Repertoriu National de Patrimoniu Cultural Imaterial 2 PDF

REPERTORIU NAŢIONAL
DE PATRIMONIU CULTURAL IMATERIAL. II

RÉPERTOIRE NATIONAL
DU PATRIMOINE CULTUREL IMMATÉRIEL. II
DESCRIERE CIP
COMISIA NAŢIONALĂ PENTRU SALVGARDAREA
PATRIMONIULUI CULTURAL IMATERIAL
REPERTORIU NAŢIONAL
DE PATRIMONIU CULTURAL IMATERIAL. II
RÉPERTOIRE NATIONAL
DU PATRIMOINE CULTUREL IMMATÉRIEL. II
.
AUTORII / LES AUTEURS
Capitolul 1. Cunoştinţe despre om şi univers / Connaissances relatives

à l’Homme et à l’Univers
Prof.univ.dr. Nicolae Constantinescu - Universitatea din Bucureşti /
Université de Bucarest
Capitolul 2. Ştiinţele Pământului / Les sciences de la Terre

Conf.univ.dr. Narcisa Ştiucă - Universitatea din Bucureşti / Université de Bucarest
Capitolul 3. Trupul - reprezentări ale lumii rurale / Le corps humain -

représentations dans la conception rurale
Prof.univ.dr. Ilie Moise - Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu /
Université «Lucian Blaga» de Sibiu
Capitolul 4. Etnobotanica / L’Ethnobotanique

Conf.univ.dr. Ioana Ruxandra Fruntelată - Universitatea din Bucureşti /
Université de Bucarest
Capitolul 5. Lumea animală / Le monde animal

Cercetător ştinţific dr. Ioana Popescu - Muzeul Naţional al Ţăranului Român /
Musée National du Paysan Roumain
.
CUPRINS
Introducere ...................................................................................................... 8
Introduction ..................................................................................................... 12
Cunoştinţe despre om şi univers ..................................................................... 15

Astronomie - meteorologie ....................................................................... 17
Connaissances relatives à l’Homme et à l’Univers ......................................... 27
Astronomie - météorologie ....................................................................... 29
Bibliografie / Bibliographie .................................................................................. 40
Ştiinţele Pământului ....................................................................................... 47

Cosmogonia („Urzirea Lumii”)..................................................................... 48
Structura şi compoziţia Pământului ............................................................ 49
Fenomenele geologice............................................................................... 50
Structura şi distribuţia lumilor (în spaţiu şi timp).......................................... 50
Spiritele tutelare ale Pământului ................................................................. 51
Escatolgia („Pieirea Lumii”) ....................................................................... 51
Cunoştinţe şi practici privind metode tradiţionale de identificare
a compoziţiei şi utilităţii solului .................................................................. 51
Metode tradiţionale de identificare a filoanelor şi de evaluare
a randamentelor acestora .......................................................................... 52
Les sciences de la Terre .................................................................................. 53
Croyances et traditions orales relatives à la cosmogonie
(«le tissage du monde») ............................................................................ 54
Croyances et traditions orales relatives à la structure et
à la composition de la terre ...................................................................... 55
Croyances et traditions orales relatives aux phénomènes géologiques.............. 56
Croyances et traditions orales relatives à la structure et
à la distribution des mondes (dans l’espace et dans le temps) ....................... 57
Croyances et traditions orales relatives aux esprits tutélaires de la terre............ 57
Croyances et traditions orales relatives à l’eschatologie («la fin du monde») .... 57
Croyances et traditions orales relatives aux méthodes
traditionnelles d’identification de la composition et de l’utilité du sol .............. 58
Méthodes traditionnelles d’identification des gisements et d’évaluation
de leur rendement .................................................................................... 58
Bibliografie / Bibliographie ................................................................................. 59
Trupul - reprezentări ale lumii rurale ............................................................. 65

Credinţe şi tradiţii orale privind Facerea Lumii (Urzirea) .............................. 68
Configuraţia corpului uman (trupul sănătos) .............................................. 68
Corp dezechilibrat temporar...................................................................... 74
Corp bolnav ........................................................................................... 75
Le corps humain - représentations dans la conception rurale .......................... 77
Croyances et traditions orales relatives à la création
du monde («Le Tissage») ....................................................................... 80
Croyances et traditions orales relatives à la configuration
du corps humain (le corps sain) ............................................................... 80
Croyances et traditions orales relatives au corps temporairement déséquilibré ..... 86
Croyances et traditions orales relatives au corps malade ............................... 88
Bibliografie / Bibliographie ................................................................................... 89
Etnobotanica .................................................................................................. 97
Plante comestibile .................................................................................. 98
Plante utilizate în construcţii tradiţionale ..................................................... 99
Plante utilizate în practici magice de apărare a gospodăriei;
descrierea acestor practici ...................................................................... 99
Plante utilizate pentru împletituri tradiţionale, pentru confecţionarea
obiectelor de uz casnic şi a instrumentelor muzicale ................................... 99
Plante textile ......................................................................................... 100
Plante tinctoriale ................................................................................... 100
Plante de leac ....................................................................................... 101
Plante mitice/ rituale/ magice ..................................................................... 101
L’Ethnobotanique ......................................................................................... 105
Plantes comestibles ............................................................................... 106
Plantes utilisées dans la construction ....................................................... 107
Plantes utilisées dans les rituels magiques de protection de la maison;
description des pratiques ......................................................................... 107
Plantes utilisées dans la vannerie, pour la fabrication des objets ménagers
et des instruments musicaux ................................................................... 108
Plantes textiles ...................................................................................... 108
Plantes tinctoriales ................................................................................. 108
Plantes médicinales ............................................................................... 109
Plantes mythiques, rituelles ou magiques ................................................... 110
Bibliografie / Bibliographie .................................................................................. 112
Lumea animală ................................................................................................ 127

Relaţiile omului cu lumea animală. Credinţe şi practici ................................ 129
Le monde animal ............................................................................................ 133
Rapports de l’homme avec le monde animal. Croyances et pratiques ........... 135
Bibliografie / Bibliographie ............................................................................... 140
Bibliografie generală / Bibliographie Générale .............................................. 149

INTRODUCERE
În 2013, la 17 octombrie, s-au împlinit 10 ani de la semnarea Convenţiei

UNESCO privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial. Ministerul Culturii a
decis ca, de acum înainte, 17 octombrie să fie sărbătorită, anual, drept „Zi a
patrimoniului cultural imaterial. Iniţiativa este importantă, nu doar pentru România, ci
şi pentru întreaga regiune a Sud-Estului European. S-ar putea crede că, deja, există
prea multe celebrări ale patrimoniului cultural. Sărbătorim o Zi internaţională a muzeelor,
o Noapte europeană a muzeelor, o Zi internaţională a monumentelor şi siturilor, nişte
Zile europene ale patrimoniului şi, încă, o mulţime de alte Zile, Săptămâni, Luni, Ani
şi Decenii pentru promovarea culturilor naţionale, europene şi internaţionale. Cu toate
acestea, avem, cu toţii, impresia că niciodată nu este de ajuns. Motivul este dat exact
de ceea ce se întâmplă în cel mai fragil dintre toate domeniile patrimoniului – natural
sau cultural –, şi anume, cel al patrimoniului cultural imaterial. Tocmai aici, constatăm
că viteza distrugerii a ceea ce eram obişnuiţi a numi „tradiţie este cea mai mare.
Dacă bunurile culturale mobile sunt apărate, de cele mai multe ori, de muzee, iar
monumentele istorice fac faţă trecerii timpului prin însăşi duritatea materialelor din
care sunt alcătuite, tradiţiile şi expresiile verbale, artele spectacolului, practicile sociale,
ritualurile, evenimentele festive, cunoştinţele şi practicile referitoare la natură şi la
univers, precum şi tehnicile legate de meşteşugurile tradiţionale (enumerarea de mai
sus are în vedere doar definiţiile date de legislaţia naţională în vigoare) sunt cele mai
volatile, cele mai uşor supuse degradării, pentru că depind în mod direct de existenţa
umană, care este cea mai fragilă dintre toate. Argumentul pascalian cu privire la
„trestia cugetătoare se aplică în mod concret şi direct cu privire la patrimoniul cultural
imaterial. Tocmai de aceea, efortul pe care autorităţile şi instituţiile publice, institutele
de cercetare, universităţile şi muzeele, precum şi societatea civilă – prin intermediul
numeroaselor organizaţii neguvernamentale devotate acestei cauze – trebuie să îl
facă este unul pe măsura pericolului major pe care trecerea timpului îl are asupra
tezaurului cultural imaterial moştenit.
În mod cert, ideea că toate instanţele mai sus menţionate ar putea „îngheţa
mersul culturii şi ar putea „stabiliza cultura imaterială actuală pentru eternitate este
nu doar una de neimaginat, ci şi una complet dăunătoare schimbărilor din societate.
Indiferent dacă suntem ori nu de acord cu teoriile părintelui pozitivismului, Auguste
Comte, sau cu cele ale admiratorului său britanic, Herbert Spencer, trebuie să înţelegem
că nu putem opri mişcarea practicilor sociale, a expresiilor verbale şi a tuturor celorlalte
elemente constitutive ale patrimoniului cultural imaterial. Mişcare nu înseamnă nici
progres, nici regres, nu presupune nici o evoluţie, nici o involuţie, ci, pur şi simplu, o
modificare. Vom putea evalua, întotdeauna, calitatea acestor mişcări, dar nu le vom
putea nega existenţa şi nici nu le vom putea împiedica, substanţial, direcţia, cu toate
că, uneori, vom reuşi să stopăm un proces de degradare sau să revigorăm un element
10 Patrimoniul cultural imaterial din România. Repertoriu
de patrimoniu cultural imaterial aproape extinct. Sarcina primordială a celor care
cercetează patrimoniul cultural imaterial, însă, este aceea de a-l documenta, la stadiul
său actual. Iar această sarcină este din ce în ce mai dificilă, cu cât viteza de schimbare
a elementelor care constituie patrimoniul cultural imaterial este mai mare.
Lumea contemporană este una a mondializării, este una în care teritoriile
„orientale pe care René Guénon le spera a fi zonele credincioase spiritului tradiţional,
opuse civilizaţiei antitradiţionale – după cum era definită cea occidentală, modernă –
nu mai există, în realitate. Ele au fost, deja, supuse unui impuls globalizant şi nivelator,
purtat de vectorii reţelelor sociale şi ale consumerismului.
Şi, cu toate acestea, ceea ce este absolut remarcabil, pentru lumea
contemporană, este tocmai încăpăţânarea pe care segmente din ce în ce mai
reprezentative din societate o arată în a conserva, a proteja şi a promova ceea ce ele
consideră a fi reprezentativ pentru cultura lor tradiţională. În mod cert, este vorba, cel
mai adesea, de o înţelegere coruptă şi parţială a elementelor constitutive ale acestui
patrimoniu imaterial, dar ceea ce este mai important este faptul că, la tendinţele
nivelatoare ale unei culturi mondializante, sărăcite de filonul său viu, original, a apărut
reacţia unei revigorante mândrii locale, de a pune preţ pe ceea ce este specific unui
loc anume, unei regiuni anume, unei culturi anume, unei ţări anume. Trebuie spus că,
adeseori, aceste tendinţe conservaţioniste se datorează, uneori, tocmai eforturilor pe
care specialiştii în domeniu le fac, cu râvnă şi aplomb, pentru protejarea a ceea ce a
fost transmis de la generaţiile anterioare şi nu a fost distrus, până în momentul de
faţă.
În Europa contemporană, încă, traumatizată de efectele devastatoare ale
Războiului Rece şi, mai ales, ale războaielor care au cutremurat jumătatea central-
estică a continentului, în ultimul sfert de secol, ducând la constituirea unor noi state
naţionale şi menţinând conflicte „îngheţate până departe, spre Asia, patrimoniul cultural
imaterial joacă rolul unei mărci identitare puternice, fără de care nu se poate imagina
nici unul dintre discursurile naţionale ale statelor din regiune. Tocmai din acest motiv,
am considerat că este necesar un efort comun al statelor din Sud-Estul Europei,
pentru protejarea şi promovarea patrimoniului cultural imaterial, în care România,
prin ponderea pe care o are, în raport cu suprafaţa şi cu extraordinara sa diversitate
culturală, joacă, în mod natural, un rol extrem de important, poate, chiar, determinant.
Repertoriul patrimoniului cultural imaterial din România, aflat, acum, la al
II-lea volum, din cele patru proiectate, în momentul de acum (faţă de cele trei iniţiale)
încearcă să surprindă câteva elemente definitorii din ceea ce legislaţia în domeniu,
urmând cunoaşterea academică, delimitează drept părţi ale patrimoniului cultural
imaterial din România: cunoştinţele despre om şi univers, ştiinţele Pământului,
reprezentările lumii rurale, aşa cum ele sunt legate de corpul uman, de lumea vegetală
şi de lumea animală. Cu alte cuvinte, Repertoriul se apropie, dinspre marele univers,
de micul univers, acela pământean, populat de om, de floră şi de faună.
Cu siguranţă, fiecare dintre capitolele volumului este pasionant, pentru că scoate
în evidenţă ceea ce este esenţial în modul în care omul tradiţional din România
Virgil Ştefan Niţulescu 11
gândea despre Univers, despre sine şi despre lumea din jur. Este, din multe puncte de
vedere, cea mai interesantă parte a Repertoriului, pentru că numai aici poate fi
aflată cosmogonia imaginată în lumea veche – comparabilă cu oricare altă viziune
cosmogenetică din cultura universală. Pe de altă parte, volumul se apleacă, în mod
detaliat, asupra credinţelor şi tradiţiilor orale privind Facerea Lumii şi configuraţia
corpului uman, ceea ce constituie, de asemenea, o contribuţie esenţială a culturii
tradiţionale româneşti la conturarea unei imagini despre sine a omului, în cultura
mondială. Etnobotanica şi etnozoologia sunt celelalte capitole care întregesc nu doar
imaginea despre lume a omului tradiţional, ci oferă şi un compendiu clarificator asupra
practicilor corelate cu plantele şi animalele, asupra credinţelor şi reprezentărilor despre
universul viu, în mijlocul căruia omul trăieşte şi din care face parte.
Dacă primul volum al Repertoriului patrimoniului cultural imaterial din
România a definit elementele constitutive ale celui mai fragil patrimoniu imaginabil,
acest al doilea tom, aşa cum este configurat, se distanţează de modalităţile de
reprezentare a patrimoniului, apropiindu-se, în schimb, de categoriile filozofice care
stabilesc locul şi rolul omului în univers şi în lumea tangibilă sau în cea imaginară, în
ceea ce constituie impresionantul geod ce îşi urmează calea prestabilită prin lumea lui
Dumnezeu. Tocmai de aceea, dacă volumul de faţă este, poate, mai puţin spectaculos
pentru etnologul specializat în cercetarea de teren, el este extrem de interesant pentru
oricine doreşte să adauge cunoaşterii universale, cu privire la originea lucrurilor, viziunea
unei culturi tradiţionale, deopotrivă originale şi modelatoare pentru omul „tradiţional .
Virgil Ştefan NIŢULESCU

INTRODUCTION
Le 17 octobre 2013 a marqué l’anniversaire des 10 premières années écoulées

depuis la signature de la Convention de l’UNESCO pour la sauvegarde du patrimoine
culturel immatériel, occasion pour le Ministère roumain de la Culture de créer une
« Journée du patrimoine culturel immatériel » qui sera célébrée chaque année à cette
date. Il s’agit d’une initiative d’importance, non seulement pour la Roumanie, mais
aussi pour toute la région Europe du sud-est. On pourrait objecter qu’il existe déjà
trop de célébrations du patrimoine culturel : nous célébrons une Journée internationale
des musées, une Nuit européenne des musées, une Journée internationale des
monuments et des sites, des Journées européennes du patrimoine et encore d’autres
journées, semaines, mois, années et décennies consacrées à la promotion des
cultures nationale, européenne ou internationale. Et malgré tout, nous sentons que ce
n’est pas suffisant. La raison en est la menace qui pèse sur le plus fragile de tous les
domaines du patrimoine (naturel ou culturel) : le patrimoine culturel immatériel. C’est
justement là que la destruction de ce que nous appelons « la tradition » avance le plus
rapidement. Si les biens culturels mobiliers sont en général à l’abri dans les musées, si
les monuments affrontent courageusement le temps grâce à la solidité de leurs
matériaux, les traditions et les expressions verbales, les arts du spectacle, les pratiques
sociales, les rituels, les fêtes, les connaissances et pratiques relatives à la nature et à
l’univers, ainsi que les techniques et métiers traditionnels (pour n’évoquer que les
domaines définis par la législation actuelle) sont par contre les plus volatiles, les plus
aisément dégradables, car dépendant directement de la faible existence humaine.
L’image pascalienne du « roseau pensant » convient parfaitement à la réalité concrète
du patrimoine culturel immatériel. C’est pourquoi l’effort des autorités et institutions
publiques, des instituts de recherche, des universités et musées, de la société civile –
à travers ses nombreuses ONG consacrées à cette cause – doit être à la mesure du
péril majeur que représente le passage du temps pour le trésor de la culture immatérielle
héritée.
Certes, il serait non seulement impensable, mais également préjudiciable pour
l’évolution de la société de demander aux instances susmentionnées de « geler » la
marche de la culture et de « fixer » pour l’éternité la culture immatérielle actuelle.
Que l’on soit ou non d’accord avec les théories du père du positivisme, Auguste
Comte, ou avec celles de son disciple britannique, Herbert Spencer, il faut pourtant
admettre qu’il est impossible d’arrêter le mouvement des pratiques sociales, des
expressions verbales et de tous les autres composants du patrimoine culturel immatériel.
Mouvement ne signifie ni progression, ni régression, n’implique ni évolution, ni
involution, mais tout simplement un changement. Nous serons toujours en mesure
d’évaluer la qualité de ces mouvements, mais nous ne pourrons jamais nier leur
existence ou infléchir substantiellement leur cours, même si nous parvenons parfois à
Virgil Ştefan Niţulescu 13
freiner un processus de dégradation ou à rendre des forces à un élément de patrimoine
en voie de disparition. Cependant, la mission primordiale des chercheurs spécialisés
dans le patrimoine culturel immatériel est d’en documenter l’état actuel. Mission de
plus en plus difficile aujourd’hui, à mesure qu’augmente la vitesse des changements
auxquels ses éléments sont soumis.
Le monde contemporain est celui de la mondialisation, un monde où les territoires
« orientaux », que René Guénon voulait fidèles à l’esprit traditionnel, par opposition à
la civilisation anti-traditionnelle – celle de l’Occident moderne –, n’existent plus,
submergés qu’ils sont par la vague globalisante et nivélatrice des réseaux sociaux et
du consumérisme.
Et malgré tout, il est remarquable que, dans ce même monde contemporain,
des segments de plus en plus représentatifs de la société s’obstinent à conserver, à
protéger et à promouvoir les éléments qu’ils considèrent comme représentatifs de
leur culture traditionnelle. Il s’agit certes le plus souvent d’une compréhension erronée
et partielle des éléments constitutifs du patrimoine immatériel, mais plus important est
le fait que, face aux tendances au nivellement de la culture mondialisée, privée de son
filon originel vivifiant, ils réagissent sous la forme d’une revigorante fierté locale, du
désir de valoriser la spécificité d’un endroit, d’une région, d’une culture, d’un pays.
Ajoutons que souvent, ces efforts de conservation sont justement le résultat des actions
persévérantes et courageuses entreprises par les spécialistes en vue de protéger ce
qui n’a pas encore été détruit de l’héritage des générations passées.
Dans l’Europe contemporaine, qui porte encore les marques traumatisantes de
la Guerre Froide, et surtout des guerres qui ont secoué le centre-est du continent au
cours du dernier quart de siècle, donnant naissance à de nouveaux États-nations et
ravivant des conflits « gelés » dont certains s’étendent jusqu’en Asie, le patrimoine
culturel immatériel représente une marque identitaire forte, un argument de poids
dans les discours nationaux des pays de la région. C’est pourquoi nous considérons
que les États de l’Europe du sud-est doivent conjuguer leurs efforts en vue de protéger
et de promouvoir le patrimoine culturel immatériel, efforts dans lesquels la Roumanie,
par l’importance de son territoire et par son extraordinaire diversité culturelle, est
appelée à jouer un rôle de premier ordre.
Initialement prévu en trois volumes, puis en quatre, le Répertoire du patrimoine
culturel immatériel de Roumanie en est maintenant à son deuxième volume publié.
Il découle d’une volonté de surprendre certains des éléments définitoires que la
législation de ce domaine, sur les pas de la recherche, considère comme constitutifs
du patrimoine culturel immatériel de la Roumanie : les connaissances relatives à
l’homme et à l’univers, les sciences naturelles, les représentations propres au monde
rural du corps humain, du monde végétal et du monde animal. En d’autres termes, le
Répertoire passe ainsi du grand univers au petit univers terrestre avec ses habitants :
humains, animaux, plantes.
Chaque chapitre de ce volume est passionnant, faisant apparaître les fondements
de la pensée qu’a l’homme traditionnel roumain de l’Univers, de soi-même et du
14 Patrimoine culturel immatériel de Roumanie. Répertoire
monde qui l’entoure. C’est, par bien des aspects, la partie la plus intéressante du
Répertoire, car la seule qui nous livre une cosmogonie imaginée par le monde ancien
– comparable à toute autre vision cosmogonique de la culture universelle. D’autre
part, le volume se penche avec un grand luxe de détail sur les croyances et traditions
orales relatives à la Création du monde et à la forme du corps humain, qui, elles
aussi, constituent une contribution essentielle de la culture traditionnelle roumaine à
l’image de soi dont se dote l’homme à travers la culture mondiale. Les chapitres sur
l’ethnobotanique et l’ethnozoologie complètent non seulement l’imago mundi de
l’homme traditionnel, mais offrent aussi un inventaire éclairant des pratiques liées
aux plantes et aux animaux, des croyances et représentations relatives au monde du
vivant, au milieu duquel l’homme vit et dont il n’est qu’une partie.
Tandis que le premier volume du Répertoire du patrimoine culturel immatériel
de Roumanie définissait les éléments constitutifs de ce patrimoine fragile entre tous,
ce deuxième volume s’éloigne sensiblement des modalités de représentation du
patrimoine pour se rapprocher des catégories philosophiques qui décrivent la place et
le rôle de l’homme dans l’univers – tangible ou imaginaire –, dans ce fascinant géode
qui poursuit son chemin préétabli dans la création divine. C’est pourquoi le présent
volume, peut-être moins spectaculaire pour l’ethnologue de terrain, sera extrêmement
intéressant pour tous ceux qui souhaitent ajouter à la connaissance universelle des
origines la vision d’une culture traditionnelle originale qui a modelé l’homme
« traditionnel ».
Virgil Ştefan NIŢULESCU

CUNOŞTINŢE DESPRE OM ŞI UNIVERS
Nicolae CONSTANTINESCU
„Omul culturii tradiţionale trăieşte într-o simbioză perfectă cu macrocosmosul

(cerul, astrele, fenomenele naturale, cu pământul, apele, văzduhul şi cu vieţuitoarele
acestora) şi cu microcosmosul (casa, gospodăria, satul, câmpul, fâneţele, uneltele,
ustensilele făurite de el şi folosite în activităţile lui practice).
Spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică, bazată pe experimente, măsurători,
calcule matematice, cunoştinţele pe care omul culturii tradiţionale le acumulează, în
timp, provin din experienţa directă, empirică, individuală şi de grup, o experienţă situată
la nivelul concretului şi imediatului, dar nu mai puţin exactă, corectă, am putea spune,
decât aceea dobândită de savanţi, în laboratoare şi eprubete, şi transmisă altora prin
tratate, studii, manuale, cursuri universitare. Experienţa celor dintâi (oamenii culturii
primitive şi, ulterior, ai culturilor populare) este o experienţă practică, pe care au
conservat-o credinţele, formele de artă, actele şi practicile transmise din generaţie în
generaţie, concentrate într-un corpus de cunoştinţe, ordonate într-un sistem coerent
guvernat de ceea ce Claude Lévi-Strauss găseşte a fi specific gândirii primitive, pensée
sauvage, dominată de logica sensibilului sau a concretului. O logică în care esenţială
este gruparea datelor realului în perechi de opoziţii binare, pe care acest real însuşi le
propune ochiului, sau gustului, sau pipăitului, sau altor simţuri: lumină-întuneric, cald-
rece, umed-uscat, din care se dezvoltă alte perechi de opoziţii de ordin practic, fertil-
infertil, comestibil - necomestibil, de ordin moral – bine-rău, sau de ordin estetic –
frumos-urât etc.
În stabilirea acestui nesfârşit şir de opoziţii binare care structurează vastul
teritoriu a-tot-ce-ne-înconjoară intervin o serie de operatori mitici – zeităţi, divinităţi,
fiinţe supranaturale (zâne, mume, iele etc.) sau chiar umani, dotaţi cu însuşiri speciale
(vrăjitori, şamani, şolomonari etc.) şi cu anumite obiecte cu investitură magică (nuieluşa
de alun, de ex.) ori cu forţa ieşită din comun a cuvântului rostit (formule magice, vrăji,
descântece, invocaţii, imprecaţii etc.).
Tot acest corpus de cunoştinţe practice a ajuns până în zilele noastre, suferind,
desigur, numeroase transformări, pierderi, aglutinări, resemantizări, sub formă de
credinţe sau superstiţii, de practici sau savoir-faire, de gesturi şi de formule verbale
în a căror structură de adâncime se găsesc, încă, rădăcinile originare, ancestrale.
Reluând, pe scurt şi pe înţelesul tuturor, principiile expuse în studiile sale
fondatoare, Claude Lévi-Strauss constată, în „Sfârşitul supremaţiei culturale a
Occidentului”, în vol. Antropologia şi problemele lumii moderne [2011]. trad. rom.
Polirom, 2011, p. 37-39, că „fenomenele pe care le observăm sunt extrem de departe
de noi. Departe, am spus, mai întâi în sens geografic, de vreme ce odinioară trebuia
să călătorim săptămâni sau luni întregi ca să ajungem la obiectele noastre de studiu.
Dar mai ales departe într-un sens psihologic, în măsura în care detaliile mărunte,
faptele nespectaculoase asupra cărora ne fixăm atenţia au la bază motivaţii pe care
indivizii nu le conştientizează clar sau nu le conştientizează deloc. Studiem limbi, dar
oamenii care le vorbesc nu conştientizează regulile pe care le aplică pentru a vorbi şi a
fi înţeleşi. Nu conştientizăm nici motivele pentru care adoptăm o anumită hrană şi o
proscriem pe alta. Nu conştientizăm originea şi funcţia reală a regulilor noastre de
politeţe sau ale manierelor noastre la masă. Toate aceste fapte, care îşi au rădăcinile
în străfundul inconştientului indivizilor şi al grupurilor, sunt exact cele pe care încercăm
să le analizăm şi să le înţelegem, în ciuda unei distanţe psihice interne care, pe alt plan,
sporeşte depărtarea geografică. Chiar şi în societăţile noastre, unde nu există această
distanţă fizică între observator şi obiectul său, subzistă fenomene comparabile cu cele
pe care mergem să le căutăm foarte departe. Antropologia îşi reintră în drepturi şi îşi
redobândeşte funcţia oriunde există obiceiuri, moduri de viaţă, practici şi tehnici care
n-au fost măturate de bulversări istorice şi economice, atestând astfel că sunt legate
de ceva suficient de profund din gândirea şi viaţa oamenilor, ca să reziste forţelor de
distrugere; aşadar, oriunde viaţa colectivă a oamenilor obişnuiţi […] se bazează încă în
primul rând pe contacte personale, legături de familie, relaţii de vecinătate, atât în sate,
cât şi în cartierele oraşelor: pe scurt, micile mediii tradiţionale unde tradiţia orală dăinuie”.
Nu întrutotul aleatorie, ba chiar am putea spune impusă de logica expunerii este
alăturarea la zisele etnologului francez a gândurilor sociologului român Ion I. Ionică
(congeneri, s-ar putea spune, Ionică este născut în 1907, Lévi-Strauss în 1908; în
plus, ambii au fost elevii lui Marcel Mauss), cu privire la sistemul de cunoştinţe despre
univers, despre cadrul cosmic al omului societăţii tradiţionale dintr-un sat românesc
din prima jumătate a secolului al XX-lea, „subsumate categoriei cunoaşterii şi explicaţiei”.
„Sunt încercările poporului de reprezentare şi explicare a fenomenelor naturii care
acoperă distanţa de la astre până la firul de iarbă şi până la omul însuşi. Evident aceste
încercări cuprind elemente de natură foarte deosebită, învecinându-se aici reprezentările
emoţionale de făpturi supraomeneşti, care deschid drumul spre religie, cu observaţiile
empirice care ne apropie de tehnică. Ele se întrepătrund aproape continuu şi dau o
fizionomie particulară şi o realitate distinctă acestui grup de cunoştinţe populare. […]
Aşa cum se înfăţişează, cu unitatea lor actuală în viaţa satului, datele acestea alcătuiesc,
în totalitatea lor, o reprezentare a lumii, pe deosebite trepte de mentalitate, reprezentare
cu care societatea îşi caută potrivirea în toate articulaţiile sale. Raportul acesta e
fundamental şi are un dublu sens. El poate merge de la societate spre reprezentare,
proiectând în aceasta particularităţile vieţii grupului. El poate merge şi de la reprezentare
spre societate, modelând formele de organizare sau de activitate socială după elementele
de înţelegere pe care le cuprinde. În desluşirea acestui raport stă sarcina de căpetenie a
cercetării în domeniul nostru. Ea ne poate duce, în privinţa aceasta, până la determinarea
unor planuri de vechime deosebită pe care s-ar aşeza reprezentări şi elemente sociale
corespondente” (Ion I. Ionică, „Reprezentarea cerului”, în Drăguş. Un sat din Ţara
Oltului (Făgăraş). Manifestări spirituale, Biblioteca de Sociologie, Etică şi Politică
condusă de D. Gusti. Sociologia României 2, Institutul de Ştiinţe Sociale al României,
Bucureşti, 1944, p. 9-10).
Nicolae Constantinescu 17
Lăsăm deschisă comentariilor apropierea dintre cele două puncte de vedere.
Acest al II-lea volum al repertoriului Patrimoniului cultural imaterial din
România adună şi sistematizează credinţele şi tradiţiile orale cu privire la (A) „cadrul
cosmic”, astronomie-meteorologie, (B) „ştiinţele pământului”, (C) „om”, (D) plantele
şi (E) vieţuitoarele.
ASTRONOMIE – METEOROLOGIE
Credinţe şi tradiţii orale privind:
Cerul
Originea: divină, făcut de Dumnezeu1, cf. şi colindele cosmogonice2; de sfinţi3
Aşezare, poziţie faţă de pământ: la început, aproape de pământ, îl atingeau
oamenii cu mâna; ridicat de Dumnezeu la mare înălţime, inaccesibil oamenilor, din cauza
comportamentului necuviincios al acestora; impurificarea cerului de către oameni4
Aspect: are „margini sau poale”; are „un mijloc sau o inimă” (Centru)5; este
„ca o piele”6, „ca un pod”, „ca un ceaun”7, este „asemenea pământului nostru”, are
două părţi care se închid şi se deschid8, la sărbători, de Paşti9, în Ajunul Crăciunului şi
la Bobotează , la Probejeni(e) (Schimbarea la Faţă)10, în noaptea de Sf. Gheorghe11,
în noaptea spre Sf. Vasile (1 ianuarie)12
1
„Dumnezeu-Tatăl, A-toate-ţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului”
2
vezi Repertoriu I; cf şi „Domnul tare că creştea,/ Lucru mare că-mi făcea:/ Făcu ceriul şi pământul,/
Făcu ceriu-n două zile…” (Pamfile [1916] 2001: 9)
3
care, la rugămintea oamenilor; au zburat la rohmani („o lume care se află sub lumea noastră”) de unde
au adus „piatră scumpă” din care au făcut o „nesfârşită pânză de sticlă” şi din ceea ce a rămas „şapte
stâlpi, care îl sprijină”, Pamfile1 2001: 10; cf. şi în Repertoriu I, cap. Forme de artă a cuvântului.
4
„În Muscel se spune că Dumnezeu a ridicat cerul din cauza unui cioban nesocotit, care … a luat o
balegă şi a zvârlit-o în lună de a chiorât-o”; sau „o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdară a unui
copil”, o mătuşă … „aruncă cu scârnă în Dumnezeu”, Pamfile1 2001: 11-13; expr. „departe cât cerul de
pământ”, Otescu, 48
5
„pe sub care … se crede că nu-i bine să meargă omul, căci pe acel loc numai dracilor le este sortit să
umble” (Otescu 2002: 58)
6
Cf şi ghicitoarea pentru Soare: „Bulgăre de aur pe o piele de taur“
7
Cf. ghicitoarea „Am un ceaun umflat/Peste lume aruncat”
8
„prin unele părţi se crede că cerul este alcătuit din două bucăţi care, la anumite zile mari, ele se dau sau
se trag în lături, atunci când se deschide cerul” (Pamfile1 2001: 13)
9
Atunci, prin unele părţi, „oamenii aşteaptă această minune stând în preajma focurilor”, „rămâne
deschis până la Ispas”, „la Ovidenie, când numai ciobanii, care nu au văzut ochi de femeie privesc
neţărmurita frumuseţe a celor de sus”
10
şi la macedoromâni „atunci oricine poate dobândi, de va cere de la Dumnezeu, orice”, Pamfile1 2001: 17
11
„când dă putere tuturor pomilor ca să înflorească , şi mai ales nucului, agudului şi salciei“, Pamfile1
2001: 15; vezi Repertoriu II, Etnobotanica.
12
„Atunci cerul se deschide de trei ori, una după alta, repede, abia lăsând vreme ca să se vadă; în mijlocul
luminii Dumnezeu, stând la masă cu sfinţii, priveşte la noi”, Pamfile1 2001: 15.
Cerul şi Pământul – bipolaritatea veşnic, etern vs trecător, perisabil13 ,
hierogamia cosmică, unirea cerului (masculin) cu pământul (feminin) şi separarea lor;
„ridicarea cerului în etape”14
Reprezentări: a) în forme de artă a cuvântului15, în constructe mitologice16
Aştrii
Soarele (ştiinţific = Astru central al sistemului nostru planetar, în jurul căruia
gravitează planetele, are lumină proprie)
Origine: divină, „ochiul lui Dumnezeu”, „cununa lui Dumnezeu”, faţa lui
Dumnezeu17, creat într-o anumită zi18; e sfânt19, dar la facerea lui a contribuit şi
Diavolul20; este pus în legătură cu Naşterea Domnului21, „fiinţă masculină, întâlnită în
întregul cerc de civilizaţie al Europei meridionale”22, „o fiinţă cu apucături omeneşti”23,
„fiinţă erotică”24„a furat femeia unui om sau fata unui om25
Călătoreşte pe bolta cerească: nu pe jos, ci călare26, în carul de foc tras de
„caii năzdrăvani, care mănâncă jeratic” 27, în carul cu 12 boi28, „după cină”, noaptea
deci, „îşi urmează călătoria pe tărâmul celălalt, pe jos”29
13
„Tot ce-i pe pământ … se naşte şi moare; nimeni nu poate opri asta. Ce-i în cer e veşnic; acolo-i locul
bun, cu lumină, cu pomi şi cu dulceaţă; acolo Dumnezeu e aproape” (Bernea 1985: 80)
14
Cf. Vulcănescu 1985: 349: „…construcţia Cerului nu s-a oprit la experimentele ridicării primului cer,
ci a continuat şi după aceasta cu construcţia altor ceruri suprapuse”.
15
Ghicitori: „Un ţol bortelit/Toată lumea a acoperit”, cf. şi ante, nota 7, Mohanu, 266; proverbe: „Cerul
curat de trăsnet nu se teme”, „Cerul de primăvară e adesea ca o mutră de soacră”, „Nici cerul cerc de
bute, nici mojicul om de frunte”, Zanne I 2003: 139, etc.
16
„arborele cosmic”, „coloana cerului”, cf. Vulcănescu 1985: 353 urm; „arborele vieţii”: „Între arborele
cosmic şi arborele ceresc, pe de o parte, şi arborele vieţii, pe de alta, există contingenţe semantice,
simbolice şi de funcţiune mitologică”, Vulcănescu 1972: 4649
17
„a fost un tânăr frumos şi cuminte, transformat de Dumnezeu în Soare”; „Soarele, ca şi Luna … au
fost nişte sfinţi, care umblau pe pământ şi luminau lumea”, Pamfile1 2001: 21-23;
18
„miercurea”, Pamfile1 2001: 22
19
„Sfântul Soare”
20
„tovărăşia dintre Dumnezeu şi Diavol” care îşi împart astrele, Diavolul îşi ia Soarele, Pamfile1 2001: 22
21
„Soarele nu este făcut de la început; el luminează lumea numai de la Naşterea lui Hristos”,
Pamfile1 2001: 22
22
Ionică 1944: 13
23
Pamfile1 2001: 23
24
Taloş 2001: 159: împiedicat de arici să se căsătorească, pentru că „dacă Soarele s-ar căsători ar avea
copii, deci ar exista mai mulţi sori, făcând să dispară vegetaţia de pe pământ”
25
„s-a iubit cu o văduvă”, Pamfile1 2001: 26
26
„până la prânz pe un bivol, …de la prânz până la nămiezi pe un cal, seara pe un leu” , Otescu 2002:
65-66; Soarele călăreşte pe un leu până la amiază, sau e dus în spate de doisprezece iepuri, respectiv cai,
Taloş 2001: 159
27
„şi care trag carul, în fiecare zi, de la răsărit la apus, pe drumurile nevăzute ale cerului”, Olinescu 2001: 49
28
„care trag carul dimineaţa, când pleacă de acasă, până ajunge în crucea cerului la amiazăzi”, Olinescu
2001: 49
29
„Drumul ce-l face după ce apune până ce răsare îl face prin nişte subterane sau tainiţe, sau bolte
ascunse pe sub pământ”, Otescu 2002: 65
Are o familie: o mamă30, cu apucături canibalice31, mai multe surori, o singură
soră , o soră care judecă florile33, o soră în dispută cu „Sora Boarelui” (Vântului)34,
32
o soţie pământeană35. În unele practici rituale apare şi un „tată al Soarelui”36

Înfăţişare: „e om”37 , copil pe care îl îmbătrânesc răutăţile oamenilor 38 ,
reprezentare antropomorfă sexuată, sau bărbat, sau femeie, ori „androgină”, e totodată
bărbat şi femeie, iarna înfăţişat ca bărbat şi vara ca femeie39
Elemente de cult solar: închinarea la soare40, solicitat de tinerele fete în
descântecele de dragoste41, invocat de mama miresei în cântecele de nuntă42, evocat
ca simbol al belşugului în colindele de gospodar43, mişcarea circulară, de la răsărit la
30
în legende (Vezi Repertoriu I, cap. Forme de artă a cuvântului) „o babă rea, un fel de vrăjitoare
divină, care a pedepsit pe fetele oamenilor îndrăgostite de Soare”, Vulcănescu 1985: 370; cf. legenda
ciocârliei şi legenda florii soarelui, Repertoriu II, cap. Etnobotanica
31
Se pregăteşte să o mănânce pe cea de-a treia soţie a Soarelui, fiică a unui pescar ; fiind împiedicată de
fiul său, mama moare, soţia e transformată în lună, Taloş 2001: 159
32
De care se îndrăgosteşte, vrea să o ia de soţie, este refuzat, în legende şi balade este metamorfozată în
lună, cf. Vulcănescu 1985: 370; Taloş 2001: 160
33
„Soarele nu este acasă/Decât sora soarelui/Judeca florile/Ce-au făcut miroasele?/Le-a-mpărţit cu
fetele”, colind din Jugur-Argeş, 1954; în alte variante, în loc de sora soarelui apare „floarea soarelui”
34
în cântecele de seceriş din Ţara Oltului: „Cine se umbrea /Şi se sfătuia?/Sora Soarelui /Şi cu a
Boarelui”; „Sora Soarelui traduce într-o adaptare mai nouă o foarte veche reprezentare solară
feminină aparţinând altui ciclu mitic sau, poate, şi un vechi dublet feminin al vechii divinităţi solare
masculine”, Ionică 1944: 13
35
care „deşi iniţial îl iubeşte, cu timpul îşi dă seama că nu se potriveşte la fire cu Soarele şi fuge în lume
cu un pământean”, Vulcănescu 1985: 370-1
36
Obiceiul Scaloianului (Caloianului) (vezi Repertoriu I, cap. Forme de artă a cuvântului), în care o
figurină de lut, „invocată să lege ploile” este numită „Tatăl Soarelui”, Ghinoiu 2001: 172 (şi ilustraţia);
şi la românii din Bulgaria, „Făceam Tata Soarelui cu Muma Ploii, să îngropăm pe Muma Ploii să iese
Tata Soarelui”, Sărbători şi obiceiuri, vol. I. Timoc, 2010, 157
37
Ghinoiu 2001: 176
38
„dimineaţa când se scoală e copil de şapte ani şi cât umblă toată ziua şi vede răutăţile ce se fac pe lume,
până seara capătă o barbă albă până la brâu. Mă-sa îl scaldă în lapte dulce şi iar se face copil”, Ghinoiu
2001: 176
39
Niculiţă-Voronca, apud Vulcănescu 1985: 369
40
„Dimineaţa românul se închină întorcându-se cu faţa spre răsărit, poate tocmai când răsare şi soarele”,
Pamfile1 2001: 43; o fată care lucra la cămăşile de nuntă îl roagă să lungească ziua pentru a termina
lucrul: „Sfinte Soare, /Sfinte Soare,/Fă ziua mai mare”, Pamfile1 2001: 40; într-un cântec de nuntă, mama
miresei se roagă Soarelui să facă ziua mai mare „c-am o fată călătoare”; în „Cântecul zorilor”, la
înmormântare, bocitoarele se adresează zorilor, substitute ale soarelui: „Zorilor, zorilor,/Voi surorilor/
Voi să nu pripiţi/Să ne năvăliţi …”
41
„Tu soare,/Frăţioare,/Toată lumea-ţi zice soare,/Numai eu îţi zic mură/Toată lumea să-mi cate-n gură/
…/ Tu, soare, /Frăţioare,/Ascultă şi-a mea chemare..”; „Sfinte soare,/Sfinte domn mare…”; „Răsai,
soare,/ Frăţioare./Nu peste cârduri de oi,/Nici peste cârduri de boi/Ci peste ochişorii mei…” ,
Pamfile1 2001: 44-5
42
„în mijlocul curţii/şade mama miresei/ şi se roagă sfântul’ soare”
43
„Pe o gură de vale/Tot soare răsare./Soare nu răsare/Ci vouă vă vine/Tot turme de oi …”
apus, modelul mitic al unor practici rituale: hora44 şi strigăturile la horă45, în obiceiurile
de primăvară46, căluşarii47, focurile rituale48
Reprezentări: în artele plastice49, în formele de artă a cuvântului - ghicitori50
Luna (ştiinţific = satelit natural al Pământului)

