cap".Toata fiinta lui era mistuita de "dorul de
a avea pamant mult, cat mai mult", deoarece "iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil [...] de pe atunci pamantul i-a
fost mai drag ca o mama." Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, stapanit de o vointa navalnica, un temperament
controlat de instincte primare, hotarat si perseverent in atingerea scopului, dar si viclean, Ion isi urzeste cu meticulozitate si
pricepere planul seducerii Anei. Asadar, setea de pamant este trasatura dominanta a personalitatii sale, facand din el un
personaj memorabil prin aceea ca intreaga sa energie este canalizata catre atingerea scopului de a avea pamant: "glasul
pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab cat un vierme pe care-l
calci in picioare." Alta data, Ion exclama impatimit. "cat pamant, Doamne". 
    Gandurile lui Ion sunt dominate de patima pamantului, in care scop se straduieste sa puna mana pe fata lui Vasile Baciu,
care nu vrea sa i-o dea cu niciun chip. Impresionat de suferinta flacaului, Titu Herdelea ii sugereaza sa-l sileasca pe Baciu,
daca acesta nu se invoieste. Ion rasufla usurat si-i vine ideea s-o necinsteasca pe Ana, proiect pe care il pune in practica
pana la ultimul detaliu. Dupa ce planul ii reuseste datorita "inteligentei ascutite, vicleniei procedurale si mai ales vointei
imense" (Lovinescu), Ion intra in posesia averii lui Vasile Baciu si, intr-un gest de adorare, saruta pamantul, iar fata "ii
zambea cu o placere nesfarsita". Aceasta atitudine este o noua ipostaza a lui Ion, care se simte "mandru si multumit ca
orice invingator" si se vede "mare si puternic ca un urias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri
ingrozitori", dupa cum noteaza naratorul omniscient.
    Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a personajului realist, protagonistul considerand ca
daca ar fi avut pamant, Vasile Baciu n-ar mai fi indraznit sa-l jigneasca in fata celorlalti si nici preotul Belciug nu l-ar fi umilit
in biserica. Paul Georgescu sustine ideea ca pentru Ion pamantul "insemna situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea
de a munci cu folos", criticul apreciind eforturile tanarului de a iesi din starea de umilinta sociala si morala, din saracia
crunta in care se zbatea. Pamantul semnifica pentru flacaul ambitios demnitate si totodata obiect al muncii asupra caruia isi
exercita energia, vigoarea, hamicia si priceperea.
George Calinescu este de parere ca Ion "nu e inteligent si, prin urmare, nici ambitios", ci este manat in realizarea scopului
de cea mai banala dorinta, ca a oricarui taran, aceea de a castiga pamantul sub forma de zestre, pe care s-o capete prin
casatoria cu Ana. Criticul considera ca Ion este o bruta vicleana, deoarece ideea de a o seduce pe Ana i-a apartinut lui Titu
Herdelea, flacaul insusindu-si acest procedeu fara nicio reticenta si aplicand cu satisfactie planul ademenirii fetei.
    Dupa ce o lasa insarcinata pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distanta, cinica, refuza sa-i mai vorbeasca ori sa o mai
vada si-i spune, dispretuitor, sa-l trimita pe taica-sau sa discute. Cand trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este
"semet si cu nasul in vant", sfidator, constient ca detine controlul absolut asupra situatiei si ca-l poate sili sa-i dea pamantul
la care atata ravnise. Cand a luat-o pe Ana, Ion s-a insurat, de fapt, cu pamanturile ei, sotia devenind o povara jalnica si
incomoda. Capitolul "Nunta" il surprinde pe Ion intre cele doua glasuri, devenite voci interioare, mai intai "ce-ar fi oare daca
as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume sa scap de uratenia asta", ca apoi, in clipa imediat urmatoare, sa gandeasca in
sine cu dispret "si sa raman tot calic, pentru o muiere...". Acest monolog interior evidentiaza conflictul sufletesc dintre cele
doua patimi de care este mistuit flacaul.
    Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapanirea pamanturilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la
brutaiitate, violenta, la prefacatorie si incantare ceea ce-l motiveaza ca personaj modern. Calinescu considera ca "in planul
creatiei Ion este o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu
pamant", ceea ce sugereaza faptul ca Ion este vinovat de propriul destin, deoarece, din cauza patimii pentru pamant, se
dezumanizeaza. Vinovata este insa si societatea care determine o opozitie intre saraci si bogati prin natura relatiilor dintre
oameni. Insusindu-si pamantul pe cai necinstite, Ion nu putea sa supravietuiasca, sfarsitul lui previzibil fiind perfect motivat
moral si estetic de catre naratorul obiectiv si omniscient.
    Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea patimasa pentru Florica, duce
fara dubiu la destinul tragic al eroului. Dupa ce Ana s-a spanzurat, Ion, simtindu-se liber, este din ce in ce mai nestapanit in
iubirea lui pentru Florica, pe care o urmarea peste tot si care i se parea mai importanta decat toate pamanturile: "ce folos
de pamanturi, daca cine ti-e pe lume drag nu-i al tau?". Prietenia falsa cu George constituie o alta strategic a protagonistului
pentru a se afla cat mai des in preajma Floricai. Din clipa in care Savista-Oloaga i-a deschis ochii, George intelege de ce Ion
vine mereu pe la ei si planuieste sa revina pe neasteptate, ca sa se convinga de corectitudinea banuielii. Intors acasa in
plina noapte, George aude zgomote in curte, ia sapa si, pentru ca nu-i raspunde nimeni, izbeste la intamplare, fara sa vada
nimic. Simte ca "fierul a patruns in ceva moale", apoi mai loveste inca o data si aude "un parait surd", iar cand da a treia
oara este convins ca l-a omorat. Asadar, Rebreanu propune pentru sfarsitul patimasului Ion o crima pasionala, inftatuita cu
o unealta simbolica pentru munca pamantului: sapa.
Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, intrucat el se face vinovat de dezintegrare morala, fiind raspunzator de
viata Anei si a copilului lor, tulburand echilibrul unui camin si linistea unei tntregi colectivitati. Dupa dramele consumate,
viata satului isi reia cursul normal, finalul romanului ilustrand sarbatoarea sfintirii noii biserici, la care este adunat tot satul,
iar drumul dinspre Pripas sugereaza faptul ca totul reintra in firescul vietii.
    Personaj realist, Ion Pop al Glanetasului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viata, inspinindu-l o scena vazuta de scriitor
pe colinele unui sat, unde a observat "...un taran imbracat in haine de sarbatoare" , care s-a aplecat, deodata "si-a sarutat
pamantul. L-a sarutat ca pe-o ibovnica. Scena m-a uimit si mi s-a intiparit in minte, dar fara vreun scop deosebit, ci numai
ca o simpla ciudatenie".
Un alt eveniment care l-a marcat in mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tanar taran
vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetasului, care nu avea pamant si pronunta acest cuvant cu "atata sete, cu
atata lacomie si pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata...".
    Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv, rece, deoarece romancierul detine secretul
construirii de oameni vii, intr-un stil anticalofil, fara podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezenta regionalismelor
ardelenesti asigura un echilibru stilistic, personajele avand un limbaj definitoriu pentru mediul caruia ti apartine fiecare.
Cuvintele si expresiile populare, precum si registrul lexical taranesc -sunt proprii lui Ion Pop al Glanetasului, contribuind la
desavarsirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc.
"Cand ai reusit sa inchizi tn cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele
frumoase din lume", marturisea Liviu Rebreanu in "Jurnal".