Origine: divină, ca şi Soarele51, cu care este soră52, chiar fraţi gemeni53; „e tot
o stea”54
Înfăţişare: „luna e om: la început mititel ca şi copilul, şi apoi tot creşte”, are
aripi55
Fazele lunii: explicate ca efect al acţiunii divine56, luna nouă sau crai nou 57
şi lună plină, lună veche, crai vechi58
Credinţe în legătură cu fazele lunii: de la luna nouă se solicită sănătate59,
bani , găsirea unui soţ (unei soţii)61, este invocată în vrăji maritale62, pentru bani,
60
44
„Hora sacră se desfăşura în trecut în sensul mişcării soarelui pe cer, ridicarea mâinilor în dans (iniţial
desprinse şi apoi prinse din nou în joc) semnifica preamărirea soarelui, baterea pământului cu piciorul
semnifica invocarea fertilizării ogoarelor,a pometurilor şi grădinilor de căldura, lumina şi energia solară”,
Vulcănescu 1985: 373
45
„Bate hora din picioare/să răsară iarăşi soare; bate hora tot pe loc/să răsară busuioc”, „De n-ar fi
horile-n lume/ai vedea fete nebune/şi neveste tinerioare/fugind noaptea după soare”, Vulcănescu 1985: 373
46
de ex. obiceiul Hodăiţele, „Sărbătoare nocturnă de înnoire a timpului la Lăsata Secului de Paşte,
străvechi început de An Nou Agrar …Roţi de car înfăşurate în paie, aprinse şi rostogolite pe dealuri în
seara Lăsatului de Sec de Paşti pentru a purifica spaţiul şi a ajuta Soarele să depăşească punctul critic al
echinocţiului de primăvară şi să urce spre solstiţiul de vară”, Ghinoiu 1997: 83-4
47
„Datină mitologică complexă” în substratul căreia se pot citi urme ale unui „dans solstiţial solar trac
cu implicaţii ludice, medicale, războinice şi cathartice”, Vulcănescu 1985: 375-379
48
de Anul Nou, când „se da ocol casei cu tămâie pusă pe cărbuni aprinşi, împotriva spiritelor rele”, de
Joia Mare, de Sâmedru etc.
49
roata cu crucea înscrisă sau excrisă
50
„Bulgăre de aur/Joacă pe-o piele de aur”, „Am un măr aurit/Umblă pe sus rătăcit”, „Am un bruş (=
bulgăraş, cocoloş) de unt/Cu el toată lumea ung”, Mohanu 2002: 268
51
„Dumnezeu a scăpărat şi a făcut luna – un om”; „Luna-i sfântă şi îşi are lumina ei. E sfântă că de ce
luminează”, Ionică, 15; „zice că e ochiul lui Dumnezeu” (Pamfile1 2001: 60).
52
„Soarele a vrut s-o ia de soţie, dar ea nu l-a vrut, căci este păcat să ia frate pe soră”, Otescu 2002: 70
53
Idem; „Ca fraţi gemeni ce-au fost, soarele şi luna erau deopotrivă de frumoşi …”, Pamfile1 2001: 143;
„o fecioară frumoasă ca neaua, soră geamănă cu soarele sau sora lui mai mică, Otescu 2002: 69
54
„tot un corp ceresc”, “are lumina de la soare”, Ionică 1944: 15
55
care „cresc împrejur, până ce vin una şi e rotund.. Apoi începe iar a îmbătrâni şi se face tot mai mic”,
Pamfile1 2001:60
56
„Dumnezeu în fiecare lună (calendaristică – n.n.) înnoieşte Luna prin puterea lui, ca să arate la oameni
că din mic poate face mare şi din mare poate face mic”, Otescu 2002: 71
57
„când se înfăţişează ca cel mai subţire fier de secere”
58
„când se vede în întregime”, Pamfile1 2001: 62
59
„Lună nouă,/Lună nouă,/Sănătos m-ai găsit,/Sănătos să mă laşi” sau „Crai nou, /Crai nou …”, sau
„Lună nouă, /Lună nouă,/ Taie pâinea-n două: /Ţie jumătate,./Mie sănătate”, cf. Pamfile1 2001: 69-70
60
„…cu bani m-ai găsit,/Cu bani să mă laşi”, trebuie să ai bani în buzunar, Pamfile1 2001: 70
61
„… fără nevastă m-ai găsit,/Cu nevastă să mă laşi!”
62
„Lună, lună,/Vârgolună/…/ Să mergi după ursitorul meu…”, Pamfile1 2001: 70
pâine, creşterea părului (şi la aromâni63); în Bucovina, moment propice pentru alungarea
insectelor 64 , răstimp favorabil vrăjilor 65 , perioadă bună pentru semănat 66 , sau,
dimpotrivă, nefastă67
Căsătoria Soarelui cu Luna. Incestul zădărnicit: cei doi erau fraţi, Soarele
insistă să se căsătorească cu sora sa, Luna, Dumnezeu îi blestemă să nu se întâlnească
niciodată68; totuşi, în plan metaforic, apar ca nuni la nunta cosmică din Mioriţa69;
metafore ale frumuseţii, desăvârşirii, mirelui şi miresei în cântecele de nuntă70; şi în
ghicitori71
Reprezentări ale Lunii: în arta populară72, în forme de artă a cuvântului – în
lirica de dragoste73, în ghicitori – luna în general74 şi luna nouă75
Eclipsele, „întunecimi de Soare sau de Lună”, datorate diavolului76, Anticristului77,

provocate de acţiunea vârcolacilor78, cele de soare, mai rare, sunt prevestitoare de
rău79, anticipează sfârşitul lumii80
63
„Lună, lună noauă,/Dă-ni pâne cu oauă,/Să ni-u bag tu mânecă,/Să ni-u mâc duminică!”, Pamfile1 2001: 70
64
„Când cineva vede luna nouă, zice: - Sănătate în casă, ploşniţele afară!”; „…iese afară, şi, de la
fereastră, strigă: Crai nou în ţară/Ploşniţele să piară/Tot una câte una,/Să nu rămâie niciuna”, Pamfile1
2001: 75
65
„La luna nouă fac fermecătoarele farmecele cele mai rele, căci atunci au putere, pentru că ele cu
necurăţenia umblă” Niculiţă-Voronca, apud Pamfile1 2001: 81
66
„Numai florile se pot semăna acum, că ele înfloresc toată vara”, se duce gunoiul la câmp” ca să se
înnoiască pământul şi să nu facă viermi”, Pamfile1 2001: 82-4
67
„La luna nouă nu e bine să se facă semănături căci nu leagă”, Nu se răsădesc pomi , “căci dacă înfloresc,
florile lor nu leagă”, Nu se pun cloşti … „că nu vor scoate pui”, Nu se taie lemne pentru construcţii „căci
este primejdie să le mănânce cariile”, Pamfile1 2001: 82-4
68
„Vă blestem ca, de aici înainte, tu, soare, să luminezi ziua, iar tu, lună, să luminezi noaptea, şi
întotdeauna să vă alergaţi din zori până-n seară şi niciodată să nu vă ajungeţi…” Sute de atestări, pe tot
teritoriul ţării, în credinţe, legende, balade, Cf. Pamfile1 2001: 101-146, Taloş 2001
69
„Soarele şi luna mi-au ţinut cununa”
70
„Ce mai soare luminos,/Ce mai ginere frumos;/Ce mai lună luminoasă,/Ce mai mireasă frumoasă”
71
„Frate şi soră/Nu se-ntâlnesc niciodată la horă”, Mohanu 2002: 269
72
rar, în încrustaţii pe lemn, adesea asociată cu Soarele
73
simbol al frumuseţii feminine („nu ştiu luna-n ceruri trece/ori puica la apă rece…”)¸; al unicităţii („dar
ca luna nu-i niciuna”)
74
„Am o oaie bălăoaie/Umblă noaptea prin păraie”, „Găinuşă gălbinuşă/Trece Dunărea-n picioruşă”,
Mohanu 2002: 270
75
„Bulgăraş de aur/Cu coarne de taur”, „O secere fără dinţi/Păşeşte peste munţi”, Mohanu 2002: 271
76
care „pe soare şi pe lună are mare ciudă, că ar vrea să le mănânce” , Pamfile1 2001: 95
77
„caută din vreme în vrem să mănânce soarele şi luna, ca să rămână singur mai curând”, Pamfile1 2001: 95
78
„nişte dihănii cum nu sunt pe pământ”, „un fel de animale cu mai multe guri”, Otescu 2002: 73;
„Oameni-lupi care înghit soarele şi luna”, „balauri făcuţi din copiii morţi fără botez”, Pamfile1 2001: 95-
99; vezi o interpretare etnologică a vârcolacilor la Hedeşan 1999: „vârcolacii sunt ei înşişi efectul
îndepărtat al unor încălcări ale regulilor de vieţuire comunitară nerezolvate la timp şi, implicit, sunt o
alternativă la reinstaurarea chiar dacă întârziată a ordinii cosmice”
79
aduc „războaie, răzmeriţe, secete, boli”, macedoromânii cred că „… întunecimea de soare prevesteşte
că creştinii sunt în mare primejdie”, Pamfile1 2001: 99
80
„sfârşitul lumii va începe cu o întunecime de soare, căci îl vor mânca vârcolacii”
Stea, stele: „lumânări cereşti” aprinse de îngeri, „felinare atârnate de torţile cerului”81,
apar după ce au început să se nască oamenii82, fiecare om are steaua lui83, căderea
unei stele indică moartea unui om84, interdicţia de a vorbi despre asta85, se descântă
la stele de „scrisă” (ursită, soartă)86
Steaua – simbol creştin, s-a arătat la Naşterea lui Iisus Hristos, în Bethleem; îi
călăuzeşte pe magi/păstori la Pruncul Sfânt87; şi în legendele populare, în obiceiuri de
Crăciun88, simbol (şi obicei) după unii cercetători, anterior creştinismului89, şi în
heraldică90. Simbol preluat, în perioada comunistă, în stema Republicii Populare Române
(ulterior, Republica Socialistă România), elogiat de poeţii epocii respective91, reflex al
influenţei sovietice92 asupra literaturii şi artei româneşti, chiar şi în aşa-zisul folclor nou
Steaua în imagistica populară: în veşmântul lui „Crăciun ălui bătrân” din
colinde93, în lirica populară de dragoste94
81
cf. Ciauşanu, apud Pamfile1 2001: 147
82
credinţa generală „într-o legătură tainică între soarta omului şi stea”, „ se mai crede că îndată ce se naşte
un om, răsare şi o stea, care este favorabilă sau defavorabilă întregii lui vieţi”, Ciauşanu 2001: 94
83
unde „stea” înseamnă „soartă”, „destin”: „Oamenii norocoşi se zice că s-au născut sub o stea (zodie)
bună, cei nenorociţi s-au născut sub una potrivnică”, Ciauşanu 2001: 94
84
„Credinţa că la moartea cuiva apune, alunecă de pe cer şi steaua lui este generală la români; şi la
macedoromâni, “, Ciauşanu 2001: 94; Cf. şi versul din balada Mioriţa: „Că la nunta mea/A căzut o stea”,
unde „nuntă” = „moarte”
85
„Nu-i bine să zici că cade o stea. Nu-i bine să vorbeşti de asta. E o prevestire de rău şi nu-i bine a se
spune”, Drăguş, la Ionică 1944: 43
86
„Stea, steluţa mea,/Toate stelele să stea,/Numai tu să nu stai …/Să umbli din casă-n casă/…/Până la
ursitul (cutare) acasă”, Ciauşanu 2001: 95; „Stea frumoasă/Şi luminoasă,/Eu voi dormi/Dar tu nu dormi/
Ci te du în lume, /Peste lume,/La ursitorul meu anume …”, Pamfile1 2001: 171-5
87
cf. Matei 2, 9-11: “Şi iată că steaua, pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit
şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie…”
88
„cu steaua”, obicei de sorginte religios-creştină, practicat de copii şi tineri (băieţi), care poartă o stea
confecţionată din lemn, împodobită cu hârtie colorată; ei merg din casă-n casă şi cântă un text prin care
vestesc, în termenii Scripturii, Naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare/Ca o taină mare,/Steaua străluceşte/
Şi lumii vesteşte/Că astăzi Curata/Prea Nevinovata,/Fecioara Maria/Naşte pe Mesia/…/ Magii cum
zăriră/ Steaua şi porniră/Mergând după rază/Pe Hristos să-l vază…”
89
Cf. Vulcănescu 1985: 404: „Sunt unele figurări ale stelei într-un toiag care, în arta populară din sud-
estul Europei, ar putea să sugereze o origine străveche a stelei cu care se circulă de Crăciun”
90
„Armoriul stemei Moldovei reproduce un cap de bour cu stea între coarne şi, sub nivelul bărbiei, cu
figurarea soarelui şi a lunii. Steaua între coarne reproduce, în efigia capului de bour, imaginea animalului
sacru la români, colportată de colinde în care sunt menţionaţi boii cu stele-n frunte …”, Vulcănescu 1985:
405
91
„Iar steluţa cea de sus,/Oare ce-o avea de spus?/Socialismul spune ea/Se clădeşte-n ţara mea”
92
steaua roşie de pe Kremlin, steaua care străjuieşte secera şi ciocanul din efigia studiourilor Mosfilm etc.
93
„În veşmântu mohorât/Lung, mi-i largu-n pământ./…/Jur-prejur de mânecele/Lucesc stele mărunţele;
/Între doi umeri ai lui/Lucesc doi luceferui/Dar din faţă şi dos,/Dar din faţă ce luceară?/Lucea soare cu
căldura./Dar din dos ce mai lucea?/Lucea luna cu lumina”, Cetatea Albă, Hunedoara
94
în portretul iubitei sau al iubitului: „Bine-i stă la ceri cu lună,/Ca şi mândrei cu cunună;/Bine-i stă la ceri
cu stele/Ca şi mândrei cu mărgele”, Transilvania, „Ochii lui ca două stele/Dinţii şiruri de mărgele…”,
Maramureş, Cf. Ispas-Truţă 1985-8
Cometele: „Stelele cu coadă”, „stelele cu coame”, „comate”, „luminoase”, anticipează
nenorociri95, au rămas în memoria colectivă96
Constelaţiile: credinţe, legende, povestiri în legătură cu:

Calea Laptelui97, „fâşie alburie care despică cerul în două cam pe la mijloc”, vizibilă
numai în nopţile senine şi fără lună98
Carul Mare şi Carul Mic99 sau Ursul Mare şi Ursul Mic100
Crucea sau Crucea Mare sau Crucea Miezului Nopţii sau Cobiliţa Ciobanului101
Altele102
Fenomenele naturale:
Norii: origine mitică103, dar şi explicaţie naturală104
Ploaia: esenţială pentru agricultori; explicaţii naturale105, dar şi supranaturale106; sunt

ploi bune107 şi ploi rele108.
95
războaie, boli/epidemii – ciuma şi holera mai ales, foamete sau secetă, Pamfile1 2001: 168
96
cea din 1653, consemnată de Miron Costin, din 1679, notată de Nicolae Costin, din 1853, din 1877,
„când cu resbelul … a mers stea cu coadă până-n Dii (Vidin)”, versificată de un rapsod popular: „S-a
spovedit mama Veta/Că prea rău spune gazeta/A văzut pe cer cometa/ …/Aţi văzut steaua cu coadă?/
Nici aia nu e curată…”, Pamfile, 170; şi în relatarea unui bătrân din Stăneşti, Vâlcea: „Aşa, în anul 1877,
în timpul războiului românilor cu turcii, se văzu pe cer o stea cu coadă … şi tocmai aproape de sfârşitul
războiului această stea cu coadă pieri”, Otescu 2002: 77
97
Numită şi „Calea lui Traian”, „Troian”, „Drumul robilor”, „Crângul Cerului”. Pentru „Drumul robilor”,
explicaţii „istorice”: „Traian, robind pe daci şi ducându-i la Roma, aceştia au fugit înapoi venind numai
noaptea pe Troian”, şi „mitice”: „e drumul pe care se vor duce oamenii la judecata de apoi, căci oamenii
sunt toţi robii lui Dumnezeu”, Otescu 2002: 51-54
98
legenda spune că „noianul alburiu de stele de pe Calea laptelui este laptele curs, pe acea cale, din
sânurile unei mame, care îşi caută, mergând până la cer, copilaşu-i răpit, de la sânu-i, de un vultur”,
Ciauşanu 2001: 93
99
„Cele patru stele ce formează trapezul dintre ele se numesc Roatele carului, iar celelalte trei Proţapul
sau Tânjala Carului, sau Oiştea“
100
„cele patru stele ale trapezului fiind Trupul Ursului şi celelalte trei Coada Ursului“, Otescu 2002: 9
10 1
Numită astfel, în Neamţ, pentru că „răsare şi apune odată cu Ciobanul (Vega)”, care „are găleţile în
cobiliţă şi una în mână”, Otescu 2002: 12
10 2
Otescu 2002 identifică 39 de constelaţii, descrise în amănunt, p. 9-48, Cf. şi Pamfile1 2001: 154-165
10 3
„la începutul începutului erau boii Soarelui. .. . trăgeau carul cu apă la curtea Soarelui”, Olinescu 2001: 242
10 4
„pe la Făgăraş zic că sunt aburi deşi, pâclă, sau burhai”, „se formează numai din negura ce se ridică
de pe văi”,, “aburi ce se ridică din mările de la marginea pământului”, Gherman 2002: 60
10 5
„ploaia se formează din negurile ce se ridică de pe pământ, râuri şi izvoare”, „e sudoarea norilor”,
Gherman 2002: 65-66
106
„de la Dumnezeu”, „ploile le trimit balaurii” , „sudoarea balaurilor”, apa vărsată din buţile cu care boii
Soarelui (norii) duc apă la curtea Soarelui, Gherman 2002: 65-66
10 7
„ploaie fără tunet”, „ploaie cu treaba bună”, „ploaie mănoasă”, „ţine timp mai îndelungat, intră bine
în pământ”, Gherman 2002: 66
10 8
„ploaia cu soare este întotdeauna stricăcioasă pentru plante”, „când e ploaie cu soare , se crede că
îşi bate dracul nevasta şi Dumnezeu râde”, sau, în alte locuri, se crede că „Dumnezeu plânge şi dracul
râde”, Idem, 69, în Sălaj se crede că pe timp de ploaie cu soare „se bat urşii”, Gherman 2002: 70.
Lipsa ploilor determinată de intervenţia supranaturalului109, dar şi provocată
de oameni interesaţi să nu plouă (cărămidarii, de ex.) care „leagă ploile”110, procedee
magice de „dezlegare” a ploilor111 , obiceiuri (rituri) de provocare a ploii: (S)caloianul112
şi Paparudele113;
Ploi abundente (în exces), provocate de fiinţe supranaturale114 sau de cauze
naturale115, venite la timp nepotrivit, vara, când e vremea călduroasă, întâmpinate de
copii cu incantaţii cu conţinut ludic sau licenţios116; oprirea lor117
Ploaia în alte forme de artă a cuvântului: ghicitori118
10 9
Ploile sunt legate de ţiganii cărămidari, de şolomonari şi strigori, de zmei (“când într-o localitate se
încuibează un zmeu, acolo nu mai plouă” ,Oltenia), Gherman 2002: 72
11 0
Credinţa „cea mai lăţită” (extinsă) este că „ţiganii ţiglari” (care confecţionează ţigla) „au legat ploile”,
sau cărămidarii, ale căror femei „ştiu moşmoande multe”, mai ales în Muntenia, Gherman 2002: 71
11 1
se aruncă pe apă o cruce luată din cimitir, noaptea, în Munţii Apuseni, o grapă furată de o femeie care
alăptează un băiat, o icoană furată din biserică în zorii zilei, toaca furată de la biserică, Gherman 2002: 72
11 2
„Când seceta durează mai multe săptămâni, e obiceiul ca fetele şi femeile de la ţară, frământând
pământ galben, să modeleze un om în miniatură – numit Caloian sau Scaloian – pe care îl pun într-un
mic coşciug ca pe mort, îl plâng, îl tămâie şi îl îngroapă sau între bozi, sau la fântână, sau la puţul satului
…”, G. Dem. Teodorescu, apud Gherman 2002: 82; şi la românii din Bulgaria, cf. Sărbători şi obiceiuri.
Românii din Bulgaria. Vol. I Timoc, 2010, p. 154-157. Formule de invocaţie a ploii: „Caloiene, iene,/
Caloiene, iene,/Du-te-n cer şi cere/Să deschiză porţile,/Să sloboaze ploile/Să curgă gârlele/ zilele/şi
nopţile/ca să crească grânele/Caloiene,iene,/Caloiene, iene,/Cum ne curg lacrimile,/să curgă şi ploile/
zilele/şi nopţile/să umple şanţurile,/să crească legumele/şi toate ierburile./ Caloiene, iene,/Caloiene, iene/
du-te-n cer la Dumnezeu/ca să plouă tot mereu/zilele/şi nopţile;/să dea drumul roadelor,/roadelor,
noroadelor,/ca să fie-mbelşugată/ţara toată, lumea toată!” G. Dem. Teodorescu, apud Gherman 2002: 83
11 3
ritual „de cea mai largă răspândire, după Pluguşor”, cf. Cuceu 1988: 23, atestat în sute de localităţi
de pe cuprinsul întregii ţări, sub numele de paparudă, păpărudă, pl. paparudele, în zonele sudice şi sud-
estice ale României, dar şi papalugă/păpălugă, în sudul Transilvaniei şi al Moldovei, ca şi dodoloaie,
pl. dodoloi,„răspândit exclusiv în vestul şi sud-vestul spaţiului nostru etnic, pe aceeaşi arie de difuziune
cu termenul păpărugă“, Cuceu 1988: 77-88, inclusiv prezentarea practicanţilor, de regulă tinere fete,
dar şi băieţi, pe alocuri. „Obiceiul se practică în timp de secetă/în timpuri secetoase, ca să înceteze
seceta/pentru a ploua/ ca să plouă/pentru ploaie. Din desfăşurarea ritualului nu lipsesc alaiul, jocul
ritmat, săltat şi udarea rituală, dublate de versurile cântate pe o melodie simplă, mai mult scandate. Din
cele 716 texte reţinute de Cuceu – Cuceu 1988 în „Corpusul textelor rituale”, p.181-243, transcriem
două: „10. Păpălugă, lugă,/Vino şi ne udă/Cu găleata, leata,/Peste toată gloata;/Cu ulcioru, cioru,/Peste
tot mohoru,/Pi-unde-a da cu plugu,/Să moaie ca untu,/Pi-unde-a da cu sapa,/Să curgă ca apa”, Ibăneşti
Pădure, Mureş şi „483. Paparudă, rudă,/Ia ieşi de ne udă,/Cu găleata, leata,/Peste toată gloata,/Cu
găleţile,/În toate părţile./Unde-oi da cu sapa /Să curgă ca apa;/Unde-oi da cu plugul/Să curgă ca untul./Cu
ulcioru, cioru/Să deschidă norul,/Sunând cheile/ Scornind ploile …”, Micşuneştii Mari, Ilfov
11 4
„provin din pricina căderii pe pământ a vreunui balaur din nouri”, Pamfile1 2001: 142; „Când e
rupere de nori se zice că e potop. Ruperea de nori se întâmplă când balaurul e prea greu; atunci norul,
nemaiputând suporta atâta greutate, se sparge şi toată apa din el se varsă”, Gherman 2002: 68
115
„Când ţin ploile multă vreme, se crede că s-a înecat cineva şi atunci plouă până îl află pe cel înecat”
116
„Plouă,plouă,/Babele se ouă,/Într-o cofă nouă”, sau „…Iepele se ouă/Într-o casă nouă,/Cocoşii
clocesc /Gânsacii ciocnesc!” sau „Plouă, Doamne, plouă,/Fetele se ouă,/Băieţii să trăiască/Să le
cotârcească!”, Pamfile1 2001: 35-6
117
„Ca să înceteze ploile e datina ca să se împlânte în pământ un cuţit”, practică general cunoscută; în
Oltenia, … se trag clopotele bisericii, se înfig sape şi secure în pământ, …, se fac mătănii, se aruncă
sticlă pisată în foc …”, Bălăşel (Oltenia), apud Gherman 2002: 71
118
„Sus bat tobele,/Jos curg lacurile”, „Multe fire de argint/Leagă cerul de pământ”, Mohanu 2002: 256
Fulgerul, tunetul, trăsnetul
Fulgerul: originea divină 119, asociat cel mai frecvent cu Proorocul Ilie120,
nediferenţiat de trăsnet121, în formele artă a cuvântului122
Tunetul: generat tot de Sf. Ilie, pentru a-i pedepsi pe draci123, pentru că aceştia
l-au îndemnat la pruncucidere124 sau la paricid125, ori de balauri, zmei, şolomonari126,
în formele de artă a cuvântului127
Trăsnetul: asociat cu fulgerul128, atribut al Sf. Ilie, mai ales de ziua lui129,
puterea stăpânului fulgerelor/trăsnetelor, limitată de Creator, pentru a curma abuzurile130
Curcubeul – denumiri locale (regionale)131; originea – realistă, naiv-ştiinţifică132, mitic-

religioasă, „un semn lăsat de Dumnezeu că ploaia va înceta”133, sau origine umană134,
119
„o lumină pe care Dumnezeu şi-o face ca să lumineze văzduhul întunecat de nouri şi de necuraţi, ca
să afle locul unde se ascunde duhul cel rău“
12 0
„tunetul este tropotul cailor sau duruitul căruţei Sf. Ilie, care, poate, umblă prin cer, cum umblă
orişicine pe pământ”, iar fulgerul este socotit a fi „ca nişte scântei care ies din piatra lovită de potcoavele
cailor lui”, după credinţele meglenoromânilor, cf. Papahagi, apud Pamfile1 2001: 98; după o credinţă din
Cugir, fulgerul este „chiar biciul lui Ilie”, tot în Transilvania se crede că „Fulgerul e schinteie din zbiciul
lui Ilie. Este fulger cu foc, care dacă loveşte în ceva, aprinde, şi fulger sec, care dacă loveşte în pomi, îi
usucă, iar pe om îl seacă”, Gherman 2002: 86
121
„… când învârteşte Ilie-Proroc biciul de foc deasupra capului, atunci fulgeră, iar când pocneşte cu el,
zicem că trăsneşte”, Gherman 2002: 86.
122
Ghicitori: „Scânteioară, oară,/Pe om îl omoară”, „Ţăndărică, lemn uscat,/Luminează-n Ţarigrad”,
„Săgeata-mpăratului/Sparge casa dracului”, Mohanu 2002: 257
123
„Când tună, puşcă Sf. Ilie după draci”; şi într-o oraţie din Moldova: „- Ilie, Ilie,/Mare Sânt Ilie,/Ascultă
cuvântul meu/Şi fă ce ţi-oi spune eu:/Porneşte tunetul tău,/Tunetul tău cel cotit/Şi de mine rânduit,/
Porneşte-mi-l, da-l porneşte/Şi pe draci mi-i fugăreşte …” ,Sim. Fl. Marian, apud Pamfile1 2001: 110
124
Ilie, „un om ca toţi oamenii” se întoarce după 20 de ani de la oaste; i se spune de către un „unchiaş”, de fapt
diavolul, că nevasta lui „se ţine cu altul”; găseşte în pat soţia cu un tânăr, „aşa, ca de douăzeci de ani”, trage
repede sabia şi îi taie pe amândoi, „pe nevastă-sa şi pe fiu-său”. Cere iertare lui Dumnezeu care „îl iertă şi-l
ridică la cer cu sine; acolo îi dădu pe samă tunetele şi trăsnetele, ca să-şi răzbune pe diavoli”, Pamfile1 2001: 110
12 5
„Ilie-Proroc alungă dracii pocnind din bici după ei. Le poartă o duşmănie fără seamăn … pentru că
necuratul l-a îndemnat să-şi omoare părinţii”, Gherman 2002: 86
12 6
„Fulgerele, tunetul, de aceea se fac, că balaurii se bat. Se întâlnesc doi solomonari – ce umblă pe
balauri – şi nu pot ţine balaurii lor, să nu se bată. Iar trăsnetul de aceea iese, că trăsneşte în balauri Sf. Ilie,
când poate au făcut ceva unui om, că balaurul este necuratul”, Gherman 2002: 111
12 7
Ghicitori: „Urlă lupul la hotară/Şi se-aude-n altă ţară”, „Strigă bica (= taur)- între hotară/Şi se-aude-
n altă ţară”, Mohanu 2002: 158
128
Cf mai sus, nota 109.
129
„Sf. Ilie la ziua lui umblă după diavol să-l trăsnească, ca să scape lumea de ispită”, Gorovei apud
Pamfile1 2001: 99
130
„Despre Sf. Ilie se mai spune că, atunci când trăsneşte, izbeşte cu un picior; mai înainte izbea cu
două, dar Dumnezeu i-a luat unul, căci se temea să nu prăpădească lumea”, Pamfile1 2001: 102
131
Curcubău, curcu-boului, brâul maicii Domnului, brâul cerului, curuna cerului, brâul lui Dumnezeu,
brâul Cosânzenii, brâul popii, cf. Niculită-Voronca 1903, II: 200, Pamfile2 2001: 179
132
„este făcut din soare şi din apă”, Pamfile1 2001: 181
133
Cu trimitere la legenda biblică despre înţelegerea dintre Dumnezeu şi Noe, după Potop
ori supranaturală135. Înfăţişare136, comportament137, influenţează/determină statutul de
sex al omului138. Îi atribuie calităţi supranaturale139, are efecte de înfrumuseţare140,
ajută la descoperirea unei comori141. Formule şi practici cu efect medical, remediu
contra guşei142 sau pentru creşterea părului143.
Imagini în formele de artă: ghicitori144
Grindina sau piatra, „ploaie îngheţată”, generată de fiinţe supranaturale145 sau de

magicieni146 . Procedee de preîntâmpinare sau de combatere147, metafore, ghicitori
despre148
Zăpada sau nea, omăt, se face din apă, „din aburi”, ca şi ploaia, o aduce Sf. Niculae149,
când ninge primăvara se numeşte „omătul mieilor”. Ghicitori pentru zăpadă150
134
„Curcubeul este făcut din om”, în Bucovina, O fată de om bogat care păştea odată viteele pe lângă un
pârâu; a venit un nor care a ridicat-o în cer şi acolo s-a prefăcut în brâul frumos pe care îl vedem şi
astăzi”, Pamfile1 2001: 181
135
„o fiinţă minunată care stă cu gura într-un lăcuşor”, „un drum pe care merg balaurii când duc apă în
cer pentru ploaie”, Pamfile1 2001: 180
136
„are o gură ca şi a boului”, Niculiţă-Voronca 1903
137
„suge apa din păraie mari”
138
„de este vreun om aproape, când bea, îl trage şi-l sloboade la celălalt capăt, acel om e o lună bărbat
şi o lună femeie”, Niculiţă-Voronca 1903; în Moldova „se crede că cine bea apă de unde bea curcubeul se
face o lună băiat şi o lună fată”, „cine merge călare pe porc unde bea curcubeul apă şi se dă de trei ori
peste cap, se face o lună băiat şi o lună fată”, Pamfile2 2001: 183
139
„cunoaşte orişice în stele”, „se face năzdrăvan cel ce va merge în genunchi până la gura curcubeului,
zicând Tatăl Nostru”, Pamfile2 2001: 183.
140
„Cine vrea să aibă peliţa albă şi lucie să se spele cu apă din coada curcubeului”
141
Pamfile2 2001: 184
142
descântece de secare a guşei: „Curcubeu, curcubeu,/Bea de unde-i bea,/Bea din guşa mea”
143
la aromâni, cf. Pamfile2 2001:185, şi la meglenoromâni, Pamfile2 2001: 186
144
„Şarpe vărgat/Cu-un cap peste sat”; „Ştergar vărgat/Peste Dunăre-aruncat”; „Năframă vărgată/Peste
mare aruncată” etc., Mohanu 2002: 258-259
145
balauri: „ploaia îngheaţă de aburul (suflarea) balaurului”; “Unii cred că respirarea balaurului din nor
e aşa de rece, încât îngheaţă apa din nor, şi aceasta pică jos sub formă de grindină”; Apahida, Cluj; „O
ridică balaurii din apele îngheţate de pe unde e iarnă, când la noi e vară”, Cf. Gherman 2002: 123
146
„Şolomonarul se suie călare pe balaur în nor, aici îngheaţă un sloi mare, apoi cere caii lui Sf. Ilie şi o
zdrobeşte cum vrea de mare să o trimită asupra oamenilor”
147
se trag clopotele la biserici, se aprinde tămâie în mijlocul curţii, se face foc cu mâţişorii de salcie de la
Florii, se înfige în pământ un topor, sau o secure în curte înaintea uşii, se face semnul crucii cu tăişul
securii spre cer, se aruncă în foc două-trei pietricele etc., Gherman 2002: 125-134
148
„Strugur nu-s, nici piatră nu-s,/Însă cad din nori de sus./Flori multe prăpădesc/Şi la căldură mă
topesc”, Mohanu 2002: 257
149
„El vine pe cal alb şi îşi scutură barba de ziua lui”, Pamfile2 2001: 187
150
„De la munte pân’ la munte/Picură stele mărunte”, „Vin oiţele din munte/Cu steluţe albe-n frunte”,
„Nu-i făină, dar se cerne./Nu-i covor, dar se aşterne” etc., Mohanu 2002: 261
CONNAISSANCES RELATIVES À L’HOMME
ET À L’UNIVERS
Nicolae CONSTANTINESCU
L’homme traditionnel vit en parfaite symbiose avec le macrocosme (avec le

ciel, les astres et les phénomènes naturels, avec la terre, l’eau, l’air et les créatures)
ainsi qu’avec le microcosme (la maison, la ferme, le village, le champ, les prés, les
outils qu’il fabrique et dont il se sert couramment).
À la différence du savoir scientifique, fondé sur l’expérimentation, sur les mesures
et les calculs mathématiques, le savoir de l’homme traditionnel s’accumule au fil du
temps ; il est le résultat de l’expérience directe, empirique, individuelle ou collective,
de cette expérience concrète et immédiate qui n’est pas pour autant moins précise que
les connaissances obtenues par les chercheurs dans les laboratoires et les éprouvettes,
et transmises aux autres au moyen de traités, de monographies, de manuels et de
cours universitaires. L’expérience du premier (de l’homme de la culture primitive et,
plus tard, de la culture populaire) est une expérience pratique, conservée dans les
croyances, dans les arts, dans les gestes et pratiques transmis d’une génération à
l’autre, et concentrée dans un corpus de connaissances formant un système cohérent,
régi par ce que Claude Lévi-Strauss considère être le spécifique de la pensée primitive,
la pensée sauvage dominée par la logique du sensible ou du concret. Cette logique
organise les données par couples, en fonction des oppositions binaires que la réalité
présente à l’œil, au goût, au toucher, aux autres sens : lumière – ténèbres, chaud –
froid, humide – sec, et qui sont à l’origine d’autres oppositions, d’ordre pratique :
fécond – stérile, comestible – incomestible, d’ordre moral : bien – mal, ou d’ordre
esthétique : beau – laid, etc.
La création de cette série infinie d’oppositions qui organise le vaste territoire du
tout-ce-qui-nous-entoure est ponctuée par l’intervention de personnages mythiques -
divinités, créatures surnaturelles (fées, sorcières, esprits, etc.) - ou êtres humains doués
de qualités exceptionnelles (mages, chamans, devins, etc.), munis d’objets à fonction
magique (baguette de noisetier, par exemple) ou possédant la force de la parole magique
(formules, sortilèges, charmes, invocations, malédictions, etc.).
Le corpus de connaissances pratiques qui nous est parvenu a évidemment subi au
fil du temps des transformations, des pertes, des agglutinations, il s’est re-sémantisé sous
la forme de croyances ou de superstitions, de pratiques ou de savoir-faire, de gestes ou
de formules verbales dont la structure profonde cache des racines ancestrales.
En résumant simplement les principes exposés dans ses études fondatrices,
Claude Lévi-Strauss constate dans «La fin de la suprématie culturelle de l’Occident»
(publiée dans le volume L’anthropologie face aux problèmes du monde moderne)
que «Les phénomènes que nous observons sont extrêmement loin de nous. Loin, je
l’ai dit, d’abord au sens géographique puisqu’il nous fallait naguère voyager pendant
des semaines ou des mois pour atteindre nos objets d’étude. Mais loin, surtout, dans
un sens psychologique, pour autant que ces menus détails, ces humbles faits sur lesquels
nous fixons notre attention reposent sur des motivations dont les individus n’ont pas
clairement ou pas du tout conscience. Nous étudions des langues, mais les hommes qui
les parlent n’ont pas conscience des règles qu’ils appliquent pour parler et être compris.
Nous ne sommes pas davantage conscients des raisons pour lesquelles nous adoptons
telle nourriture et proscrivons telle autre. Nous ne sommes pas conscients de l’origine
et de la fonction réelle de nos règles de politesse ou de nos manières de table. Tous ces
faits, qui plongent leurs racines au plus profond de l’inconscient des individus et des
groupes, sont ceux-là mêmes que nous essayons d’analyser et de comprendre malgré
une distance psychique interne qui, sur un autre plan, redouble l’éloignement
géographique. Même dans nos sociétés, où n’existe pas cette distance physique entre
l’observateur et son sujet, subsistent des phénomènes comparables à ceux que nous
allons chercher très loin. L’anthropologie reprend ses droits et retrouve sa fonction
partout où des usages, des genres de vie, des pratiques et des techniques n’ont pas été
balayés par les bouleversements historiques et économiques, attestant ainsi qu’ils
correspondent à quelque chose de suffisamment profond dans la pensée et dans la vie des
hommes pour résister aux forces de destruction ; partout, donc, où la vie collectives des
gens ordinaires [...] repose encore, au premier chef, sur des contacts personnels, des liens
de famille, des relations de voisinage, que ce soit dans les villages ou dans les quartiers des
villes : en un mot, les petits milieux traditionnels où la tradition orale se maintient.»
La logique de l’argument impose de rapprocher de ces dires la réflexion du
sociologue roumain Ion I. Ionică, contemporain de Lévi-Strauss (né en 1907, une année
après Lévi-Strauss, et comme ce dernier, élève de Marcel Mauss), concernant le système
des connaissances sur l’univers et sur le cadre cosmique, tel qu’il se manifeste dans la
société traditionnelle d’un village roumain au début du XXe siècle. Selon Ionică, ces
connaissances «sont subordonnées à la catégorie du savoir et de l’explication»: «[ces
connaissances] représentent des tentatives visant à représenter et à expliquer les
phénomènes naturels depuis les étoiles jusqu’au brin d’herbe et à l’être humain lui-
même. Ces tentatives d’explication rassemblent évidemment des éléments de nature très
différente, et les représentations émotionnelles d’êtres surhumains – signes avant-coureurs
de la religion – côtoient souvent les observations empiriques proches de la technique.
Leur mélange constant donne une physionomie particulière à ce groupe de savoirs
populaires. [...] Par l’unité qu’il présentent et leur place dans la vie traditionnelle, ces
savoirs finissent par construire une certaine représentation du monde, à différents degrés
des mentalités, une représentation du monde avec laquelle la société tente de s’accorder
dans tous ses ressorts. Ce rapport fondamental fonctionne dans les deux sens : de la
société vers la représentation, projetant sur cette dernière les particularités de la vie du
groupe, ou, inversement, modelant les formes d’organisation et d’activité sociale sur les
éléments du savoir. L’explication de ce rapport constitue le but premier de notre recherche.
Elle doit nous conduire à déterminer les couches temporelles successives des
représentations et des éléments sociaux correspondants. » (Ionică 1944 : 9-10).
Nous laissons au lecteur le soin de mesurer la proximité des deux points de vue.
Ce deuxième volume du répertoire du Patrimoine culturel immatériel de
Roumanie rassemble et organise les croyances et les traditions orales concernant
(A) le « cadre cosmique », l’astronomie et la météorologie, (B) les « sciences de la
Terre », (C) « l’homme », (D) les plantes, et (E) les créatures vivantes.
ASTRONOMIE – MÉTÉOROLOGIE
Croyances et traditions orales relatives au ciel :
Origine du ciel: origine divine, créé par Dieu 1 , cf. aussi les chansons
cosmogoniques de Noël2 ; créé par les saints3
Position et distance par rapport à la Terre: au début proche de la Terre, les
hommes pouvaient toucher le Ciel avec la main ; Dieu a élevé le ciel très haut, hors de
portée des hommes, pour les punir de leur mauvaise conduite ; souillure du ciel par les
hommes4
Aspect : le ciel a « bords ou franges » ; le ciel a un « milieu ou cœur »
(Centre)5 ; il « ressemble à une peau »6, « à un pont », « à un chaudron »7, il est
« pareil à notre terre », il est fait de deux volets qui s’ouvrent et se referment 8 aux
grandes dates : à Pâques9, la veille de Noël et à la Saint-Basile, à la Transfiguration10,
la nuit de la Saint-Georges11, la nuit précédant la Saint-Basile (1er janvier)12
1
«Dieu le Père tout-puissant, créateur du ciel et de la terre»
2
voir Répertoire vol. I; cf. aussi «Dieu se fortifiait,/ De grandes choses créait:/ Il fit le ciel et la terre,/
Il fit le ciel en deux journées...» (Pamfile1 2001: 9)
3
Lesquels, à la prière des hommes, ont volé jusqu’au royaume des Rokhmans («un monde qui se trouve
en dessous de notre monde»), rapportant une «pierre précieuse» dans laquelle ils ont taillé une «infinie
toile de verre», et avec les restes ils ont fait « sept piliers qui la soutiennent» (Pamfile1 2001: 10); cf.
aussi Répertoire I, ch. 3.
4
«Dans la région de Muscel on raconte que Dieu a fait remonter le ciel à cause d’un berger imprudent qui
... avait jeté de la bouse dans la lune et l’en avait aveuglée», parce qu’«une femme a jeté vers le ciel les
langes sales de son enfant», ou parce qu’«une vieille femme ... a jeté des excréments vers Dieu»
(Pamfile1 2001: 11-13); cf. aussi l’expression «éloignés comme ciel et terre» (Otescu 1907: 48).
5
«sous lequel il n’est pas bon de marcher, car les démons sont condamnés à y errer» (Otescu 1907: 58).
6
Cf. la devinette sur le soleil: «Boule d’or sur peau de taureau».
7
Cf. la devinette «J’ai un chaudron bien rebondi/Au-dessus du monde mis» (Mohanu 2002: 266).
8
«Dans certaines régions on croit que le ciel est formé de deux moitiés ou volets qui, lors de certaines
grandes fêtes, se séparent ou s’écartent l’un de l’autre, et alors le ciel s’ouvre» (Pamfile1 2001: 13).
9
Ce jour, dans certaines régions, «les gens attendent de voir le miracle assis autour des feux»; le ciel
«reste ouvert jusqu’à l’Ascension», «jusqu’à l’Ovidenie (fête de l’entrée au temple de la Mère de Dieu,
le 21 novembre) quand seuls les bergers, qui n’ont jamais vu les yeux d’une femme, peuvent contempler
la beauté infinie des cieux» (Mohanu 2002: 266).
10
Également chez les Macédoroumains: «à ce moment, celui qui demande quelque chose à Dieu pourra
l’obtenir» (Pamfile1 2001: 17).
11
«Quand il donne à tous les arbres la force de fleurir, et surtout au noyer, au mûrier et au saule»
(Pamfile1 2001: 15); voir aussi le chapitre «Ethnobotanique» du présent volume.
12
«À ce moment, le ciel s’ouvre trois fois de suite, rapidement, laissant à peine entrevoir Dieu, en
lumière, attablé en compagnie des saints, qui nous regarde» (Pamfile1 2001: 17).
Le Ciel et la Terre : opposition bipolaire éternel vs. périssable13, hiérogamie
cosmique, union du Ciel (masculin) et de la Terre (féminine) et leur séparation ; « montée
du Ciel par étapes »14
Représentations : a) formes de l’art du récit15, conceptions mythologiques16
Croyances et traditions orales relatives aux astres
Le soleil (définition scientifique : Astre situé au centre de notre système

planétaire, autour duquel gravitent les planètes et qui produit sa propre lumière)
Origine : divine, « l’œil de Dieu », « la couronne de Dieu », le visage de Dieu17,
il a été créé à une date précise18 ; le soleil est sacré19, mais le Démon est intervenu
dans sa création20 ; il est mis en rapport avec la naissance du Seigneur21, le soleil est
« un être masculin que l’on rencontre dans toute la civilisation de l’Europe
méridionale »22, « un être à comportements humains »23, « un être érotique »24 qui
« a enlevé l’épouse ou la fille d’un mortel »25.
Voyageur sur la voûte céleste: le soleil a une monture26, il voyage dans un
char de feu tiré par « des chevaux fabuleux qui se nourrissent de tisons ardents »27,
dans un char tiré par douze bœufs28, et « après le dîner », la nuit, « il poursuit son
voyage à pied dans l’autre monde »29.
13
«Tout ce qui est sur la terre ... naît et meurt; rien ne peut l’empêcher. Tout ce qui est au ciel est éternel;
là est le bon jardin de la lumière, des arbres, de la douceur; là, Dieu nous est proche» (Bernea 1985: 80).
14
Cf. Vulcănescu 1985: 349: «... la construction du Ciel ne s’est pas arrêtée aux expérimentations de la
création du premier ciel, mais s’est poursuivie par l’érection de plusieurs cieux superposés».
15
Devinettes: «Un tapis troué/Tout le monde en est enveloppé», cf. aussi note 7 ci-dessus (Mohanu
2002: 266); proverbes: «Le ciel clair ne craint pas la foudre», «Le ciel de printemps est comme le visage
de la belle-mère», «Le ciel n’est pas un cercle de tonneau, ni le rustre un notable» (Zanne 2003: 139), etc.
16
«L’arbre cosmique», «la colonne du ciel», cf. Vulcănescu (1985: 353 et ss), «l’arbre de la vie»: «Entre
l’arbre cosmique et l’arbre céleste d’une part, et l’arbre de la vie d’autre part il existe des contingences
sémantiques, symboliques et de fonction mythologique» (Vulcănescu 1972: 4649).
17
«Il était une fois un jeune homme beau et sage, que Dieu transforma en soleil»; «le Soleil, comme la
Lune, ... étaient jadis deux saints qui parcouraient le monde et l’éclairaient» (Pamfile1 2001: 21-23).
18
«Le mercredi» (Pamfile1 2001: 22).
19
«Le Saint Soleil».
20
«Le partage de Dieu et du Démon» de tous les astres, quand le Démon prend le Soleil (Pamfile1 2001: 22).
21
«Le Soleil n’a pas été créé dès le commencement, il n’éclaire le monde que depuis la naissance du
Seigneur» (Pamfile1 2001: 22).
22
Ionică 1944: 13.
23
Pamfile1 2001: 23.
24
Taloş 2001: 159: les hérissons l’ont empêché de se marier, car «si le Soleil prenait femme, il aurait des
enfants, et il y aurait ainsi plusieurs soleils, qui brûleraient toute la végétation».
25
«Il aimait une veuve» (Pamfile1 2001: 26).
26
«Jusqu’à midi il chevauche sur un buffle, ... entre midi et le zénith, sur un cheval, et le soir, sur un
lion» (Otescu 2002: 65-66); le Soleil monte un lion jusqu’à midi, ou bien il est porté sur les dos de douze
lièvres, ou de douze chevaux (Taloş 2001: 159).
27
«Qui tirent le char chaque jour, du lever au coucher, sur les routes invisibles du ciel» (Olinescu 2001: 49).
28
«Qui tirent le char depuis le matin, quand le Soleil part de chez lui, jusqu’au sommet du ciel, à midi»
(Olinescu 2001: 49).
29
«Sur son chemin, entre le coucher et le lever suivant, il parcourt des souterrains, ou des passages
secrets, ou des grottes cachées sous la terre» (Otescu 2002: 65).
Famille du soleil: le soleil a une mère30 cannibale31, plusieurs sœurs, une sœur
unique32, une sœur qui critique les fleurs33, une sœur qui se dispute avec la sœur du
Vent34, une épouse prise parmi les mortels35. Certaines pratiques rituelles suggèrent
l’existence d’un « père du soleil »36.
Apparence: le soleil « est humain »37, il est un enfant qui a vieilli à cause des
méfaits des hommes38, une représentation anthropomorphe sexuée, homme ou femme,
ou encore « androgyne », homme et femme en même temps, ou homme en hiver et
femme en été39 .
Éléments du culte du soleil: faire le signe de la croix en direction du soleil40,
invocation du soleil dans les incantations d’amour des jeunes filles41, invocation du soleil
par la mère de la mariée, dans les chants de mariage42, évoqué comme symbole de
30
Dans les légendes (voir Répertoire I, ch. 6), c’est «une vieille mégère, sorte de sorcière divine, qui a
puni des jeunes filles mortelles qui étaient tombées amoureuses du Soleil» (Vulcănescu 1985: 370); cf.
la légende de l’alouette et la légende du tournesol (voir le chapitre «Ethnobotanique» du présent
volume).
31
La belle-mère se prépare à dévorer la troisième épouse du Soleil, la fille d’un pêcheur; son fils l’en
empêche, elle meurt et l’épouse est transformée en lune (Taloş 2001: 159).
32
Dont le soleil tombe amoureux; il veut l’épouser, mais il est refusé; dans les légendes et les ballades,
elle est métamorphosée en lune, cf. Vulcănescu 1985: 370, Taloş 2001: 160.
33
«Le Soleil n’est pas chez lui/Sa sœur est seule à la maison/Elle gronde les fleurs:/Qu’ont-elles fait de
leurs parfums?/Elles les ont partagés avec les jeunes filles» (chanson de Jugur-Argeş, 1954); dans
d’autres variantes de la chanson, la sœur du soleil est remplacée par la «fleur du soleil» (tournesol).
34
Dans les chansons du fauchage, dans le Pays de l’Olt: «Qui se tenait à l’ombre/Et y discutait?/La
sœur du Soleil/Et la sœur du Vent»; «la Sœur du soleil traduit, dans une interprétation plus récente, une
très ancienne représentation solaire féminine relevant d’un autre cycle mythique ou, peut-être, un
ancien double féminin de la vieille divinité solaire masculine» (Ionică 1944: 13).
35
Qui, «au début amoureuse du Soleil, se rend compte avec le temps que leurs caractères ne peuvent pas
s’accorder, et finit par s’enfuir avec un mortel» (Vulcănescu 1985: 370-1).
36
Le rituel du Caloian (voir Répertoire, vol. I, chapitre 3, II), dans lequel une figurine en argile,
«invoquée pour arrêter les pluies» est appelée «le Père du Soleil» (Ghinoiu 2001: 172 et l’illustration);
également chez les Roumains de Bulgarie: «on faisait le Père du Soleil et la Mère de la Pluie, et on
enterrait la Mère de la Pluie pour que le Père du Soleil apparaisse» (Sărbători şi obiceiuri [Fêtes et
rituels] vol. I, Timoc, 2010: 157).
37
Ghinoiu 2001: 176.
38
«Le matin, au lever, c’est un enfant de sept ans; au fur et à mesure qu’il voyage et voit les méfaits des
hommes, il vieillit, et, au soir, sa barbe est blanche et longue jusqu’à la ceinture. Sa mère le fait baigner
alors dans du lait, et il redevient enfant.» (Ghinoiu 2001: 176).
39
Niculiţă-Voronca, apud Vulcănescu 1985: 369.
40
«Le matin, le Roumain se signe en tournant son visage vers l’est, peut-être au moment même où se
lève le soleil» (Pamfile1 2001: 43); une jeune fille qui tissait les chemises de sa dot prie le soleil de faire
durer le jour pour qu’elle puisse finir le travail: «Saint Soleil/Saint Soleil/Fais durer le jour» (Pamfile1
2001: 40); dans une chanson de mariage, la mère de la mariée prie le soleil de faire durer le jour «car ma
fille est sur les routes»; dans le Chant de l’aube, aux funérailles, les pleureuses s’adressent aux Aubes,
substituts du soleil: «Aubes, aubes/Nos sœurs/Ne vous pressez pas/N’apparaissez pas encore...».
41
«O, Soleil/Mon frère,/Tout le monde t’appelle soleil/Moi seul t’appelle mûre/Tout le monde m’écoute/
... O, Soleil/Mon frère,/Écoute ma prière!»; «Saint Soleil,/Saint seigneur...»; «Lève-toi, soleil,/Mon
frère,/Non sur les troupeaux de moutons,/Ni sur les bœufs,/Mais sur mes yeux...» (Pamfile1 2001: 44-5).
42
«Au milieu de la cour/la mère de la mariée/Prie le saint soleil».
richesse dans les chants de Noël des fermiers43, le mouvement circulaire du lever au couchant
sert de modèle mythique pour certaines pratiques rituelles : la ronde44 et les appels
pendant la ronde45, dans les pratiques liées au printemps46, les Căluşari47, les feux rituels48.
Représentations: dans les arts plastiques49, dans les formes de l’art du récit
(devinettes)50 .
La lune (définition scientifique : satellite naturel de la Terre)

Origine : divine, comme le Soleil51 dont elle est la sœur52, ou la sœur jumelle53 ;
« une autre étoile »54.
Apparence : « La lune est un être humain : au début petite comme un enfant,
elle grandit ensuite », elle a des ailes55.
Les phases lunaires: expliquées par l’intervention divine56, la nouvelle lune
ou ‘crai nou’57 et la pleine lune, lune ancienne, ‘crai vechi’58 .
43
«À l’entrée d’une vallée/Le soleil se lève./Le soleil ne se lève pas/Mais vers vous s’en reviennent/Les
troupeaux de moutons...».
44
«La ronde sacrée se déroulait jadis dans le sens du mouvement du soleil sur le ciel; les mains qui se
levaient pendant la danse (se détachant et se retrouvant ensuite pour former la ronde) représentaient un
geste de glorification du soleil, alors que les coups de pied frappés sur le sol étaient une invocation pour
la fertilité des champs, des arbres et des jardins, en rapport avec la chaleur, la lumière et l’énergie du
soleil» (Vulcănescu 1985: 373).
45
«Frappe du pied à la ronde/Pour que le soleil apparaisse;/Frappe sur place à la ronde/Pour que le
basilic pousse»; «S’il n’y avait pas les rondes/On verrait les filles folles/Et les jeunes épouses/Courir la
nuit après le soleil» (Vulcănescu 1985: 373).
46
Comme la tradition des Hodăiţe «fête nocturne du renouvellement du temps, avant le Carême de
Pâques, l’ancien début de la nouvelle année agraire. ... On y enveloppait de paille des roues de charrue,
on les allumait et on les faisait descendre sur les flancs des collines, le dernier soir avant le début du
Carême de Pâques, pour purifier l’espace et pour aider le Soleil à dépasser le point critique de l’équinoxe
de printemps et poursuivre sa montée vers le solstice d’été» (Ghinoiu 1997: 83-84).
47
«Tradition mythologique complexe» dans laquelle on peut lire les traces «d’une danse thrace du solstice
solaire, à implications ludiques, médicales, guerrières et cathartiques» (Vulcănescu 1985: 375-379).
48
Au Nouvel An, lorsqu’on «fait le tour de la maison en portant de l’encens sur des charbons ardents,
pour chasser les mauvais esprits», le Jeudi Saint, à la fête du Sâmedru, etc.
49
Sous forme de roue portant une croix à l’intérieur ou à l’extérieur.
50
«Boule d’or/Roule sur une peau d’or»; «J’ai une pomme dorée/Qui erre, perdue, là-haut», «J’ai une
boule de beurre/Pour tartiner tout le monde» (Mohanu 2002: 268).
51
«Dieu a battu des pierres et a fait la lune - un être humain» (Pamfile1 2001: 60); «la lune est sacrée et
elle a sa propre lumière. Comment produirait-elle de la lumière, si elle n’était pas sacrée?»; «on dit
qu’elle est l’œil de Dieu» (Ionică 1944: 15).
52
«Le Soleil a voulu l’épouser, mais elle a refusé, car c’est péché d’épouser son frère» (Otescu 2002: 70).
53
Otescu 2002: 70; «le soleil et la lune étaient jumeaux, et également beaux» (Pamfile1 2001: 143); «une
pucelle belle comme la neige, sœur jumelle du soleil, ou sa sœur cadette» (Otescu 2002: 69).
54
«Un autre astre», «sa lumière vient du soleil» (Ionică 1944: 15).
55
Qui «poussent autour d’elle jusqu’à s’unir, et alors elle est toute ronde. Ensuite elle commence à
vieillir et à diminuer» (Pamfile1 2001: 60).
56
«Chaque mois, Dieu renouvelle la Lune par sa grâce, pour montrer aux hommes qu’il est en Son
pouvoir de rendre le petit grand et le grand petit» (Otescu 2002: 71).
57
«Quand elle apparaît comme le plus mince fer de faucille» (Pamfile1 2001: 62).
58
«Quand elle est entièrement visible» (Pamfile1 2001: 62).
Croyances liées aux phases lunaires: on demande à la nouvelle lune santé59,
fortune60, ou de se trouver un époux/une épouse61 ; la nouvelle lune est invoquée
dans les charmes maritaux62, pour gagner de l’argent, du pain, et pour faire pousser
les cheveux (également chez les Aroumains63) ; en Bucovine, la nouvelle lune est le
moment propice pour chasser les insectes64, pour opérer des sortilèges65, pour les
semailles66, ou, au contraire, un moment néfaste67.
Noces du soleil et de la lune. L’inceste empêché: le soleil et la lune étaient
frères, et le soleil voulait épouser sa sœur, alors Dieu les condamna à ne jamais se
rencontrer68 ; toutefois, sur le plan métaphorique, ils apparaissent comme mari et
femme aux noces cosmiques de la Mioriţa69 ; métaphores de la beauté, de la perfection
de l’époux et de la mariée dans les chants de mariage70 et dans les devinettes71.
Représentations de la lune: dans l’art populaire72, dans les formes de l’art du
récit - la lyrique d’amour73, dans les devinettes (la lune en général74, ou la nouvelle
lune75).
59
«Nouvelle lune,/Nouvelle lune,/En bonne santé tu m’as trouvé,/Me laisse en bonne santé», ou
«Nouvelle lune,/Nouvelle lune,/Coupe le pain en deux:/Pour toi une moitié,/Pour moi, la santé» (Pamfile1
2001: 69-70).
60
«Fortuné tu m’as trouvé,/Fortuné me laisse», et il faut transporter un peu d’argent dans sa poche
(Pamfile1 2001: 69-70).
61
«Sans femme tu m’as trouvé,/Me laisse marié» (Pamfile1 2001: 70).
62
«Lune, lune,/Nouvelle lune,/... /Va chercher mon promis» (Pamfile1 2001: 70).
63
«Lune, nouvelle lune,/Donne-nous pain et œufs,/Nous les mettrons dans les manches/Pour les
manger dimanche!» (Pamfile1 2001:70).
64
«Quand on voit la nouvelle lune, il faut dire: - Santé dans la maison, et punaises dehors!, ensuite il faut
sortir et crier par la fenêtre: - Nouvelle lune dans le monde/Les punaises périssent/L’une après l’autre/
Jusqu’à la dernière!» (Pamfile1 2001:75).
65
«C’est à la nouvelle lune que les sorcières font les pires sortilèges, car c’est alors qu’elles ont le plus de
pouvoirs, étant amies du mal» (Niculiţă-Voronca, apud Pamfile1 2001: 81).
66
«On ne plante que les fleurs à ce moment, car les fleurs fleurissent tout l’été», on porte la bouse sur
les champs «pour renouveler le sol et le défendre des vers» (Pamfile1 2001: 82-4).
67
«On évite de semer à la nouvelle lune, car la semence restera stérile», on évite de planter des arbres
«car même s’il fleurissent, les fleurs ne porteront pas de fruits», on ne fait pas couver les poules «car
aucun poussin ne sortira des œufs», on ne coupe pas le bois pour la construction, «car il sera rongé par
les vrillettes» (Pamfile1 2001: 82-4).
68
«Je vous condamne dorénavant, toi, soleil, à éclairer le jour, et toi, lune, la nuit, et à vous pourchasser
du matin au soir sans jamais vous rencontrer»; des centaines d’attestations sur tout le territoire du
pays, dans les croyances, les légendes, les ballades, cf. Pamfile1 2001: 101-146, Taloş 2001.
69
«Le soleil et la lune tenaient ma couronne».
70
«Que le soleil est éclatant/Que l’époux est beau;/Que la lune est claire,/Que la mariée est belle!».
71
«Frère et sœur/Ne se rencontrent jamais dans la ronde» (Mohanu 2002: 269).
72
Plus rarement, surtout dans les décorations taillées dans le bois, souvent associée au soleil.
73
Symbole de la beauté féminine («je ne sais si c’est la lune qui passe dans le ciel/ou ma belle qui va au
frais ruisseau»; de l’unicité («mais comme la lune n’est aucune»).
74
«J’ai une brebis bien blonde/Qui va la nuit dans les ruisseaux», «Petite poule bien jaune/Traverse le
Danube à pied» (Mohanu 2002: 270).
75
«Petite boule d’or/À cornes de taureau», «Faucille sans dents/Glisse sur les monts» (Mohanu 2002: 271).
Les éclipses: « assombrissements du soleil ou de la lune » provoqués par le Démon76,
par l’Antéchrist77, par l’action des vârcolaci78 ; les éclipses solaires, plus rares, sont de
mauvais présages79, qui annoncent la fin du monde80.
L’étoile, les étoiles: « chandelles célestes » allumées par les anges, « luminaires
pendus aux anses du ciel »81, les étoiles apparaissent avec la naissance des hommes82,
chaque être humain a son étoile83, la chute d’une étoile marque la mort d’une personne84,
interdiction de parler de la mort des étoiles85, formules et sortilèges adressés aux étoiles
pour «ce qui est écrit» (sort, destin)86.
L’étoile: symbole chrétien, elle est apparue à la naissance du Seigneur, à Bethleem,
pour conduire les mages / les bergers auprès de l’Enfant Jésus87 ; dans les légendes
populaires également, dans les traditions de Noël88, selon certains chercheurs, l’étoile est
76
Qui «s’emporte contre le soleil et la lune, et voudrait les manger» (Pamfile1 2001: 95).
77
Qui «essaie de temps en temps de dévorer le soleil et la lune, pour rester seul» (Pamfile1 2001: 95).
78
«Des bêtes comme il n’y en a pas d’autres sur la terre», «des bêtes à plusieurs gueules» (Otescu 2002:
73); «des hommes-loups qui avalent le soleil et la lune», «des enfants morts sans baptême, devenus
dragons» (Pamfile1 2001: 95-9); Hedeşan 1999 propose une interprétation ethnologique des vârcolaci:
«les vârcolaci représentent l’effet indirect d’une transgression des règles de la vie communautaire, qui
n’a pas été corrigée à temps et, implicitement, une alternative pour réinstaurer, même tardivement,
l’ordre cosmique».
79
Qui annoncent «guerres, révoltes, sécheresse et maladies»; les Macédoroumains croient que
«l’assombrissement du soleil annonce de grands dangers pour les Chrétiens» (Pamfile1 2001: 95-9).
80
«La fin du monde commencera par l’assombrissement du soleil, qui sera dévoré par les vârcolaci».
(Pamfile1 2001: 95-9).
81
Cf. Ciauşanu 2001 apud Pamfile1 2001: 147.
82
Croyance générale à «un lien profond entre le destin humain et l’étoile», «les gens croient que, dès
qu’un homme naît, une nouvelle étoile apparaît, qui est favorable ou défavorable à l’homme tout au long
de sa vie» (Ciauşanu 2001: 94).
83
Quand «étoile» signifie «sort, destin»: «On dit ainsi des personnes qui ont de la chance qu’elles sont
nées sous une bonne étoile (un bon signe), et des personnes infortunées, qu’elles sont nées sous une
mauvaise étoile» (Ciauşanu 2001: 94).
84
«Les Roumains et les Macédoroumains partagent la croyance selon laquelle à la mort d’une personne,
son étoile disparaît du ciel» (Ciauşanu 2001: 94); cf. aussi les vers de la Mioriţa: «Car à mes noces/Une
étoile est tombée», où les noces signifient la mort.
85
«Il ne faut pas dire qu’une étoile est tombée. Il ne faut pas en parler. C’est un mauvais présage qu’il
ne faut pas répandre.» (village de Drăguş, cf. Ionică 1944: 43).
86
«Étoile, ma petite étoile,/Que toutes les étoiles se figent sur place,/Toi seule va, mon étoile.../ Va
dans toutes les maisons/Jusque chez (nom), mon promis» (Ciauşanu 2001: 95); «Ma belle étoile,/Étoile
claire,/Moi, je dormirai,/Mais, toi, ne t’endors pas,/Va dans le monde,/À travers le monde,/Va chez mon
promis...» (Pamfile1 2001: 171-5).
87
Cf. Matthieu 2, 9-10: «Et voici que l’astre, qu’ils avaient vu à son lever, les précédait jusqu’à ce qu’il
vînt s’arrêter au-dessus de l’endroit où était l’enfant. À la vue de l’astre ils se réjouirent d’une très
grande joie.» (version française Bible de Jérusalem, Éditions du Cerf, 2001).
88
«Chant de l’étoile», coutume d’origine chrétienne, dans laquelle des enfants et de jeunes garçons
portent en procession une étoile de bois décorée de papiers multicolores, visitent chaque maison et
chantent un texte qui annonce, avec les paroles des Écritures, la naissance du Seigneur: «L’étoile s’est
levée, là-haut,/C’est un grand mystère./L’étoile brille là-haut/Et annonce au monde/Qu’en ce jour béni/
La pure et sage Vierge Marie/Enfante le Messie/... Les Mages apercevant l’étoile/Partirent immédiatement/
Et suivirent l’astre/Pour trouver le Christ...».
un symbole (et une tradition) préchrétien89 ; également dans l’art héraldique90. Symbole
repris à l’époque communiste dans les armes de la République Populaire (ensuite Socialiste)
Roumaine, objet des louanges des poètes du régime91, reflétant l’influence soviétique92
dans la littérature et l’art roumains, jusque dans ce qui est appelé «le nouveau folklore».
L’étoile dans les images populaires: sur le vêtement de «Noël le Vieux»
des chants de Noël93, dans la poésie populaire d’amour94.
Les comètes: «étoiles à queue», «étoiles à crinière», «lumineuses», elles annoncent

des catastrophes95, leur apparition est restée gravée dans la mémoire collective96.
Les constellations : croyances, légendes et récits portant sur:

- la Voie Lactée97, «bande blanche qui déchire le ciel par son milieu», visible seulement
les nuits claires sans lune98 ;
89
Cf. Vulcănescu 1985: 404: «Certaines représentations de l’étoile au sommet d’une crosse, attestées
dans l’art populaire du Sud-Est de l’Europe, pourraient suggérer une origine archaïque de l’étoile des
traditions de Noël». 87 Cf. Matthieu 2, 9-10: «Et voici que l’astre, qu’ils avaient vu à son lever, les
précédait jusqu’à ce qu’il vînt s’arrêter au-dessus de l’endroit où était l’enfant. À la vue de l’astre ils se
réjouirent d’une très grande joie.» (version française Bible de Jérusalem, Éditions du Cerf, 2001).
90
«Les armes de la Moldavie représentent une tête de buffle portant entre ses cornes une étoile, et,
sous la mâchoire, le soleil et la lune. L’étoile entre les cornes reproduit, dans ces armes, l’image de
l’animal sacré des Roumains, que l’on retrouve également dans les chants de Noël évoquant des buffles
portant une étoile sur le front» (Vulcănescu 1985: 405).
91
«Et la petite étoile là-haut,/Qu’a-t-elle à dire?/Le socialisme, dit-elle,/Se construit dans ma patrie».
92
L’étoile rouge du Kremlin, l’étoile associée à la faucille et au marteau dans le logo des studios
Mosfilm, etc.
93
«Son habit est sombre/Et long, et large en bas./... Autour des poignets/Brillent de petites étoiles;/
Entre ses épaules/Luisent deux étoiles du berger,/Mais devant et derrière?/Mais devant, que voit-on
luire?/Le soleil et sa chaleur./Dans le dos que voit-on luire?/La lune et sa lumière.» (Cetatea Albă,
département de Hunedoara).
94
Dans le portrait de la bien aimée: «Beau est le ciel portant la lune,/Comme ma belle portant couronne;/
Beau est le ciel portant ses étoiles,/Comme ma belle portant ses perles» (Transylvanie), «Ses yeux sont
deux étoiles,/Ses dents, des rangs de perles...» (Maramureş), cf. Ispas-Truţă 1985-88.
95
Des guerres, des maladies ou des épidémies (peste ou choléra), mais surtout des famines et la
sécheresse, cf. Pamfile1 2001: 168.
96
La comète de 1653, mentionnée par le chroniqueur Miron Costin, la comète de 1679, chez le même,
les comètes de 1853 et de 1877: «pendant la guerre... une étoile à queue a traversé le ciel jusqu’à Vidin»,
mises en vers par un chantre populaire:«La mère Veta a raconté/Avoir lu dans la gazette/que dans le ciel
est passée la comète./.../ Avez-vous vu l’étoile à queue?/Ce n’est pas une bonne étoile...» (Pamfile1 2001:
170) et dans le récit qu’en fait un vieil habitant de Stăneşti, Vâlcea: «Ainsi, en 1877, pendant la guerre
entre les Roumains et les Turcs, on a vu dans le ciel une étoile à queue, ... et ce n’est qu’à la fin de la
guerre qu’elle a disparu» (Otescu 2002: 77).
97
Également appelée la Voie de Trajan, Trajan, la Voie des Esclaves, le Bocage du Ciel. Le nom de
«Voie des Esclaves» a une explication «historique»: «Trajan, ayant réduit les Daces en esclavage, les
emmena à Rome, mais ils s’enfuirent et rentrèrent chez eux en voyageant de nuit sur cette route» ou
d’inspiration «mythique»: «c’est la voie qu’emprunteront les hommes pour se présenter au Jugement
dernier, et les hommes sont les serviteurs, ou les esclaves de Dieu» (Otescu 2002: 51-54).
98
La légende raconte que «l’agglomération blanche d’étoiles de la Voie Lactée est le lait qui s’est
écoulé du sein d’une mère, qui a cherché ensuite jusqu’au ciel son enfant, ravi par un aigle» (Ciauşanu
2001: 93).
- Le Grand Char et le Petit Char99, ou La Grande Ourse et la Petite Ourse100;
- La Croix, la Grande Croix, la Croix de Minuit ou le Porte-Seau du Berger101;
- autres constellations102.
Croyances et traditions orales relatives aux phénomènes naturels

Les nuages: origine mythique103, explication naturelle104.
La pluie: élément essentiel pour les agriculteurs; explications naturelles105 et
surnaturelles106; bonnes pluies107 vs. mauvaises pluies108.
L’absence de pluie : provoquée par une intervention surnaturelle109, par certains
hommes qui y ont intérêt (les briquetiers) et qui « lient les pluies »110 ; procédés magiques
pour « délier » les pluies111 , coutumes (rites) d’invocation de la pluie: Caloian112,
99
«Les quatre étoiles qui forment le trapèze s’appellent les Roues du char, et les trois autres La
broche ou Le joug ou Le timon du char» (Ciauşanu 2001: 93).
10 0
«Les quatre étoiles du trapèze étant le corps de l’Ourse, et les trois autres, la queue de l’ourse»
(Otescu 2002: 9).
10 1
Ainsi appelée dans le département de Neamţ parce qu’elle «se lève et se couche avec le Berger
(Véga)», qui «porte deux seaux sur ses épaules et un autre dans sa main» (Otescu 2002: 12).
10 2
Otescu (2002: 9-48) identifie 39 constellations, qu’il décrit en détail; cf. aussi Pamfile1 2001: 154-65.
10 3
«Au commencement étaient les bœufs du Soleil. ... Ils tiraient un chariot dans lequel ils portaient
l’eau à la cour du Soleil» (Olinescu 2001: 242).
10 4
«Dans la région de Făgăraş on croit qu’ils sont de la vapeur dense, du brouillard, de l’embrun», « ils
se forment à partir du brouillard qui monte des vallées», «la vapeur qui monte des mers situées aux
confins de la terre» (Gherman 2002: 60).
10 5
«La pluie se forme à partir des brumes qui montent de la terre, des rivières et des ruisseaux», «la
pluie est la sueur des nuages» (Gherman 2002: 65-66).
10 6
«La pluie vient de Dieu», «la pluie est envoyée par les dragons», «elle est la sueur des dragons»,
l’eau qui tombe des tonneaux portés par les bœufs du Soleil (les nuages) à la cour du Soleil (Gherman
2002: 65-66).
10 7
«Pluie sans tonnerre», «pluie favorable», «pluie prospère», «pluie qui dure pénètre mieux le sol»
(Gherman 2002: 66).
10 8
«La pluie mêlée de soleil est toujours mauvaise pour les plantes», «quand il y a de la pluie et du soleil,
on croit que le diable bat sa femme et Dieu en rit», ou, ailleurs, on croit que «Dieu pleure et le diable rit»;
dans le département de Sălaj, la tradition dit que pendant les pluies mêlées de soleil «les ours se battent»
(Gherman 2002: 69-70).
10 9
Les pluies sont «liées» (empêchées par des moyens magiques) par les Tsiganes briquetiers, par les
mages et les revenants, par les géants: «quand un géant s’établit dans un village, il n’y pleut plus»,
Olténie (Gherman 2002: 72).
11 0
La croyance la plus commune est que ce sont les «Tsiganes tuiliers» (les fabricants de tuiles et
ardoises) qui «ont lié les pluies», ou les briquetiers, dont les femmes «sont fort savantes en sortilèges»,
surtout en Munténie (Gherman 2002: 71).
11 1
On lance dans l’eau une croix prise la nuit dans le cimetière (région des Monts Apuseni), une herse
volée par une jeune mère qui allaite un garçon, une icône volée dans l’église au point du jour, ou le tocsin
volé dans l’église (Gherman 2002: 72).
11 2
«Quand il passe plusieurs semaines sans pleuvoir, les jeunes filles et femmes vont modeler un bonhomme
miniatural en terre jaune, appelé Caloian ou Scaloian, qu’elles placent dans un petit cercueil, comme un
mort, le pleurent, l’encensent et enfin l’enterrent entre des sureaux, près d’une fontaine ou près du puits
du village» G. Dem. Teodorescu apud Gherman 2002: 82; cette coutume est également attestée chez les
Roumains de Bulgarie, cf. Sărbători şi obiceiuri. Românii din Bulgaria. Vol. I Timoc, 2010: 154-157.
Paparude113;
La pluie trop abondante (en excès): provoquée par une intervention
surnaturelle114 ou par des causes naturelles115 ; venant à un moment inhabituel (en
été, quand il fait chaud), accueillie par les enfants au moyen d’incantations ludiques ou
licencieuses116 ; procédés pour faire cesser la pluie117.
La pluie dans d’autres formes de l’art du récit: devinettes118.
Les éclairs, le tonnerre, la foudre

Les éclairs : d’origine divine119, associés le plus souvent à Saint Élie120, se
Formules d’invocation de la pluie: «Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Va au ciel et demande/ Qu’on
ouvre les portes/ Qu’on délivre les pluies/ Que la pluie tombe dru/ Jour et nuit/ Pour que les blés poussent.
Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Vois couler nos larmes/ Que pareillement coule la pluie/ Jour et nuit/
Et remplisse les canaux/ Pour que les légumes poussent/ et toutes les plantes. Caloiene, iene,/ Caloiene,
iene/ Va au ciel chez le bon Dieu/ Pour qu’il pleuve sans arrêt/ Jour et nuit/ Pour que poussent les fruits,
les peuples/ Que le pays, le monde soient riches», G. Dem. Teodorescu, apud Gherman 2002: 83.
11 3
Le rituel «le plus répandu après le Pluguşor (‘la petite charrue’)» (cf. Cuceu 1988: 23), attesté dans
des centaines de villages sur tout le territoire national, sous le nom de paparudă ou păpărudă, pl.paparude,
dans les régions du Sud et du Sud-Est de la Roumanie, avec la variante papalugă/păpălugă au Sud de
la Transylvanie et de la Moldavie, sous le nom de dodoloaie, pl. dodoloi, «attesté exclusivement dans
l’Ouest et le Sud-Ouest de l’espace ethnique, sur la même aire de diffusion que le nom de păpărugă»,
(Cuceu 1988: 77-88), y compris la présentation des participants (généralement de jeunes filles, mais
aussi, dans certains endroits, de jeunes garçons). «Le rituel est pratiqué en cas de sécheresse/par temps
trop sec, pour arrêter la sécheresse/ faire pleuvoir/appeler la pluie. Le rituel comprend la procession, la
danse rythmée, la danse à sauts et l’arrosage rituel, accompagnés de vers chantés à mélodie simple,
ou de vers scandés». Nous avons choisi deux exemples parmi les 716 textes transcrits par Cuceu 1988
dans son Corpus des textes rituels (p.181-243): «10. Păpălugă, lugă,/ Viens nous arroser/ À la bassine,
sine/ Au-dessus de toute la foule;/ Au pichet, chet/Sur le champs de millet,/ Où l’araire est passé,/ Pour
ramollir comme beurre/ la trace de binette,/ liquide comme l’eau. (Ibăneşti Pădure, département de
Mureş)» et «483. Paparudă, rudă,/ Sors nous arroser/ À la bassine, sine/ Au-dessus de toute la foule,/
À seaux/Partout./ Où que passe ma binette/Coule la terre comme l’eau;/ Où que passe mon araire/Coule
la terre comme le beurre./ Au pichet, chet/S’ouvre le nuage,/ Tintent les clés/ Qui éveillent les pluies...
(Micşuneştii Mari, département d’Ilfov)».
11 4
«Provoquée par la chute sur terre d’un dragon des nuages» (Pamfile1 2001: 142); «Le ‘déchirement
des nuages’ (orage d’été) est appelé déluge. Les nuages se déchirent si le dragon est trop lourd; le nuage
ne peut plus porter le poids du dragon, se brise et laisse couler l’eau qu’il contient» (Gherman 2002: 68).
11 5
«Quand les pluies durent longtemps, on croit qu’une personne s’est noyée, et que les pluies dureront
tant que le noyé ne sera pas retrouvé.» (Gherman 2002: 68).
11 6
«Il pleut, il pleut/ Les vieilles pondent/ Dans un baquet neuf», ou «Les juments pondent/Dans une
maison neuve,/ Les coqs couvent les œufs/ Les canards trinquent», ou encore «Il pleut, mon Dieu, il
pleut,/ Les jeunes filles pondent,/ Vive les garçons/ Qui les chevauchent!» (Pamfile1 2001:35-6).
11 7
«Selon la tradition, pour faire cesser les pluies il faut enfoncer un couteau dans la terre», une pratique
très répandue; en Olténie «on fait sonner les cloches de l’église et on plante des houes et des haches dans
la terre, ... on se signe, on jette du verre écrasé dans le feu, ...» à Bălăşel, en Olténie (Gherman 2002: 71).
11 8
«Là-haut on bat le tambour,/ Ici bas coulent les lacs», «De nombreux fils d’argent/ Relient le ciel à la
terre» (Mohanu 2002: 256).
11 9
«Une lumière allumée par Dieu pour voir, dans les ténèbres provoquées par les nuages et les démons,
où se cache le mauvais esprit». (Mohanu 2002: 256).
12 0
«Le tonnerre est le fracas des chevaux ou du chariot de Saint Élie, qui voyage peut-être dans le ciel
comme nous voyageons sur la terre», et les éclairs sont considérés être «les étincelles sorties des pierres
confondent avec la foudre121 dans les formes de l’art du récit122.
Le tonnerre : provoqué par Saint Élie, pour punir les démons123, qui l’auraient
poussé à tuer un enfant124 ou ses propres parents125, ou bien provoqué par les dragons,
par les géants, par les mages126, dans les formes de l’art du récit127.
La foudre : confondue avec les éclairs128, est un attribut de Saint Élie, surtout
lors de sa fête129 ; pouvoir du maître des éclairs/de la foudre, limitée par le Créateur,
pour faire cesser les abus130.
L’arc-en-ciel : noms locaux (régionaux)131 ; origine : réaliste, naïve scientifique132,
mythique et religieuse, « signe de Dieu qui annonce que la pluie cessera »133, origine
humaine134 ou surnaturelle135.
que frappent les sabots des chevaux» dans la tradition des Méglénoroumains, cf. Papahagi, apud Pamfile1
2001: 98; selon une tradition de Cugir, l’éclair est «le fouet de Saint Élie»; en Transylvanie également, on
croit que «l’éclair est une étincelle jaillie du fouet d’Élie. Il y a un éclair à feu, qui met en flammes l’objet
qu’il touche, et un éclair sec, qui fait sécher l’arbre qu’il touche, ou vider l’homme de tout liquide»
(Gherman 2002: 86).
12 1
«Quand le Prophète Élie fait tourner son fouet au-dessus de la tête, c’est l’éclair, et quand il le fait
claquer, on dit que c’est la foudre» (Gherman 2002: 86).
12 2
Devinettes: «Étincelle, celle,/ Qui tue l’homme», «Écharde et bois sec/ Illumine Constantinople»,
«Flèche du roi/ Qui détruit la maison du diable» (Mohanu 2002: 257).
12 3
«Quand il tonne, c’est Saint Élie qui tire après les diables»; dans une oraison de Moldavie: «Élie, Élie,/
Grand Saint Élie,/Écoute ma parole/Et fais ce que te dis:/Fais sonner ton tonnerre,/Ton tonnerre tordu/Qui
par moi fut fait,/Fais-le sonner/Et pourchasse les démons» (Sim. Fl. Marian, apud Pamfile1 2001: 110).
12 4
Élie, «un homme comme les autres», revient de l’armée au bout de vingt ans; un «vieux», en réalité
le Démon, lui dit que son épouse «vit avec un autre»; Élie trouve dans le lit son épouse et un très jeune
homme «d’une vingtaine d’années», tire son épée et les transperce tous les deux, «sa femme et son fils».
Élie demande grâce à Dieu, qui «lui pardonne et l’élève au ciel à ses côtés, lui donnant la charge du
tonnerre et de la foudre, pour se venger des démons» (Pamfile1 2001: 110).
12 5
«Le prophète Élie pourchasse les démons en faisant claquer son fouet. Il les hait profondément ...
parce qu’ils l’ont poussé à tuer ses parents» (Gherman 2002: 86).
12 6
«Les éclairs et le tonnerre sont un signe que les dragons se querellent. Si deux mages montés sur des
dragons se rencontrent, leurs montures se heurtent, et les cavaliers ne peuvent pas les en empêcher. Et la
foudre est jetée par Saint Élie contre les dragons, qui ont peut-être fait du mal à un homme, car le dragon
est le Malin» (Gherman 2002: 111).
12 7
Devinettes: «Loup hurlant aux confins/On l’entend dans un autre pays», «Taureau qui beugle dans le
pays/On l’entend chez les voisins» (Mohanu 2002: 158).
12 8
Cf. note 108 ci-dessus.
12 9
«Lors de sa fête, Saint Élie pourchasse le démon et veut jeter sa foudre sur lui, pour délivrer le
monde de la tentation» (Gorovei apud Pamfile1 2001: 99).
13 0
«On dit également de Saint Élie qu’il fait tomber la foudre en frappant du pied; qu’avant, il frappait
des deux pieds, mais Dieu lui en coupa un, sinon il aurait détruit le monde» (Pamfile1 2001: 102).
13 1
Curcubău, curcu-boului, la ceinture de la Mère de Dieu, la ceinture du ciel, la couronne du ciel, la
ceinture de Dieu, la ceinture de Cosânzeana (la belle des contes), la ceinture du pope, cf. Niculiţă-
Voronca 1903: 200, Pamfile2 2001: 179.
13 2
«Il est fait de soleil et d’eau» (Pamfile1 2001: 181).
13 3
Renvoyant à la légende biblique de l’accord entre Dieu et Noé, après le Déluge.
13 4
«L’arc-en-ciel est un être humain» en Bucovine: «la fille d’un homme riche faisait paître le bétail près
d’un ruisseau; un nuage vint et la souleva jusqu’au ciel, où elle se transforma en la belle ceinture que nous
voyons aujourd’hui» (Pamfile1 2001: 181).
13 5
«Un être merveilleux dont la bouche boit l’eau d’un petit lac», «la route qu’empruntent les dragons
pour porter au ciel l’eau qui fera la pluie» (Pamfile1 2001: 180).
Apparence136, comportement137, il influence/détermine le sexe des humains138. On lui
attribue des qualités surnaturelles139, il confère la beauté physique140, aide à découvrir
les trésors141. Formules et pratiques à but médical, remède contre le goitre142 ou contre
la chute des cheveux143.
Représentations : dans les formes de l’art du récit : devinettes144.
La grêle ou « la pierre », « la pluie glacée », est provoquée par des êtres surnaturels145
ou par les sorciers146. Procédés pour prévenir ou combattre la grêle147, métaphores,
devinettes sur la grêle148.
La neige est produite par l’eau, « par la vapeur », comme la pluie, elle est apportée
par Saint Nicolas149, la neige du printemps s’appelle ‘neige des agneaux’. Devinettes
sur la neige150.
13 6
«Sa bouche est pareille à celle du bœuf» (Niculiţă-Voronca 1903).
13 7
«Il suce l’eau des grands cours» (Niculiţă-Voronca 1903).
13 8
«Si une personne se trouve dans les parages quand il boit de l’eau, l’arc-en-ciel l’absorbe et la rejette
par l’autre bout, et dorénavant la personne sera alternativement un mois homme et un mois femme»
(Niculiţă-Voronca 1903); en Moldavie «on croit que si une personne boit de l’eau à la même source que
l’arc-en-ciel, elle deviendra alternativement un mois homme et un mois femme», «celui qui chevauche le
porc à l’endroit ou l’arc-en-ciel se désaltère, et ensuite roule sur lui-même trois fois, sera alternativement
un mois homme et un mois femme» Pamfile2 2001: 183.
13 9
«Il connaît tous les secrets des étoiles», «Qui ira à genoux jusqu’à la bouche de l’arc-en-ciel, en
disant le Notre Père, celui-là aura des qualités merveilleuses» (Pamfile1 2001: 183).
14 0
«Qui veut avoir la peau blanche et fine doit se laver avec l’eau qui se trouve à la queue de l’arc-en-
ciel».
14 1
Pamfile2 2001: 184
14 2
Incantations pour faire disparaître le goitre: «Arc-en-ciel, arc-en-ciel,/Bois où tu voudras/Bois dans
mon goitre».
14 3
Chez les Aroumains, cf. Pamfile2 2001: 185, et chez les Méglénoroumains, cf. Pamfile2 2001: 186.
14 4
«Serpent rayé/Au-dessus du village»; «Tissu rayé/Jeté sur le Danube», «Voile rayée/Jetée sur la
mer», etc. (Mohanu 2002: 258-259).
14 5
Les dragons: «la pluie gèle sous le souffle du dragon»; «certains croient que la respiration du dragon
des nuages est tellement froide qu’elle fait geler l’eau du nuage, qui tombe sous forme de grêle», Apahida,
département de Cluj; «Les dragons la font se lever à la surface des eaux gelées, dans les pays où c’est
l’hiver quand chez nous c’est l’été» cf. Gherman 2002: 123.
14 6
«Le sorcier ou mage monte sur le dragon des nuages, qui se transforment en banquise, ensuite,
empruntant les chevaux de Saint Élie, écrase le bloc de glace en morceaux gros ou petits, qu’il envoie aux
hommes». (Gherman 2002: 123)
14 7
On fait sonner les cloches des églises, on allume de la myrrhe au milieu des cours, on fait brûler les
chatons des branches de saule conservées depuis les Rameaux, on enfonce une hache dans la terre, ou
une serpe devant la porte de la maison, on fait le signe de la croix dans l’air, à l’aide d’une hache dont le
tranchant est tourné vers le ciel, on jette deux trois cailloux dans le feu, etc. (Gherman 2002: 125-134).
14 8
«Je ne suis ni baie, ni pierre,/Mais je tombe des nuages./Je détruis toutes les fleurs/Et fonds à la
chaleur» (Mohanu 2002: 257).
14 9
«Il arrive monté sur un cheval blanc et secoue sa grande barbe, lors de sa fête» Pamfile2 2001: 187
15 0
«D’une montagne à l’autre/Tombent les petites étoiles», «Les moutons reviennent de la montagne/
Portant de petites étoiles sur leurs fronts», «Ce n’est pas de la farine, mais tombe en poudre./Ce n’est
pas un tapis, mais couvre tout.» (Mohanu 2002: 261).
40
BIBLIOGRAFIE / BIBLIOGRAPHIE
Gherman, Traian ([1928] 2002): Meteorologia populară. Observări, credinţe, obiceiuri

[Météorologie populaire. Observations, croyances, traditions.], Blaj, Antoaneta
Olteanu (ed.), Bucureşti, Paideia.
Hedeşan, Otilia (1999) : «Eclipse de soare şi de lună – conspecte şi comentarii» [Éclipses
de soleil et de lune - récits et commentaires], in Studii şi Comunicări de Etnologie
Academia Română, Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu, Centrul Judeţean
al Creaţiei Populare Sibiu, NS, XIII, Sibiu, Imago, p. 63-72.
Ionică, Ion I. (1944) : Drăguş, un sat din Ţara Oltului (Făgăraş). Manifestări spirituale.
Reprezentarea cerului [Drăguş, village du Pays de l’Olt - Făgăraş. Manifestations
spirituelles. Représentations du ciel], Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al
României (Biblioteca de Sociologie, Etică şi Politică condusă de D. Gusti.
Sociologia României, 2).
Taloş, Ion (2004) : Cununia fraţilor şi nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul
românesc şi universal [Les noces des frères et les noces du Soleil. L’inceste
empêché dans le folklore roumain et universel], Bucureşti, Editura Enciclopedică.
Vulcănescu, Romulus (1972) : Coloana cerului [La colonne du ciel], Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România.
41
Furcă de tors şi bâtă ciobănească. Simboluri solare. Detalii. Ţara Bârsei

Colecţia: Muzeul de Etnografie Braşov
Fourche de filage et gros baton de berger. Des symboles solaires. Details.
Pays de Bârsa
Collection: Muzeul de Etnografie Braşov
Furcă de tors. Simboluri solare. Detalii. Ţara Bârsei
Fourche de filage. Symboles solaires. Details. Pays de Bârsa
42
Furcă de tors. Simboluri solare. Detalii. Ţara Bârsei

Fourche de filage. Symboles solaires. Details. Pays de Bârsa
Bâtă ciobănească. Simboluri solare. Detalii. Ţara Bârsei
Gros baton de berger. Des symboles solaires. Details. Pays de Bârsa
43
Luna. Detaliu, poartă de lemn. Covasna

foto: N. Constantinescu
La Lune. Detail, porte en bois. Covasna
photo: N. Constantinescu
44
Soarele. Detaliu, poartă de lemn. Covasna

foto: N. Constantinescu
Soleil. Detail, porte en bois. Covasna
photo: N. Constantinescu
45
Soare. Pandantiv ceramic. Suceava

foto: Corina Mihăescu
Soleil. Pendentif ceramique. Suceava
photo: Corina Mihăescu
46
Soare. Pandantiv ceramic. Suceava

foto: Corina Mihăescu
Soleil. Pendentif ceramique. Suceava
photo: Corina Mihăescu
ŞTIINŢELE PĂMÂNTULUI
Narcisa ŞTIUCĂ
Acest capitol îmbină tradiţiile orale izvorâte din cunoaşterea mitică, din cea
empirică şi din cea prototehnologică caracteristice poporului român. Criteriile care au
operat la alcătuirea acestui inventar au fost, în ordine:
1) vechimea atestării documentare;
2) aria de răspândire;
3) reprezentativitatea (gradul de specificitate din punct de vedere ocupaţional);
4) funcţionalitatea.
Aşa cum se poate observa din parcurgerea surselor bibliografice, atestarea
faptelor de cultură populară nu poate fi plasată (cel puţin în stadiul actual al cercetărilor)
mai departe de medievalitatea târzie, dar se conturează un fapt extrem de important:
perpetuarea lor până către timpurile actuale. Aria de răspândire – valabilă atât pentru
credinţe cât şi pentru practici – este general românească, dar trebuie să ţinem seamă şi
de variaţii zonale, de specificul peisajului natural care a determinat forme diferite de
exploatare şi de aici, de cel al prestării ocupaţiilor la care ne-am referit. De aceea
reprezentativitatea este un criteriu care se referă, în cazul prototehnicilor, la date
generale urmând ca, prin cercetări nemijlocite de detaliu, acestea să fie particularizate
în funcţie de fiecare tip de resursă în parte şi de fiecare zonă.
În privinţa funcţionalităţii se cere precizat faptul că, deşi alcătuirea listei de mai
jos nu ne-a permis să evidenţiem, am remarcat faptul că actualizarea anumitor tradiţii
orale este determinată de contexte festive dintre cele mai importante (Anul Nou şi
Crăciunul, Paştile). Reiterarea miturilor despre „Urzirea Lumii” a funcţionat până
târziu ca formă de purificare şi revigorare a microuniversului tradiţional, acestea fiind
etaloanele prin excelenţă ale ordinii ce se cerea reinstaurată şi reconfirmată la fiecare
ciclu temporal. O serie de credinţe se leagă însă de activităţi curente precum călătoriile,
explorarea unor teritorii plasate dincolo de limitele familiare, dar şi de temerarele
întreprinderi de exploatare a resurselor şi de încercarea de a explica anumite fenomene
naturale care tulburau sau străjuiau existenţa oamenilor.
Primele două subcapitole se leagă intim de „Formele de artă a cuvântului”
clasificate şi descrise în volumul I al Repertoriului patrimoniului cultural imaterial
din România cu precizarea că nu am avut în vedere numai credinţele şi descrierile
cristalizate în forme narative cu valenţe estetice, pe cele care au circulat şi au fost
imortalizate în scris atât în corpusuri de acest tip, cât şi pe cele rezultate din înregistrarea
reflecţiilor şi comentariilor purtătorilor de cultură populară.
O serie de repere ni le-au oferit genuri şi specii precum: paremiologia şi aforistica,
poezia ritual-ceremonială şi proza fantastică. Prin urmare, această parte a
Repertoriului inventariază sistemul de concepţii şi reprezentări de factură mitico-
simbolică. Prezentarea lor detaliată va putea sluji în viitor unor demersuri de mitologie
comparată – influenţele şi interferenţele culturale fiind de pe acum evidente – precum
şi analizei rolului pe care cultura ecleziastică, cea aulică şi mai ales diferitele izvoare
scrise (cărţile populare, cosmografiile etc.).
Cunoştinţele şi practicile tradiţionale privind compoziţia solului şi cele relative
la exploatarea resurselor minerale trebuie privite în legătură cu prestarea ocupaţiilor
tradiţionale ca un prim pas în convertirea culturală a naturii. Sursele care au stat la
baza subcapitolului sunt puţin numeroase întrucât interesul etnografilor s-a îndreptat
arareori către aceste aspecte ale vieţii tradiţionale.
COSMOGONIA („URZIREA LUMII”)
Credinţe şi tradiţii orale mitologice privind:
Modelarea Pământului
Plămădirea Pământului prin acţiune exclusiv divină1, prin demers manicheist2,
cu sprijinul animalelor mitice3
Constituţia, configuraţia şi susţinerea Pământului:

Forma imperfectă a Pământului4
Culoarea Pământului5
Susţinerea Pământului şi a cerului6 de către personaje divine7, de către
animale mitice8 sau pe obiecte-simbol9
Protejarea Pământului de către străjerii divini10
Esenţa11, imaginea şi coordonatele Pământului12
1
Uscatul s-a ales din ape atunci când Dumnezeu a înfipt toiagul/baltagul în matca lor; Dumnezeu a
plămădit Pământul frământând ţărâna cu apă şi foc şi adăugându-i „ciolane“ (pietre şi stânci).
2
Dumnezeu şi Diavolul (Fârtat şi Nefârtat/un înger căzut) au conlucrat la plămădirea Pământului.
3
Dumnezeu cere ajutor broaştei pentru a plămădi Pământul.
4
Pământul este plat şi înconjurat de ape.
5
Pământul a fost la început străveziu, dar Dumnezeu l-a întunecat după uciderea lui Abel de către Cain.
Pământul a fost negru la început, dar s-a albit de groaza fratricidului.
6
Cerul se sprijină pe patru stele.
7
Pământul e aşezat pe umerii lui Samson cel Tare sau este susţinut de Simion Stâlpnicul.
8
Pământul stă pe spinarea a unul sau patru peşti gigantici, a unui urs sau a unei scorpii.
9
Dumnezeu a meşterit o osie sau o furcă; Pământul se sprijină pe patru stâlpi (furci) de foc întruchipând
cele patru posturi ortodoxe anuale.
10
Dumnezeu a pus de strajă patru serafimi cu săbii şi straie de foc pentru a păzi Pământul de acţiunile
Diavolului.
11
Pământul este femeie, iar cerul, bărbat.
12
Pământul are: „cap“, „inimă“ (este uneori identificat cu un lăcaş al Iadului unde se echilibrează focul
şi apa pentru a nu distruge lumea), „buric“ (este locul unde s-a aflat „pătişorul de odihnă“ al lui Dumnezeu
şi al Diavolului; conform altor tradiţii, se află pe Sf. Munte Athos) şi „coadă“ sau „capăt“, „miez“ şi
„margine“ (aici se află Mărul Roşu – arborele cosmic – care ocroteşte peştele gigantic pe care se sprijină
Pământul).
Narcisa Ştiucă 49
Geneza formelor de relief:
Remedierea erorilor Cosmogoniei cu ajutorul personajelor mitice creştine13 sau
al animalelor mitice14
Încercarea de zădărnicire a actului Creaţiei de către reprezentanţii sacrului
malefic15
Rezultat al acţiunii animalelor mitice16
Rezultat al unor evenimente mitico-religioase ulterioare Cosmogoniei17
Descătuşarea apelor:
Rezultat al conceperii Pământului ca organism viu18
Desăvârşitrea Cosmogoniei cu ajutorul unor personaje mitice creştine19 sau al
păsărilor20
Rezultat al acţiunii animalelor mitice21
Rezultat al unor evenimente mitice ulterioare Cosmogoniei22
STRUCTURA ŞI COMPOZIŢIA PĂMÂNTULUI
Solul:
Esenţa duală a pământului23
Ritmurile pământului24
13
Sf. Petru a răspândit bolovani pe Pământ din care au „crescut“ dealurile şi munţii.
14
La sfatul ariciului, Ţâncului Pământului sau năpârcii şi prin mijlocirea albinei, Dumnezeu a ajustat
dimensiunile Pământului (l-a boţit în mâini) ca să încapă sub bolta cerească. Alte tradiţii recunosc
exclusiv rolul ariciului în reconfigurarea Pământului.
15
Dracul a înghiţit pământul pe care trebuia să I-l aducă lui Dumnezeu pentru plămădirea lumii, iar când
l-a vărsat s-au făcut munţii; munţii au fost ridicaţi de Diavol din adâncuri, iar văile au fost croite cu toporul
în pământ de Diavol ca să-L poată îneca sau prăvăli în ele pe Dumnezeu; îngerii căzuţi au încercat să ajungă
iar la Ceruri suflând în scoarţa Pământului, dar Dumnezeu a oprit înălţarea lor şi i-a binecuvântat.
16
Munţii şi văile au luat fiinţă odată, când peştii care susţin Pământul s-au înciudat, s-au zvârcolit şi au
declanşat cutremure mari şi surpături.
17
Munţii s-au format după Potop, prin spălarea pământului moale; munţii şi dealurile s-au format prin
presiunea stâlpilor de susţinere a Pământului, aceştia erodându-se din cauză că oamenii nu au respectat
anumite posturi; văile şi munţii s-au format când Iisus Hristos, scăpat de pe cruce, a fugit de duşmanii Lui.
18
„Pământul e viu şi el are sânge şi vine de sânge ca şi oamenii.” Când oamenii au tras prima brazdă, a ţâşnit
sânge pe care apoi Dumnezeu l-a făcut alb: aşa s-au ivit apele.
19
Dumnezeu l-a făcut pe Sf. Vasile „chizeş peste apă, să destupe izvoarele”.
20
La aflarea şi slobozirea surselor de apă (văi, albii, izvoare) Dumnezeu a chemat în ajutor vieţuitoarele
Pământului, dar au venit toate, mai puţin gaia (uliul, buha, prigoria, cioara, graurul).
21
Izvoarele Pământului s-au deschis odată cu revolta peştilor mitici (cf. supra, nota 14).
22
Apele au început să curgă pe faţa Pământului după Botezul lui Iisus Hristos.
23
Pământul este jumătate bărbat, jumătate femeie; pământul de deasupra (solul) este bărbat, iar cel din
adâncuri (subsolul), femeie.
24
Conceput ca organism viu, pământul, ca şi oamenii, are nevoie de odihnă, de aceea trebuie respectate de
către agricultori „conacele” (prânzurile) şi succesiunea semănăturilor. În caz contrar, pământul se odihneşte
de la sine (nu mai rodeşte).
Geneza rocilor în urma unui demers manicheist25
Subsolul şi zăcămintele:
Geneza metalelor şi corelarea acesteia cu anumite fenomene terestre26
Implicarea reprezentărilor sacrului malefic în identificarea şi prelucrarea
minereurilor27
Provenienţa supranaturală a pietrelor preţioase28
FENOMENELE GEOLOGICE
Seismele:
Reacţia Pământului la decizia divină29 sau la încălcările oamenilor30
Rezultat al acţiunii divinităţii31, fiinţelor mitice32 sau erodării obiectelor-simbol33
în raport cu încălcările normelor morale
Erupţiile vulcanice:
Rezultat al revoltei sacrului malefic34
STRUCTURA ŞI DISTRIBUŢIA LUMILOR (ÎN SPAŢIU ŞI ÎN TIMP)
Distribuţia în spaţiu:
Lumi celeste
Lumi subpământene35
Lumi subacvatice36
25
„Piatra Dracul a făcut-o, că lui îi era ciudă pe oameni, de ce nu-s ai lui; şi pentru că n-a fost aşa, precum
el a vrut, s-a apucat să facă tot pământul piatră, să nu crească nimica, ca să n-aibă oamenii ce mânca.
Năsipul care este, acela-i sămânţa de piatră, ce a fost aruncat Necuratul să crească. Dar Dumnezeu a
blagoslovit de a rămas aşa.”
26
Aurul, argintul şi schija (fonta) rezultă din „lucrarea” pământului însuşi în străfunduri an de an,
alternativ; prin compensare, geneza lor se corelează cu fenomene precum: canicula, ploile abundente,
recoltele slabe.
27
Diavolul a fiert piatra pentru a scoate fierul din ea; Dumnezeu l-a ajutat. Aurul şi argintul au fost găsite
prima
28
oară de Diavol care a vrut să facă bani.
Pietrele scumpe sunt bijuterii uitate de oamenii-peşti pe malul mării.
29
Primul cutremur al Pământului a fost declanşat de spaima acestuia la auzul poruncii divine de a susţine
şi hrăni toate vieţuitoarele; în urma lui, s-au ivit munţii şi văile. Ori de câte ori pământul rodeşte prea mult,
el slăbeşte şi tremură.
30
31
Pământul se cutremură când este prea obosit şi când îl apasă prea mult păcatele oamenilor.
Când Dumnezeu este nemulţumit de felul în care oamenii îşi duc viaţa, clipeşte din ochi sau îi închide
declanşând cutremure de pământ.
32
Cutremurele sunt declanşate de mişcările peştilor mitici (Diavolului imobilizat în adâncul Pământului), de
confruntările subpământene ale diavolilor şi de bătăile cu limbile de lemn ale meliţelor purtate între strigoaice
în zilele de Filipi şi Sf. Andrei. Pământul se mai cutremură la nechezatul calului lui Alexandru Machedon.
33
34
Când oamenii nu ţin posturile, stâlpii (furcile, osia) Pământului se tocesc şi provoacă seisme.
Erupţiile vulcanice se fac din scuipatul Diavolului mânios că a fost zăvorât în adâncuri de către
Dumnezeu.
35
36
Iadul a fost zidit de Diavol; Dumnezeu l-a închis acolo într-o cuşcă şi l-a priponit cu un lanţ gros.
În mare trăiesc faraoni (oameni-peşti uriaşi) cu glas ademenitor a căror metamorfoză este pusă pe
seama blestemului părintesc.
Narcisa Ştiucă 51
Distribuţia în timp:
Lumea rohmanilor37
Lumea jidovilor38
SPIRITELE TUTELARE ALE PĂMÂNTULUI
Spirite benefice (protectoare)39

Spirite malefice40
ESCATOLOGIA („PIEIREA LUMII”)
Dezlănuirea stihiilor naturale ca pedeapsă divină41

Evenimente declanşate de oameni42
Încălcări ale poruncilor şi rânduielilor divinităţii43
CUNOŞTINŢE ŞI PRACTICI PRIVIND

METODE TRADIŢIONALE DE IDENTIFICARE A COMPOZIŢIEI ŞI
UTILITĂŢII SOLULUI
Evaluarea solurilor în funcţie de proprietăţile fizice44

Evaluarea solurilor în funcţie de proprietăţile chimice45
37
Blajinii (blăjinii sau rohmanii) au trăit înaintea Uriaşilor. Erau foarte mici şi au fost trimişi într-o lume
subpământeană din care veghează asupra oamenilor actuali şi se roagă pentru izbăvirea lor.
38
Uriaşii (urieşii sau jidovii) au trăit pe Pământ până la Potop. Lumea lor a dăinuit 2000 de ani, după care
au fost potopiţi de ape şi ascunşi într-o lume subacvatică; la sfârşitul lumii, împăratul lor, Constantin, va fi
victorios şi uriaşii, rămaşi foarte mici, vor stăpâni iar lumea.
39
Vâlva băii, Faurul Pământului, Greul Pământului
40
Ăl de pe comoară
41
Seceta şi foametea, ploaia de foc, potopul – în mod succesiv sau exclusiv – vor fi trimise de Dumnezeu
pe Pământ pentru a-i pedepsi pe oameni.
42
„Bătălia din urmă”, o conflagraŞie care va cuprinde întreg Pământul, va distruge lumea oamenilor actuali.
43
Dacă femeile n-ar mai plămădi pâine şi n-ar mai vopsi ouă de Paşti, Pământul s-ar prăbuşi fiindcă i s-
ar da răgaz Diavolului ascuns sub el să roadă furcile/stâlpii pe care se sprijină şi să-l prăbuşească în apă.
44
Se au în vedere: textura (uşoară / s. nisipoase, nisipo-lutoase, mijlocie / s. lutoase, luto-nisipoase, grea
/ s. luto-argiloase, argiloase), structura (solurile grăunţoase şi glomerulare fiind cele mai fertile), porozitatea
(solurile afânate au cel mai bun randament), permeabilitatea şi capacitatea de reţinere a apei (solurile
prăfoase au cea mai bună permeabilitate, adică se menţin ”jilave”, sunt fertile şi se lucrează uşor, iar cele
ţărânoase/argiloase reţin apa, au plasticitate şi aderenţă mare, de aceea se numesc popular „chişaiuri”),
culoarea (solul negru este fertil iar cel albicios şi cu aspect de crustă, numit şi „sărătură” este infertil) şi
plasarea (la şes sau pe înălţimi, cu sau fără mare expunere solară).
45
Solurile prezintă reacţie acidă, neutră şi alcalină. Aceste caracteristici se evaluează tradiţional în funcţie
de apariţia florei spontane astfel: pe solurile alcaline cresc scânteiuşa, ciumăfaia şi hreniţa; pe cele neutre şi
fertile, trifoiul roşu, urzica moartă şi ştirul; pe cele acide, cu randament foarte scăzut, pelinul negru, lumânărica
şi anghelica. În acelaşi fel se determină şi capacitatea de retenţie a apei în cazul în care acest lucru nu se
evidenţiază permanent: solurile mlăştinoase sunt favorabile creşterii măcrişului, cozii-calului şi cucutei.
METODE TRADIŢIONALE DE IDENTIFICARE A FILOANELOR
ŞI DE EVALUARE A RANDAMENTULUI ACESTORA
Identificarea resurselor minerale pe baza observării calităţilor stratului de

suprafaţă al solului46
Identificarea filoanelor de metale preioase aparente la suprafaţă după volum şi
conţinut47
Evaluarea randamentului zăcămintelor48
46
Metoda este valabilă pentru identificarea zăcămintelor metalifere (fier, cupru, alumină), dar şi a celor
petroliere şi de sare. Culoarea, mirosul specific şi felul în care este reţinută apa, precum şi modificarea
calităşilor acesteia constituie indicii privind prezenţa fiecărei resurse în parte.
47
Se distingeau după compoziţie: „vine de făinar”, „vine de beuşă albă”, „vine de cristal” şi „corzi sterpe”
(toate plasate vertical). În funcţie de poziţie şi configuraţie, puteau fi şi „scaune” (orizontale), „cruci”
(filoane intersectate) şi „volburi” (în formă de coloane).
48
Pentru zăcămintele aurifere se făcea prin metoda spălării cu „şaitrocul de cercat” în urma căreia se
calcula cantitatea de aur obşinută printr-o spălare.
LES SCIENCES DE LA TERRE
Narcisa ŞTIUCĂ
Le présent chapitre réunit des traditions orales issues du savoir mythique, du

savoir empirique, ainsi que du savoir proto-technologique du peuple roumain.
L’inventaire est organisé selon les critères suivants:
1) l’ancienneté de l’attestation documentaire;
2) l’aire de diffusion;
3) la représentativité (le degré de spécificité occupationnelle);
4) la fonction.
Les sources bibliographiques ne font pas remonter les faits de culture populaire
plus haut que le Moyen Âge tardif (du moins en l’état actuel de la recherche) ; on
remarquera toutefois la transmission ininterrompue de ces faits jusqu’à l’époque
contemporaine. L’aire de diffusion – des croyances, aussi bien que des pratiques –
recouvre tout le territoire roumain, avec des variations qui tiennent à la géographie et au
paysage naturel, ce qui a pu conduire à l’apparition de formes particulières d’exploitation
et de là, à des occupations spécifiques. Dans le cas des proto-techniques, le critère de la
représentativité ne concerne que des données générales, en attendant que des recherches
plus approfondies permettent des distinctions par type de ressource et par région.
Concernant le critère de la fonction, il faut noter quelques aspects que la
classification ci-dessous ne signale pas suffisamment : d’une part, certaines traditions
orales sont régulièrement actualisées lors des grandes fêtes (Nouvel An, Noël, Pâques).
D’autre part, la représentation des mythes du «tissage du monde» a longtemps servi de
forme de purification et de régénération du micro-univers traditionnel, de modèle par
excellence d’un ordre du monde qui devait être réinstauré et confirmé à chaque cycle
temporel. Enfin, alors que certaines croyances sont liées aux activités courantes : voyages,
exploration de territoires hors de l’espace familier, d’autres concernent des entreprises
téméraires d’exploitation des ressources ou l’explication de phénomènes naturels
troublants.
Les deux premiers sous-chapitres sont intimement liés aux « Formes de l’art du
récit » décrites dans le premier volume du Répertoire du patrimoine culturel immatériel
de Roumanie; à côté des croyances et descriptions présentes dans les formes narratives
à vocation esthétique (de circulation orale ou écrite), nous avons pris en compte les
éléments qui se dégageaient des réflexions et commentaires des porteurs de culture
populaire. Certains genres parmi d’autres nous ont servi de repère : les proverbes et
dictons, les aphorismes, la poésie rituelle et cérémonielle, le récit fantastique.
Le présent chapitre du Répertoire indexe un système de conceptions et
représentations de nature mythique et symbolique. Nous espérons que la présentation
ci-dessous pourra être utilisée à l’avenir dans le cadre des recherches en mythologie
comparée – les influences et interférences culturelles étant bien signalées – autant
que pour l’analyse des rôles joués par la culture ecclésiastique, par la culture aulique et
par les sources écrites (livres populaires, cosmogonies, etc.).
Enfin, les savoirs et pratiques relatives au sol et à l’exploitation des ressources
minérales sont à mettre en relation avec les occupations traditionnelles, en tant que
premier pas sur la voie de la conversion culturelle de la nature. Malheureusement, les
sources qui nous ont servi à la rédaction de ce sous-chapitre sont peu nombreuses, cet
aspect de la vie traditionnelle n’ayant pas intéressé les chercheurs en ethnographie.
CROYANCES ET TRADITIONS ORALES

RELATIVES À LA COSMOGONIE (« LE TISSAGE DU MONDE »)
La formation de la Terre
Formation de la Terre exclusivement par l’action divine1 , par l’action de forces
manichéistes2 , par l’intervention d’animaux mythiques3
La constitution, la configuration et les supports de la Terre :

La forme imparfaite de la Terre4
La couleur de la Terre5
Les supports de la Terre et du ciel6 : divinités7 , animaux mythiques8 ou objets
symboliques9
La protection de la Terre par les gardiens divins10
L’essence11 , l’apparence et les coordonnées de la Terre12
1
La terre ferme s’est séparée des eaux lorsque Dieu a planté son bâton/sa crosse dans leur source ; Dieu a
créé la Terre en pétrissant de la glèbe mêlée d’eau et de feu et en y ajoutant les « os » (pierres et rochers).
2
Dieu et le Démon (alter ego négatif de Dieu/ange déchu) ont également participé à la création de la Terre.
3
Pour créer la Terre, Dieu se fait aider par la grenouille.
4
La Terre est plate, entourée d’eaux.
5
La Terre était transparente au début, mais Dieu l’a obscurcié après le meurtre d’Abel. La Terre était noire
au début, elle a blanchi d’horreur devant le fratricide.
6
Le ciel est soutenu par quatre étoiles.
7
La Terre tient sur les épaules de Samson le fort, ou bien elle est soutenue par Siméon le Stylite.
8
La Terre tient sur le dos d’un/ de quatre poissons géants, sur le dos d’un ours ou d’une scorpie (créature
fabuleuse à plusieurs têtes de femme, qui verse du feu par le nez et dont le sang est censé avoir des propriétés
miraculeuses).
9
Dieu a fabriqué un essieu ou une fourche ; la Terre tient sur quatre piliers (fourches) de feu qui
représentent les quatre jeûnes de l’année chez les Orthodoxes.
10
Dieu a ordonné quatre séraphins vêtus de feu, tenant des épées de flamme, pour garder la Terre des
agissement du Démon.
11
La Terre est une femme, et le ciel - un homme.
12
La Terre a une « tête », un « cœur » (parfois identifié à un espace infernal où le feu et l’eau sont remis en
équilibre, pour ne pas détruire le monde), un « nombril » (l’endroit où se trouvait « le lit de repos » de Dieu et
du Démon ; selon d’autres traditions, identifié au Mont Athos), une « queue » ou « bout », un « noyau » et des
« bords » (où se trouve le Pommier Rouge - l’arbre cosmique - protégeant le poisson géant qui porte la Terre).
Narcisa Ştiucă 55
La genèse des formes du relief :
Rectification des erreurs de la cosmogonie par des personnages mythiques
chrétiens13 ou par des animaux mythiques14 .
Tentatives des représentants du sacré maléfique de s’opposer à l’acte de la création15
Résultat de l’intervention des animaux mythiques16
Résultat d’événements mythiques et religieux ultérieurs à la cosmogonie17
L’apparition de l’eau :
Conséquence de la conception de la Terre comme organisme vivant18
Complétion de la cosmogonie par l’intervention de personnages mythiques
chrétiens19 ou des oiseaux20
Résultat de l’intervention des animaux mythiques21
Résultat d’événements mythiques ultérieurs à la cosmogonie22
CROYANCES ET TRADITIONS ORALES RELATIVES À LA

STRUCTURE ET À LA COMPOSITION DE LA TERRE
Le sol :
Nature duale du sol23
Rythmes de la terre24
13
Saint Pierre a semé des rochers sur la Terre, qui ont « grandi » pour devenir collines et montagnes.
14
Sur conseil du hérisson, du rat-taupe ou de l’orvet et par l’intervention de l’abeille, Dieu a réduit les
dimensions de la Terre (il l’a froissée entre ses mains) pour la faire rentrer sous la voûte céleste. D’autres
traditions évoquent l’intervention exclusive du hérisson dans la reconfiguration de la Terre.
15
Le Démon a avalé la glèbe qu’il devait porter à Dieu pour la Création, et quand il l’a vomie il en a fait
les montagnes; le Démon a soulevé le fond des eaux pour en faire des montagnes et a creusé à la hache dans
le sol les vallées, pour y jeter ou faire noyer Dieu ; les anges déchus ont voulu remonter au ciel en soufflant
sur la croûte terrestre, mais Dieu les a arrêtés en les bénissant.
16
Les montagnes et les vallées sont nées en même temps, lorsque les poissons qui portent la Terre se sont
disputés et agités, provoquant ainsi d’énormes tremblements et éboulements de terre.
17
Les montagnes sont apparues après le déluge, quand les eaux qui se retiraient ont lavé la terre molle ; les
montagnes et les collines ont été formées par la pression des piliers de la Terre, qui s’érodaient à chaque
fois que les hommes ne respectaient pas les jeûnes ; les vallées et les montagnes se sont formées lorsque
Jésus Christ s’est échappé de la croix et a fui ses ennemis.
18
« La Terre est vivante, elle a du sang et des veines comme les êtres humains ». Lorsque les hommes ont
creusé le premier sillon, du sang a jailli de la terre, que Dieu a rendu blanc : ainsi sont apparues les eaux.
19
Dieu a mis Saint Basile « patron des eaux, chargé d’ouvrir les sources ».
20
Pour trouver et délivrer les eaux (creuser vallées, lits, sources), Dieu a fait appel à toutes les créatures
de la Terre, qui ont toutes répondu, sauf le milan (ou l’épervier, le hibou, le guêpier, le corbeau, l’étourneau).
21
Les sources de la Terre se sont ouvertes lors de la révolte des poissons mythiques (cf. supra, note 14).
22
Les eaux ont commencé à couler à la surface de la Terre après le baptême de Jésus Christ.
23
La terre est mi-homme, mi-femme ; la terre du dessus (le sol) est homme, la terre d’en dessous (le sous-
sol) est femme.
24
Conçue comme un organisme vivant, la terre, tout comme les êtres humains, a besoin de se reposer : les
agriculteurs doivent donc respecter les « siestes » et la succession des cultures, sinon la terre s’endort
d’elle-même (ne porte plus de fruits).
Genèse des pierres suite à une démarche manichéiste25
Le sous-sol et les gisements :

Genèse des métaux et corrélation avec les phénomènes terrestres26
Interventions du sacré maléfique dans l’identification et le travail du minerai27
Origine surnaturelle des pierres précieuses28

RELATIVES AUX PHÉNOMÈNES GÉOLOGIQUES
Les tremblements de terre :

Réaction de la Terre à une décision divine29 ou devant les mauvais agissements
des hommes30
Résultat de l’action divine31 , de l’action d’êtres mythiques32 ou de l’érosion
des objets symboliques33 en rapport avec la violation des normes morales
Les éruptions volcaniques :

Résultat de la révolte du sacré maléfique34
25
« La pierre, c’est le Malin qui l’a faite, car il haïssait les hommes, qui n’étaient pas à lui ; et quand il n’a
pas pu les soumettre, il s’est mis à transformer toute la terre en pierre, pour que plus rien n’y pousse et
les hommes périssent de faim. Le sable, c’est la graine qu’a jetée le Malin pour faire pousser les pierres,
mais Dieu l’a bénie et elle est restée petite ».
26
L’or, l’argent et le fer sont le résultat du « travail » souterrain de la terre elle-même, ils sont produits
chaque année à tour de rôle ; en compensation, leur genèse est corrélée avec des phénomènes destructeurs
comme la canicule, les grandes pluies, les mauvaises récoltes.
27
Le Démon a fait bouillir la pierre pour en extraire le fer ; Dieu l’y a aidé. L’or et l’argent ont été
découverts par le Démon, qui a voulu en faire la monnaie.
28
Les pierres précieuses sont les bijoux oubliés au bord de la mer par les hommes-poissons.
29
Le premier tremblement de terre a été un mouvement de peur de la Terre, quand elle a entendu Dieu lui
commander de porter et de nourrir tous les êtres ; il est à l’origine de l’apparition des montagnes et des
vallées. Quand elle donne des récoltes excessives, la terre faiblit et tremble.
30
La terre tremble quand elle est fatiguée, ou quand les péchés des hommes pèsent trop lourd.
31
Quand Dieu est mécontent des hommes, il cligne des yeux ou ferme ses yeux, provoquant ainsi les
tremblements de terre.
32
Les tremblements de terre sont provoqués par les mouvements des poissons mythiques (ou par le
Démon immobilisé au fond de la terre), par les luttes souterraines des démons, par les coups des écouches
à chanvre portées par les revenantes lors de la fête des Philippe et de la Saint-André. La terre peut encore
trembler quand hennit le cheval d’Alexandre le Grand.
33
Quand les hommes ne respectent pas les jeûnes, les piliers (ou les fourches, ou l’essieu) de la Terre
s’érodent, provoquant ainsi les tremblements de terre.
34
Les éruptions volcaniques sont la manifestation du Démon, qui crache de colère d’avoir été enfermé par
Dieu dans les tréfonds de la Terre.
Narcisa Ştiucă 57

RELATIVES À LA STRUCTURE ET À LA DISTRIBUTION DES
MONDES (DANS L’ESPACE ET DANS LE TEMPS)
Distribution dans l’espace:

Les mondes célestes
Les mondes souterrains35
Les mondes aquatiques36
Distribution dans le temps:

Le monde des Rokhmans37
Le monde des Géants38

RELATIVES AUX ESPRITS TUTÉLAIRES DE LA TERRE
Esprits bénéfiques (protecteurs)39

Esprits maléfiques40

RELATIVES À L’ESCHATOLOGIE (« LA FIN DU MONDE »)
Déchaînement des forces de la nature comme punition divine41

Événements provoqués par l’homme42
Violation des commandements et de l’ordre divin43
35
L’Enfer a été bâti par le Démon ; Dieu y a enfermé le Démon dans une cage, et l’a attaché à une énorme
chaîne.
36
La mer est habitée par les pharaons (hommes-poissons géants) à voix tentatrice, maudits par leurs
parents à se métamorphoser.
37
Les Rokhmans (ou les Doux, ou les Bienheureux) ont vécu avant les Géants. C’étaient des nains qui ont
été envoyés dans le monde souterrain pour veiller sur les hommes et prier pour leur salut.
38
Les Géants ont vécu 2 000 ans sur la Terre, jusqu’au Déluge, quand leur monde a été recouvert par les
eaux. Ils vivent sous l’eau en attendant la fin du monde, quand leur empereur, Constantin, sera victorieux,
et les Géants devenus nains règneront de nouveau sur la Terre.
39
La vâlva de la mine (voir Patrimoine vol. I, ch. 1, note 45), le Forgeron de la Terre, le Géant de la Terre.
40
Celui qui est assis sur le trésor.
41
La sécheresse et la famine, la pluie de feu, le déluge - certains fléaux ou tous, l’un après l’autre - seront
envoyés par Dieu, pour punir les hommes.
42
La bataille dernière aura lieu sur toute la Terre et détruira le monde actuel des hommes.
43
Si les femmes ne préparaient plus le pain ni ne coloraient les œufs de Pâques, la Terre s’effondrerait, car
le Démon souterrain rongerait les piliers/les fourches qui maintiennent la Terre au-dessus des eaux.
RELATIVES AUX MÉTHODES TRADITIONNELLES
D’IDENTIFICATION DE LA COMPOSITION ET DE L’UTILITÉ DU SOL
Évaluation des sols en fonction des propriétés physiques44

Évaluation des sols en fonction des propriétés chimiques45
MÉTHODES TRADITIONNELLES D’IDENTIFICATION DES GISEMENTS

ET D’ÉVALUATION DE LEUR RENDEMENT
Identification des ressources minérales sur la base des qualités de la couche

superficielle du sol46
Identification des gisements de métaux précieux apparents selon le volume et
le contenu47
Évaluation du rendement des gisements48
44
Critères d’évaluation : la texture (sol léger : sablonneux, sablonneux-argileux ; sol moyen : argileux,
argileux-sablonneux ; sol lourd : glaise-argileux, glaise), la structure (les sols granuleux et glomérulaires
sont les plus fertiles), la porosité (les sols aérés ont un meilleur rendement), la perméabilité et la
capacité de rétention d’eau (les sols poussiéreux ont la meilleure perméabilité, se maintiennent humides
longtemps, sont fertiles et faciles à labourer ; les sols terreux/argileux retiennent bien l’eau, ont une bonne
plasticité et adhérence, et sont appelés en langue populaire chişaiuri ‘terres à mortier’), la couleur (le sol
noir est fertile, alors que le sol blanc qui ressemble à une croûte, également appelé « salaison », est
infertile) et l’emplacement (dans la plaine ou sur une hauteur, avec une grande ou petite exposition au
soleil).
45
Les sols présentent une réaction acide, neutre ou alcaline. La méthode traditionnelle d’évaluation
de ces caractéristiques s’appuie sur l’observation de la flore spontanée : la présence de la gagée des
champs, de la stramoine (l’herbe aux fous), ou de la bourse-à-pasteur indique un sol alcalin ; le trèfle des
prés, le lamier tacheté ou l’amarante indiquent un sol neutre et fertile ; l’armoise commune, la molène et
l’angélique poussent sur les sols acides à petit rendement. Le même critère sert à déterminer la capacité de
rétention d’eau, si elle n’est pas immédiatement sensible : l’oseille, la pesse et la ciguë poussent sur les
sols marécageux.
46
La méthode est utilisée pour identifier les gisements de métaux (fer, cuivre, alumine), mais aussi pour
le pétrole et le sel. La couleur, l’odeur spécifique et la manière de retenir l’eau et la modification des
caractéristiques de l’eau sont autant d’indices de la présence de chacune de ces ressources.
47
Distingués selon la composition : « veine de farine », « veine de silex blanc », « veine de cristal » et
« queues stériles » (placées verticalement). Selon la position et la configuration, on distinguait les
« chaises » (filons horizontaux), les « croix » (filons qui se croisent) et les « torsades » (sous forme de
colonnes).
48
Le rendement des gisements d’or était mesuré par la méthode du lavement au şaitroc (cuve arrondie
en bois servant à séparer le minerai, batée), suivie d’une évaluation de la quantité d’or obtenue dans un
seul lavement.
Narcisa Ştiucă 59
Ackner, M. (1965) : « Vechile spălătorii de aur din jurul Sebeşului » [Les anciennes
exploitations alluvionnaires de la région de Sebeş] in Apulum V, Alba-Iulia.
Butură, Valer (1969) : « Spălarea aurului din aluviuni şi mineritul ţărănesc din Munţii
Apuseni » [L’orpaillage et l’extraction traditionnelle dans les Monts Apuseni] in
Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei (1965-1967), Cluj.
Dunăre, Nicolae (1984) : Civilizaţia tradiţională românească în Curbura Carpatică
Nordică [La civilisation roumaine traditionnelle au Nord de l’arc des Carpates],
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Ghiţulescu, T.P., Socolescu, M. (1941) : « Étude géologique et minière des Monts
Métalifères » in Anuarul Institutului Geologic al României (XXI), Bucureşti.
Iordache, Gheorghe (1996) : Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României. Studiu
etnologic (IV) [Métiers traditionnels sur le territoire roumain. Étude ethnologique
IV], Craiova, Scrisul românesc.
Jiga Iliescu, Laura (2006) : Răsplata Paradisului: filoane livreşti şi orale ale
tradiţiilor despre blajini în spaţiul românesc [La récompense du paradis :
sources écrites et orales des traditions relatives aux Bienheureux dans l’espace
roumain], Bucureşti, Editura Academiei.
Pamfile, Tudor (1913) : Agricultura la români. Studiu etnografic cu un adaus despre
măsurătoarea pământului şi glosar [L’agriculture chez les Roumains. Étude
ethnographique suivie d’une étude sur l’évaluation des sols et d’un glossaire],
Bucureşti-Leipzig-Viena, Editurile Socec & comp., C. Sfetea, Librăria Naţională.
Pamfile, Tudor (1913) : Povestea lumii de demult după credinţele poporului român.
Pământul după credinţele poporului român. Sfârşitul lumii după credinţele
poporului român [L’histoire des mondes du passé d’après les croyances des
Roumains. La terre selon les croyances du peuple roumain. La fin du monde
selon les croyances du peuple roumain], Editurile Socec & comp., C. Sfetea,
Librăria Naţională.
Prodan, D. (1959) : « Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei în secolul al XVII-
lea » [L’exploitation du fer dans la région de Hunedoara au XVIIe siècle] in
Anuarul Institutului de Istorie (I-II, 1958-1959), Cluj.
Rusu Abrudeanu, I. (1939) : Aurul românesc [L’or roumain], Bucureşti.
60
Munţii Bucegi
Autor: Iosif Berman, Arhiva de Imagine a MNTR
Monts Bucegi
Auteur: Iosif Berman, Archives photographiques du MNTR
61
Peisaj din Făgăraş

Paysage à Făgăraş
62
Biserica din Peştera Ialomicioarei

Eglise de Cave Ialomicioara
63
Scara lui Ioan Scărarul, de la Mănăstirea Suceviţa

Échelle de Ioan Scărarul, le monastère Suceviţa
.
TRUPUL – REPREZENTĂRI ALE LUMII RURALE
Ilie MOISE
Subiect generos, antropologia corpului uman – domeniu de cercetare relativ

nou , încearcă să decupeze din realitatea românească părţi care, puse laolaltă, să
constituie un tot unitar menit a surprinde reprezentările rurale despre trup.
Principalele surse pentru subiectul nostru rămân Atlasul Lingvistic Român, I şi
II (ALR, I, II) şi Micul Atlas Lingvistic Român (ALRM, 1938, 1940), cele mai temeinice
cercetări privind reprezentările corporale ţărăneşti. Paralel vom încerca, pe baza studiilor
publicate şi a investigaţiilor de teren, să conturăm viziunea modernă pe care ştiinţele
au încercat să o impună începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, gest prin
care sperăm să conferim cercetării etnologice şi o dimensiune istorică.
În sinteza noastră am pornit de la principiul că fiecare societate îşi construieşte
propriul univers corporal, imagini şi reprezentări, utilizând în sens propriu dar şi simbolic
corpul uman. Considerăm, aşadar, lumea rurală românească ca una autonomă, care
posedă o viziune proprie despre corpul uman.
La început ne-am oprit asupra cuvintelor – unităţile semantice care denumesc
părţile corpului – pe care încercăm să le raportăm la imagini prezente în universul
gospodăresc şi cel animal. Investigaţia continuă cu o incursiune în domeniul anatomiei
descriptive interne şi se deschide către universul fascinant al fiziologiei. Ce ştiu ţăranii
despre anatomia şi fiziologia aparatului digestiv, urinar, respirator şi sanguin? Care
este natura materiilor corporale: oasele, carnea, unghiile, sângele şi părul? Sunt doar
câteva întrebări la care încercăm să răspundem. Tangenţial, vom lua în discuţie şi
câteva „dosare” reprezentative pentru dezbaterea problematicii corporale: excreţiile,
aspecte ale sexualităţii, fecundaţiei, gravidităţii şi naşterii. Nu vom uita nici marile
sinteze etnografice de la sfârşitul veacului al XIX-lea, unde vom găsi atestate o serie
de credinţe şi reprezentări privind corpul uman. Dintre sursele etnografico-folclorice
pe care le-am utilizat şi care pot avea o relevanţă pentru reprezentările lumii rurale
despre corpul uman – amintim descântecul (cu imaginile specifice pe care acesta le
vehiculează), legendele (acelea care fac referire directă la reprezentări corporale),
ghicitoarea (care ne introduce în codul simbolic ce leagă universul corporal de cel al
lumii înconjurătoare), proverbele şi zicătorile (care păstrează vechi reprezentări ale
trupului) sau obiceiuri şi credinţe la naştere, nuntă şi înmormântare (Marian: 1892)
utilizate, mai ales, în scop comparativ.
 La noi, corpul uman începe să fie studiat sistematic abia după 1990. Datorăm catedrei de istorie
modernă din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca,
prima teză de doctorat pe această temă – Constantin Bărbulescu, Imaginarul corpului uman..., Bucureşti,
Paideia, 2005, dar şi nr. 2 al „Caietelor de antropologie istorică” (298 p.) – o adevărată panoramă
reprezentativă pentru cercetările contemporane axate pe acest domeniu.
În ceea ce priveşte descântecul, ne interesează doar o anumită categorie
comportamentală în care „se înscriu apoi tipurile (motivele) literare care indică amănunţit
locul invadat de boală cu aceeaşi ţintă de a putea îndepărta răul numai dacă e circumscris
şi topografic.” (Bârlea: 1983, 26). Într-un descântec „de suldumaş” din Oltenia,
descântătoarea realizează, printr-o enumerare ce porneşte din partea superioară a
corpului către cea inferioară, topografia trupului uman pornind şi finalizând descrierea
prin numirea segmentelor anatomice extreme: capul şi piciorul. Din fericire, topografia
este mai nuanţată la nivelul unora dintre segmentele anatomice: capul, trunchiul şi
piciorul. Remarcăm că „temea” este asimilată etajului neural al craniului, iar „trupul”
corespunde zonei genitale, în imediata apropiere a îngemănării.
Voi, vlaş, suldumaşi / Ieşiţi din creierii capului lu... / Ieu dau cap pentru
cap / Dau teme pentru teme / Dau ochi pentru ochi / Dau nas pentru nas / Gură
pentru gură / Urechi pentru urechi / Gât pentru gât / Braţă pentru braţă / Trup
pentru trup / Gemânări pentru gemânări / Arm pentru arm / Genunchi pentru
genunchi / Picioare pentru picioare. (Folclor din Oltenia ... Bucureşti, 1967, p.
332). Descântecele din această categorie, alături de datele oferite de ALR I şi II şi
informaţiile de teren, ne-au oferit o imagine completă a terminologiei corpului uman.
Trupul poate fi descompus în 81 de unităţi semantice dintre care 55 le regăsim
şi în anatomia descriptivă a animalelor domestice. Dacă ar fi să facem o comparaţie
între corespondenţele om / animal, la nivelul terminologiei, după marile unităţi anatomice,
am observa cu uşurinţă că, dintre toate aceste mari unităţi, lipsesc corpului animal
„mâna” şi „faţa”. Aşa cum au remarcat lingviştii şi cum reiese şi din materialul prezentat
până acum, majoritatea termenilor ce denumesc părţi ale corpului sunt polisemantici: îi
întâlnim pentru a denumi părţi ale corpului animal, dar şi componente ale unor obiecte
din lumea inanimată. Din cele 81 de unităţi semantice ale corpului uman, 67,9 %
desemnează şi părţi ale corpului animal, iar 32 şi obiecte din lumea inanimată,
reprezentând 39,5 %. Sensul transferului semantic între cele trei domenii abordate se
prezintă astfel: uman - > animal - > inanimat. În concluzie, putem afirma că, în cod
terminologic, corpul uman dă dovadă de o putere de extensie deosebită, că avem de-a
face cu o adevărată antropomorfizare a domeniului animal, dar parţial şi a celui inanimat.
Operaţia de inventariere şi constituire a unui corpus de cuvinte cu care să
operăm ne-a permis să remarcăm pregnanţa, forţa cu care corpul este prezent în
discursul cotidian al lumii tradiţionale, modul în care insul din această lume se raportează
la propriul trup. Faptele de limbă reflectă prin urmare o anumită perspectivă asupra
realităţii care ţine de o „necesitate expresivă” a ţăranului – „ceea ce îl satisface estetic”,
îi convine din punct de vedere social sau îi serveşte funcţional (Coşeriu: 1997, 77).
În acest context este semnificativ faptul că individul din lumea rurală nu foloseşte
cuvântul corp (din latinul corpus), ci slavul trup. Puternic înrădăcinat în limbă, a pătruns
probabil prin intermediul bisericii, încât a dezvoltat o serie de derivate: trupeş (care
înseamnă bine făcut, voinic), trupeşie (care se referă la mărimea trupului) sau trupeşte
(folosit în sensul de „în ce priveşte trupul”). Multă vreme termenul corp rămâne în
sfera livrescului şi a terminologiei medicale.
Ilie Moise 67
În finalul acestor consideraţii, câteva lucruri se pot spune cu certitudine. În
primul rând omul din lumea satului tradiţional probează o cunoaştere temeinică şi
destul de nuanţată a structurii corpului uman. Atât de temeinică încât unii cercetători
(Huluţă: 2002, 134) vorbesc de o etnoanatomie, mulţi dintre termenii care desemnează
componente ale corpului intrând în alcătuirea numelor metaforice de plante, denumesc
părţi ale unor unelte şi construcţii sau se regăsesc în toponimie şi unităţi de măsură.
(Huluţă: 2002, 134). Atunci când vrea să definească organele interne sau mădularele,
omul din lumea satului face referiri la terminologia corpului animal spunând adeseori:
„eu n-am văzut dar la porc aşa este.”
În al doilea rând, în terminologia ţărănească a corpului se constată existenţa
unei bogate sinonimii în diverse registre – ironic, eufemistic etc. care denotă o aplecare
spre cuvântul „mustos” şi o permanentă intenţie de nuanţare în funcţie de context.
Ex.: cap/hârcă/ţeastă/scăfârlie/tidvă sau furca pieptului/capul pieptului/crucea pieptului.
Tabu-urile lingvistice impuse de „simţul ruşinii” vizează eliminarea din comunicare în
anumite contexte a denumirilor obiective pentru organele genitale care sunt înlocuite
cu o serie de termeni precum: nană, ruşine, trup, vână, daravelă, născătoare,
treabă, cosor, pasăre, drâmbă, mădular.
În al treilea rând, paralel cu sinonimia se manifestă o tendinţă spre economie
lingvistică specifică oralităţii populare. Astfel apar paradigme repetabile care pot fi aplicate
mai multor segmente corporale asemănătoare ca formă sau funcţie cum ar fi: umăr
(umărul obrazului, umărul de la palmă etc.) sau bucă (buca obrazului, buca şezutului).
În general, economia lingvistică se caracterizează prin folosirea unui complex
sonor pentru un număr cât mai mare de semnificaţii (pântece cu sensul de abdomen,
stomac sau uter, maţ, cu sensul de intestin, organ intern, pântece sau organ genital).
Perspectiva antropologică în care ne situăm, ne-a obligat să abordăm terminologia
trupului ca fapt de limbă interdisciplinar, intersectând lingvistica, medicina, filozofia
culturii şi folclorul, mai cu seamă cel legat de practicile băbeşti şi descântecele –
componenta magică a medicinii populare.
Puternic ancorat în magie şi mit sistemul terminologic anatomic ţărănesc este
unul de sine stătător, compatibil cu cel ştiinţific, fapt ce reflectă o profundă cunoaştere
a corpului uman.
CREDINŢE ŞI TRADIŢII ORALE PRIVIND
FACEREA LUMII (URZIREA)
Omul primordial – Modelarea lui prin acţiune divină1

Perechea primordială
Plăsmuirea Evei din coasta lui Adam în timp ce acesta dormea2
Păcatul originar.3
CONFIGURAŢIA CORPULUI UMAN4 (TRUPUL SĂNĂTOS)
Structura perceptibilului
piciorul5
mâna 6
1
Şi-a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră... Atunci, luând Domnul Dumnezeu
ţărână din pământ a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Vechiul
Testament, Facerea, 1, 26; 2.7)
2
Şi partea (coastă) pe care o luase din om El a prefăcut-o în femeie şi a adus-o către om. Atunci omul
(Adam) a grăit: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va chema femeie căci
din bărbat a fost luată” (Vechiul Testament, Geneza, 2, 22-23). De aici şi credinţa că femeia este supusă
bărbatului.
3
Sedusă de şarpe, Eva... (Cea care dă viaţă) îl iniţiază pe Adam în încălcarea interdicţiei de a gusta din
roadele pomului cunoaşterii. Osânda lui Dumnezeu cade ca un blestem: „Întru dureri vei naşte fii şi dorul
tău va fi după bărbatul tău şi el te va stăpâni.”) (Vechiul Testament, Geneza, III, 16). Detectăm aici un
principiu clar de drept patriarhal: „...el te va stăpâni”, pe care îl regăsim în comunităţile rurale din întreg
spaţiul românesc. De aici şi statutul femeii în satul tradiţional, unul secund şi conotat preponderent
negativ.
4
Termenul trup pentru ceea ce medicina numeşte corp este întâlnit în toate zonele rurale ale ţării.
5
Piciorul este partea anatomică care are ca extremităţi „talpa” şi „încheietura piciorului”. „Degetul”
(deştiu sau jejet) este o unitate semantică specifică omului. Nimic din gospodăria ţărănească nu are degete,
aşadar, „un fel de marcă a umanităţii” (Bărbulescu: 2005, 29). Degetul, la rândul său, este compus din
unghie, noduri şi buric. Unghii are doar omul (animalele au copite), nodurile sunt încheieturile degetelor.
Noţiunea „buricele degetelor” pare a avea legătură cu forma specifică a nervurilor pielii, pornind de la un
punct central. Urmează „talpa”, la rândul ei compusă din călcâi şi scobitură – lipsa din talpă care a marcat
puternic imaginaţia ţărănească (Brill: 1981, 119). Excrescenţele formate de maleola internă a tibiei şi
maleola externă a fibulei poartă denumirea de „oul piciorului”.
6
Terminologia anatomică a mâinii este în bună parte similară cu cea a piciorului: degete, unghii şi noduri.
Echivalentul labei piciorului este palma, al călcâiului este podul palmei. Încheietura dintre palmă şi
antebraţ este glezna mâinii, iar aceea dintre braţ şi antebraţ – cotul. Ultimii termeni din topografia mâinii
sunt umărul şi subsoara – ambii neîntâlniţi în terminologia animalieră sau aceea a gospodăriei. În cultura
multor popoare – inclusiv a românilor – mâna dreaptă are valoare pozitivă, iar cea stângă negativă. De aici
o seamă de credinţe şi reguli de comportament popular: moaşa când înfaşă întâi copilul, să-i lase mâna
dreaptă afară, să nu primeşti de la nimeni când îţi dă cu mâna stângă etc. (Gorovei: 1915, 131). Şi tot de
aici expresii precum: a fi mâna dreaptă, a alege calea cea dreaptă, a călca cu dreptul. Binomul drept-stâng
se asociază cu dihotomia masculin-feminin – reprezentând cele două principii complementare care stau la
baza vieţii. În balada „logodnicilor nefericiţi” tinerii sunt îngropaţi: „Pe fecior de-a dreapta / Şi pe fată de-a
stânga.” (Alexici: 1899, I, 174).
Ilie Moise 69
trunchiul7 (faţă8 şi spate9 )
gâtul10
capul11
relaţii metrologice (cotul, pasul, palma)12
relaţii meteorologice13
relaţii divinatorii (zbaterea ochiului, mâncărimea în palmă/talpă etc.)14
Structura imperceptibilului (invizibilului)15

Interiorul corpului uman16
7
Trunchiul este trupul unui om, fără cap şi fără membre.
8
Topografia feţei are două regiuni: burta sau pântecele şi pieptul. Dacă în prima regăsim o singură unitate
semantică, buricul, în cea de-a doua, pieptul, avem de-a face cu o întreagă serie de termeni: capul pieptului,
furca pieptului, coşul pieptului, coastele, indrelele (claviculele), ţâţele care au sfârcuri.
9
În topografia spatelui prima unitate semantică, într-o descriere care porneşte de jos în sus, este curul cu
cele două componente ale sale, bucile. În imediata apropiere a feselor se găseşte noada – ultima vertebră
a spinării. Urmează coastele, spetele (omoplaţii) şi grumajii gâtului.
10
Gâtul este regiunea anatomică cea mai restrânsă unde nu regăsim decât două unităţi semantice: una
denumeşte întreaga zonă – gât (Muntenia, Oltenia), grumaz (Ardeal). În Moldova şi Ardeal este bine
cunoscută legenda etiologică a „Mărului lui Adam” – pruna gâtului, nodul (Niculiţă-Voronca: 1903, 17).
11
Capul. Într-o prezentare de jos în sus, a ceea ce numim îndeobşte cap („curcubăta capului”) prima
unitate semantică pe care o aducem în discuţie sunt bărbiile (partea cărnoasă de sub mandibulă), apoi
barba şi fălcile care desemnează oasele mandibulei, cât şi partea anatomică ce le corespunde luată ca
întreg. Urmează obrajii şi umerii obrajilor. În injurii sau în batjocură, la cei graşi apar sintagme în care se
realizează sinonimia obraji = buci. Gura este o zonă anatomică unde întâlnim mai multe unităţi semantice:
„buzele” pe care le regăsim la ierbivorele domestice, dar şi la corpul feminin, în zona genitală, labiile. În
interior, avem dinţii şi măselele, înfipţi în gingii. Unele obiecte din gospodărie, precum grebla, ... au dinţi.
Urmează apoi limba prinsă de maxilar cu aţa limbii, care dădea naştere la o practică chirurgicală: la copilul
mic care nu vorbea suficient de bine, i se tăia sub limbă. Câteva obiecte din lumea satului au, de asemenea,
limbă: cuţitul, meliţa. În sfârşit, vălul palatin este botezat în limbaj ţărănesc „cerul gurii”, iar omuleţul din
fundul gurii este numit limburuş. Continuând topografia corpului ajungem la „nas” care, la rândul său are
două găuri (hude). Ochiul, ca şi gura este o lume aparte. Pentru albul ochiului găsim albuşul ochiului. Ar
mai fi de amintit sprâncenele, genele şi clapa ochiului – pleoapa sau bolborosul ochiului, iar pentru pupilă
– lumina ochiului. Pe calota craniană găsim fruntea, moalele capului, adică partea imediat superioară a
frunţii. În lateral găsim tâmplele, iar în spatele capului, în dreptul creierului mic se află ceafa. În sfârşit,
ultima unitate semantică este urechea pe care o găsim şi în lumea inanimată. Ureche are şi acul. În lumea
satului tradiţional, capul, faţă de trup – o manifestare a materiei – simbolizează întotdeauna spiritul,
mintea, puterea de a organiza, de a rândui.
12
După 150 de ani de la introducerea metrului, corpul uman (cotul, pasul, palma etc.) continuă să rămână
o unitate de măsură uzuală în mediile ţărăneşti.
13
Junghiul din cot, genunchi sau din şale anunţă schimbarea vremii ...
14
„Zbaterea” ochiului stâng este semn că se apropie o mare nenorocire. Mâncărimea în palmă / talpă ...
semn că dai sau primeşti bani.
15
Domeniul invizibilului cuprinde viziunea ţărănească asupra alcătuirii interiorului corpului uman şi
asupra proceselor fiziologice – temă destul de rar abordată în etnologia românească.
16
Cea mai importantă „sursă” de reprezentări corporale ale interiorului corpului uman este, fără îndoială,
porcul – animalul domestic care îşi dezvăluie interiorul cu ocazia sacrificiului. Majoritatea mărturiilor
afirmă că, la nivelul interiorului, – corpul uman nu se deosebeşte cu nimic de cel al porcului: „to-to-tot are
şi el. Maşinăria care o are omu’ înăuntru o are şi porcu’. Inima-i motoru’ omului, dacă nu mai funcţionează
e gata” (Bărbulescu: 2005, 62). Reprezentările interiorului vin numai dinspre lumea animalelor domestice
care sunt în mod curent sacrificate în vederea consumului alimentar.
Anatomia şi fiziologia aparatelor:
respirator17
digestiv18
circulator19
excretor 20
locomotor21
reproducător22
Anatomia şi fiziologia sistemelor:
nervos23
endocrin24
17
Pentru explicarea fiziologiei respiraţiei, a procesului ventilaţiei pulmonare, lumea rurală s-a folosit de
imaginea concretă a foalelor (foilor) de la fierărie (covăcie). „Aşe-s plumânii, ca foalele de la covăcie: când
traji să-nfoaie, când îl laşi, iară să lasă.” (Ana Hârjoc, Cut, 15 august, 1980)
18
Anatomia şi fiziologia aparatului digestiv la om sunt identice cu cele ale porcului, la care se face referire ori
de câte ori se discută acest subiect. În acest domeniu, terminologia utilizată are, adeseori, caracter metaforic.
A rumega, spre exemplu, este utilizat pentru a denumi o parte a procesului fizic de digestie specific
ierbivorelor, dar şi pentru a defini digestia umană. Polisemiei noţiunii trebuie să îi adăugăm sensul derivat din
sintagma vorbe nerumegate, adică vorbe nejudecate. Gândul, deci, trebuie digerat înainte de a ajunge vorbă.
19
Căile prin care circulă sângele – venele şi arterele, sunt cunoscute în lumea satului sub un singur nume,
acela de vine. Majoritatea informatorilor asociază inima cu mişcarea sângelui în organism.
20
În comparaţie cu anatomia şi fiziologia aparatului digestiv, anatomia şi fiziologia celui urinar sunt mult
mai puţin cunoscute. În genere, rolul rinichilor în acest context este ignorat. Se crede că apa, odată
înghiţită, se pierde undeva în corp pentru a o regăsi sub formă de urină (pişat), în organele excretoare
inferioare. Legat de „drumul” pe care-l parcurge chimul alimentar (mâncarea) de la intrarea în gură şi până
la ieşire, este următorul: stomac (rânză) – unde are loc digestia, intestinele („maţele”) subţiri, cele groase
şi anusul („gaura curului”) prin care reziduurile sunt eliminate.
21
Aparatul locomotor – acel sistem complex de mişcări realizate prin organe speciale ale corpului datorită
cărora omul se poate deplasa activ în spaţiu – lipseşte ca noţiune sau reprezentare în lumea rurală. În
schimb „organele” care permit corpului să se susţină şi să se mişte în spaţiu sunt picioarele ... şi atât.
22
Aparatul reproducător – acela care „duce neamul mai departe” şi „împinge lumea înainte” – este
alcătuit, conform reprezentărilor ţărăneşti, din organul genital masculin – pula şi organul genital feminin –
pizda. Termenul generic pentru actul sexual este a se fute (Eretescu: 1983, 9 - 31). Eufemismele organelor
genitale sunt numeroase; astfel organului genital masculin i se mai poate spune sculă, drugă sau puţă, iar
celui feminin: păsărică, prună, scoică. Eufemismele actului sexual utilizează, aproape întotdeauna, imagini
din lumea animalelor: căţăleală, mârleală. Aparatul genital masculin (versiunea ţărănească) este alcătuit
din: „capu pulii”, „pula”, „aţa pulii”, „pielea” (penisul) şi „coaiele” sau „boaşele” (testiculele). Aparatul
genital feminin este la fel de unitar din punct de vedere lingvistic în întreg spaţiul românesc şi este alcătuit
din „lindic” (clitoris), „ţava” sau „maţu” (vaginul) şi „mitra” sau „stratul” (uterul). În ceea ce priveşte actul
sexual, acesta este văzut ca un proces generator de căldură. Cea mai răspândită practică contraceptivă era
coitus intrerruptus care este responsabilitatea bărbatului. În ceea ce priveşte sperma, reprezentarea
generalizată o prezintă ca pe un „produs” al şirei spinării de unde ajunge, în cele din urmă, în testicule. În
lumea rurală actul sexual este asociat, într-o proporţie covârşitoare, cu funcţia procreativă.
23
Majoritatea reprezentărilor şi a imaginilor ce ţin de acest domeniu se referă la sistemul nervos central.
În interiorul calotei craniene se află creierul („cel mare” şi „cel mic”) de unde ne vin mintea şi judecata.
Iar mintea şi judecata sunt atribute ale creierului sănătos. Lipsa judecăţii duce la două situaţii: prostia şi
nebunia. Între una şi alta este o deosebire de nivel: prostia este o inadaptare la regulile sociale, pe când
nebunul (bolundul – în Ardeal) este total lipsit de judecată, cu o serie de comportamente antisociale.
24
Sistemul endocrin – alcătuit din totalitatea glandelor care secretă hormonii, atât de necesari coordonării
activităţii întregului organism uman, nu figurează în nici una din reprezentările lumii rurale.
Ilie Moise 71
Materii corporale şi excreţii
carnea25
oasele şi dinţii26
sângele27
pielea, unghiile şi părul28
25
Reprezentările cărnii la om şi porcul domestic sunt aproape identice. Corpolenţa umană este dată, ca
şi cea animală, de alimentaţie, dar şi de soiul omului, respectiv de „soiul porcului”. O altă reprezentare care
implică această materie corporală, este exprimată prin „bun sau rău de carne”. Un porc „bun de carne” este
ceea ce se numeşte soi de carne, pe când în cazul omului „soiul” se referă la corpolenţă, iar expresia „bun
sau rău de carne” ne trimite cu gândul la puterea de regenerare a ţesuturilor, în general la rezistenţa la boală.
26
Oasele – în funcţie de consistenţă – sunt împărţite în două mari categorii: oasele propriu-zise şi
cartilajele („oase moi”). Ţăranii consideră că în primul an de viaţă nou-născutul este o materie „modelabilă”
şi există o mulţime de practici destinată corectării unor „defecte” corporale, de fapt adaptării corpului la
modelul ideal promovat de comunitate. Dintre deformările cu rol corectiv, cea mai răspândită pare a fi
alungirea gâtului (copilul este ridicat din albie astfel încât toată greutatea să fie suportată de gât) şi
modelarea nasului („îl trăgea de năsuc”). Teama de deformare a corpului, în primele luni după naştere, a
fost rezolvată prin diferite tehnici de înfăşare. Copilul mai trebuia ferit şi de pericolul de a i se turti capul
în cazul în care doarme numai pe o parte. La nivelul limbajului necopt / crud / fraged, nou-născutul este
asociat unui produs la jumătatea drumului dintre materia culinară neprelucrată şi produsul finit. Dacă în
general între uman (corpul) şi vegetal există, la nivel simbolic, numeroase conexiuni, dintre toate materiile
corporale oasele şi dinţii sunt cel mai aproape de vegetal. Dovadă atenţia specială, grija pentru „creşterea”
şi „alungirea” oaselor pe care am întâlnit-o pretutindeni în spaţiul românesc. Iar dinţii „ies”, adică „răsar”,
au „rădăcini” ca şi arborii sau „carii” ca lemnul.
27
Dintre toate materiile corporale, sângele pare a fi cea mai importantă, având conexiuni cu sufletul,
sexualitatea şi fecundaţia. În versiune ţărănească, sângele apare ca un principiu vital, atât la om cât şi la
animal – lui datorându-i-se (şi unuia şi celuilalt) întreaga putere. Culoarea sângelui se datorează, spun
ţăranii, vinului şi, îndeosebi, celui roşu. Asocierea între vinul roşu şi sânge ne trimite cu gândul la ritualul
euharistic, la multitudinea de icoane pe sticlă cu tema Hristos şi viţa de vie. Poate de aceea, utilizarea
sângelui de porc în diferite mezeluri („sângerete”) este văzută ca un păcat. Nu este exclus ca această
atitudine să îşi aibă originea în învăţăturile biblice: „Să nu mâncaţi sângele nici unui fel de făpturi, fiindcă
viaţa oricărei făpturi este în sângele ei” (Levitic, XVII, 14). Din punct de vedere calitativ, sângele este:
„bun”, „rău”, „slab”, „tare”, „stricat”, „curat”, „gros” şi „subţire”; cu cât este mai închis la culoare, cu atât
este mai bun. Sângele „se poate înnoi” sau „schimba” în beneficiul organismului. La femei acest lucru se
întâmplă lunar, prin scurgerea menstruală. Tocmai de aceea, cred ţăranii, după instalarea menopauzei
femeile încep să aibă probleme cardiace. În lipsa menstruaţiei, bărbaţii sunt mult mai expuşi problemelor
vasculare. Şi ei trebuie să-şi „înnoiască” sângele, „schimbarea sângelui” – la bărbaţi – fiind pusă, întotdeauna,
în legătură cu actul sexual. Inclusiv cu apariţia şi dispariţia coşurilor. Componentă determinantă a sexualităţii
umane, sângele este „iute” / „aspru” sau „moale”, ceea ce se poate traduce, fără dubii, şi în termeni sexuali.
Tot printr-un schimb de sânge se realizează, la nivel simbolic, frăţia de cruce, o înrudire pe cale „naturală”:
„se tăiau amândoi la câte un deştiu şi chicurau într-un pahar cu apă. Unu be jumătate, celălalt cealaltă
jumătate.” (Inf.: Herţa Marioara, Sălişte, 15 august 1972). Ca orice legătură de rudenie, frăţia de cruce
implică solidarizarea celor doi actanţi pentru toată viaţa.
28
Reprezentările lumii rurale privind pielea lipsesc din majoritatea zonelor ţării, informatorii definind-o
uneori ca intervenţie a divinităţii: „Pielea omului ... Dumnezeu a făcut-o”. Unghiile, în schimb, au preocupat
ţăranii îndeosebi la naşterea copiilor. Prima tăiere se face, de regulă, de către mamă, cu dinţii „pentru a nu
se face hoţ”. Pilozitatea corpului uman este pusă în legătură directă cu virilitatea, atât la bărbaţi cât şi la
femei: „Cu cât este mai păros cu atât este mai viril.”
sufletul29
saliva30
sudoarea 31
urina, fecalele32
valorizarea socială şi simbolică a excreţiilor33
29
Termenul este unul polisemantic, pe lângă sensul de principiu vital – respiraţie, suflare (pe care-l găsim
în întreg arealul românesc) îl întâlnim şi pe acela de inimă. Asocierea sufletului cu inima apare din punct de
vedere funcţional, inima fiind organul vital prin excelenţă. Reprezentările ţărăneşti o plasează la nivelul
stomacului. Când au dureri de stomac, sătenii spun că au durere la inimă, iar când le e foame, îşi simt
stomacul gol „îi leşină la inimă”. Perceput ca imaterial şi invizibil, sufletul poate fi identificat şi definit,
mai ales la dispariţia sa, odată cu moartea, principalele semne ale decesului fiind încetarea bătăilor inimii
şi absenţa respiraţiei. La nivel semantic, noţiunea de „inimă” se suprapune peste aceea de suflet, ştiut fiind
că inimă derivă din latinescul anima care avea sensul de suflet (Densusianu:1925, 4-5). Ca şi celelalte
materii corporale, sufletul are şi o dimensiune calitativă: există oameni cu „suflet bun” şi oameni cu „suflet
rău”. În lumea imaginarului mito-poetic ţărănesc se întâlneşte o concepţie unitară asupra sufletului care se
metamorfozează, după moarte luând forma unei păsări (Pavelescu:1942, 33-41). La moartea unui om,
sufletul acestuia părăseşte trupul, însă rămâne 40 de zile în preajma casei (Gorovei:1915, 224). La
anumite date şi perioade de cumpănă ale anului, „când hotarele dintre lumi devin laxe şi penetrabile”
(Evseev: 1999, 445) sufletele morţilor vin din tărâmul de dincolo, pe la casele rudelor. Aceste sărbători
poartă numele de moşi.
30
În cazul salivei, terminologia populară este destul de uniformă la nivelul întregii ţări şi este numită
scuipat sau cu termeni derivaţi: skipit, stukit, scopit (ALR I, Harta 87). Sintagmele folosite pentru a
desemna procesul de salivaţie, pofta de care este cuprinsă o persoană când vede pe cineva mâncând, sunt:
„îţi lasă gura apă”, „ţi se strânge apă în gură”, „îţi curg balele” etc. În vreme ce saliva este asociată exclusiv
omului, balele şi spumele sunt asociate animalelor, la om neapărând decât în cazuri limită. Puterea salivei,
în spaţiul românesc, este ambivalentă: uneşte şi separă, vindecă sau strică, uşurează şi insultă. Scuipatului
i se atribuie funcţii apotropaice: toate descântecele de deochi, spre exemplu, sunt însoţite de actul magic
al scuipatului ritual.
31
Dacă saliva este considerată apă în stare pură, precum apa de băut, sudoarea este socotită de lumea
satului tot apă, dar una sărată, caracteristică specifică urinii.
32
Termenii populari pentru urină şi a urina sunt: pişat, a (se) pişa, iar pentru fecale şi a defeca sunt căcat
şi a (se) căca (ARL II, Supliment, p. 2, harta 3). Utilizarea urinei ca dezinfectant pentru răni uşoare,
rămâne o practică întâlnită în lumea satului până astăzi. Reţetele tradiţionale includ urina (consumul de
urină) între remediile sigure de eliminare a cancerului pulmonar. Impresionează numărul mare de eufemisme
ale noţiunii a defeca: „s-a dus pentru el”, „face treaba mare”, „iese afară” etc. Toate eufemismele ne trimit
către exterior, către ceea ce numim grup sanitar (privată, clozet, veceu).
33
Repulsia pe care excreţiile corporale o stârnesc omului modern nu era împărtăşită decât parţial în
lumea rurală. Şi asta deoarece excreţiile se dovedesc a-şi găsi multiple întrebuinţări în varii domenii.
Saliva – spre exemplu – era folosită la umezirea palmelor la muncile câmpului, a degetelor la tors cânepa,
la bătutul coasei ş.a. – sau cu rol de lubrifiant. Mult mai numeroase erau întrebuinţările urinei – frecvent
utilizată la spălarea rănilor deschise şi a bubelor. Până nu demult, urina era folosită la „curăţarea” feţei,
mai cu seamă când apăreau „coşuri” sau eczeme. O altă practică ţărănească era „spurcarea” bubelor
cu excremente. Ch. Laugier, în Contribuţii la etnografia medicală a Olteniei (1925), ne informează că
orice aliment „de dulce” consumat în timpul postului era „spurcat”, fapt ce conducea la apariţia „bubelor”.
Ca să nu mai crească, „să dea înapoi”, acestea trebuia „spurcate” cu fecale „de la tine”. După cum ne
spune o legendă bucovineană, o primă caracteristică a excreţiilor este că toate sunt produse în interiorul
corpului perceput ca „murdar”. „Pe om Dracul l-a făcut din lut şi a început a vorbi la dânsul; dar lutul nu
îi răspundea. Trecu Dumnezeu pe acolo şi îl întrebă ce face? – Ia, fac şi eu numai nu vorbeşte! – Dă-mi-l
mie! – Dat să-ţi fie! Dumnezeu a suflat duh sfânt omului şi a început a vorbi. Atunci dracul de ciudă face:
Ilie Moise 73
Atitudini şi gesturi corporale
salutul34
pieptănătura35
doliul36
spaţiul de cult37
- Ptiu! şi l-a skipit tot. Dumnezeu l-a înturnat pe om cu ceea ce era afară înlăuntru şi pe dinafară l-a făcut
aşa cum e acumă. De aceea omul nu-i curat înlăuntru şi noi de aceea stupim, pe dânsul îl stupim.” (Niculiţă-
Voronca:1903, 8-9) Iată o legendă etiologică a excreţiilor care surprinde admirabil opoziţiile echivalente
interior/exterior şi murdar/curat, fundamentale pentru înţelegerea simbolismului excreţiilor. Legat de
simbolismul orificiilor excretoare – nasul şi gura – trebuie spus că în lumea rurală acestea sunt asimilate
simbolic organelor genitale masculin/feminin. Se credea că dimensiunea nasului/gurii este direct proporţională
cu cea a penisului/vaginului. Alte credinţe pun accentul pe omologia nas = persoană de sex masculin şi gură
= persoană de sex feminin. Elena Niculiţă Voronca ne spune în lucrarea citată mai sus că, pentru a afla
sexul fătului, gravidei trebuia să i se pună, fără să ştie, sare pe cap: dacă va duce mâna la gură, va fi fată,
la nas, băiat (op. cit., p. 186-187). De asemenea, în multe cazuri, oamenii din lumea rurală, vorbind despre
naştere, o asimilează cu procesul de scuipare: „o scuipat pruncu’ afară”. Acelaşi fenomen de translaţie a
imaginilor dinspre zona genitală către cea a feţei se aplică şi în cazul dubletului nas/penis. Astfel, un eufemism
curent al lichidului seminal masculin – sperma, îl constituie tocmai excreţiile nazale, mucii. Cimilitura –
specie folclorică de o aparte profunzime – surprinde articulaţiile simbolice ale diferitelor paliere ale culturii
ţărăneşti. Iată cum este cimilit organul genital masculin: „nimic n-ai şi ţapăn stai; umeri n-are, desagi poartă;
n-are nas, mucii îi cură” (Bărbulescu: 2005, 138).
34
Includem în acest capitol atitudini şi gesturi corporale prin care unii dintre membrii comunităţilor rurale
transmit celorlalţi anumite „mesaje”. Salutul specific fiecărei comunităţi închise, este manifestat prin gesturi
mai mult sau mai puţin vizibile (aplecarea capului într-un anumit fel, sau ridicarea mâinii ori a pălăriei).
35
Un prim element care se cuvine reţinut este pieptănătura la copii, adolescenţi şi maturi. Vizibile, mai cu
seamă la fete, modalităţile de aranjare a părului marcau, îndeobşte, trecerea de la o categorie de vârstă la
alta: a) păr scurt („retezat pe frunte”) la fetiţe de grădiniţă şi b) cu cărare laterală (într-o parte), corniţe
şi cozi sau cu cărare la mijloc, corniţe laterale şi două cozi – la fetele de vârstă şcolară, adolescentele care
se pregăteau de intrat în horă. La neveste apare conciul – simbol al trecerii la statutul de femeie măritată
(Wiener: 1982, 225-259).
36
Tot la capitolul „atitudini şi gesturi corporale” specifice lumii rurale trebuie inclus doliul – îndeobşte la
bărbaţi, care se concretiza, în majoritatea zonelor, prin barba nerasă şi capul descoperit, vreme de o lună
sau de 40 de zile, perioadă în care se crede că sufletul celui decedat bântuie.
37
Cultul în lumea rurală românească se desfăşoară, în majoritatea localităţilor, în biserici, cu un plan
cruciform şi o organizare simplă, în cele trei componente de bază: altar, naos, pronaos, cu foişor până la
jumătatea pronaosului şi tindă la intrare. Accesul în foişor numit, în cele mai multe localităţi, pod, se face
prin intermediul unor scări de lemn. Pereţii laterali ai naosului au formă semicirculară („sânurile bisericii”).
Pe lângă pereţii naosului şi ai pronaosului, se află strana construită din lemn. În poziţie centrală faţă de
stranele din naos sunt amplasate stranele cântăreţilor (cantorilor) câte trei de fiecare parte (Bozan: 1994,
173-182). Aşezarea în biserică a participanţilor la cult se face astfel: bărbaţii în naos, femeile în pronaos,
tineretul în pod, iar copiii lângă stranele cântăreţilor – băieţii la stânga, fetele la dreapta. Când slujba religioasă
se încheie, ordinea la botez şi la ungerea cu mir este următoarea: copiii, bărbaţii, femeile. Din punct de vedere
al normelor dictate de tradiţie, amplasarea în spaţiul de cult traduce o organizare şi o mentalitate obştească,
o ordonare făcută după următoarele criterii: a) după sex (bărbaţii în naos, femeile în pronaos – „în tinda
bisericii”); b) după poziţia faţă de riturile de trecere (copiii, tinerii în pod şi oamenii căsătoriţi); c) după vârstă
(bătrânii şed în strane, apoi ceilalţi sunt ordonaţi pe vârste); d) după neam (ocuparea stranelor indică o
structură bazată pe înrudire) şi e) după poziţia social-economică, criteriu reflectat, îndeobşte, de poziţia
stranei, de vizibilitate (oaspeţii primesc întotdeauna locuri de onoare, dar sunt supuşi aceloraşi polarităţi
masculin / feminin). În genere, se poate spune că principalele structuri reflectate în organizarea spaţiului de
cult, în lumea rurală, sunt raporturile de vârstă şi polaritatea masculin/feminin.
CORP DEZECHILIBRAT TEMPORAR
menstruaţia38
graviditatea39
naşterea 40
beţia41
38
Multitudinea compoziţiilor eufemistice pentru a numi menstruaţia („soroc”, „beteşug de muiere”, „pe
roşu”, „pe stop”, „alea” etc.) reflectă, de departe, un avans puternic al pudorii în mediile rurale. Fetele, în
general, ştiau de viitoarea apariţie a ciclului, iar informaţiile se obţineau, fie de la surori, fie de la grupul de
vârstă, prietene, vecine. Pentru că, în general, este considerat sânge rău care trebuie eliminat din corp,
sângele menstrual dă naştere la o seamă de tabuuri: interdicţia de a intra în biserică, de a prepara murături
şi de a frământa pâine. De asemenea, spurcă animalele şi copiii. Cu toate acestea, sângele menstrual este
utilizat în vrăjile de dragoste şi apare în imaginarul ţărănesc aproape întotdeauna ca o chintesenţă a
sexualităţii. Apariţia primei menstruaţii este percepută ca o schimbare de statut: fata se transformă în
femeie. Femeile trăiesc menstruaţia ca pe o boală uşoară, normală şi ... necesară. Este prima experienţă a
femeii, care le anunţă pe cele mai mari: graviditatea şi naşterea.
39
Termenii utilizaţi pentru a defini graviditatea sunt: „rămâne grea”, „rămâne borţoasă”, „îi groasă”,
„însărcinată”. Primul semn al gravidităţii este lipsa ciclului, dar şi senzaţia de vomă produsă de mirosuri
uzuale, apariţia poftelor alimentare extreme (acru sau dulce). Pentru evitarea avortului spontan sau a
naşterii premature trebuie „să te fereşti” de răceală, de ridicarea unor greutăţi prea mari. O altă categorie de
tabuuri vizează apariţia petelor pe făt şi se referă la interdicţia de a fura flori sau fructe, de a le aşeza în sân
sau în şorţ. Altfel spus, obiectul ajuns în contact cu corpul gravidei acţionează ca o pecete care se imprimă
pe faţa sau corpul copilului. Pentru a menţine integritatea fetusului, femeia trebuia să se ferească de oameni
cu deficienţe fizice, de animale urâte. Una dintre preocupările gravidei şi ale anturajului era să ghicească
sexul copilului, miză importantă a căsniciei ţărăneşti. În mod evident, sunt puternic valorizaţi pozitiv băieţii.
Bărbaţii îşi doresc băieţi, iar cei ce nu reuşeau această „performanţă” erau sancţionaţi, „luaţi în râs de
grupul masculin”. Ghicirea sexului fătului se făcea după anumite principii simbolice simple care au, în
general, ca suport corpul viitoarei mame: dacă fetusul mişcă prima dată în partea stângă, va fi fată, dacă în
dreapta, e băiat; dacă burta-i ascuţită, face băiat, dacă-i lată, e fată. Legat de asemănarea la figură a
copiilor cu părinţii, se crede că acela care participă mai intens la actul sexual va fi cel care transmite
viitorului copil trăsăturile sale fizice. În ceea ce priveşte asemănarea fizică perfectă între copilul rezultat
dintr-o legătură extraconjugală şi tatăl biologic, părerile coincid în întreg spaţiul românesc.
40
Reprezentările naşterii în lumea rurală, vizează două tipuri: naşterea acasă şi naşterea medicalizată,
aşa cum o numeşte cercetătorul Constantin Bărbulescu în lucrarea amintită. Pe noi ne interesează naşterea
acasă, specifică lumii ţărăneşti, asistată în majoritatea cazurilor de moaşă – o femeie bătrână, dar şi
pricepută, cu o imagine favorabilă în ochii comunităţii. În sudul ţării, situaţia moaşei este diferită: există o
moaşă de neam şi „femei pricepute” care asistau naşterea, prima fiind chemată numai pentru a tăia
cordonul ombilical. În această situaţie, moşitul creează o înrudire spirituală ca şi năşitul (Lorinţ: 1967,
127-132; Stahl: 1993, 419-437). Rolul moaşei era de a supraveghea naşterea, de a o grăbi de cele mai multe
ori. Imediat după naştere lehuza era servită cu tărie pentru a-i atenua durerile. De acum, vreme de trei zile,
era îngrijită doar de moaşa de neam care asigura performarea tuturor practicilor tradiţionale ce însoţeau
acest moment, inclusiv masa ursitoarelor.
41
În limba română beţia este definită ca o stare generată în urma consumului excesiv de băuturi alcoolice.
Băuturile tradiţionale, vinul şi rachiul sunt prezente la toate ospeţele şi sărbătorile comunitare ale românilor
având funcţia unei ofrande rituale („când bei primul pahar trebuie să verşi puţin pe jos ca să beie morţii”)
cât şi pe aceea de stimulare a vieţii. Aspectul bivalent al vinului – băutură sacră şi demonică, totodată, îl
aflăm şi într-o legendă moldovenească cu privire la originea viţei de vie: „când voi Noe să sădească viţa de
vie, veni diavolul şi-l întrebă dacă îl lase să-l ajute. Noe primeşte şi diavolul aduce, mai întâi, un miel şi
stropeşte rădăcina viţei de vie; după miel stropeşte viţa cu sângele unui porc, după porc o stropeşte cu
Ilie Moise 75
CORP BOLNAV42
ciungul43
şchiopul44
nebunul45
sângele unui leu şi, în sfârşit, cu sângele maimuţei. Puterea acestor patru animale a intrat în viţă şi de aceea,
vinul are patru facultăţi, căci schimbă pe om mai întâi în miel, apoi în porc, după aceea în leu şi, în sfârşit
ajunge maimuţă prin multă băutură.” (Gaster:1883, 106.) Împotriva patimei beţiei, medicina populară
dispune de cele mai fanteziste mijloace şi făcături: „pune sub limba unui om mort un ban de argint şi când
va fi să-l scoată din casă, ia banul. Cumpără rachiu cu acel ban şi dând unui beţiv să-l beie, se lasă de
băutură.” (Gorovei: 1915, 18).
42
Integritatea corporală este semnul ordinii macrocosmice, în care fiecărui organ îi revine, pe lângă o
funcţie practică, şi una simbolică. Mâna are o funcţie creatoare şi separatoare. Prin pierderea unei mâini,
spre exemplu, omul devine ciung.
43
Ciungul participă la o altă ordine, cea a imparţialităţii ce aparţine sacrului şi demonicului. Ciungul e un
mediator excelent: mâna pe care el o întinde posedă o forţă unică, aidoma mâinii justiţiei.
44
Sfântul Ilie – personaj al mitologiei populare este, uneori, nu numai şchiop, ci şi ciung (Olteanu: 1998,
99). Asocierea divinităţilor tunetelor şi focului ceresc, cu lipsa unui picior sau şchiopătatul se explică şi
prin aceea că fulgerul trasează pe cer o linie asociată, în imaginaţia poporului, cu un şarpe. Dracii sunt
şchiopi deoarece se pun în legătură cu focul chtonian (Evseev: 1999, 450). Claudicaţiunea poate însemna
şi o pedeapsă pentru cei ce se apropie prea mult de gloria şi puterea divinităţii supreme. Întâlnirea cu un
şchiop este considerată de rău augur: „nu-i va merge bine” (Gorovei:1915, 14).
45
Nebunul sau echivalentul său ardelean – bolundul este o altă ipostază a ceea ce am numit „corp bolnav”.
Reprezentările rurale privind această ipostază a omului bolnav trimit la expresii precum „n-are minte” sau
„n-are judecată”. Lipsa de judecată duce la neadaptarea socială, la comportamente antisociale: injurii,
crime. Remediile aduc în discuţie descântecul – singura categorie folclorică în care prezenţa trupului în
întregul său şi cu toate detaliile sale este pregnant exprimată. Tot la capitolul „remedii”, lumea ţărănească
include şi practicile tradiţionale de combatere şi vindecare a bolilor (Moise:2009, vol. I).
.
LE CORPS HUMAIN - REPRÉSENTATIONS DANS LA
CONCEPTION RURALE
Ilie MOISE
Le sujet généreux de l’anthropologie du corps humain est un domaine de

recherche relativement nouveau* , qui vise à identifier dans la réalité roumaine des
éléments qui, une fois réunis, pourraient se constituer en une description des
représentations rurales du corps humain.
Les principales sources utilisées sont L’atlas linguistique roumain I, II (ALR)
et le Petit atlas linguistique roumain (ALRM, éditions 1938 et 1940), qui réunissent
des recherches fondamentales sur les représentations du corps chez les paysans
roumains. Nous avons également intégré d’autres études et recherches de terrain,
dans un souci d’introduire la vision moderne imposée dans les sciences à partir de la
seconde moitié du XIXe siècle, espérant ainsi compléter la recherche ethnologique
par une dimension historique.
Notre synthèse part du postulat selon lequel chaque société construit son propre
univers corporel fait d’images et de représentations en utilisant le corps humain en
sens propre, mais aussi de manière symbolique. Nous considérons donc le monde
rural comme un monde autonome ayant sa propre vision du corps humain.
Nous avons commencé par nous pencher sur les mots - les unités sémantiques
qui désignent les parties du corps - et sur leur rapport avec les images présentes dans
l’univers domestique et animal. Nous avons continué par une incursion dans le domaine
de l’anatomie descriptive interne, qui s’ouvre sur l’univers fascinant de la physiologie.
Quelles sont les connaissances de l’homme rural relatives à l’anatomie et à la physiologie
de l’appareil digestif, urinaire, respiratoire, sanguin ? Quelle est la nature des matières
corporelles : os, chair, ongles, sang, cheveux ? Ce sont les questions auxquelles nous
avons voulu répondre. Nous évoquerons ponctuellement certains « dossiers »
représentatifs pour la problématique corporelle : les excréments, la sexualité, la
fécondation, la grossesse et l’accouchement.
Nous avons également utilisé les grandes synthèses ethnographiques de la fin
du XIXe siècle, qui enregistrent les croyances et représentations relatives au corps
humain. Parmi les témoignages ethnographiques et folkloriques pertinents pour une
analyse des représentations du corps dans le monde rural, les plus importants sont les
* Dans l’espace roumain, la représentation du corps humain n’a été étudiée de manière systématique
qu’après 1990. Nous devons au département d’histoire moderne de la Faculté d’histoire et de philosophie
de l’Université Babeş-Bolyai de Cluj la première thèse de doctorat sur ce sujet : Constantin Bãrbulescu
(2005) Imaginarul corpului uman... [L’imaginaire du corps humain], Bucureşti, Paideia, ainsi que le
numéro 2 des Caiete de antropologie istorică [Cahiers d’anthropologie historique] (298 p.) – un véritable
panorama des recherches contemporaines dans ce domaine.
conjurations (et les images spécifiques qu’elles véhiculent), les légendes (celles qui
concernent explicitement les représentations du corps), les devinettes (fondées sur
un code symbolique qui relie l’univers corporel et le monde extérieur), les proverbes
et dictons (qui transmettent des représentations archaïques du corps), et les traditions
et croyances relatives à la naissance, au mariage et à la mort (Marian 1892), que
nous avons utilisées principalement pour la comparaison.
Parmi les conjurations, nous nous sommes penchés sur une catégorie
comportementale précise, sur laquelle « viennent ensuite se greffer tous les types
(motifs) littéraires qui indiquent en détail la partie atteinte par la maladie, dans le souci
de circonscrire topographiquement le mal pour pouvoir mieux l’éloigner » (Bîrlea 1983 :
26). Ainsi, dans une conjuration d’Olténie contre les croûtes de lait, la sorcière réalise
dans une énumération la topographie de tout le corps humain de haut en bas,
commençant et finissant par les noms des segments extrêmes, la tête et le pied. La
topographie est plus détaillée pour certains segments : tête, tronc, pied. On remarquera
en outre que le sommet de la tête est identifié par un nom spécifique, teme, et il est
assimilé à l’étage neural du crâne, alors que le « corps » correspond à la zone génitale,
au dessus de l’articulation de la hanche : Vous, boutons, petits boutons / Sortez du
cerveau de la tête de .../ Je donne tête pour tête/ Je donne sommet du crâne pour
sommet du crâne / Je donne œil pour œil / Je donne nez pour nez / Bouche pour
bouche / Oreilles pour oreilles / Cou pour cou / Bras pour bras / Corps pour
corps / Hanche pour hanche / Cuisse pour cuisse / Genou pour genou / Pied
pour pied. (cf. Folklore d’Olténie, Bucarest 1967 : 332). Les conjurations de ce
type, ainsi que les données fournies par l’ALR I, II et par les recherches de terrain
offrent la terminologie complète du corps humain.
Ainsi, le corps humain est formé de 81 unités sémantiques, dont 55 sont
communes à l’anatomie humaine et animale. Une comparaison des correspondances
terminologiques homme - animal au niveau des grandes unités anatomiques montre
que chez l’animal manquent les désignations pour la « main » et le « visage ». Ainsi
que l’ont remarqué les linguistes, la plupart des noms des parties du corps sont
polysémiques, pouvant désigner également des parties du corps animal ou des objets
inanimés. Sur les 81 unités sémantiques utilisées pour décrire le corps, 67,9% sont
communes à l’homme et à l’animal, et 39,5% (soit 32 unités) s’appliquent également
aux objets. Le transfert sémantique entre les trois domaines suit l’ordre : humain >
animal > inanimé. Du point de vue terminologique, le corps humain témoigne donc
d’une grande capacité d’extension, source d’une véritable anthropomorphisation du
domaine animal et, partiellement, du domaine de l’inanimé.
Le travail de constitution d’un corpus terminologique a mis en évidence, en
outre, la fréquence et la saillance du corps humain dans le discours quotidien du monde
traditionnel, ainsi que la manière dont l’homme rural se rapporte à son propre corps.
Les faits linguistiques reflètent ainsi une certaine approche de la réalité qui relève du
« besoin d’expressivité » de l’homme rural - ce qui « le satisfait du point de vue
esthétique » ou social, ce qui lui sert du point de vue fonctionnel (Coşeriu 1997 : 77).
Ilie Moise 79
Il est significatif dans ce sens que l’homme rural n’utilise pas le nom corp (du
latin corpus), mais le terme d’origine slave trup. Ce nom, provenant probablement du
registre religieux, est fortement enraciné dans la langue roumaine, où il a donné
naissance à de nombreux dérivés : trupeş (solide, bien bâti), trupeşie (grande taille)
ou encore l’adverbe trupeşte (‘en ce qui concerne le corps, relatif au corps’). Le nom
corp est longtemps resté confiné au domaine livresque et scientifique (médical).
Pour conclure, premièrement, il est certain que l’homme traditionnel a une
connaissance solide et assez nuancée de la structure du corps humain. Cette
connaissance tellement approfondie a conduit certains chercheurs (Huluţă 2002 : 134)
à proposer la notion d’ethno-anatomie, car de nombreux noms de parties du corps
entrent également dans la composition des noms métaphoriques des plantes, désignent
des parties d’instruments ou de constructions, ou se retrouvent dans la toponymie et
dans les unités de mesure. En décrivant les organes internes ou les membres, l’homme
traditionnel puise dans la terminologie du corps animal, en disant par exemple : « Je
n’ai pas vu, mais c’est ainsi chez le porc ».
Deuxièmement, la terminologie traditionnelle relative au corps présente une
riche synonymie dans différents registres - ironique, euphémistique, etc. - qui indique
le goût de l’homme traditionnel pour le mot « savoureux » et une tendance à nuancer
son propos selon le contexte. Ainsi de nombreux noms désignant la tête : cap ‘tête’,
mais aussi hârcă ‘crâne’, ţeastă ‘carapace’, scăfârlie ‘grand bol’, tidvă ou tigvă
‘citrouille’, ou des composés furca pieptului ‘la fourche de la poitrine’, capul pieptului
‘la tête de la poitrine’, crucea pieptului ‘la croix de la poitrine’ pour désigner le sternum.
Les tabous linguistiques visant à éliminer les noms objectifs des organes génitaux ont
donné naissance à des expressions euphémistiques ou métaphoriques : pour les organes
féminins - nană (à l’origine ‘sœur aînée’ ou ‘femme plus âgée’), născătoare
‘accoucheuse’, pasăre ‘oiseau’ ; pour les organes masculins - vână ‘grosse veine’,
cosor ‘serpe’, drâmbă (instrument musical semblable à la trompette), mădular
‘membre’ ; sans distinction - ruşine ‘honte’, trup ‘corps’, daraveră, treabă ‘acte sexuel’.
Troisièmement, l’oralité populaire manifeste en égale mesure la tendance contraire
à la synonymie : l’économie linguistique. Ce principe justifie la polysémie de certains
noms, qui peuvent s’appliquer à plusieurs parties du corps, sur la base de la ressemblance
formelle ou fonctionnelle : umăr ‘épaule’ est employé pour désigner les pommettes
(‘épaules des joues’) ou les carpes et leur articulation (‘épaule de la main’), tandis que
bucă ‘fesse’ peut renvoyer aussi bien aux joues (‘fesses du visage’) qu’au postérieur
(‘fesses du derrière’). En général, le principe d’économie se manifeste par l’utilisation
d’une même séquence sonore pour plusieurs signifiés (ainsi pântece ‘ventre’ désigne-t-il
l’abdomen, l’estomac ou l’utérus, et maţ ‘boyau’ les intestins, tout organe interne en
général, le ventre ou spécifiquement l’organe génital).
Enfin, la perspective anthropologique dans laquelle nous nous situons nous oblige
à aborder la question de la terminologie de manière interdisciplinaire, en combinant la
linguistique, la médecine, la philosophie de la culture et le folklore - notamment
les manifestions liées aux pratiques thérapeutiques et les incantations/conjurations (en
tant que versant magique de la médecine populaire).
Dans son ensemble, la terminologie anatomique de l’homme rural forme, grâce
à une profonde connaissance du corps humain, un système compatible avec le système
terminologique scientifique, mais aussi un système profondément ancré dans la magie
et le mythe.

RELATIVES À LA CRÉATION DU MONDE (« LE TISSAGE »)
L’homme primordial :
Modelé par l’action divine1
Le couple primordial :
Création d’Ève avec la côte prise à Adam pendant son sommeil2
Le péché originel3
CROYANCES ET TRADITIONS ORALES RELATIVES À LA

CONFIGURATION DU CORPS HUMAIN4 (LE CORPS SAIN)
La structure du perceptible :
Le pied5
1
« Dieu dit : ‘Faisons l’homme à notre image (...)’. Alors Yahvé Dieu modela l’homme avec la glaise du
sol, il insuffla dans ses narines une haleine de vie et l’homme devint un être vivant. » (Genèse 1: 26, 2: 7,
version française Bible de Jérusalem, Éditions du Cerf, 2001).
2
« Puis, de la côte qu’il avait tirée de l’homme, Yahvé Dieu façonna une femme et l’amena à l’homme.
Alors celui-ci s’écria : ‘Pour le coup, c’est l’os de mes os et la chair de ma chair ! Celle-ci sera appelée
‘femme’ car elle fut tirée de l’homme’. » (Genèse 2: 22-23, version française Bible de Jérusalem, Éditions
du Cerf, 2001). D’où la croyance que la femme est soumise à l’homme.
3
Séduite par le serpent, Ève... (celle qui donne la vie) initie Adam dans la transgression de l’interdit de
toucher aux fruits de l’arbre de la connaissance. La punition de Dieu tombe comme une malédiction :
« Dans la peine tu enfanteras des fils. Ta convoitise te poussera vers ton mari et lui dominera sur toi. »
(Genèse 3 : 16, version française Bible de Jérusalem, Éditions du Cerf, 2001). On y décèle le principe du
droit patriarcal : « il dominera sur toi », qui se retrouve dans les communautés rurales de tout le territoire
roumain. D’où le statut de la femme dans le monde rural, statut secondaire et connoté négativement en
général.
4
L’usage du mot trup pour désigner ce que la médecine appelle corp est attesté dans toutes les régions
rurales de Roumanie.
5
Le pied est la partie anatomique délimitée par « la plante » et « l’articulation du pied » (la cheville).
Le « doigt » (ou « orteil », les deux ne sont pas distingués en roumain) est un mot réservé à l’être humain.
Rien dans la maison paysanne ne possède de doigts/orteils, de sorte que cette partie anatomique se
constitue en « une marque de l’humanité » (Bărbulescu 2005: 29). Le doigt se compose à son tour
d’ongles, de nœuds et de « nombrils ». La présence d’ongles est spécifique à l’homme, les animaux ayant
des sabots, et les nœuds sont les articulations des phalanges. Le nom de « nombril du doigt » pour la
pulpe semble avoir un rapport avec la forme des ridules, qui dessinent des cercles à partir du centre. La
plante des pieds est à son tour formée du talon et du creux (la voûte plantaire) - une lacune dans le pied
qui a profondément marqué l’imaginaire paysan (Brill 1981: 119). Les excrescences formées par la
malléole interne du tibia et la malléole externe portent le nom d’« œuf du pied ».
Ilie Moise 81
La main6
Le tronc7 (devant8 et dos9 )
Le cou10
La tête11
6
La terminologie anatomique de la main est largement similaire à celle du pied : doigts, ongles, nœuds.
La plante du pied a pour équivalent la paume, et le talon - le « pont de la paume » (l’éminence thénar).
L’articulation entre la main et l’avant-bras (poignet) est la cheville de la main, l’articulation entre le bras
et l’avant-bras - le coude. Les derniers mots de la topographie du bras sont l’épaule et l’aisselle - tous les
deux absents de la terminologie animalière ou des inanimés. Chez les Roumains, comme chez de nombreux
peuples, la main droite a une connotation positive, tandis que la main gauche est connotée négativement.
Cette connotation est à l’origine de plusieurs croyances et règles comportementales populaires : la sage-
femme doit laisser à l’extérieur le bras droit de l’enfant quand elle le lange pour la première fois, il faut
refuser les objets offerts de la main gauche, etc. (Gorovei 1915 : 131). La distinction a également donné
naissance à des expressions et locutions comme : être la main droite de qqn, choisir le droit chemin, entrer
du pied droit. Le binôme droite/gauche est associé à la dichotomie masculin/féminin pour représenter les
deux principes complémentaires à l’origine de la vie. Dans la ballade des « fiancés infortunés », les jeunes
gens sont enterrés « Le garçon à droite / Et la fille à gauche » (Alexici 1899 (I) : 174).
7
Le tronc est le corps humain sans la tête et sans les membres.
8
La topographie du devant du tronc comprend deux régions : l’abdomen ou le ventre et la poitrine. La
première ne comprend qu’un seul élément distinct, le nombril, alors que la seconde présente une série de
termes pour ses parties : la tête de la poitrine (sternum), la fourche de la poitrine (extrémité inférieure du
sternum, processus xiphoïde), le panier de la poitrine (la cage thoracique), les côtes, les aiguilles à tricoter
(clavicules), les seins et leurs bouts.
9
La topographie du dos commence en bas, par le cul avec ses deux éléments composants, les fesses. À
proximité des fesses se trouve la queue (coccyx). Suivent, en remontant, les côtes, les dos (les omoplates)
et la nuque du cou (muscle trapèze).
10
Le cou est la région anatomique la moins détaillée, avec deux unités sémantiques seulement : l’une
pour l’ensemble de la zone - le cou (Munténie, Olténie) ou la nuque (Transylvanie) et l’autre pour
l’excrescence du devant - la prune du cou, le nœud, connue en Moldavie et Transylvanie par la légende
étiologique de la « Pomme d’Adam » (Niculiţă-Voronca 1903 : 17).
11
Dans un inventaire procédant de bas en haut, ce qui est appelé communément tête (ou « citrouille de
la tête »), présente tout d’abord le menton (la partie charnue sous le mandibule), ensuite la barbe et les
mâchoires qui désignent aussi bien les os de la mandibule que l’ensemble de la zone correspondante.
Suivent les joues et les pommettes. Des expressions injurieuses ou ironiques à l’adresse des personnes
grosses établissent un parallèle explicite entre les joues et les fesses. La bouche est une zone anatomique
qui réunit plusieurs unités sémantiques : les lèvres (également présentes chez les herbivores domestiques
et pour désigner les parties charnues de la zone génitale féminine). À l’intérieur de la bouche se trouvent
les dents (uniquement les dents plates du devant) et les molaires, plantées dans les gencives. Les dents se
retrouvent également dans la description de certains instruments, comme le râtelier. La langue est attachée
à la mâchoire par le fil de la langue, qui faisait jadis l’objet d’une intervention chirurgicale chez les jeunes
enfants présentant des déficiences d’articulation. Par analogie, certains objets courants ont également une
langue : le couteau et l’écouche à chanvre. Enfin, le palais et la voile du palais sont surnommés « le ciel de
la bouche », et la luette est appelée « petite langue ». En continuant la topographie de la tête, on trouve
le nez avec ses deux trous (fosses). L’œil est un monde à part, tout comme la bouche. Le blanc de l’œil est
parfois assimilé au blanc de l’œuf, et la pupille est parfois appelée « lumière de l’œil ». À l’extérieur, on
trouve les sourcils, les cils et le couvercle de l’œil (la paupière). Au niveau de la boîte crânienne se
trouvent le front et le mou de la tête (partie supérieure du front, sous les cheveux). Sur les côtés se
trouvent les tempes et derrière la tête, à la hauteur du cervelet, la nuque. Enfin, la dernière unité sémantique
est l’oreille, également présente dans les inanimés (par exemple l’aiguille à coudre a une « oreille », par où
passe le fil). Dans la société traditionnelle, la tête s’oppose au corps (manifestation de la matière) et
symbolise l’esprit, l’intelligence, la capacité d’organisation.
Utilisations métrologiques (coude, pas, paume...)12
Rapports avec la météorologie13
Valeurs divinatoires (œil qui tremble, démangeaisons dans la paume/plante du
pied, etc.)14
La structure de l’imperceptible (invisible)15

L’intérieur du corps humain16
Anatomie et physiologie des appareils :
Appareil respiratoire17
Appareil digestif18
Appareil circulatoire19
Appareil excréteur20
Appareil locomoteur21
12
150 ans après l’introduction du mètre, le corps humain (coude, pas, paume...) continue à représenter
l’unité de mesure usuelle dans le monde rural.
13
Une douleur dans le coude, dans le genou ou dans le bas du dos annonce que le temps va changer...
14
L’œil gauche qui tremble présage un événement funeste. La paume ou la plante du pied qui démangent
indiquent une rentrée ou une perte d’argent.
15
Le domaine de l’invisible renvoie à la conception rurale de l’organisation interne du corps humain et
des processus physiologiques – un sujet rarement abordé par l’ethnologie roumaine.
16
La source la plus fiable de représentations de l’intérieur du corps humain est sans doute le porc -
l’animal domestique que l’on ouvre lors du sacrifice. La plupart des témoignages affirment la similarité
totale de l’intérieur humain et porcin : « Tout, le porc a tout pareil. La machine qui est dedans l’homme,
elle est aussi chez le porc. Le cœur est le moteur de l’homme, quand il cesse de fonctionner, c’est fini »
(Bărbulescu 2005 : 62). Les représentations de l’intérieur du corps humain découlent ainsi de la connaissance
de l’intérieur des animaux domestiques sacrifiés pour la consommation.
17
Pour expliquer la physiologie de la respiration, du processus de ventilation pulmonaire, la société
rurale utilise l’image concrète du soufflet de forge : « Le poumon est comme le soufflet de la forge : quand
on inspire, il se gonfle, quand on souffle, il se dégonfle » (informateur : Ana Hârjoc, village de Cut,
15.09.1980).
18
L’anatomie et la physiologie de l’appareil digestif humain sont identiques à celles du porc, qui est
évoqué à chaque fois par les informateurs. La terminologie employée pour décrire ce domaine a souvent
un caractère métaphorique. Le verbe ruminer, par exemple, désigne une partie du processus de digestion
spécifique des herbivores, mais il peut également désigner la digestion humaine. Il faut ajouter à cette
polysémie l’expression paroles mal ruminées ‘paroles irréfléchies’, qui laisse entendre que la pensée doit
être « ruminée » avant de devenir parole.
19
Les vaisseaux qui transportent le sang - veines et artères - sont confondus dans le savoir rural sous
un seul nom, veines. La plupart des informateurs associent le cœur et le mouvement du sang dans
l’organisme.
20
Comparées au système digestif, l’anatomie et la physiologie de l’appareil urinaire sont moins connues
à l’homme rural. En général, on ignore le rôle des reins dans ce système. L’homme rural considère que l’eau
avalée se répand dans le corps pour se retrouver sous forme de pisse (urine) dans les organes excréteurs
inférieurs. Le « chemin » parcouru par le bol alimentaire entre la bouche et la sortie est composé par :
l’estomac - siège de la digestion, les intestins grêles (les « entrailles »), les gros intestins et l’anus (la
« bouche du cul ») par lequel on élimine les résidus.
21
La notion et la représentation d’un appareil locomoteur - en tant que système complexe de mouvements
réalisés au moyen d’organes spécialisés et qui permet à l’homme de se déplacer dans l’espace - sont
absentes du monde rural. Les « organes » qui soutiennent le corps et lui permettent de se déplacer sont les
jambes et... c’est tout.
Ilie Moise 83
Appareil reproducteur22
Anatomie et physiologie des systèmes :
Système nerveux23
Système endocrinien24
Matières corporelles et excréta

La chair25
Les os et les dents26
22
L’appareil reproducteur est « celui qui fait continuer l’espèce » et « pousse le monde en avant » ; il
est formé, selon la représentation rurale, par l’organe génital masculin, le pénis, et l’organe génital féminin,
le con. Le terme générique pour l’acte sexuel est foutre (Eretescu 1983 : 9-31). Les organes génitaux
connaissent de nombreuses désignations euphémistiques : l’organe masculin est appelé sculă ‘outil’, drugă
‘barre’ ou puţă ‘puce’, l’organe féminin - păsărică ‘petit oiseau’, prună ‘prune’, scoică ‘coquillage’. Les
euphémismes de l’acte sexuel utilisent presque toujours des images du comportement animal : monter,
chevaucher. Selon le savoir rural, l’appareil génital masculin est formé de : « la tête du pénis », « le pénis »,
« le fil du pénis », « la peau » et « les couilles » (les testicules). L’appareil génital féminin connaît une même
uniformité terminologique dans l’espace roumain que l’appareil masculin ; il est formé par « le bouton »
(clitoris), « le tuyau » ou « le boyau » (vagin) et « la matrice » ou « la couche » (utérus). La structure des
organes féminins et masculins ainsi que les noms associés sont les mêmes sur tout le territoire roumain. En
ce qui concerne l’acte sexuel, il est souvent imaginé comme un processus générateur de chaleur. La
méthode contraceptive la plus courante est le coitus intrerruptus, qui est la responsabilité de l’homme.
Enfin, le sperme est généralement vu comme un « produit » de l’échine, dont il descend jusqu’aux testicules.
Dans le monde rural, l’acte sexuel est associé dans une proportion immense à la fonction de reproduction.
23
La plupart des images et représentations relatives à ce domaine concernent le système nerveux central.
À l’intérieur de la calotte crânienne se trouve le cerveau (« le grand » et « le petit »), source de raison et
de jugement (discernement). La raison et le jugement/le discernement sont les attributs d’un cerveau en
bonne santé. L’absence de discernement conduit à deux situations : la bêtise et la folie, qui se distinguent
par l’intensité : la bêtise représente une mauvaise adaptation aux règles sociales, tandis que la folie est le
manque total de discernement, qui conduit à des comportements antisociaux.
24
Le système endocrinien - en tant que totalité des glandes qui sécrètent les hormones nécessaires à la
coordination de l’activité de l’organisme - est absent de toutes les représentations rurales du corps
humain.
25
Les représentations de la chair humaine ne diffèrent pas beaucoup de celles de la viande du porc.
Chez l’homme, la corpulence est, comme chez l’animal, le résultat de l’alimentation, mais aussi de « la
nature de l’homme », qui correspond à « la nature du porc ». Une expression qui évoque cette matière
corporelle est « de bonne ou mauvaise chair ». Un porc « de bonne chair/viande » est bon à la consommation,
tandis que chez l’homme, l’expression renvoie à la corpulence et à son rapport avec la force de régénération
des tissus et, en général, avec la résistance à la maladie.
26
Les os se divisent en deux catégories, selon la consistance : les os proprement dits et les cartilages (les
« os mous »). L’homme rural considère que pendant sa première année de vie, l’enfant est une matière
« malléable », d’où les nombreuses pratiques correctives des « défauts » corporels, en réalité destinées à
adapter le jeune corps au modèle physique idéal de la communauté. Parmi ces pratiques correctives, la
plus répandue est l’allongement du cou (le bébé est soulevé du lit de manière à ce que le cou supporte tout
le poids du tronc) et la formation du nez (« elle tirait sur son petit nez »). Les différentes techniques pour
langer l’enfant répondent à la peur des déformations pendant les premiers mois de vie, tout comme les
procédés pour éviter que la tête de l’enfant ne se tasse s’il dort sur un seul côté. Au niveau linguistique,
le jeune enfant est qualifié de pas mûr / cru / tendre, étant donc associé à un produit à mi-chemin entre la
matière culinaire brute et l’aliment complètement préparé. Il existe, au niveau symbolique, de nombreuses
connexions entre l’humain (le corps) et le végétal, mais elles sont les plus étroites dans le cas des os et des
Le sang27
La peau, les ongles, les poils et les cheveux28
L’âme29
dents. À preuve les soins spéciaux pour faire « pousser » et « allonger » les os, attestés dans tout l’espace
roumain. De même, les dents « poussent », ont des « racines » comme les arbres et le même nom carie
sert à désigner en roumain les caries dentaires et les trous de ver dans le bois.
27
De toutes les matières corporelles, le sang semble être le plus important, grâce à ses rapports avec
l’âme, avec la sexualité et la fécondation. Dans la conception rurale, le sang est un principe vital de
l’homme aussi bien que de l’animal, celui qui lui donne toute la force. La couleur du sang est due, selon les
ruraux, au vin, et surtout au vin rouge. L’association vin rouge - sang renvoie à l’eucharistie et aux
nombreuses icônes sur verre représentant Le Christ à la vigne. C’est probablement la raison pour laquelle
l’utilisation du sang du porc dans les saucisses (le nom roumain du boudin, sângerete, étant un dérivé du
nom ‘sang’) est considérée un péché. Il est également possible que cette attitude ait son origine dans
l’enseignement biblique : « Vous ne mangerez du sang d’aucune chair car la vie de toute chair, c’est son
sang » (Lévitique 17 : 14, version française Bible de Jérusalem, Éditions du Cerf, 2001). Du point de vue
qualitatif, le sang est « bon », « mauvais », « débile », « fort », « corrompu », « propre », « épais »,
« léger » ; plus il est foncé, plus il est sain. Le sang peut être « renouvelé » ou « changé » pour le bien de
l’organisme. C’est ce qui arrive tous les mois chez la femme, sous la forme des règles. Les ruraux croient,
pour cette raison, qu’à la ménopause, les femmes commencent à avoir des problèmes cardiaques. N’ayant
pas de menstruation, les hommes sont plus exposés que les femmes aux risques vasculaires, c’est
pourquoi ils doivent aussi « renouveler » leur sang, un phénomène qui est mis en rapport avec l’acte
sexuel, avec l’apparition et la disparition de l’acné. En tant qu’élément déterminant de la sexualité
humaine, la qualité du sang (« rapide » / « âpre » ou « débile ») est à traduire sans hésitation en termes de
capacité sexuelle. L’échange du sang réalise aussi, au niveau symbolique, l’union des « frères de croix », en
créant un lien « naturel » entre les deux amis : « ils se coupaient chacun au doigt et laissaient tomber les
gouttes de sang dans un verre d’eau. Ensuite ils buvaient chacun la moitié du mélange » (informateur :
Herţa Marioara, village de Sălişte, 15.08.1972). Comme de véritables parents de sang, les frères de croix
restent unis jusqu’à la mort.
28
Les représentations rurales de la peau semblent absentes dans la plupart des régions du pays, et les
informateurs la définissent parfois comme le résultat de l’intervention divine : « La peau de l’homme ...
c’est Dieu qui l’a faite ». Par contre, les ongles ont préoccupé les ruraux, notamment chez les très jeunes
enfants. La première coupe des ongles est effectuée en général par la mère, avec les dents, « pour que
l’enfant ne devienne pas un voleur ». La pilosité corporelle est mise en rapport avec la virilité, chez les
hommes aussi bien que chez les femmes : « Plus il est poilu, plus il est viril ».
29
Ce nom est polysémique : en plus du sens de principe vital - respiration, souffle (commun à toute
l’aire roumaine) il couvre également le cœur, avec lequel l’âme est associée au niveau fonctionnel (le cœur
étant l’organe vital par excellence). Dans l’imaginaire rural, le cœur est situé au niveau de l’estomac.
Quand ils ont mal à l’estomac, les paysans disent qu’il ont mal au cœur, et quand ils ont faim et la
sensation de creux dans l’estomac, qu’ils ont « un évanouissement au cœur ». Immatérielle et invisible,
l’âme est identifiée et définie lors de sa disparition, à la mort, dans les signes du décès : arrêt des
battements du cœur et absence de respiration. Au niveau sémantique, la notion de « cœur » se superpose
sur celle de l’âme, et le nom roumain du cœur, inimă, dérive du nom latin anima, qui désignait l’âme
(Densusianu 1925 : 4-5). Tout comme les autres matières corporelles, l’âme peut être qualifiée : il existe
ainsi des personnes qui ont « une bonne âme » et d’autres, qui ont « une mauvaise âme ». L’imaginaire
mytho-poétique rural présente une conception unitaire de l’âme, qui se transforme après la mort en
oiseau (Pavelescu 1942 : 33-41). Après le décès, l’âme quitte le corps, mais reste pendant 40 jours à
proximité de la maison (Gorovei 1915 : 224). À certaines dates de l’année, « quand la frontière entre les
mondes devient perméable » (Evseev 1999 : 445), les âmes des défunts reviennent visiter les maisons des
proches. Ces moments festifs portent le nom de moşi ‘fêtes des ancêtres’.
Ilie Moise 85
La salive30
La sueur31
L’urine et les matières fécales32
Valorisation sociale et symbolique des excréta33
30
La terminologie populaire de la salive est assez unitaire dans l’espace roumain : elle est appelée
scuipat ‘crachat’, avec les variantes : skipit, stukit, scopit (ALR I, Carte 87). Les expressions qui désignent
le processus de salivation et l’envie que ressent celui qui voit un autre manger sont : « sa bouche laisse
l’eau », « avoir l’eau à la bouche », « sa bave coule », etc. La salive est une matière exclusivement
humaine, alors que la bave et l’écume sont associées aux animaux et n’apparaissent qu’exceptionnellement
pour qualifier les êtres humains. La salive est douée d’un pouvoir symbolique bivalent : elle réunit ou
sépare, guérit ou corrompt, soulage ou insulte. L’acte de cracher a des fonctions apotropaïques : toutes les
conjurations contre le mauvais œil, par exemple, s’accompagnent de l’acte magique du crachat rituel.
31
Alors que la salive est considérée être de l’eau pure (comme l’eau à boire), la sueur est prise pour de
l’eau salée, le goût salé étant par ailleurs une caractéristique de l’urine.
32
Les noms populaires de l’urine et de l’acte d’uriner sont : pişat ‘pisse’, a (se) pişa ‘pisser’, et pour les
matières fécales et l’acte de déféquer : căcat ‘caca, merde’ et a (se) căca ‘chier’ (ARL II, Supplément, p.
2, carte 3). L’utilisation de l’urine en tant que désinfectant pour les blessures superficielles reste une pratique
fréquente dans le monde rural jusqu’à aujourd’hui. Les traitements traditionnels comptent l’urine (consommation
d’urine) parmi les meilleurs remèdes contre le cancer des poumons. L’action de déféquer connaît un nombre
impressionnant d’euphémismes : « il y est allé pour soi », « faire la grande besogne », « sortir », etc., dont la
plupart contiennent l’idée d’une sortie à l’extérieur, de ce que nous appelons aujourd’hui toilettes.
33
La répulsion de l’homme moderne envers les excrétions corporelles n’était pas toujours partagée par
l’homme rural traditionnel. Les excréta trouvaient, en effet, de nombreuses utilisations. La salive servait à
humidifier les mains lors des travaux au champ, ou les doigts qui filaient le chanvre, etc. ou comme lubrifiant.
L’urine avait elle aussi de nombreuses utilisations : désinfecter les plaies ouvertes et les pustules, « nettoyer »
le teint et traiter les « boutons » ou l’eczéma. Une autre pratique médicale rurale consistait à « salir » les
pustules avec des excréments. Ch. Laugier, dans ses Contribuţii la etnografia medicală a Olteniei
[Contributions à l’ethnographie médicale de l’Olténie] (1925), atteste la croyance selon laquelle tout aliment
interdit consommé pendant le jeûne était « sale » et conduisait à l’apparition des « boutons ». Pour les
empêcher de s’étendre et les faire « rentrer », il fallait « salir » les boutons avec les fécales « de la personne ».
Une légende de Bucovine indique comme première caractéristique des excréments qu’ils sont produits à
l’intérieur du corps « sali » : « L’homme a été fabriqué par le Démon, avec de la glaise, et le Démon parlait à
l’homme, mais l’homme ne lui répondait pas. Dieu passait par là, qui demanda au Démon ce qu’il faisait. - Je
fais ce tu vois, mais il ne parle pas !, dit le Démon. - Donne-le-moi ! fit Dieu. - Prends-le !. Et Dieu souffla
l’esprit saint sur l’homme, et l’homme se mit à parler. Le Démon, dépité, cracha sur l’homme. Alors Dieu
retourna l’homme pour mettre le dehors dedans et façonna son extérieur comme on le connaît. C’est pourquoi
l’homme n’est pas propre au-dedans, et quand nous crachons, c’est le Démon que nous crachons » (Niculiţă-
Voronca 1903 : 8-9). Cette légende étiologique surprend l’équivalence des oppositions intérieur/extérieur et
sale/propre, fondamentales dans le symbolisme des excréta. Les orifices excréteurs - le nez et la bouche - sont
assimilés symboliquement aux organes génitaux masculins ou féminins. Une croyance voulait que les dimensions
du nez ou de la bouche soient directement proportionnelles aux dimensions du pénis, respectivement du vagin.
D’autres croyances mettent l’accent sur l’homologie nez - personne de sexe masculin et bouche - personne de
sexe féminin. Elena Niculiţă-Voronca (1903 : 186-187) note une pratique destiner à révéler le sexe de l’enfant à
naître : on répandait du sel sur la tête de la future mère, à son insu, et si celle-ci portait la main à la bouche,
l’enfant était une fille, si elle touchait son nez - c’était un garçon. L’homme rural associe d’ailleurs souvent
l’accouchement à l’acte de cracher, en disant « elle a craché le bébé ». La même translation des images depuis la
zone génitale vers le visage est à retrouver dans l’association nez - pénis : un euphémisme courant pour le
liquide séminal masculin est la morve. Les devinettes - un genre littéraire d’une grande profondeur - jouent
souvent sur les articulations symboliques entre les différents niveaux de la culture rurale : ainsi de la devinette
qui associe explicitement l’organe génital masculin et le nez : « il n’a pas d’os mais se tient raide ; il n’a pas
d’épaules, mais porte les sacs ; il n’a pas de nez, mais laisse couler la morve » (Bărbulescu 2005 : 138).
Attitudes et gestes corporels
Le salut34
La coiffure35
Le deuil36
L’espace du culte37

RELATIVES AU CORPS TEMPORAIREMENT DÉSÉQUILIBRÉ
La menstruation38
34
Sont inclus dans ce chapitre les gestes et attitudes corporelles qui servent à envoyer des messages aux
autres membres de la communauté rurale. Le salut spécifique à chaque communauté fermée est fait de
gestes plus ou moins ostensibles (pencher la tête d’une certaine manière, lever la main ou le chapeau).
35
Le premier élément à retenir est la coiffure différente des enfants, des adolescents et des adultes. Les
manières de se coiffer, notamment chez les filles, variaient avec l’âge et le statut : a) cheveux courts
(« coupés sur le front ») chez toutes les jeunes filles (âge préscolaire) ; b) avec la raie sur le côté et petit
chignon ou en queue de cheval, avec la raie au milieu, petits chignons latéraux ou deux queues de cheval
pour les filles d’âge scolaire et les adolescentes avant leur première danse. Les femmes mariées portaient
le grand chignon, symbole du statut de mère de famille. (Wiener 1982 : 225-259).
36
Le deuil est également à inclure parmi les gestes et attitudes corporelles dans le cas des hommes, qui,
dans la plupart des régions, se laissaient pousser la barbe et ne portaient plus de chapeau pendant les 30-
40 jours d’errance de l’âme du défunt.
37
Le culte se déroule, dans la plupart des villages roumains, dans l’église, qui a la forme de la croix grecque
et qui est organisée en trois grandes zones : l’autel, la nef et le narthex (avant-nef), auxquelles s’ajoutent un
balcon et une entrée couverte. On accède au balcon, appelé également grenier dans certaines régions, par un
escalier de bois. Les bras latéraux de la croix qui constitue la nef ont la forme d’un demi-cercle (les « seins »
de l’église). Contre les parois latérales de la nef et du narthex se trouvent les bancs, en bois. Trois bancs et
des pupitres sont réservés aux chantres, dans les deux demi-cercles latéraux (Bozan 1994: 173-182). Les
participants au culte occupent des espaces spécifiques : les hommes se tiennent dans la nef, les femmes dans
le narthex, les jeunes au balcon et les enfants près des chantres : les garçons à gauche et les filles à droite. À
la fin de l’office, le baptême et l’onction suivent un ordre fixe : les enfants, puis les hommes, enfin les
femmes. Les normes traditionnelles qui gouvernent l’emplacement des participants au culte traduisent une
organisation découlant de la mentalité collective et fondée sur les critères suivants: a) le sexe (les hommes
dans la nef, les femmes dans le narthex, « le seuil de l’église »); b) la position par rapport aux rites de passage
(les enfants et les adolescents au balcon, séparés des adultes mariés); c) l’âge (les personnes âgées sont
assises sur les bancs latéraux); d) selon la position de la famille dans la communauté (l’ordre sur les bancs
latéraux suit une structure sociale); e) la position sociale et économique (la visibilité du banc occupé ; en
principe, un invité occupe la place d’honneur, tout en respectant la distinction masculin/féminin). En
général, l’organisation de l’espace du culte suit surtout les rapports d’âge et la distinction masculin/féminin.
38
Le grand nombre d’euphémismes désignant la menstruation (« terme », « mal de femme », « être sur
le rouge », « celles-là (règles) », etc.) témoignent d’une grande pudeur rurale à ce sujet. Les jeunes filles
étaient prévenues de l’apparition des règles soit par les sœurs aînées, soit par les compagnes du même âge
- amies, voisines. L’écoulement menstruel est considéré du sang mauvais qui doit être éliminé du corps ;
il fait ainsi l’objet d’un nombre de tabous : pendant leurs règles, les femmes ont l’interdiction d’entrer
dans l’église, de préparer les conserves d’hiver et de pétrir la pâte pour le pain ; le sang des règles est par
ailleurs censé corrompre les animaux et les enfants. D’autre part, le sang menstruel est utilisé dans les
sortilèges d’amour et il apparaît dans l’imaginaire rural comme une quintessence de la sexualité. L’apparition
des premières règles est perçue comme un changement de statut : la jeune fille est devenue femme. Les
femmes vivent la menstruation comme une maladie légère, normale et... nécessaire. C’est une première
expérience féminine, qui annonce les grandes expériences de la grossesse et de l’accouchement.
Ilie Moise 87
La grossesse39
L’accouchement40
L’alcoolisme41
39
Les expressions qui désignent la grossesse sont : « tomber grosse », « tomber ventrue », « être
grosse », « enceinte ». Les premiers signes de la grossesse sont l’absence des règles et les nausées
provoquées par les odeurs familières, suivies de l’apparition des envies alimentaires extrêmes (aigre ou
sucré). Pour éviter d’avorter spontanément ou d’accoucher prématurément, les femmes doivent « se
garder » de prendre froid et de soulever des poids. Certains tabous visent à éviter l’apparition des taches
sur la peau du futur bébé : interdiction de voler des fleurs ou des fruits ou de les porter dans son sein ou
dans le tablier. Autrement dit, l’objet en contact avec le corps de la future mère est censé agir comme un
sceau qui marquera le visage ou le corps du fœtus. De même, pour préserver l’intégrité physique de
l’enfant, la mère doit éviter les individus marqués par des difformités et les animaux laids. Une préoccupation
constante de la future mère et de son entourage était de deviner le sexe de l’enfant, qui représente un enjeu
important du mariage rural : les garçons étaient valorisés, les maris souhaitaient avoir des descendants
mâles, et ceux qui ne le réussissaient pas étaient sanctionnés, « raillés par la communauté des hommes ».
Le sexe du futur enfant était cherché dans des signes simples, en général sur le corps même de la mère : si
le fœtus bougeait pour la première fois vers la gauche, c’était une fille, s’il bougeait vers la droite, c’était
un garçon ; si le ventre avait une forme pointue, c’était un garçon, s’il était plutôt large, c’était une fille.
On considérait en outre que celui des parents qui participait plus intensément à l’acte sexuel transmettait
au futur enfant ses traits physiques. Une croyance commune dans tout l’espace roumain voulait que
l’enfant issu d’une relation extraconjugale ressemble parfaitement au père biologique.
40
Les représentations rurales de l’accouchement distinguent deux situations : l’accouchement à la
maison et l’accouchement médicalisé (du nom donné par C. Bărbulescu dans l’ouvrage cité). Spécifique
du monde rural traditionnel est l’accouchement à la maison, généralement en présence de la sage-femme
- une femme âgée, possédant de l’expérience et jouissant d’une bonne réputation aux yeux de la communauté.
Au Sud du pays, on distingue les « femmes d’expérience » qui assistaient à l’accouchement et la sage-
femme de la famille qui n’intervenait que pour couper le cordon ombilical du bébé. Ce geste créait une
parenté spirituelle similaire à celle entre les parrains et le filleul (Lorinţ 1967 : 127-132, Stahl 1993 : 419-
437). La sage-femme surveillait l’accouchement et souvent le précipitait. Tout de suite après
l’accouchement, on offrait à la mère de l’alcool fort pour calmer ses douleurs. Pendant les trois jours
suivant l’accouchement, la mère était soignée exclusivement par la sage-femme de la famille, qui se
chargeait de toutes les pratiques rituelles nécessaires, y compris du repas des marraines (voir Répertoire
I, ch. 7, note 49).
41
En roumain, l’alcoolisme est défini comme l’état provoqué par la consommation excessive de boissons
alcooliques. Les boissons traditionnelles - le vin et le raki - sont présentes à tous les repas festifs et aux
fêtes communautaires ; elles font fonction d’offrande rituelle (« quand on boit le premier verre, il faut en
verser quelques gouttes sur le sol, pour que les morts en boivent »), mais aussi de stimulant de la vie. Une
légende moldave, entre autres, souligne l’aspect bivalent du vin - breuvage sacré et démoniaque : « quand
Noé se préparait à planter la vigne, le Démon vint et lui offrit son aide. Noé accepta, et le Démon apporta
premièrement un agneau et arrosa les racines de la vigne de son sang ; ensuite, il arrosa la vigne de sang de
porc, puis de sang de lion, enfin, il l’arrosa du sang d’un singe. La force des quatre animaux pénétra la
vigne, c’est pourquoi le vin a quatre facultés : au début, il transforme l’homme en agneau, ensuite en porc,
puis en lion, enfin en singe, s’il en abuse » (Gaster 1883 : 106). La médecine traditionnelle dispose de
moyens et de préparations très fantaisistes pour combattre la passion de la boisson : « mets sous la
langue d’un mort une pièce de monnaie d’argent ; quand le mort est enlevé de la maison, reprends la pièce ;
avec l’argent, achète du raki que tu donneras à l’ivrogne, et il sera guéri de l’alcoolisme. » (Gorovei 1915 :
18).

RELATIVES AU CORPS MALADE42
Le manchot43
Le boiteux44
Le fou45
42
L’organisation du corps humain reflète l’ordre macrocosmique, et chaque organe a, en plus de sa
fonction pratique, une fonction symbolique. Selon cette vision, la main a une fonction créatrice et de
séparation. La perte d’une main ou d’un bras laisse l’homme manchot.
43
Le manchot participe d’un ordre différent, celui de l’impartialité sacrée ou démoniaque. Le manchot
est un excellent médiateur, et la main qu’il tend possède la force de la justice.
44
Saint Élie, personnage de la mythologie populaire, est représenté boiteux, et parfois aussi manchot
(Olteanu 1998 : 99). L’association entre le saint patron du tonnerre et du feu céleste et l’absence d’une
jambe ou la claudication se justifie par l’association entre la forme de l’éclair et le serpent. Les démons
sont boiteux car ils ont affaire au feu chtonien (Evseev 1999 : 450). La claudication peut également
représenter la punition pour avoir trop approché la gloire divine. Rencontrer un boiteux est un mauvais
présage qui « annonce des infortunes » (Gorovei 1915 : 14).
45
Le fou - appelé bolund en Transylvanie - est une autre hypostase du « corps malade ». Les
représentations rurales de la folie sont à découvrir dans des expressions comme « il n’a pas sa raison »,
« il n’a pas de jugement ». L’absence de la faculté de discernement conduit à l’inadaptation sociale et aux
comportements antisociaux : injure, crime. Les remèdes impliquent la conjuration - seule catégorie
folklorique qui exprime complètement le corps en son ensemble et dans le détail. Des « remèdes » sont
également les pratiques traditionnelles de prévention et de guérison des maladies (Moise 2009, I).
Ilie Moise 89
Alexici, Gheorghe (1899), Texte din literatura poporană română adunate de ~, tom I,
Poezia tradiţională, [Textes de la littérature populaire roumaine recueillis par...,
vol. I - Poésie traditionnelle], Budapesta, Editura autorului.
Bărbulescu, Constantin (2005) : Imaginarul corpului uman. Între cultura ţărănească
şi cultura savantă (secolele XIX-XX) [L’imaginaire du corps humain. Entre la
culture rurale et la culture savante (XIXe-XXe siècles)], Bucureşti, Ed. Paideia.
Bîrlea, Ovidiu (1981, 1983) : Folclorul românesc I, II [Le folklore roumain], Bucureşti,
Minerva.
Bozan, Maria (1994) : « Structura spaţiului de cult... » [La structure de l’espace du
culte...], in Studii şi comunicări de etnologie VIII, 173-182.
Brill, Tony (1981): Legende populare româneşti [Legendes populaires roumaines],
Bucureşti, Editura Minerva.
Coşeriu, Eugen (1994): Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică [La
linguistique du point de vue spatiale et anthropologique], în „Socio- şi
etnolingvistica. Bazele şi sarcinile lor”, Chişinău.
Densusianu, Ovid (1925) : « Semantism anterior despărţirii dialectelor româneşti »
[Sémantisme des mots avant la séparation des dialectes roumains], in Grai şi
suflet, Revista Institutului de filologie şi folklor II(1), 1-21.
Eretescu, Constantin (1983) : « Le nom du sexe dans le folklore roumain », in Études
et documents balkaniques méditerranéens, VI, 9-31.
Evseev, Ivan (1999): Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale [Encyclopédie
des signes et symboles culturels], Timişoara, Amarcord.
Gaster, Moses (1883) : Literatura populară românească [Littérature populaire
roumaine], Bucureşti, I.G. Haimann.
Gorovei, Artur (1915) : Credinţi şi superstiţii ale poporului român [Croyances et
superstitions du peuple roumain], Bucureşti, Socec-Sfetea.
Huluţă, Carmen (2002) : « Trupul din cuvinte. O terminologie ţărănească pentru corp »
[Le corps de mots. La terminologie rurale du corps], in Symposia. Caiete de
etnologie şi antropologie 1, Craiova, Aius, 131-144.
Laugier, Ch. H. (1925) : Contribuţii la etnografia medicală a Olteniei [Contributions
à l’ethnographie médicale de l’Olténie], Craiova, Scrisul Românesc.
Lorinţ, Florica (1967) : « Tradiţia moaşei de neam în Gorj » [La tradition de la sage-
femme de famille dans le département de Gorj], in Revista de etnografie şi
folclor XII(2), 127-132.
Marian, S. F. (1892): Naşterea la români. Studiu etnografic [La naissance chez les
roumains. Étude ethnographique], Bucureşti, Lito-tipografia Carol Gobl.
Moise, Ilie (2009) : « Practici tradiţionale de prevenire, combatere şi vindecare a bolilor »
[Médecine traditionnelle : pratiques de prevention, de traitement et de guerison
des maladies], in Patrimoniul cultural imaterial din România. Repertoriu I /
90
Patrimoine culturel immatériel de Roumanie. Répertoire I, Bucureşti, CIMEC
- Institutul de memorie culturală, 173-186.
Niculiţă-Voronca, Elena (1903) : Datinile poporului român (adunate şi aşezate în
ordine mitologică) [Les traditions du peuple roumain, recueillies et organisées
selon la mythologie], Cernăuţi, Tipografia Izidor Wiegler.
Olteanu, Antoaneta (1998): Ipostaze ale maleficului în medicina magică [Les
hypostases du mal dans la médicine magique], Bucureşti, Editura Paideia.
Pavelescu, Gh. (1942) : « Pasărea suflet » [L’oiseau-âme], in Anuarul Arhivei de
Folclor Cluj, VI, 33-41.
Pop, Cristina-Alexandra (2002) : Trup@privire.ritm/magie. Elemente pentru o
antropologie a descântecului [Corps@regard.rythme/magie. Éléments pour
une anthropologie de la conjuration], Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă.
Purdela-Sitaru, Maria (1999) : Etnomedicină lingvistică [Ethnomédecine linguistique],
Timişoara, Amarcord.
Puşcariu, Sextil (ed.) - ALR (I, II) - Atlasul lingvistic român [Atlas linguistique
roumain], Partea I. Părţile corpului omenesc şi boalele lui (anchetă Sever
Pop) [Ie Partie : Les parties du corps et les maladies], publicat de Muzeul
Limbii Române din Cluj, 1938 ; Partea a II-a, vol. I., Corpul omenesc, boale
şi termeni înrudiţi (ancheta Emil Petrovici) [IIe Partie, vol. 1 : Le corps humain,
les maladies et les mots apparentés], Sibiu – Leipzig, 1940, 1942.
Puşcariu, Sextil (ed.) - ALRM (1938, 1940) – Micul atlas lingvistic român [Le petit
atlas linguistique roumain], publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj, ; Partea
I. Părţile corpului omenesc şi boalele lui (anchetă Sever Pop) [Ie Partie :
Les parties du corps et les maladies], publicat de Muzeul Limbii Române din
Cluj, 1938 ; Partea a II-a, vol. I., Corpul omenesc, boale şi termeni înrudiţi
(ancheta Emil Petrovici) [IIe Partie, vol. 1 : Le corps humain, les maladies et
les mots apparentés], Sibiu – Leipzig, 1940.
Stahl, Paul H. (1993) : « Moşitul şi năşitul. Transmisia lor în cadrul neamului » [La
tradition de la sage-femme et de la marraine. Transmission dans la famille], in
Revista de etnografie şi folclor XXXVIII(5), 419-437.
Wiener, Raymonde (1982) : « Ansamblul şi funcţia elementelor de port femeiesc în
Podeni, Mehedinţi » [Le costume et la fonction des éléments vestimentaires
féminins à Podeni, département de Mehedinţi], in Studii şi comunicări IV,
225-259.
91
Adam si Eva, Nicula, sec XIX,

colecţia: Muzeul Astra Sibiu
Adam et Ève, monastère de Nicula, XIXe s.,
collection: Muzeul Astra Sibiu
92
Maica Domnului alăptând, Şcheii Braşovului, sec XIX,

La Vierge allaitant, icône sur verre, Şcheii Braşovului, XIXe s.,
93
Naşterea lui Iisus, Şchei, sec. XIX,

colecţia: Muzeul Astra Sibiu.
La naissance de Jésus, icône sur verre, Şchei, XIXe s.,
94
Iisus şi viţa vieţii, Ţara Oltului, sec. XIX,

Le Christ à la vigne, icône sur verre, pays de l’Olt, XIXe s.,
95
Sfântul Ioan Botezătorul, zona Sibiu - Alba, sec. VIII,

Saint Jean Baptiste, icône sur verre, région de Sibiu - Alba, XVIIIe s.,
.
ETNOBOTANICA
Ioana FRUNTELATĂ
Criterii luate în considerare la alcătuirea listei:
1. criteriul funcţional
(ex.: plante comestibile, plante furajere, plante utilizate în construcţii tradiţionale,
plante utilizate pentru împletituri tradiţionale, pentru confecţionarea obiectelor de uz
casnic şi a instrumentelor muzicale, plante textile, plante tinctoriale, plante de leac,
plante mitice/ rituale/ magice, plante cultivate în scop estetic, plante narcotice ş.a.)
2. subcriteriul relaţiei dintre om şi plantă (ex.: plante cultivate, plante care cresc
spontan);
3) subcriteriul eficacităţii plantei (ex.: plante cu eficacitate asupra omului; plante
cu eficacitate asupra animalelor ş.a.)
4) subcriteriul părţii utile a plantei (ex.: rădăcina, tulpina/ trunchiul, frunzele,
florile, seminţele, fructele). În cazul multor plante, se utilizează părţi diferite ale acestora,
cu scopuri diferite (de ex., bobul de grâu este comestibil, iar paiul de grâu, singur sau
în combinaţie cu lutul, serveşte ca material de construcţie pentru pereţii şi acoperişurile
caselor etc.).
5) subcriteriul cunoştinţelor privind cultivarea (dacă este cazul), dezvoltarea,
recoltarea şi valorificarea plantelor/ părţilor utile din plante (ex. calendarele populare
ale diferitelor plante comestibile, metode tradiţionale de protecţie împotriva dăunătorilor
plantelor, cunoştinţe legate de identificarea plantelor spontane comestibile ş.a.).
Observaţii preliminare:
1. În conformitate cu Legea 26/29.02.2008, art.15 şi art 12 (2), Comisia naţională

pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial trebuie să alcătuiască trei liste
pentru Registrul naţional: 1) lista elementelor de pci dispărute; 2) lista elementelor de
pci în pericol de dispariţie; şi 3) lista elementelor de pci vii. Întrucât nu avem suficiente
informaţii de teren pentru a atesta cu certitudine starea de viabilitate a tuturor
elementelor incluse pe listă, propunem alcătuirea unei singure liste, urmând ca marcarea
grafică a stării de viabilitate să fie realizată după confruntarea cu situaţia de teren, prin
intermediul reţelei naţionale a instituţiilor cu expertiză în domeniul pci.
2. Delimitarea elementelor de pci care ţin strict de domeniul etnobotanicii de
cele care ţin de alte domenii ale culturii populare tradiţionale (ocupaţii, meşteşuguri,
obiceiuri calendaristice ş.a.) este foarte greu de realizat, pentru că, practic, cunoştinţele
despre plante sunt folosite curent, în diverse forme, în viaţa cotidiană rurală, în variate
exprimări artistice sau pentru marcarea sărbătorilor. Am încercat să încadrăm în capitolul
despre etnobotanică doar acele cunoştinţe şi credinţe care ţin de contactul direct al
omului din comunitatea românească tradiţională cu planta vie, urmând ca restul traseului
cultural de utilizare a plantei să fie abordat în capitolele despre ocupaţii, meşteşuguri şi
altele de acest fel. De asemenea, nu am reluat în acest capitol informaţiile despre
includerea plantelor în credinţe, practici, rituri şi texte folclorice incluse deja în volumul
I al Repertoriului Patrimoniului Cultural Imaterial din România (CIMEC, Institutul
de Memorie Culturală, Bucureşti, 2009), în capitolele Forme de artă a cuvântului şi
expresii verbale tradiţionale; Folclor muzical; Sărbători, obiceiuri şi ritualuri;
Practici tradiţionale de prevenire, combatere şi vindecare a bolilor; Meşteşuguri
artistice şi Alimentaţie tradiţională.
3. Lista pe care o propunem este o listă deschisă, care poate fi revizuită şi
completată în funcţie de sursele documentare şi de realitatea terenului. Specificările
pe care le facem în cele 28 de note de subsol nu epuizează totalitatea elementelor de
pci incluse într-o anumită subcategorie şi nici nu indică o prioritate a elementelor
menţionate faţă de cele nemenţionate, în sensul unei ierarhii valorice. Tocmai de aceea
am utilizat sintagma „şi altele asemenea” la finalul majorităţii notelor de subsol.
4. Am anexat la listă o bibliografie generală, nu una exhaustivă. Ne-am orientat
doar către lucrările considerate ilustrative pentru domeniu în mediul profesional academic.
PLANTE COMESTIBILE
Plante comestibile spontane

inventarul plantelor comestibile spontane, cu denumirile lor generice şi denumirile
populare1 ;
cunoştinţe privind identificarea, recoltarea şi păstrarea plantelor comestibile
spontane;
prescripţii şi interdicţii privind utilizarea plantelor comestibile spontane2 ;
cunoştinţe privind părţile comestibile ale plantelor3 ;
Plante comestibile cultivate

inventarul plantelor comestibile cultivate, cu denumirile lor generice şi denumirile
populare;
calendarele plantelor comestibile cultivate4 (cuprinzând cunoştinţe legate de
perioada de semănat/ sădire a plantei, rărit, altoire, recoltare, înmulţire etc.);
cunoştinţe privind dăunătorii plantelor comestibile cultivate şi metode de protecţie
1
Urzica [Urtica dioica], loboda [Atriplex hortensis], sălăţica [Ranunculus ficaria], măcrişul [Rumex
acetosa], ştevia sau dragaveiul [Rumex crispus], purul [Allium vineale], şi altele asemenea.
2
De ex, se considera că urzicile nu mai sunt bune de mâncat după Nunta Urzicilor (adică ziua înfloririi
plantei, care se petrecea la o dată variabilă din perioada prepascală, în funcţie de zona ţării).
3
De ex., de la baraboi [Chaerophyllum bulbosum], se consumă bulbii sau rizomii, de la măcrişul iepurelui
[Oxalis acetosella] se consumă frunze crude, de la urechea porcului [Salvia austriaca], se consumă lăstari
cruzi, de la fragii de câmp [Fragaria viridis] se consumă fructele etc.
4
Agrare, pomicole, viticole şi altele asemenea.
Ioana Fruntelată 99
a plantelor împotriva acestora5 ;
prescripţii şi interdicţii privind utilizarea plantelor comestibile cultivate6 ;
cunoştinţe privind părţile comestibile ale plantelor.
Plante furajere
inventarul plantelor furajere, cu denumirile lor generice şi denumirile populare;
cunoştinţe privind identificarea, recoltarea şi utilizarea plantelor comestibile pentru
animale;
cunoştinţe privind identificarea plantelor toxice/ otrăvitoare pentru animale;
calendarul fânului; prescripţii şi interdicţii privind cositul fânului.
PLANTE UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢII TRADIŢIONALE
Plante-material de construcţie
plante lemnoase, cu denumirile lor generice şi denumirile populare (tipuri de
lemn utilizat pentru tipuri de construcţii);
plante ierboase, cu denumirile lor generice şi denumirile populare (tipuri de plante
utilizate pentru diferite tipuri de construcţii);
cunoştinţe legate de alegerea arborilor/ plantelor utilizate pentru construcţii;
procedeul de pregătire a materialului pentru construcţie7 ;
PLANTE UTILIZATE ÎN PRACTICI MAGICE DE APĂRARE A

GOSPODĂRIEI; DESCRIEREA ACESTOR PRACTICI8
PLANTE UTILIZATE PENTRU ÎMPLETITURI TRADIŢIONALE,

PENTRU CONFECŢIONAREA OBIECTELOR DE UZ CASNIC ŞI A
INSTRUMENTELOR MUZICALE:
plante utilizate pentru confecţionarea unor obiecte împletite, cu denumirile lor

generice şi denumirile populare9 : tipuri de plante, cunoştinţe privind identificarea/
cultivarea şi recoltarea lor, partea/ părţile utile ale plantei;
plante lemnoase utilizate pentru confecţionarea obiectelor de uz gospodăresc,
5
De ex., afumarea pomilor fructiferi împotriva omizilor şi altele asemenea.
6
De ex., interdicţia de a consuma anumite fructe de sezon (mere care se coc de Sfântul Ilie, pe 20 iulie,
struguri care se coc de Sf. Măria Mare, pe 15 august) înainte de a împărţi câteva de pomană pentru sufletul
morţilor şi altele asemenea.
7
Ex: bradul [Abies alba] se taie în ianuarie sau februarie (Butură 1988: 41).
8
Ex: a) Obiceiurile „la căpriori”: ... la căpriori se punea o cruce de lemn, în jurul căreia se legau: o
creangă de brad, de măr, seminţe specifice regiunii, pâine, colac, 1-2 ştiuleţi de porumb, busuioc sau altfel
de flori, „ştergare” sau prosoape (înlocuite în contemporaneitate cu obiecte de îmbrăcăminte), o sticlă cu
ţuică sau cu vin (...) (Budiş 1998: 56); b) ramura verde; c) coroniţe din flori de sânziene prinse pe pereţi
sau sub streaşină, în interiorul sau exteriorul locuinţei şi altele asemenea.
9
alun [Corylus avellana] (nuiele de...), papură [Thypha latifolia], porumb [Zea mays] (pănuşi de...),
răchită de împletit/ mlajă [Salix viminalis] şi altele asemenea.
cu denumirile lor generice şi denumirile populare: tipuri de plante, cunoştinţe privind
identificarea, selectarea şi tăierea arborilor, cunoştinţe privind transportarea şi păstrarea
lemnului, cunoştinţe privind calitatea lemnului necesar confecţionării diverselor obiecte;
plante utilizate pentru confecţionarea instrumentelor muzicale, cu denumirile lor
generice şi denumirile populare: cunoştinţe privind identificarea, selectarea şi tăierea
arborilor, cunoştinţe privind transportarea şi păstrarea lemnului, cunoştinţe privind
calitatea lemnului necesar confecţionării instrumentelor muzicale; cunoştinţe privind
utilizarea plantelor (frunza) pentru a forma, împreună cu cavitatea bucală a interpretului,
un „instrument” muzical;
PLANTE TEXTILE
plante textile cultivate în comunităţile tradiţionale româneşti, cu denumirile lor

generice şi denumirile populare10 ;
calendarele plantelor textile româneşti (cunoştinţe legate de perioadele de
semănat, dezvoltare a plantelor şi recoltat);
cunoştinţe privind dăunătorii plantelor textile şi metode de protejare împotriva
acestora;
partea/ părţile plantelor utilizate în industria casnică textilă;
plante utilizate în sericicultură11 şi cunoştinţe legate de acestea;
PLANTE TINCTORIALE
plante tinctoriale utilizate în comunităţile tradiţionale româneşti, cu denumirile

lor generice şi denumirile populare12 ;
funcţia plantei în procesul de vopsire a textilelor: sursă a culorii sau mordant
(fixator al culorii)13 ;
partea plantei utilizată pentru vopsire14 ;
prescripţii şi interdicţii legate de recoltarea, păstrarea şi prepararea plantelor tinctoriale;
tipuri de culori vegetale şi denumirile lor populare15 ;
combinaţii de plante utilizate în boiangeria tradiţională16 .
10
Ex.: cânepa (Cannabis sativa), inul (Linum usitatissimum), bumbacul (Gossypium herbaceum).
11
Frunze de dud alb sau negru [Morus alba/ nigra].
12
Drobiţa [Genista tinctoria] pentru a obţine galben, scoarţa de frasin [Fraxinus excelsior] pentru a obţine
brun, albastru şi negru, flori de sovârf (Origanum vulgare) pentru a obţine roşu şi altele asemenea.
13
De ex., ştevia-zânelor (Rumex alpinus), din care se obţinea o culoare galbenă, era o plantă folosită şi ca
mordant pentru fixarea albastrului la vopsirea firelor de lână.
14
Scoarţă, frunză, tulpină, floare şi altele asemenea.
15
roşu cireşiu, roşu vişiniu, galben curat, galben limoniu (Butură 1988: 21) şi altele asemenea.
16
negru se obţine din: arin [Alnus glutinosa], nuc [Juglans regia], arin şi nuc, arin şi arţar [Acer platanoides],
arin şi măr [Malus domesticus], arin, zârnă [Solanum nigrum] şi sovârf [Origanum vulgare], arin, sovârf,
bob [Vicia faba] şi scoruş [Sorbus domestica]; roşu se obţine din: măr, măr şi sovârf, măr, sovârf şi corn
[Cornus mas], roibă [Rubia tinctorum] (Butură 1988: 22) şi altele asemenea.
PLANTE DE LEAC
Plante de leac pentru oameni

inventarul plantelor de leac pentru oameni, cu denumirile lor generice şi denumirile
populare;
tipul plantei (spontană sau cultivată);
calendarul plantei (perioada de înflorire, perioada de recoltare);
prescripţii şi interdicţii în legătură cu identificarea, recoltarea şi utilizarea plantei;
cunoştinţe legate de prepararea leacului/ leacurilor din planta respectivă (infuzie,
decoct/ fiertură; unguent/ unsoare, ir; spălătură/ scăldătoare; fumigaţie/ fum,
abureală; tinctură/ plămădeală; cataplasmă/ oblojeală, legătură)17 ;
cunoştinţe legate de acţiunea terapeutică a plantei;
deţinători ai cunoştinţelor privind plantele de leac18 .
Plante de leac pentru animale

inventarul plantelor de leac pentru animale, cu denumirile lor generice şi denumirile
populare;
tipul plantei (spontană sau cultivată);
calendarul plantei (perioada de înflorire, perioada de recoltare);
prescripţii şi interdicţii în legătură cu identificarea, recoltarea şi utilizarea plantei;
cunoştinţe legate de prepararea leacului/ leacurilor din planta respectivă;
cunoştinţe legate de acţiunea terapeutică a plantei;
deţinători ai cunoştinţelor privind plantele de leac pentru animale.
PLANTE MITICE/ RITUALE/ MAGICE
Plante care sunt obiect al unei credinţe (plante mitice)

plante protectoare, cu denumirile lor generice şi denumirile populare19 ;
plante integrate unor superstiţii, cu denumirile lor generice şi denumirile populare20 ;
17
plantă crudă, fiartă, coaptă, must (sevă) sau lapte (latex), întreagă, pisată sau tăiată mărunt, în apă/
ţuică/ oţet/ vin/ ulei/ spirt etc. Leacurile mai tari se fierbeau înăbuşit, acoperindu-se oala cu o felie de pâine
sau aluat, în care se introducea o ţeavă de trestie sau de soc („răsuflătoare”). Pentru prepararea
leacurilor, în boli mai grave, se foloseau adeseori oale de lut noi şi apă „neîncepută”, luată în revărsatul
zorilor, înainte de-a tulbura, oamenii şi animalele, izvoarele şi apele curgătoare. Leacurile se făceau
după anumite rânduieli tradiţionale în care prepararea adeseori era întregită cu practici magice, care,
chipurile, sporeau încrederea bolnavului în eficacitatea lor (Butură 1988: 23).
18
Cercetările mai vechi le consemnează pe Sânziana Simionesc din Clopotiva şi Ioana Stoienoaie din
Nereju (cf. Butură 1988: 22).
19
Leuştean [Levisticum officinale], usturoi [Allium sativum], tei [Tilia tomentosa], odolean/ guşa porumbului
[Valeriana officinalis], mătrăgună [Atropa belladona] şi altele asemenea. Cu băţ de alun lung de un stânjen
se spunea că trebuie rupt pe furiş vârful ierbii-fiarelor (Butură 1988: 28).
20
La brad, mirele cu mireasă să nu se întâlnească, căci unul din doi moare (Ialomiţa) (Gorovei [1914] 2003:
26); Cojile de nucă nu se aruncă în foc, că la anul se fulgeră nucile (Bursucani, Covurlui) (Gorovei [1914]
2003: 173); Iarba-fiarelor/ iarba fierului [Cynanchum vincetoxicum?] poate deschide orice încuietoare de
fier şi altele asemenea.
plante utilizate în acte de divinaţie21 ;
Plante integrate obiceiurilor calendaristice (plante rituale calendaristice):

plante integrate obiceiurilor calendaristice cu dată fixă22 ;
plante integrate obiceiurilor calendaristice cu dată fixă mobilă23 ;
plante integrate obiceiurilor calendaristice cu dată mobilă24 ;
Plante integrate obiceiurilor vieţii de familie (plante rituale familiale)25

plante integrate obiceiurilor de naştere;
plante integrate obiceiurilor de iniţiere a tinerilor (înfârtăţit, însurăţit);
plante integrate obiceiurilor de nuntă;
plante integrate obiceiurilor de înmormântare.
plante utilizate în practici magice (plante magice)

inventarul plantelor utilizate în magia erotică, împreună cu denumirile lor generice
şi populare26 ;
cunoştinţe legate de utilizarea plantelor în magia erotică;
inventarul plantelor utilizate în alte practici magice tradiţionale, împreună cu
denumirile lor generice şi populare;
cunoştinţe legate de utilizarea plantelor în alte practici magice tradiţionale.
21
Foiţele de ceapă pentru calendarul de ceapă, sânzienele şi altele asemenea: Coroniţele din flori de
sânziene, nominalizate pentru fiecare membru al familiei şi puse în interiorul (...) sau în exteriorul
locuinţei, au cel puţin un dublu scop (...): a) se aruncau pe casă, iar dacă, până a doua zi dimineaţă, pe
vreuna din ele se adunau peri de animale sau fulgi, însemna că ai noroc de animalele sau de păsările
respective; b) (...) cea [coroniţa din flori de sânziene] care cădea prima de pe casă indica moartea
persoanei [pentru care fusese aruncată] (Budiş 1998: 121).
22
Plimbatul bradului în căruţă (de Anul Nou, în Călăraşi), struţul (mănunchiul de plante înflorite) de la
căciulile colindătorilor şi de la steagul de colindat în Transilvania, alunul folosit pentru beţele de colindători
în Oltenia, corzi de viţă-de-vie (Vitis vinifera) la Arezanul viilor - 1 februarie, ramura verde de Sângeorz,
şi 1mai/ Armindeni/ Ziua Pelinului, usturoiul apotropaic la Sf. Andrei şi altele asemenea.
23
Iarba mare/ oman/ popilnic [Inula helenium] la Sântoader, plante utilizate la vopsitul şi decorarea ouălor
de Paşti, usturoiul şi pelinul [Artemisia absinthium] folosite în ritualul Căluşului, în săptămâna de Rusalii
şi altele asemenea.
24
plante utilizate în riturile de invocare a ploii (boz [Sambucus ebulus] pentru Paparude, etc.) spice de
grâu (Triticum aestivum) pentru confecţionarea buzduganului sau cununii de seceriş în Transilvania şi
altele asemenea.
25
Bradul [Abies alba], la nuntă şi la înmormântare; plante propiţiatoare aşezate în scalda de la naşterea
copilului; busuiocul [Ocimum basilicum/ Herba basilicum] la nuntă (la stropit/ vădrărit), Pomul/ pomişorul
(din ramură de măr, prun etc.) la înmormântare, surcele de alun la Focurile pentru morţi în Banat şi altele
asemenea.
26
De ex., avrămeasă/ creştineasă/ creştinească/ milostivă [Gratiola officinalis] folosită în Muntenia contra
lipiturii (boală provocată tinerelor fete sau femei de Zmeu sau Zburător, un agresor erotic mitic), spânz/
bozotei [Helleborus odorus], cules de flăcăi „de dragoste” la Dragobete - Cap de Primăvară, în unele sate
din Oltenia (Butură 1988: 41) şi altele asemenea.
Plante cultivate în scop estetic
inventarul florilor de grădină, împreună cu denumirile lor generice şi populare;
calendarul florilor de grădină (semănare, înflorire, înmulţire) şi metode tradiţionale
de protejare a florilor împotriva dăunătorilor;
cunoştinţe legate de îngrijirea florilor de grădină şi de unele utilizări practice ale
acestora, în gospodăria tradiţională27 .
Plante narcotice
inventarul plantelor narcotice, împreună cu denumirile lor generice şi populare28 ;
cunoştinţe legate de utilizarea plantelor narcotice în comunităţile româneşti
tradiţionale.
27
Ca plante de leac, alimentare etc. Frunzele verzi de muşcată [Pelargonium zonale] (plantă de ghiveci,
cultivată în principal pentru florile frumoase) se puneau pe tăieturi şi bube, precum şi în urechi, în
credinţa că ar fi un leac bun contra durerilor de măsele (Butură 1988: 159).
28
Mac [Papaver somniferum], somnoroasă [Laserpithium pruthenicum], tutun [Nicotiana tabacum] şi
altele asemenea.
.
L’ETHNOBOTANIQUE
Ioana FRUNTELATĂ
Critères qui ont présidé à la constitution de l’inventaire :

1. Le critère fonctionnel : plantes comestibles, fourragères, plantes utilisées
dans la construction, pour la vannerie, pour la fabrication des objets ménagers et des
instruments musicaux, plantes textiles, plantes tinctoriales, plantes médicinales, plantes
mythiques, rituelles ou magiques, plantes ornementales, plantes narcotiques, etc.
2. Le critère secondaire du rapport de l’homme à la plante : plantes de culture,
flore spontanée, etc.
3. Le critère secondaire de l’effet de la plante : plantes pour l’homme, plantes
pour les animaux, etc.
4. Le critère secondaire de la partie utile : racine, tronc/tige, feuilles, fleurs,
graines, fruits. Souvent, plusieurs parties d’une même plante ont des utilisations
différentes : ainsi du blé, dont le grain est utilisé dans l’alimentation, et la paille (seule
ou combinée avec l’argile) dans la construction des maisons (toits, murs, etc.).
5. Le critère secondaire des connaissances relatives à la culture, au
développement, à la récolte et à l’utilisation des plantes ou de leurs parties (comme les
calendriers populaires des plantes comestibles, les méthodes traditionnelles de protection
contre les organismes nuisibles, les méthodes d’identification de la flore spontanée
comestible, etc.).
Remarques préliminaires :
Les articles 12 (2) et 15 de la Loi nº 26/29.02.2008 prévoient la rédaction par la
Commission nationale pour la sauvegarde du patrimoine culturel immatériel d’un Registre
national organisé en trois parties : éléments du patrimoine immatériel qui ont disparu,
éléments en danger et éléments vivants. Ne disposant pas d’une quantité suffisante
de données pour confirmer l’état de tous les éléments de la liste, nous proposons dans
un premier temps un inventaire unique. Le statut des éléments sera établi ultérieurement,
après examen sur le terrain réalisé par le réseau national des institutions habilitées
dans le domaine du patrimoine culturel immatériel.
Il est difficile de délimiter les éléments du patrimoine immatériel relevant du
seul domaine de l’ethnobotanique des éléments relevant d’autres domaines de la culture
populaire (métiers, artisanat, traditions liées au calendrier, etc.) : en effet, la connaissance
des plantes s’exprime tous les jours, sous différentes formes, dans la vie quotidienne,
dans les manifestations artistiques ou lors des fêtes. Nous avons donc choisi de faire
figurer dans ce chapitre les connaissances et les croyances qui relèvent uniquement
du contact direct de l’homme traditionnel avec la plante vivante. Le parcours culturel
d’utilisation de la plante est abordé dans les autres chapitres du Répertoire (métiers,
alimentation, etc.). Nous n’avons pas repris ici les informations concernant l’utilisation
des plantes dans les croyances, les pratiques et les textes folkloriques, qui figurent
dans le premier volume du Répertoire du patrimoine culturel immatériel de
Roumanie (CIMEC, Institutul de Memorie Culturală, Bucarest, 2009), dans les chapitres
« Formes de l’art du récit et expressions orales traditionnelles », « Musique folklorique »,
« Fêtes, rites et traditions », « Médecine traditionnelle : pratiques de prévention, de
traitement et de guérison des maladies », « Artisanat traditionnel » et « Cuisine
traditionnelle ».
La liste proposée ci-dessous est une liste ouverte, susceptible d’être revue et
complétée en fonction des sources documentaires et des réalités du terrain. De même,
les spécifications contenues dans les notes n’épuisent pas l’ensemble des éléments du
patrimoine culturel immatériel de la catégorie, ni ne supposent une quelconque
prééminence axiologique des éléments mentionnés sur les éléments omis. C’est pourquoi
nous employons l’expression etc. à la fin de la plupart de ces notes.
La bibliographie à la fin du chapitre n’est pas exhaustive, elle ne contient que
les titres académiques que nous avons jugés illustratifs du domaine de recherche.
PLANTES COMESTIBLES
Plantes comestibles de la flore spontanée

Le répertoire des plantes comestibles de la flore spontanée et leurs noms
scientifiques et populaires1 ;
Connaissances relatives à l’identification, à la récolte et à la conservation des
plantes comestibles de la flore spontanée ;
Indications et interdictions relatives à l’utilisation des plantes comestibles de la
flore spontanée2 ;
Connaissances relatives aux parties comestibles des plantes3 .
Plantes comestibles cultivées

Le répertoire des plantes comestibles cultivées et leurs noms scientifiques et
populaires ;
Le calendrier des plantes comestibles cultivées4 (contenant les connaissances
relatives au moment propice pour semer ou planter les végétaux, pour l’éclaircissement
la culture, pour le greffage, pour la récolte, etc.) ;
1
L’ortie (Urtica dioica), l’arroche (Atriplex hortensis), la ficaire (Ranunculus ficaria), l’oseille commune
(Rumex acetosa) ou crépue (Rumex crispus), l’ail des vignes (Allium vineale), etc.
2
On considère par exemple que l’ortie n’est plus apte à la consommation après les « Noces des orties »
(la floraison, qui a lieu avant Pâques, à une date variable en fonction de la région).
3
Du cerfeuil tubéreux (Chaerophyllum bulbosum) on n’utilise que les bulbes ou rhizomes, de l’oseille
des bois (Oxalis acetosella) que les feuilles crues, de certaines espèces de sauge (Salvia austriaca) on ne
consomme que les jeunes pousses, du fraisier (Fragaria viridis) - les fruits, etc.
4
Calendrier agraire, de la pomiculture, de la viticulture, etc.
Connaissances relatives aux organismes nuisibles et méthodes de protection
des plantes5 ;
Indications et interdictions relatives à l’utilisation des plantes comestibles
cultivées6 ;
Connaissances relatives aux parties comestibles des plantes cultivées.
Plantes fourragères
Le répertoire des plantes fourragères, et leurs noms scientifiques et populaires ;
Connaissances relatives à l’identification, la récolte et l’utilisation des plantes
fourragères ;
Connaissances relatives à l’identification des plantes toxiques ou vénéneuses
pour les animaux ;
Le calendrier du foin ; indications et interdictions concernant le fauchage.
PLANTES UTILISÉES DANS LA CONSTRUCTION
Plantes utilisées comme matériaux de construction

L’inventaire des plantes ligneuses et leurs noms scientifiques et populaires
(essences utilisées pour les différents types de construction) ;
L’inventaire des plantes herbacées et leurs noms scientifiques et populaires
(plantes utilisées pour les différents types de construction) ;
Connaissances relatives au choix des arbres/plantes pour la construction ;
Procédés de préparation du matériau de construction7 .
PLANTES UTILISÉES DANS LES RITUELS MAGIQUES DE

PROTECTION DE LA MAISON ; DESCRIPTION DES PRATIQUES8
5
Fumigation des arbres pour combattre les chenilles, etc.
6
Interdiction de consommer certains fruits de saison (les pommes, qui sont mûres à la Saint-Élie, le 20
juillet, les raisins, mûrs à l’Assomption, le 15 août) avant d’en distribuer aux pauvres en mémoire des
défunts, etc.
7
« Le sapin (Abies alba) doit être coupé en janvier ou février » (Butură 1988 : 41)
8
Exemple : a) tradition « des chevrons » : « on accrochait aux chevrons du toit une croix en bois, autour
de laquelle on attachait : une branche de sapin, une branche de pommier, des graines spécifiques de la
région, du pain, une couronne en pâtisserie, 1-2 épis de maïs, du basilic ou une autre fleur, des serviettes
(remplacées à l’époque moderne par des pièces de vêtement), une bouteille d’eau-de-vie ou de vin (...) »
(Budiş 1998 : 56) ; b) la branche verte ; c) les couronnes de gaillet jaune accrochées aux murs ou sous le
toit, à l’intérieur ou à l’extérieur des maisons, etc.
PLANTES UTILISÉES DANS LA VANNERIE, POUR LA

FABRICATION DES OBJETS MÉNAGERS ET DES INSTRUMENTS
MUSICAUX
Plantes utilisées dans la vannerie et leurs noms scientifiques et populaires9 :

types de plantes, connaissances relatives à l’identification/culture et récolte de ces
plantes, aux parties utiles de la plante ;
Plantes ligneuses utilisées pour la fabrication des objets ménagers et leurs noms
scientifiques et populaires : types de plantes, connaissances relatives à l’identification,
au choix et à l’abatage des arbres, connaissances relatives au transport et à la
conservation du bois, connaissances relatives à la qualité du bois pour la confection
des objets ;
Plantes utilisées pour la fabrication des instruments musicaux et leurs noms
scientifiques et populaires : connaissances relatives à l’identification, au choix et à
l’abatage des arbres, connaissances relatives au transport et à la conservation du bois,
connaissances relatives à la qualité du bois pour la confection des instruments musicaux ;
connaissances relatives aux plantes (feuilles) formant, en conjonction avec la cavité
buccale, un « instrument » musical.
PLANTES TEXTILES
Plantes textiles cultivées par les communautés traditionnelles de Roumanie et

leurs noms scientifiques et populaires10 ;
Calendriers des plantes textiles de Roumanie (connaissances relatives aux
périodes propices pour les semailles, pour le développement et pour la récolte des plantes) ;
Connaissances relatives aux organismes nuisibles à la plante textile et méthodes
de protection ;
La/les partie(s) de la plante utilisée(s) dans l’industrie textile artisanale ;
Plantes utilisées dans la sériciculture11 et connaissances relatives à celles-ci.
PLANTES TINCTORIALES
Plantes tinctoriales cultivées par les communautés traditionnelles de Roumanie

et leurs noms scientifiques et populaires12 ;
9
Noisetier (Corylus avellana) (branches de...), roseau (Thypha latifolia), maïs (Zea mays) (feuilles
de...), osier vert (Salix viminalis), etc.
10
Exemples : le chanvre (Cannabis sativa), le lin (Linum usitatissimum), le coton (Gossypium
herbaceum).
11
Feuilles de mûrier blanc ou noir (Morus alba/ nigra).
12
Le genêt des teinturiers (Genista tinctoria) produit la couleur jaune, l’écorce du frêne (Fraxinus
excelsior) produit du brun, du bleu ou du noir, les fleurs d’origan (Origanum vulgare) produisent la
teinture rouge, etc.
La fonction de la plante dans le processus de coloration des tissus : colorant ou
mordant13 ;
La partie de la plante utilisée pour la teinture14 ;
Instructions et interdictions relatives à la récolte, à la conservation et à la
préparation des plantes et teintures végétales ;
Types de couleurs végétales et leurs noms populaires15 ;
Combinaisons de plantes utilisées dans la teinture traditionnelle16 .
PLANTES MÉDICINALES
Plantes médicinales pour l’homme

L’inventaire des plantes médicinales à usage humain et leurs noms scientifiques
et populaires ;
Types de plantes (flore spontanée ou culture) ;
Le calendrier des plantes (période de floraison, période de récolte) ;
Instructions et interdictions relatives à l’identification, à la récolte et à l’utilisation
des plantes médicinales ;
Connaissances relatives à la préparation du médicament (fiertură ‘infusion,
décoction’, unsoare, ir ‘onguent’, scăldătoare ‘bain, lavement’, fum, abureală
‘fumigation’, plămădeală ‘teinture’, oblojeală, legătură ‘cataplasme’)17 ;
Connaissances relatives à l’action thérapeutique des plantes ;
Détenteurs du savoir relatif aux plantes médicinales18 .
13
Par exemple, l’oseille des Alpes (Rumex alpinus), dont on tire un colorant jaune, était également
employée comme mordant pour fixer la couleur bleue sur la laine.
14
Écorce, feuilles, tige, fleurs, etc.
15
Rouge cerise, rouge griotte, jaune pur, jaune limon (Butură 1988 : 21), etc.
16
Le noir est obtenu en utilisant de l’aulne glutineux (Alnus glutinosa), du noyer (Juglans regia) ou des
mélanges aulne et noyer, aulne et érable (Acer platanoides), aulne et pommier (Malus domesticus) ; aulne,
morelle noire (Solanum nigrum) et origan (Origanum vulgare) ; aulne, origan, fèves (Vicia faba) et
cormier (Sorbus domestica) ; le rouge est obtenu en utilisant des pommes, des pommes et de l’origan, des
pommes, de l’origan et du cornouiller (Cornus mas), de la garance (Rubia tinctorum) (Butură 1988 : 22), etc.
17
On peut utiliser la plante verte, bouillie ou cuite, en extraire le jus (la sève) ou le lait (le latex), on peut
l’utiliser entière, ou en poudre, ou coupée en petits morceau, préparée avec de l’eau, de l’eau-de-vie, du
vinaigre, du vin, de l’huile, de l’alcool, etc. « Les préparations fortes étaient cuites longtemps, dans une
casserole recouverte d’une tranche de pain ou de pâte, dans laquelle on ménageait une ouverture étroite par
où passait un tuyau de roseau ou de sureau (appelé « aération »). Pour préparer les traitements contre les
maladies graves, on utilisait souvent des récipients en terre cuite neufs et de l’eau « vierge » - de l’eau puisée
dans les sources ou les ruisseaux à l’aube, avant que les gens et les animaux ne la troublent. La préparation
des médicaments respectait des coutumes traditionnelles et elle s’accompagnait souvent de pratiques magiques
censées augmenter la confiance du malade dans l’efficacité de la drogue » (Butură 1988 : 23).
18
Les recherches antérieures mentionnent les noms de Sânziana Simionesc de Clopotiva et de Ioana
Stoienoaie de Nereju (cf. Butură 1988 : 22).
Plantes médicinales pour animaux
L’inventaire des plantes médicinales pour les animaux et leurs noms scientifiques
et populaires ;
Types de plantes (flore spontanée ou culture) ;
Le calendrier des plantes (période de floraison, période de récolte) ;
Instructions et interdictions relatives à l’identification, à la récolte et à l’utilisation
des plantes médicinales ;
Connaissances relatives à la préparation du médicament ;
Connaissances relatives à l’action thérapeutique des plantes ;
Détenteurs du savoir relatif aux plantes médicinales pour animaux.
PLANTES MYTHIQUES, RITUELLES OU MAGIQUES
Plantes qui font l’objet d’une croyance (plantes mythiques)

Les plantes protectrices et leurs noms scientifiques et populaires19 ;
Les plantes qui font l’objet de superstitions et leurs noms scientifiques et
populaires20 ;
Les plantes utilisées dans les pratiques divinatoires21 .
Plantes qui participent des traditions liées au calendrier (plantes rituelles du

calendrier) :
Les plantes qui participent des traditions à date fixe22 ;
Les plantes qui participent des traditions à date fixe, variable d’une année à l’autre23 ;
19
Livèche (Levisticum officinale), ail (Allium sativum), tilleul (Tilia tomentosa), valériane (Valeriana
officinalis), belladone (Atropa belladona), etc. « On disait qu’il fallait couper en cachette la pointe de l’asaret
(Asarum europaeum), au moyen d’une baguette de noisetier longue d’un pied » (Butură 1988 : 28).
20
Près du sapin, l’époux ne doit pas rencontrer l’épouse, sinon l’un d’eux mourra (département de
Ialomiţa) (Gorovei [1915]2003 : 26) ; il faut jeter les coques de noix dans le feu, sinon le noyer sera frappé
par la foudre l’année suivante (villages de Bursucani et de Covurlui) (Gorovei [1915]2003 : 173) ; l’asaret
ou le dompte-venin (Cynanchum vincetoxicum), appelé « l’herbe du fer/ des bêtes » peut ouvrir toute
serrure de fer, etc.
21
Les feuilles d’oignon au « calendrier de l’oignon », le gaillet jaune, etc. : « Les couronnes de gaillet
jaune, individualisées pour chaque membre de la famille, placées à l’intérieur (...) ou à l’extérieur de la
maison, avaient une double interprétation : a) on les jetait sur la maison et, si, le lendemain matin, l’une ou
l’autre avait accroché des poils d’animaux ou des plumes d’oiseau, la personne allait avoir richesse de
bétail ou de volaille ; b) (...) la couronne qui tombait la première du toit annonçait la mort de la personne
pour laquelle elle avait été jetée » (Budiş 1998 : 121).
22
Le transport du sapin dans la charrette (au Nouvel An, dans le département de Călăraşi), « l’autruche »
(bouquet de plantes fleuries) sur les chapeaux des chanteurs à Noël, en Transylvanie, les baguettes de
noisetier des chanteurs à Noël, en Olténie, les branches de vigne à l’Arezanul viilor, le 1er février (voir
Répertoire I, ch. 7, note 9), la branche verte à la Saint-Georges et le 1er mai (ou Armindeni, « le jour de
l’absinthe »), l’ail apotropaïque à la Saint-André, etc.
23
La « grande herbe » ou aunée (Inula helenium) à la fête de Sântoader (voir Répertoire I, ch. 7, notes
22 et 40), les plantes utilisées pour colorer les œufs de Pâques, l’ail et l’absinthe utilisés dans le rituel du
Căluş (voir Répertoire I, ch. 7, notes 30 et 105), et pendant la semaine de la Pentecôte, etc.
Les plantes qui participent des traditions à date variable24 .
Plantes qui participent des traditions de la vie de famille (plantes rituelles

familiales)25
Les plantes qui participent des traditions liées à la naissance ;
Les plantes qui participent des traditions d’initiation des jeunes (compagnonnage,
fiançailles) ;
Les plantes qui participent des traditions liées au mariage ;
Les plantes qui participent des traditions funéraires.
Plantes utilisées dans les pratiques magiques (plantes magiques) :

L’inventaire des plantes utilisées dans la magie érotique et leurs noms
scientifiques et populaires26 ;
Connaissances relatives à l’utilisation des plantes dans la magie érotique ;
L’inventaire des plantes utilisées dans d’autres pratiques magiques et leurs noms
scientifiques et populaires ;
Connaissances relatives à l’utilisation des plantes dans d’autres pratiques
magiques traditionnelles.
Plantes ornementales :
L’inventaire des fleurs du jardin et leurs noms scientifiques et populaires ;
Calendrier des fleurs du jardin (semailles, floraison, reproduction) et méthodes
traditionnelles de protection contre les organismes nuisibles ;
Connaissances relatives à la culture des fleurs du jardin et à leur utilisation
pratique dans la vie traditionnelle27 .
Plantes narcotiques :
L’inventaire des plantes narcotiques et leurs noms scientifiques et populaires28 ;
24
Plantes utilisées dans les rituels d’invocation de la pluie : le sureau hièble (Sambucus ebulus) pour les
Paparude (voir Répertoire I, ch. 7, note 34), etc. ; les épis de blé (Triticum aestivum) pour la confection
de la massue ou de la couronne du fauchage en Transylvanie, etc.
25
Le sapin (Abies alba) au mariage et aux funérailles ; plantes propitiatoires placées dans l’eau du
premier bain de l’enfant ; le basilic (Ocimum basilicum/ Herba basilicum) au mariage (pour arroser/bénir),
le petit arbre (bouquet de branches de pommier, prunier, etc.) aux funérailles, les baguettes de noisetier
aux Feux des défunts dans le Banat, etc.
26
Par exemple la gratiole officinale, appelée « chrétienne, gracieuse » (Gratiola officinalis), utilisée en Munténie
comme remède contre l’attachement (maladie de l’âme provoquée dans les jeunes filles ou femmes par le Voleur,
un agresseur érotique mythique), l’hellébore (Helleborus odorus), cueillie par les garçons « pour l’amour » aux
Dragobete (voir Répertoire I, ch. 7) dans certains villages d’Olténie (Butură 1988 : 41), etc.
27
Comme plantes médicinales, dans l’alimentation, etc. « Les feuilles vertes de pélargonium (Pelargonium
zonale) (plante ornementale cultivée principalement pour ses fleurs) étaient appliquées sur les blessures,
entailles et boutons, mais aussi placées dans les oreilles, comme traitement contre les maux de dents »
(Butură 1988 : 159).
28
Pavot (Papaver somniferum), laser de Prusse (Laserpitium pruthenicum), tabac (Nicotiana tabacum), etc.
112
Connaissances relatives à l’utilisation des plantes narcotiques dans les
communautés traditionnelles roumaines.
BILIOGRAFIE / BIBLIOGRAPHIE
Borza, Al. (1968) : Dicţionar etnobotanic cuprinzând denumirile populare

româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România [Dictionnaire ethnobotanique
réunissant les noms populaires des plantes de Roumanie en roumain et dans d’autres
langues], Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Butură, Valer (1988) : Enciclopedie de etnobotanică românească. Vol. II
Credinţe şi obiceuri despre plante [Encyclopédie d’ethnobotanique roumaine. Vol.
II - Croyances et traditions relatives aux plantes], Paris, Sociétés européennes 4,
Paris (collection publiée par Paul H. Stahl).
Budiş, Monica (1998) : Microcosmosul gospodăresc. Practici magice şi
religioase de apărare [Le microcosme domestique. Pratiques magiques et religieuses
de protection], Bucureşti, Editura Paideia.
Chivu, Iulian (1997) : Cultul grâului şi al pâinii la români [Le culte du blé et
du pain chez les Roumains] Bucureşti, Editura Minerva.
Eliade, Mircea (1970) : « Le culte de la mandragore en Roumanie » in De
Zalmoxis à Gengis Khan. Études comparatives sur les religions et le folklore de la
Dacie et de l’Europe orientale, Paris, Pavot (Bibliothèque historique).
Eliade, Mircea (1939) : « Ierburile de sub cruce » [Les herbes sous la croix]
republicat in Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie [Le maître Manole.
Études d’ethnologie et de mythologie], Antologie realizată de Magda Ursache şi Petru
Ursache, Cluj-Napoca, Eikon, 2007.
Gorovei, A, M. Lupescu (1915) : « Botanica poporului român » [La botanique
du peuple roumain] in Şezătoarea XV, Fălticeni, 7-166.
Gyözö, Zsigmond (éd.) (2005) : Növények a folklórban – Plante în folclor
[Les plantes et le folklore], Bucureşti, Centrul Cultural al Republicii Ungare.
Marian, Simion Florea (1879-1906) : « Botanică poporală română, studii despre
plante în cultura folclorică românească » [Botanique populaire roumaine, études sur les
plantes dans la culture folklorique roumaine], in Albina Carpaţilor, Sibiu, III, nos 14, 18,
20, 21, 23 1879, IV, nos 3, 4, 6 13, 16/ 1880), in Aurora română Cernăuţi, II, nº 1/1882,
in Familia, Oradea, XVII, nº 83/1881, XIX, nos 4, 7, 9/1883, XX, nos 47, 48, 52/ 1884,
XXI, nos 6, 18, 20, 22, 27-31, 41/1885, in Noua revistă română III, nº31/1901, in Revista
pentru istorie, archeologie şi filologie VIII/ 1902, in Junimea literară I, nº 4/ 1904,
II, nos 1, 4/1905, V/1907, in Viaţa literară, Bucureşti, I, nº 14/1906, in Viaţa românească,
Iaşi, I, vol. II/1906.
Marian, Simion Florea (2000) : Botanică românească [Botanique roumaine],
Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Antoaneta Olteanu, Bucureşti, Editura Paideia.
113
Marian, S.Fl., Tudor Pamfile, Mihai Lupescu (2002) : Cromatica poporului român
[La chromatique du peuple roumain] (1881-1882, 1914), Bucureşti, Saeculum I.O.
Mihalcu, Mihail (1996) : Faţa nevăzută a formei şi culorii. Enciclopedia
îndeletnicirilor tehnico-artistice populare vechi româneşti de la A la Z [La face
invisible de la forme et de la couleur. Encyclopédie des anciens métiers techniques et
artistiques populaires de Roumanie, de A à Z], Bucureşti, Editura Tehnică.
Panţu, Zaharia (1902) : Vocabular botanic cuprinzând numirile ştiinţifice şi
populare ale plantelor [Vocabulaire botanique contenant les noms scientifiques et
populaires des plantes], Bucureşti, Institutul de arte grafice „Minerva”, extrait de
Buletinul Erbariului Institutului Botanic I.
114
Casă tradiţională cu acoperiş din paie, din jud. Alba,

la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti
foto: Ioana Fruntelată, Bucureşti, 2009
Maison traditionelle avec toit en paille de région de Alba,
maintenant dans le Musée National du Village „Dimitrie Gusti”, Bucharest
photo: Ioana Fruntelatã, Bucharest, 2009
115
Lucrul la fân în Şurdeşti, jud. Maramureş

foto: Anamaria Iuga, 2005
Amasser le foin dans Şurdeşti. Maramureş
photo: Anamaria Iuga, 2005
116
Răchită (mlajă), cultivată şi utilizată pentru împletituri la Suraia,

jud. Vrancea
foto: Sorin Şuşca, 2011
Osier cultivée et utilisée par vaniers de Suraia. Vrancea
photo: Sorin Şuşca, 2011
117
Cunună de grâu pe crucea de hotar de la Mândra, jud. Braşov

foto: Claudia Nistor, 2006
Couronne de blé placée sur la croix en bois qui marque la borne de village de
Mândra. Braşov
photo: Claudia Nistor, 2006
118
Colindători cu mănunchiuri (struţuri) din plante artificiale

şi pene de păun la căciuli
Foto după foto: Claudia Nistor, Mândra, jud. Braşov, 2006
Actants rituels de Noël (colindători) avec petits bouquets de plantes artificielles et
de plumets de paon à leurs bonnets.
photo: Claudia Nistor, Mândra. Braşov, 2006
119
Aranjarea steagului căluşarilor, cu pelin şi usturoi

foto: Narcisa Ştiucă, Oporelu, jud. Olt, 2006, colecţia: Centrul de Cercetări de
Etnologie şi Folclor, Universitatea din Bucureşti
La préparation du drapeau des căluşari, avec absinthe et ail
photo: Narcisa Ştiucă, Oporelu. Olt, 2006, collection: Centrul de Cercetări de
Etnologie şi Folclor, Universitatea din Bucureşti
120
Mănunchiul de busuioc ţinut de mireasă într-o cană cu apă este integrat în riturile de
la nuntă în sud-estul României
foto: Ioana Fruntelată, Suraia, jud. Vrancea, 2011
Le petit bouquet de basilic dans une carafe à eau tenue par la jeunne mariée est
integré dans les rites de noce dans le sud-est de la Roumanie
photo: Ioana Fruntelată, Suraia. Vrancea, 2011
121
Steag de nuntă cu mere, prezentat la sărbătoarea anuală a aromânilor,

pe 23 mai
photo: Ioana Fruntelată, Bucureşti, 2008
Drapeau de noce avec des pommes, presenté à la fête annuelle des Aroumains, sur
le 23ème du Mai
photo: Ioana Fruntelatã, Bucharest, 2008
122
Pomul mortului la Ticuşul Nou, jud. Braşov

„L’arbre fruitier” preparé pour un défunt à Ticuşul Nou. Braşov
123
Matilda Taflan din Mândra, jud. Braşov, alege cojile de ceapă pentru a le folosi la
vopsit ţesături
foto: Anamaria Stănescu, 2007
Matilda Taflan du village Mândra, département de Braşov, pose les pelures de
oignon dans un panier pour les utiliser comme teinture
photo: Anamaria Stãnescu, 2007
124
Sânzienele, plante cu proprietăţi magice

foto: Anamaria Iuga, Şurdeşti, jud. Maramureş, 2005
Sânziene (Gallium verum), des plantes avec des attributs magiques
photo: Anamaria Iuga, Şurdeşti. Maramureş, 2005
Plante uscate utilizate pentru conservarea ţesăturilor din „camera bună”
la Dragomireşti, jud. Maramureş
Des plantes desséchées utilisées pour conserver les tissus dans la chambre d’hôtes,
Dragomireşti. Maramureş
.
LUMEA ANIMALĂ
Ioana POPESCU
În cazul culturilor rurale tradiţionale, se poate vorbi fără îndoială despre elemente
de ecologie, cu mult înainte de a se fi folosit termenul în sine. Şi lucrul este cu atât mai
firesc, cu cât viaţa comunităţilor tradiţionale întreţinea legături organice cu natura,
care constituia de multe ori materia exclusivă a adăpostului, a îmbrăcăminţii, a hranei,
a vindecărilor, sau agent al vieţii spirituale rito-magice. Era deci absolut necesar ca
relaţiile cu plantele şi animalele – fie ele sălbatice sau crescute în gospodărie – să fie
reglementate de indicaţii şi interdicţii dictate de mentalitatea colectivă şi exprimate
prin comportamente magico-rituale. Prin transmiterea lor din generaţie în generaţie şi
mai ales prin respectarea lor strictă, se credea că pot fi influenţate evoluţia şi
comportamentul (dăunător sau folositor) al animalelor însele. În ultimă instanţă, prin
utilizarea unor gesturi, sunete, texte, comportamente sau semne magice anume, se
practica un soi de dresaj ad hoc, al animalului şi totodată al omului în relaţie cu acesta.
De la adăposturile pentru animalele domestice – de pildă grajdurile, care uneori erau
mai solide şi mai spaţioase decât locuinţa gospodarului şi erau însemnate ritual cu
cruci, ramuri verzi, sau chiar icoane – la alegerea magică a numelor pentru animalele
din jurul casei (în legătură cu ziua săptămânii în care s-au născut, sau cu menirea lor
pe lângă casă), de la o alimentaţie strictă cotidiană, dar şi rituală (la marile sărbători,
animalele primeau şi ele bucăţi de colac, cozonac sau ouă roşii – pentru a fi sănătoase
şi fertile peste an), la tratamente magice în caz de îmbolnăvire (descântece, rugăciuni),
de la prezenţa motivului animal stilizat pe majoritatea lucrurilor ţărăneşti (chiar şi pe
crucile de mormânt), la omul-animal dezlănţuit în jocurile cu măşti de la trecerea dintre
ani, relaţia cu animalele conferă o identitate aparte grupului social. În cazul României,
fenomenul nu se mărgineşte numai la satul tradiţional, ci şi la cel actual, cu prelungiri
chiar şi în credinţele şi superstiţiile oraşului.
Pentru mica copilărie la sat există şi astăzi un repertoriu variat de formule
magice versificate – preluat parţial şi de folclorul oraşului, texte cu ajutorul cărora
copilul trebuie să fie pregătit să întâmpine fenomene naturale sau animale necunoscute,
pe care să le accepte, să le înţeleagă şi să le “domesticească” astfel în mod ritual.
Pentru întâlnirea cu gărgăriţa, greierul, licuriciul, furnica, fluturele, melcul, liliacul,
rândunica, cocostârcul, cucul, curcanul, broasca, ariciul, câinele sau vreun leş de ani-
mal, copiii învaţă formula verbală potrivită, despre care se crede că ajută la instalarea
ulterioară a unei relaţii potrivite.
Astfel pregătit din copilărie, omul va continua să folosească formule şi practici
magice pentru creşterea sau vindecarea animalelor. Pentru câinii ciobanilor există la
sat un inventar bogat de nume speciale, al căror sens inspiră curaj şi forţă şi în acelaşi
timp sperie animalele sălbatice (Grozavu, Ursu, Lupu, Zmeu), sau o alimentaţie diferită
pentru perioada de stat în munte şi pentru coborârea la şes, educaţie şi comenzi
specifice, dar şi practici magice pentru tăierea fricii (se afumă la nasul câinelui un
smoc de păr din blana animalului care atacă turma).
Chiar şi astăzi mai există în sate memoria unor prietenii legendare între om şi
animal, fie el domestic sau sălbatic, în care animalul se dovedeşte adesea superior
omului (mai puternic, mai credincios, mai înclinat către sacrificiu). Conform sistemului
de funcţionare a mentalităţii tradiţionale, există şi soluţia magică de preluare a acestor
calităţi de către om: sunt păstrate în casă “fragmente-relicvă” ale animalului - blană,
coarne, dinţi, fragmente de oase - uneori ornamentate şi folosite ca piese de decor, sau
încorporate unor piese de mobilier. În general la sat, după moarte animalul se foloseşte
aproape integral, iar ceea ce nu se poate transforma în hrană, îmbrăcăminte sau obiect
de interior, devine recuzită magică sau materie vindecătoare. Aceste leacuri sui generis
sunt folosite nu numai pentru oameni, dar şi pentru animalele domestice din gospodărie.
Practicile păstrate în memoria pasivă sau încă folosite s-au transmis în ciuda folosirii
paralele a medicinii moderne, tocmai datorită unei verificări în timp a eficienţei lor.
Această complexitate de credinţe şi reprezentări adeseori încă active face ca
demersul repertorierii lor să fie unul dificil. Simbolistica animalieră, riturile calendaristice
cu măşti şi personaje zoomorfe, imaginarul colectiv referitor la animale – materializat
în legende fondatoare, basme, poveşti, snoave, ghicitori, formule magice, reprezentări
plastice sau coregrafice, istorii exemplare cu oameni-animal, terapiile cu elemente de
origine animală constituie un material deosebit de bogat şi de variat la nivel local. În
acest context, am optat pentru o taxonomie bazată pe criteriul raporturilor şi relaţiei
individuale şi de grup social cu lumea animală. Lista credinţelor şi a practicilor impuse
de relaţiile cu animalele sălbatice şi domestice, completată de diferitele lor reprezentări
simbolice rămâne una deschisă, fără pretenţia de a epuiza elementele care se pot
constitui ca patrimoniu cultural imaterial.
Ioana Popescu 129
RELAŢIILE OMULUI CU LUMEA ANIMALĂ

CREDINŢE ŞI PRACTICI
CREDINŢE ŞI REPREZENTĂRI PRIVIND ANIMALELE
Legende despre facerea animalelor:

Dumnezeu a împărţit animalele în sălbatice şi domestice1
Facerea animalelor sălbatice: iepurele2 , nevăstuica3 , lupul4 , ursul5 , cârtiţa 6 ,
vulpea 7 , cerbul8 , liliacul9 , ariciul10 , ciocănitoarea 11 , ciocârlia 12 , cucul13 , cioara 14 ,
corbul15 , gaiţa 16 , graurul17 , mierla 18 , privighetoarea 19 , rândunica 20 , ţestoasa 21 ,
şarpele 22 , broasca 23 , peştele 24 , albina 25 , puricii 26 , buburuzele27 , viermii de
1
Le-a împărţit egal. Jumătate au rămas să fie hrănite şi să slujească pe om, jumătate au fost nevoite să
prade – inclusiv pe om - pentru hrană
2
S-ar fi lăudat o fiinţă a Domnului că se va hrăni cu oameni. Dumnezeu a pedepsit-o pentru nesăbuinţă,
cu urechi mari şi cu iuţeala picioarelor, ca să fugă de oameni.
3
Fiică de popă, căreia nu i-a plăcut furca de tors. Sfânta Vineri o transformă în nevăstuică, iar omul o
goneşte înfigând o furcă în pământ.
4
Făcut din copil sărman pierdut în pădure (a primit colţi de la Dumnezeu, pentru apărare), sau din fiu
de boieri haini.
5
Făcut dintr-un morar leneş, care se văita mormăind.
6
Dintr-o soţie certăreaţă sau din fecior de popă care schimbă hotarele, băgată în pământ de Dumnezeu
şi blestemată să fie alungată prin înfigerea în muşuroi a unei furci de tors.
7
Dintr-o babă hoaţă
8
Cerbul a cerut lui Dumnezeu să-l încoroneze stăpânul pădurii, dar s-a dovedit fricos, aşa încât a
rămas doar cu podoaba coarnelor.
9
Dintr-un şoarece care a mâncat anaforă în biserică.
10
Blestemat de Dumnezeu să se facă ghem, pentru că a adormit în vreme ce depăna firele alb si negru ale timpului.
11
Dintr-o femeie pedepsită de Dumnezeu pentru curiozitate.
12
Dintr-o fată de împărat îndrăgostită de soare şi blestemată de mama acestuia.
13
E fratele care-şi caută mezinul strigându-l pe nume, sau o femeie care-şi caută fiul strigându-l.
14
Era o pasăre albă, dar a fost pedepsită (înnegrită) pentru că a ascuns stârvul lui Abel, sau a împiedicat
pe Hristos să bea apă.
15
Blestemat de Hristos pentru că îl sâcâia când era răstignit pe cruce; înnegrit de Noe pentru că nu a
venit cu vestea uscatului, ci a stat să mănânce hoituri.
16
Din femeie certăreaţă.
17
Din fecior grec plecat la turci să îşi caute părinţii; de aceea este colorat frumos şi are moţ roşu.
18
Din fată orfană, făcută veselă de Maica Domnului.
19
Din fata de împărat care la nunta ei priveghea noaptea să nu se fure, aşa încât a întârziat când
Dumnezeu colora păsările, dar a primit în schimb cântecul.
20
Dintr-o fată îmbrăcată în negru sau în bărbat, care se sacrifică pentru părinţi; nu se desparte de casă
şi îşi face cuib sub acoperiş.
21
A fost morăriţă, pedepsită să poarte cuptorul sau troaca pentru aluat în spinare.
22
Om, blestemat de Dumnezeu să se târască pe pământ, după păcatul originar.
23
Binecuvantată de Dumnezeu pentru că a anunţat naşterea lui Hristos şi de către Maica Domnului
pentru că a înveselit-o când îşi căuta Fiul. De aceea nu se descompune după moarte.
24
Făcut de Dumnezeu cu 7 aripi ca să înoate repede, are în cap uneltele crucificarii – scară, ciocan, cruce
– şi nu moare niciodată dacă nu e pescuit.
25
Făcută din lacrimile Maicii Domnului şi blestemată de fariseii pe care îi spiona, să îi mănânce oamenii hrana.
26
Făcuţi de Dumnezeu din ţărână, ca să nu lase omul să lenevească.
27
Născută din picături din sângele lui Abel.
mătase28 , licuricii29 , păianjenul30 .
Animale domestice: oaia şi capra, boul şi calul, vaca şi bivoliţa31 , câinele şi
pisica , măgarul33 , porcul34
32
Animalele marchează momente importante ale zilei, ale calendarului şi ale

vieţii omului
Animalele sălbatice: lupul35 , ursul36 , şarpele37 , barza 38 , cucul39 , buha 40 ,
cucuveaua41 , buburuza42
Animalele domestice: calul43 , porcul44 , mielul45 , boul46 , capra 47 , găina48 ,
28
Iviţi din stropii de salivă a Maicii Domnului când a râs de broască.
29
Sunt scântei din steaua în care Dumnezeu l-a transformat pe Ingerul îndrăgostit de o muritoare.
30
A fost blestemat de Maica Domnului să toarcă fire pentru muşte, fiindcă a tors funia cu care a fost
legat Hristos; are cruce pe spate, căci s-a suit pe crucea lui Hristos.
31
Dracul s-a străduit să imite pe Dumnezeu de fiecare dată când a creat un animal. Astfel, când Domnul
a făcut oaia blândă care nu şi-a dorit nici o armă (ac, otravă, colţi, coarne), dracul a făcut capra distrugătoare;
când Domnul a făcut boul liniştit şi muncitor, dracul a făcut calul agitat si hămesit (calul e făcut din ochiul din
ceafă al dracului, a dat boului coarnele şi a luat la schimb dinţii şi muşcătura; calul are carnea spurcată, căci a
fost călărit mai întâi de Eva; când Domnul a făcut vaca frumoasă, dracul a făcut bivoliţa urâtă şi murdară.
32
Când Domnul a făcut câinele curajos şi fidel, dracul a făcut pisica mincinoasă şi alintată. Câinele a fost
făcut din mere aruncate de Sf. Petru; mâţa a fost făcută dintr-o muiere beţivă şi stă în casă conform
contractului cu Dumnezeu.
33
A fost singura dintre vietăţile făcute de Dumnezeu, care nu răspundea la chemarea Lui, aşa încât
Domnul l-a tras de urechi; are cruce pe spate pentru că a purtat pe Hristos în spinare la Ierusalim.
34
Vietate veşnic nemulţumită, pedepsit de Dumnezeu să nu mai ridice privirea la cer, să scurme
pământul cu râtul şi să grohăie
35
Urma lupului are rol magic în relaţie cu nasterea, gura de lup şi ţâţa lupoaicei au rol în alăptarea
pruncului, sărbătoarea de Filipii lupilor marchează semnul iernii şi al întunericului, Sf. Petrea a lupilor
marchează venirea primăverii.
36
Mascaţii de Anul Nou includ şi alaiul Urşilor, care simbolizează naşterea timpului nou, purificat. De
ziua Ursului (2 februarie) animalul iese din vizuină şi ghiceşte începutul primăverii după propria umbră.
37
Şarpele casei are rol în alăptarea şi norocul copilului; reprezentarea lui este symbol de fertilitate în
ritualul nunţii.
38
Aduce pruncii, anunţă naşterea şi primăvara
39
Ziua cucului este la Blagoveştenie (Buna Vestire); contează din ce parte îl auzi,ca să ştii dacă e de bine
sau de rău; de câte ori cântă, atâţia ani mai ai până mori, sau până la nuntă; cântă până la Sf. Petru (pe
fratele său Petre l-au mâncat lupii), sau până la Sânziene (pe fratele său îl chema Ion).
40
Anunţă moartea
41
Anunţă naşterea sau ursitul
42
Anunţă locul măritişului
43
Duce sufletele pe tărâmul celălalt; a fost blestemat de Maica Domnului pentru că fornăia şi tropăia
lângă ieslea Fiului, să doarmă în picioare şi să nu se sature de mâncat decât o data pe an, la Paştele cailor
(de Ispas); caii lui Sântoader pedepsesc fetele leneşe; calul nărăvaş e proba de maturitate pentru feciori;
coada iepelor e semn de maturitate pentru fete. Căiuţii de Anul Nou marchează trecerea în Noul An.
44
Este sacrificat ritual de Ignat; anunţă schimbarea vremii cu râtul; de Sfântul Vasile, cu capul de porc
– Vasilca – se colindă, pentru un an nou îmbelşugat.
45
Sacrificat de Paşti; recent, se colindă cu mielul şi de Anul Nou
46
Boul înstruţat anunţă primăvara, marchează recunoaşterea feciorului fruntaş; trage carul de zestre şi de mort.
47
Anunţă moartea anului vechi şi naşterea celui nou.
48
Este jucată la nuntă; găina neagră este dată de pomană peste groapă la mort; se îngroapă la fundaţia
casei; anunţă calitatea anului nou după cum scurmă.
Ioana Popescu 131
măgarul49 , cocoşul50 , gâsca51
Reprezentări ale animalelor în folclor şi arta populară

Animale sălbatice: ursul52 , lupul/dinţii de lup53 , păsările54 , cerbul55 , peştele56 ,
şarpele/balaurul57 , barza58
Animale domestice: cocoşul59 , boul60 , calul/capul de cal61 , coarnele de berbec62 ,
cloşca cu pui63
CUNOŞTINŢE ŞI PRACTICI DE FOLOSIRE A ANIMALELOR
Cunoştinţe de capturare a animalelor sălbatice

Vânătoarea: de albine64 , de sălbăticiuni65 , de păsări66 , pescuitul67
49
Anunţă orele în timpul zilei
50
Anunţă miezul nopţii şi zorii; se dă de pomană la răscruci; cocoşul alb trebuie să cânte în biserică
pentru un an bun, de Paşti; era sacrificat la temelia casei
51
Anunţă orele noaptea; sunt responsabilitatea copilului mic până la 4 ani; sunt date în dar de către fini
moaşei/naşei de botez de Lăsata Secului.
52
Colinde, proverbe, basme (v. Repertoriu I, Artele cuvântului), ceramică, ţesături, măşti (v. Repertoriu
I, Arta populară)
53
Arhitectură, ţesături, lemn
54
Snoave, ghicitori, proverbe, ziceri, basme (v. Repertoriu I, Artele cuvântului), lemn, ţesături, ceramică,
port, măşti (v. Repertoriu I, Arta populară)
55
Colinde, basme (v. Repertoriu I, Artele cuvântului)
56
Colinde, ceramică
57
Legende, ghicitori, descântece, ceramică, lemn
58
Povestiri, basme, ghicitori, ceramică
59
Povestiri, basme, ghicitori, ceramică, ouă încondeiate, ţesături, cusături
60
Povestiri, legende, obicei - Bou înstruţat
61
Legende, povestiri, obicei – Încurarea cailor de Bobotează, de Sântoader şi de Ispas, Căiuţii, Căluşerii,
ceramica, arhitectură lemn, ţesături, cusături.
62
Tesături, ceramică
63
Povestiri, ceramică
64
Pentru miere sau pentru captarea roiului, prin urmărirea zborului albinelor, ascultarea zumzetului
albinelor, ciocănirea copacilor, căutarea în scorburile copacilor, cu cornul, fără unelte, prin urmărirea
jderului sau a ţicleanului.
65
Cu gropi, cu capcane (gard în formă de spirală, gard circular dublu, pătule amenajate între copaci,
pătule pe sol, capcane de lemn, cuşcă rotundă de lemn, gratii, ţarc cu plasă deasupra, plasă, laţuri simple,
laţuri la vârful copacului îndoit, capcane de fier), cu arma prinsă cu sfoara întinsă la cocoş, cu cârligul de fier,
cu prăjina, cu bâta, cu furca, cu securea, cu piatra, prin alergarea vânatului cu câinii/caii, prinsul cu sacul.
66
Cu covata (troaca), coşul, ciurul, sita, lădiţa, putina (doniţa), blidul, dovleacul, ligheanul, cu plasa, leasa,
laţul (fixat pe scândură, fixat pe nuia curbată, fixat pe tiugă, fixat pe ştiulete, fixat în capcane de coceni),
colivie din beţe de floarea soarelui, plasă de sârmă, gropi (la raţe sălbatice), gropi în zăpadă, curse de fier.
67
În ape curgătoare, bălţi, eleştee, iazuri amenajate, bazine marine; prin prinderea peştelui cu mâna,
prin otrăvirea apelor cu plante, prin baterea apei cu o unealtă, prin secarea apei, prin prinderea noaptea
cu făclii, cu pripoane, cu închisori de garduri, la copcă, în ghiaţă, cu unelte arhaice (undiţă, cârlig, ostie,
furculiţă, maciucă, proţap), unelte de pescuit din nuiele (cu gura libera, cu gura intoarsa), plase de pescuit
(simple, cu gura în formă de cerc, în formă de semicerc, în formă de triunghi, în formă de trapez, cu gura
întoarsă), reţele de plasă, năvod.
Cunoştinţe de creştere a animalelor domestice
Animale crescute în gospodărie68
Animale crescute în sistem supravegheat69
Animale crescute în sistem liber70
Utilitatea animalelor sălbatice

la îmbrăcăminte71
la decorarea locuinţei72
în gastronomie73
la vindecări74
în practici magice (propiţiatorii etc.)75
Utilitatea animalelor domestice

la îmbrăcăminte76
în gastronomie77
la transport 78
în practici mantice79
la vindecări80
în practici magice (propiţiatorii etc.)81
68
Vaci, Boi, Bivoliţe, Bivoli, Oi, Capre, Cai, Catâri, Măgari, Porci, Păsări
69
Turme, cirezi, herghelii
70
Porci, Cai, Vaci sterpe, Vaci cu viţei, Viţei, Boi, Oi, Capre, Măgari
71
Blana de vulpe şi jder
72
Coarne de cerb, trofee vânătoreşti
73
Carnea de vânat (căprioară, iepure, fazan, dropie, prepeliţă) peşte
74
Călcătura de urs alină durerile de oase; un brotăcel viu aşezat pe buric face să dispară frigurile de
malarie; un păianjen închis într-o nucă şi purtat la sân ca talisman vindeca frigurile de sperietură ale
copiilor; înţepăturile de albine sunt folosite pentru tratarea reumatismului; lipitorile sunt folosite ca
revulsiv; untura de urs, păr de lup, gura de lup împotriva fricii. Foloseau şi la vindecarea animalelor
domestice (capul de guşter ars şi pisat – pentru tratarea gâtului inflamat la porci; untura de urs şi de
viezure – pentru îngrăşatul vitelor; arici ars, amestecat cu untură – pentru vindecarea picioarelor de vite
bolnave de “ariceală” (iritaţii); cochilliile de melc arse şi pisate – pentru albeaţa ochiului de vită; ficatul
crud amestecat cu mălai – pentru oile bolnave de gălbează; carnea de dihor, arsă, pisată şi amestecată cu
sare – pentru vindecarea tusei la oi; grăsimea de jder – pentru îngrăşatul cailor şi caprelor slabe.
75
Laba de iepure, blana de urs
76
Blana de oaie, de capră, pielea de porc şi de vită, lâna de oaie
77
Carnea de porc, vită, ovine şi pasăre (găină, gâscă, raţă, curcan), ouă (găină, gâscă, raţă) produse
lactate (Caş, Caş afumat, Caş uscat, Covrigi de caş, Păpuşi de caş, Telemea, Brânză de burduf, Caşcaval,
Urdă, Jintiţă, Unt, Smântână, Lapte prins, Zer) şi produse apicole (Miere, Ceară, Lăptişor de matcă,
Polen, Păstură, Propolis, Jintiţă de trântor, Mied, Oţet, Vin)
78
Pe cai sau măgari (direct pe spinare, pe tarniţă, pe şa, pe samar), cu boi, bivoli, cai, catâri, măgari
(înhămaţi la car, căruţă, sanie, cotigă, târş)
79
Măruntaie de oaie, de porc, iadeş de pasăre
80
Ficat de vită plămădit în rachiu, boaşe de cal negru împotriva tuberculozei, fum de căpăţână de animal
împotriva holerei, untura de cal împotriva reumatismului, măduva de oase de picioare din faţă împotriva
răcelii mâinilor, urechile şi coada porcului
81
Aripa de pasăre, oul roşu
LE MONDE ANIMAL
Ioana Popescu
Dans les cultures rurales traditionnelles, on peut certainement parler d’éléments

d’écologie bien avant l’apparition de ce mot. C’était d’autant plus normal que la
communauté traditionnelle entretenait des rapports organiques avec la nature, qui
représentait souvent la seule source des matières pour construire son abri, pour se
couvrir, pour se nourrir et pour se traiter, en plus d’être un agent de la vie spirituelle,
rituelle et magique. Dans cette perspective, les rapports avec les plantes et les animaux
- domestiques ou sauvages - devaient être réglementés par des indications et des
interdictions relevant de la mentalité collective et s’exprimant par les comportements
magiques et rituels. La transmission d’une génération à l’autre de ces interdictions et
indications, ainsi que leur respect très strict étaient censés influencer l’évolution et le
comportement (utile ou nuisible) des animaux eux-mêmes. Enfin, les gestes, les sons,
les textes, les comportements ou les signes magiques se constituaient en une sorte de
dressage ad hoc de l’animal, mais aussi de l’homme au contact de l’animal. La relation
avec les animaux, qui se manifeste dans l’aspect des abris, comme les écuries - parfois
plus solides et plus larges que l’habitation du propriétaire, marquées rituellement de
croix, de branches vertes et même d’icônes -, dans le choix magique des noms des
animaux domestiques (en rapport avec le jour de leur naissance ou avec leur rôle),
dans l’alimentation quotidienne ou rituelle des animaux (lors des grandes fêtes, on
offrait aux animaux des morceaux de gâteau, de brioche, des œufs rouges, pour les
garder en bonne santé et fertiles tout au long de l’année), dans les traitements magiques
de la maladie (conjurations, prières), dans la présence du motif animal stylisé sur la
plupart des objets traditionnels (jusqu’aux croix tombales) ou encore dans la fusion
homme-animal déchaîné des jeux à masques du Nouvel An, cette relation fait partie
de l’identité de chaque groupe. En Roumanie, la relation aux animaux n’est pas
seulement un fait rural traditionnel, elle perdure dans les communautés actuelles de la
campagne et se prolonge même dans les croyances et les superstitions urbaines.
Les jeunes enfants des villages disposent jusqu’à aujourd’hui d’un riche répertoire
de formules magiques en vers - partiellement reprises en milieu urbain - qui préparent
l’enfant à se confronter aux phénomènes naturels et aux animaux inconnus, qu’il lui
faudra accepter, comprendre et « apprivoiser » rituellement. Les enfants mémorisent
ainsi des formules spécifiques qui doivent préparent la rencontre avec la coccinelle, le
grillon, les lucioles, la fourmi, le papillon, l’escargot, la chauve-souris, l’hirondelle, la
cigogne, le coucou, le dindon, la grenouille, le hérisson, le chien, ou avec un animal
mort, la formule étant censée établir le rapport approprié avec chacun de ces êtres.
Ainsi préparé dès l’enfance, l’adulte continuera à recourir aux formules et aux
pratiques magiques dans ses rapports aux animaux - essentiellement l’élevage et la
guérison. Les chiens de berger, par exemple, disposent d’un riche inventaire de noms
spécifiques, qui évoquent le courage et la force et sont destinés à effrayer les animaux
sauvages : Le Terrible, L’Ours, Le Loup, Le Dragon ; ils bénéficient d’une alimentation
spéciale, adaptée aux périodes passées en montagne et dans la plaine, d’une éducation
et de commandes spécifiques, enfin, certaines pratiques magiques spéciales visent à
« couper la peur » du chien (on fait brûler/enfumer sous le museau du chien des poils
pris dans la fourrure de l’animal qui attaque le troupeau).
Dans les villages persiste jusqu’à aujourd’hui le souvenir d’amitiés légendaires
entre l’homme et l’animal domestique ou sauvage, des histoires où l’animal s’avère
souvent supérieur à l’homme : plus fort, plus fidèle, prêt à se sacrifier. Dans le système
des mentalités traditionnelles, des solutions magiques permettent de transférer ces
qualités à l’homme, comme de conserver dans sa maison des « fragments reliques »
de l’animal (fourrure, cornes, dents, os, parfois travaillés et utilisés comme pièces
décoratives ou incorporés aux meubles). Dans le monde rural traditionnel, l’animal est
utilisée intégralement après sa mort : ce qui ne sert pas pour la nourriture, pour les
vêtements ou pour la décoration intérieure devient objet magique ou médicament. Ces
traitements sui generis sont destinés à l’homme aussi bien qu’aux animaux
domestiques. Ces pratiques ne relèvent pas toutes de la mémoire passive : certaines
d’entre elles sont encore en usage, parallèlement aux moyens de la médecine moderne,
en raison d’une efficacité prouvée au fil du temps.
Le caractère complexe des croyances et des représentations du monde animal,

souvent vivantes, rend notre démarche de classification assez difficile. Les symboles
animaliers, les rites du calendrier mettant en scène masques et personnages zoomorphes,
l’imaginaire collectif relatif aux animaux, matérialisé dans les légendes de fondation,
dans les contes et histoires pour enfants, dans les devinettes, les formules magiques,
les représentations plastiques ou chorégraphiques, dans les histoires exemplaires
d’hommes-animaux, ou dans les thérapies impliquant des éléments d’origine animale
forment un matériel extrêmement riche, variable d’une région à l’autre. Nous avons
donc choisi de fonder notre taxonomie sur le critère des rapports - individuels et de
groupe - avec le monde animal. La présente liste de croyances et pratiques régissant
les rapports au monde animal domestique ou sauvage, avec leurs différentes
représentations symboliques, est une liste ouverte, qui ne prétend pas épuiser les
éléments susceptibles de constituer le patrimoine culturel immatériel.
Ioana Popescu 135
RAPPORTS DE L’HOMME AVEC LE MONDE ANIMAL

CROYANCES ET PRATIQUES
CROYANCES ET REPRÉSENTATIONS RELATIVES AUX ANIMAUX
Légendes de la création des animaux :

Dieu a séparé les animaux en domestiques et sauvages1 ;
Création des animaux sauvages : le lièvre2 , la belette3 , le loup4 , l’ours5 , la
taupe , le renard7 , le cerf8 , la chauve-souris9 , le hérisson10 , le pic11 , l’alouette12 , le
6
coucou 13 , la corneille14 , le corbeau 15 , le geai 16 , l’étourneau 17 , le merle18 , le

rossignol19 , l’hirondelle20 , la tortue21 , le serpent22 , la grenouille23 , le poisson24 ,
1
Dieux a distribué les animaux en deux groupes : la moitié sont restés près de l’homme pour le servir
et être nourris par lui, l’autre moitié ont été condamnés à chasser (y compris l’homme) pour se nourrir.
2
Une bête se serait vantée de pouvoir se nourrir de chair humaine. Dieu a puni son impudence en lui
donnant de grandes oreilles et des jambes rapides, pour fuir l’homme.
3
La belette était fille d’un prêtre ; elle n’aimait pas le travail au fuseau, et Sainte Vendredi (ou Sainte
Parascève) la transforma pour cela en belette. On la chasse en plantant une fourche dans le sol.
4
Le loup est un enfant pauvre, égaré dans la forêt (à qui Dieu a donné des crocs pour se défendre), ou
le fils de riches méchants.
5
L’ours était un meunier paresseux, qui se plaignait en grommelant tout le temps.
6
La taupe est une épouse jacassière ou un fils de prêtre qui a déplacé la borne de son champ, et que
Dieu a condamnée à habiter sous terre ; on la chasse en enfonçant un fuseau dans la taupinière.
7
Le renard était une vieille voleuse.
8
Le cerf a demandé à Dieu de le couronner roi de la forêt, mais il s’est comporté en lâche, de sorte qu’il
ne lui reste que la parure royale - les cornes.
9
Une souris qui a mangé le pain bénit de l’église.
10
Condamné par Dieu à se changer en pelote parce qu’il s’était endormi en filant les fils blancs et noirs du temps.
11
Une femme punie par Dieu pour sa curiosité.
12
Une fille de roi qui tombe amoureuse du soleil et qui est maudite par la mère de ce dernier.
13
Le frère aîné qui cherche son cadet en l’appelant par son nom, ou la mère qui appelle son fils.
14
La corneille avait les plumes blanches, mais elle a été maudite (« noircie ») pour avoir caché la
dépouille d’Abel ; dans une autre version, elle aurait empêché Jésus Christ de boire de l’eau.
15
Maudit par Jésus Christ qu’il avait tourmenté sur la croix, ou « noirci » par Noé car il n’était pas
revenu lui annoncer la découverte de la terre ferme, mais était resté dévorer les cadavres.
16
Une femme jacassière.
17
Un jeune garçon grec parti chercher ses parents chez les Turcs, d’où les belles couleurs et la plume
rouge sur la tête.
18
Une orpheline que la Vierge a rendue joyeuse.
19
Une fille de roi qui avait veillé à ses noces, pour se garder contre les voleurs (le nom du rossignol,
privighetoare signifie ‘celle qui veille’) ; elle est arrivée en retard, quand Dieu avait fini de distribuer les
couleurs aux oiseaux, mais elle a reçu en échange le don du chant.
20
Une jeune fille habillé de noir ou déguisée en garçon, qui s’est sacrifiée pour ses parents ; elle est restée
attachée à la maison et fait son nid sous le toit.
21
La tortue était une meunière, condamnée à porter éternellement son four ou sa cuvette à pâte sur le dos.
22
Le serpent était un homme, condamné par Dieu, après la tentation d’Ève, à se traîner sur le sol.
23
Bénie par Dieu pour avoir annoncé la naissance du Seigneur, et par la Vierge pour l’avoir consolée et
fait rire quand elle cherchait son Fils. C’est pourquoi la grenouille ne se décompose pas après la mort.
24
Dieu lui a donné sept ailes pour nager très vite; il porte dans sa tête les instruments de la mise sur la
croix - échelle, marteau, croix - et ne meurt pas, sauf s’il est capturé.
l’abeille25 , les puces26 , les coccinelles27 , les vers à soie28 , les lucioles29 , l’araignée30 .
Création des animaux domestiques : le mouton et la chèvre, le bœuf et le cheval,
la vache et la bufflonne31 , le chien et le chat32 , l’âne33 , le cochon34 .
Animaux qui marquent les moments du jour, du calendrier et de la vie humaine

Animaux sauvages : le loup35 , l’ours36 , le serpent37 , la cigogne38 , le coucou39 ,
le hibou40 , la chouette chevêche41 , la coccinelle42
25
L’abeille est née des larmes de la Vierge ; elle a été maudite par les Pharisiens, qu’elle épiait, à se faire
voler sa nourriture par les hommes.
26
Créées par Dieu avec de la glaise, pour empêcher l’homme de paresser.
27
Nées des gouttes de sang d’Abel.
28
Nés des gouttes de salive de la Vierge, quand la grenouille l’a fait rire.
29
Étincelles provenant de l’Ange amoureux d’une mortelle, quand il fut transformé par Dieu en étoile.
30
L’araignée a été maudite par la Vierge à tisser des fils pour les mouches, car elle avait tissé la corde qui
a attaché le Christ ; elle porte une croix sur le dos parce qu’elle est montée sur la croix du Christ.
31
Chaque fois que Dieu créait un animal, le Démon essayait de l’imiter. Quand Dieu créa le doux
mouton, qui ne voulait d’aucune défense (aiguille, poison, crocs, cornes), le Démon fit la chèvre ravageuse ;
quand Dieu créa le bœuf, animal calme et travailleur, le Démon fit le cheval, animal agité et affamé (selon
d’autres traditions, le cheval a été fait par le Démon avec son œil de la nuque ; ensuite le cheval a donné
ses cornes au bœuf en échange des dents et de la morsure ; la chair du cheval est impure, car il a porté
Ève) ; quand Dieu créa la belle vache, le Démon fit la bufflonne, laide et sale.
32
Quand Dieu a créé le chien, animal brave et fidèle, le Démon a fait le chat, menteur et capricieux. Le
chien a été créé avec les pommes jetées par Saint Pierre ; le chat était une commère ivrogne qui, par un
contrat avec Dieu, doit rester à l’intérieur de la maison.
33
L’âne était la seule bête de Dieu qui ne répondait pas à son appel, de sorte que Dieu a dû le tirer par
les oreilles ; il a une croix sur le dos parce qu’il a porté Jésus Christ sur son dos à Jérusalem.
34
Animal perpétuellement mécontent, le cochon a été condamné par Dieu à ne jamais lever son regard
vers le ciel, à fouiner la terre et à grogner.
35
L’empreinte du loup a un rôle magique en rapport avec la naissance, la gueule du loup et la mamelle
de la louve sont associés à l’allaitement de l’enfant, la fête des Philippe des loups/de l’hiver annonce
l’hiver et les ténèbres, la Saint Pierre des loups marque le début du printemps.
36
Les danses à masques du Nouvel An comprennent un défilé des Ours qui symbolise la naissance du
temps nouveau, purifié. Le jour de l’Ours (le 2 février), l’animal sort de sa tanière pour estimer le début
du printemps d’après sa propre ombre.
37
Le serpent de la maison joue un rôle dans l’allaitement et la fortune de l’enfant ; les représentations
du serpent sont un symbole de fertilité dans les rituels de mariage.
38
La cigogne apporte les enfants et annonce la naissance et le printemps.
39
Le Jour du Coucou est le jour de l’Annonciation ; selon la direction dont on l’entend, il présage bien
ou mal ; le nombre de fois qu’il chante correspond au nombre d’années qu’il vous reste avant la mort ou
avant le mariage ; il chante jusqu’à la Saint-Pierre (son frère Pierre a été dévoré par les loups) ou jusqu’aux
Sânziene (son frère s’appelait Jean) (le 24 juin, fête de la Nativité de Saint Jean le Précurseur, voir
Répertoire I, ch. 7, note 14).
40
Annonciateur de mort.
41
Annonciateur de naissance ou de fortune future.
42
Indique le lieu du mariage.
Ioana Popescu 137
Animaux domestiques : le cheval43 , le cochon44 , l’agneau45 , le bœuf46 , la
chèvre47 , la poule48 , l’âne49 , le coq50 , l’oie51
Représentations animalières dans le folklore et dans l’art populaire

Animaux sauvages : l’ours52 , le loup/les dents du loup53 , les oiseaux54 , le cerf55 ,
le poisson56 , le serpent/dragon57 , la cigogne58 .
Animaux domestiques : le coq59 , le bœuf60 , le cheval/la tête de cheval61 , les
cornes du bélier62 , la poule avec ses poussins63 .
43
Le cheval porte les âmes dans l’au-delà ; il a été condamné par la Vierge, dérangée par ses piaffements
et ses ruades, à dormir toujours debout et à ne manger à sa faim qu’une seule fois par an, aux Pâques des
chevaux (à l’Ascension ou Ispas, voir Répertoire I, ch. 3, note 46) ; les chevaux de Sântoader (voir
Répertoire I, ch. 3, note 45) punissent les jeunes filles paresseuses ; monter un cheval fougueux constitue
une preuve de maturité pour les garçons ; la queue des juments est signe de maturité chez les filles. Les
căiuţi ‘petits chevaux’ du Nouvel An marquent l’entrée dans le nouveau cycle annuel.
44
Sacrifié rituellement à l’Ignat (voir Répertoire I, ch. 7, note 20) ; son groin annonce un changement du
temps ; à la Saint-Basile, les chanteurs promènent une tête de porc – Vasilca – censée apporter la richesse
pour l’année nouvelle.
45
Sacrifié à Pâques ; aujourd’hui, les chanteurs itinérants se font parfois accompagner d’un agneau, au
Nouvel An.
46
La cérémonie du bœuf paré de fleurs annonce l’arrivée du printemps et marque l’élection du
« champion », le garçon le plus travailleur ; il tire le char à dot et le char mortuaire.
47
Elle annonce la mort de l’an ancien et la naissance du nouvel an.
48
Danse de la poule, au mariage ; aux enterrements, on donne en aumône une poule noire ; on enterre des
poules dans les fondations des maisons ; la façon dont elle gratte le sol présage la qualité de l’année à venir.
49
Il annonce les heures pendant le jour.
50
Il annonce minuit et l’aube ; donné en aumône aux carrefours ; un coq blanc doit chanter à Pâques dans
l’église pour assurer une bonne année ; sacrifié et enterré dans la fondation des maisons.
51
Elle annonce les heures de la nuit ; la garde des oies est laissée aux jeunes enfants de moins de 4 ans ;
le filleul doit offrir une oie à la sage-femme/marraine, le Mardi Gras.
52
Chants de Noël, proverbes, contes (voir Répertoire I, ch. 3), objets en terre cuite, tissus, masques
(voir Répertoire I, ch. 9).
53
Architecture, tissus, objets en bois.
54
Sagesse, devinettes, proverbes, dictons, contes (voir Répertoire I, ch. 3), objets en bois et en terre
cuite, tissus, costume, masques (voir Répertoire I, ch. 9).
55
Chants de Noël, contes (voir Répertoire I, ch. 3).
56
Chants de Noël, objets en terre cuite.
57
Légendes, devinettes, conjurations, objets en bois et en terre cuite.
58
Contes, histoires, devinettes, objets en terre cuite.
59
Contes, histoires, devinettes, objets en terre cuite, œufs peints, tissus, broderie.
60
Contes, légendes, tradition du bœuf paré de fleurs.
61
Légendes, contes, tradition de la Course des chevaux à l’Épiphanie, à la Sântoader et à l’Ispas (voir
Répertoire I, ch. 3, note 46), les Căiuţi et Căluşeri ‘danse des petits chevaux’, objets en terre cuite ou en
bois, architecture, tissus, broderie.
62
Tissus, objets en terre cuite.
63
Contes, objets en terre cuite.
CONNAISSANCES ET PRATIQUES RELATIVES
À L’UTILITÉ DES ANIMAUX
Connaissances relatives à la capture des animaux sauvages

La chasse : aux abeilles64 , aux animaux à poil65 , aux oiseaux66 , la pêche67
Connaissances relatives à l’élevage des animaux domestiques

Animaux élevés à la ferme68
Animaux élevés en système surveillé/ semi-liberté69
Animaux élevés en liberté70
Utilisation des animaux sauvages

Habillement71
Décoration de la maison72
Alimentation73
Traitements contre les maladies74
64
Pour obtenir le miel ou pour capturer la colonie ; méthodes : suivre les abeilles jusqu’au nid, capter le
bourdonnement du nid, sonder les creux des arbres ou en frapper l’écorce, en sonnant du cor, sans outils,
en suivant la martre ou la sittelle torchepot.
65
Chasse à trou, aux pièges (enclos sous forme de spirale, enclos circulaire double, palette piégée entre
les arbres, palette piégé sur le sol, pièges en bois, cage ronde en bois, barreaux, enclos couvert d’un filet,
filets, collet simple, collet sur branche recourbée, pièges métalliques à mâchoire), à l’arme piégée (déclenchée
par une corde attachée au chien), à la gaffe de fer, à l’épieu, au bâton, aux fourches, à la hache, à la pierre,
au sac, chasse à courre.
66
Chasse au baquet, au panier, au tamis, au crible, à la caisse, à la baratte, au bol, à la citrouille, à la
bassine, au filet, au collet (fixé à une latte de bois, à une branche recourbée, à une gourde, à un épi de maïs,
à un piège fait de maïs entiers), à la cage en tiges de tournesol, au filet métallique, chasse à trou (pour les
canards sauvages), à trou dans la neige, à pièges métalliques.
67
Pêche dans les rivières, dans les lacs, dans les étangs, dans les bassins naturels ou aménagés, dans les
bassins marins ; méthodes : attraper le poisson à la main, empoisonner l’eau aux herbes, frapper l’eau à
l’aide de divers instruments, faire sécher le bassin, pêche de nuit aux torches, pêche à la palangrotte, à la
cage à barreaux, au trou dans la glace ; instruments archaïques - ligne, crochet, harpon, fourche, matraque,
épieu ; paniers de pêche en osier (à ouverture large, à ouverture étroite), filets (filets simples, filets
horizontaux ronds, en demi-cercle, en triangle, en trapèze, renversés), filets năvod à sac.
68
Vache, bœuf, buffle et bufflonne, mouton, chèvre, cheval, mule, âne, cochon, volaille.
69
Troupeaux de bovins, de moutons, de chevaux.
70
Les cochons, les chevaux, les vaches infertiles, les vaches allaitant le veau, veaux, bœufs, moutons,
chèvres, ânes.
71
Fourrure de renard et de martre.
72
Cornes de cerf, autres trophées de chasse.
73
Gibier (biche, lièvre, faisan, grande outarde, caille), poisson.
Ioana Popescu 139
Pratiques magiques (propitiatoires, etc.)75
Utilisation des animaux domestiques

Habillement76
Alimentation77
Transport 78
Pratiques mantiques79
Traitements contre les maladies80
Pratiques magiques (propitiatoires, etc.)81
74
La foulée de l’ours calme les douleurs dans les os ; un têtard vivant posé sur le nombril calme les
fièvres de la malaria ; une araignée enfermée dans une coque de noix, portée comme talisman dans le sein
traite la fièvre de peur des enfants ; la piqûre d’abeille guérit le rhumatisme ; la sangsue est un bon
révulsif ; la graisse d’ours, les poils de loup et la gueule du loup combattent la peur. Dans le traitement des
animaux domestiques : la poudre de tête de lézard brûlée traite les inflammation de la gorge chez le cochon,
la graisse d’ours ou de blaireau sert à engraisser le bétail, la poudre de hérisson brûlé mêlée de graisse est
un onguent qui guérit les irritations (« piqûres ») des jambes, la poudre de coquillages d’escargot traite la
cataracte chez la vache, le foie cru mêlé de farine de maïs traite la fasciolose des moutons, la poudre de
viande de putois grillée mêlée de sel traite la toux chez le mouton, la graisse de martre est utilisée pour
engraisser les chevaux ou les chèvres maigres.
75
La patte de lièvre, la peau d’ours.
76
Peaux de mouton, de chèvre, de porc et de vache, laine des moutons.
77
Viande de porc, de bœuf, de mouton, de volaille (poule, oie, canard, dinde), œufs (de poule, d’oie, de
canne), produits laitiers (fromage, fromage fumé, fromage sec, fromage blanc, fromage salé telemea,
fromage au burduf (boyau de mouton), gruyère, beurre, crème, lait caillé, petit-lait), produits de la ruche
(miel, cire, gelée royale, pollen, propolis, nid, hydromel, vinaigre, vin).
78
Les chevaux et les ânes sont montés à cru ou en utilisant une selle en bois ou en cuir, il portent des
sacoches/paniers pour le transport des objets ; animaux de trait : bœufs, buffles, chevaux, mules, ânes
(pour tirer le char, la charrette, le traîneau à patins, le chariot, le brancard à fagots ou les troncs d’arbre).
79
Intestins de mouton, de porc, l’os fourchette de la volaille.
80
Foie de veau macéré dans le raki, testicules de cheval noir contre la tuberculose, fumée de tête
d’animal contre le choléra, graisse de cheval contre le rhumatisme, moelle des os provenant des pieds
devant d’un animal contre les mains froides, les oreilles et la queue du cochon.
81
Aile d’oiseau, œufs rouges.
140
BIBLIOGRAFIE/ BIBLIOGRAPHIE
Apolzan, Lucia (1983): « Aspecte ale culturii spirituale. Obiceiuri, practici şi

simboluri legate de anotimpurile anului agricol, specifice gospodăriei pastoral-agricole
din Platforma Luncanilor, judeţul Hunedoara » [Aspects de la culture spirituelle.
Traditions, pratiques et symboles relatifs aux saisons, spécifiques des communautés
pastorales et agricoles du Plateau des Luncani, département de Hunedoara], in
Sargetia, Anuarul Muzeului din Deva XVI-XVII
Băcescu, Mihai (1947): Peştii aşa cum îi vede ţăranul pescar român [Le
poisson, vu par le paysan roumain], Bucureşti, Monitorul Oficial.
Bîrgu-Georgescu, Ligia (1987): Basme cu animale şi păsări [Contes d’animaux
et d’oiseaux], Bucureşti, Minerva.
Coman, Mihai (1996): Bestiarul mitologic românesc [Bestiaire mythologique
roumain], Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române.
Cazacu, Ovidiu (1973): Pe urmele domesticirii animalelor [Sur les traces de
la domestication des animaux], Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Decu, Vlad (1971): Lumea subterană [Le monde souterrain], Bucureşti, Editura
Stiinţifică.
Filipaşcu, Alexandru (1969): Sălbăticiuni din vremea strămoşilor noştri
[Animaux sauvages de nos ancêtres], Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Marian, Simion Florea (1990): Legende despre flori şi păsări [Légendes sur
les fleurs et les oiseaux], Bucureşti, Minerva.
Marian, Simion Florea (1903): Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile
românilor [Les insectes dans la langue, les croyances et les traditions roumaines],
Bucureşti, Carol Gobl.
Onişor, Tudor (1945): Vânătoarea de albine [La chasse aux abeilles], Bucureşti,
Cartea Românească.
141
Aratul cu două perechi de boi, Moldova, Arhiva de Imagine MNTR

Labourer la terre avec deux paires de boeufs, Moldova, Archives photographiques
du MNTR
Boi trăgând targa cu crengi, Gorj, Arhiva de Imagine a MNTR

Boeufs traînant des fagots, Gorj, Archives photographiques du MNTR
142
Bou înstruţat, Bistriţa-Năsăud, foto Anamaria Iuga

Boeuf paré de fleurs, Bistriţa-Năsăud, photo: Anamaria Iuga
Paza vacilor, Runcu-Dâmboviţa, foto: Raluca Munteanu

La garde des vaches, Runcu-Dâmboviţa, photo: Raluca Munteanu
143
Parada cailor. Boboteaza, Borduşani-Ialomiţa, col. privată

La parade des chevaux, L’Epiphanie, Borduşani-Ialomiţa, coll.privée
Cal înhamat la căruţă, Hereşti, foto: Marius Carman

Cheval tirant le chariot, Hereşti, photo: Marius Caraman
144
Parada Junilor, Braşov, foto: Rodica Marinescu

La parade des Jeunes, Braşov, photo: Rodica Marinescu
Stână, Haţeg, foto: Ana Pascu

Bergerie, pays du Haţeg, photo: Ana Pascu
145
Instrumentar de stână, Haţeg, foto: Ana Pascu

Outils du berger, pays du Haţeg, photo: Ana Pascu
Călcătura ursului. Terapie populara. Arhiva de Imagine a MNTR

L’empreinte de l’ours: Térapie populaire. Archives photographiques du MNTR
146
„Bondroşi” (urşi). Mascaţi de Anul Nou, Surdeşti-Maramureş, foto: Anamaria Iuga

Ours: Garçons masqués pour le Nouvel An, Surdeşti-Maramureş, photo: Anamaria Iuga
Trofeu de vânătoare. Haţeg. foto: Ana Pascu

Trophée de chasse, pays du Haţeg, photo: Ana Pascu
147
Împodobirea cocoşului pentru Înviere, Borduşani-Ialomiţa, foto: Ioana Popescu

Le parement du coq pour Paques. Bordusani-Ialomita, photo: Ioana Popescu
148
Ulcioare de nuntă în formă de cal, de cloşcă, de pasăre şi de şarpe.

Oboga-Vâlcea, Arhiva de Imagine a MNTR
Carafes céremonielles (mariage) en forme de cheval, de poule, d’oiseau et de
serpent. Oboga-Vâlcea, Archives photographiques du MNTR
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ / BIBLIOGRAPHIE GÉNÉRALE
Dicţionare/Dictionnaires:
Dicţionarul limbii române (DLR) [Dictionnaire de la langue roumaine], Academia
Română, Institutul de Lingvistică «Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti», Bucureşti,
1907-2006.
Butură, Valer (1979): Enciclopedie de etnobotanică românească [Encyclopédie
d’ethnobotanique roumaine], Bucarest, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Evseev, Ivan (1998): Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească,
[Dictionnaire de magie, de démonologie et de mythologie roumaine], Timişoara,
Amarcord.
Evseev, Ivan (1999): Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale [Encyclopédie
des signes et symboles culturels], Timişoara, Amarcord.
Ghinoiu, Ion (1997): Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar [Rituels populaires
liés au calendrier. Dictionnaire], Bucarest, Editura Fundaţiei Culturale Române.
Ghinoiu, Ion (2001): Panteonul românesc. Dicţionar [Le panthéon roumain.
Dictionnaire], Bucarest, Editura Enciclopedică.
Godea, Ioan (2007): Dicţionar etnologic român [Dictionnaire ethnologique roumain],
Bucarest, Editura Etnologică.
Kernbach, Victor (1983): Dicţionar de mitologie generală [Dictionnaire de
mythologie générale], Bucarest, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Mihalcu, Mihail (1996): Faţa nevăzută a formei şi culorii. Enciclopedia
îndeletnicirilor tehnico-artistice populare vechi româneşti de la A la Z [La
face invisible de la forme et de la couleur. Encyclopédie des anciens métiers
techniques et artistiques populaires de Roumanie, de A à Z], Bucarest, Editura
Tehnică.
Mohanu, Constantin (éd.) (2002): Dicţionar de ghicitori. Cinel–cinel. Antologie,
note, bibliografie şi referinţe alcătuite de… [Dictionnaire de devinettes.
Anthologies, notes, bibliographie et références par...], Bucarest - Chişinău, Litera
Internaţional.
Papahagi, Tache (1979): Mic Dicţionar Folkloric. Spicuiri folklorice şi etnografice
comparate, [Petit dictionnaire du folklore. Eléments folkloriques et
ethnographiques comparés], ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Valeriu Rusu,
Bucarest, Minerva.
Puşcariu, Sextil (1926): Dicţionarul Academiei Române [Le dictionnaire de
l’Académie roumaine], Bucarest, Cultura Naţională.
Tiktin, Hariton (1985-892): Rumänisch–Deutsches Wörterbuch, Überarbeitete und
erganzte Auflage von Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz.
150 Bibliografie generală
Bibliografii/ Bibliographies:
Academia Română. Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”:
Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc II (1892-1904).
[Bibliographie générale de l’ethnographie et du folklore roumains], Coordonare
şi cuvânt înainte de Adrian Fochi. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Iordan Datcu,
Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2002.
Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc 1956-1964.
[Bibliographie générale de l’ethnographie et du folklore roumains], Redactori
şi coordonatori Dan Bugeanu, Elena Dăncuş, Adrian Fochi, Ion Taloş. Ediţie
îngrijită şi prefaţă de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2004.
Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc 1965-1969.
[Bibliographie générale de l’ethnographie et du folklore roumains], Redactor
coordonator Elena Dăncuş. Ediţie îngrijită de I. Oprişan, Bucureşti, Editura
Saeculum I. O., 2005.
Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc 1970-1995
[Bibliographie générale de l’ethnographie et du folklore roumains], (autori: I.
M. Băieşu, Maria Florica-Bufnea, Stelian Cârstean, Adrian Codescu, Ion
Hangiu, Tiberiu Mihail, Flavia Oşianu, Romulus Oşianu, Rodica Raliade). Ediţie
îngrijită de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2006.
Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc I (1800-1891).
[Bibliographie générale de l’ethnographie et du folklore roumains], Cuvânt înainte
de Mihai Pop. Prefaţă de Adrian Fochi, [Bucureşti], Editura pentru Literatură,
1968.
Muşlea, Ion (2003) : Bibliografia folclorului românesc 1930-1955. [Bibliographie
du folklore roumain. 1930-1955], Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Iordan
Datcu, Bucureşti, Editura Saeculum I. O.
Tipologii/ Typologies:
Brătulescu, Monica (1981) : Colinda românească. The Romanian Colinda. (Winter-
Solstice Songs), Bucarest, Minerva.
Brill, Tony (2005) : Tipologia legendei populare româneşti 1. Legenda etiologică
[Typologie de la légende populaire roumaine 1. La légende étiologique], prefaţă
de Sabina Ispas, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de I. Oprişan, Bucarest,
Saeculum I.O.
Brill, Tony (2006) : Tipologia legendei populare româneşti 2. Legenda mitologică,
legenda religioasă, legenda istorică [Typologie de la légende populaire
roumaine 2. La légende mythologique, la légende religieuse, la légende
historique], Bucarest, Saeculum I.O.
Cuceu, Ion, Maria Cuceu (1988) : Vechi obiceiuri agrare româneşti. Tipologie şi
Bibliographie générale 151
corpus de texte. I [Vieilles coutumes rurales roumaines. Typologie et corpus I],
Cluj-Napoca, Minerva.
Fochi, Adrian (1976) : Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-
lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densusianu [Traditions et
croyances populaires de la fin du XIXe siècle : réponses aux questionnaires de
N. Densusianu], Bucarest, Minerva.
Ispas, Sabina, Truţă, Doina (1985-88) : Lirica de dragoste. Indice motivic şi
tipologic, vol. I-IV [La lyrique amoureuse. Index des motifs et des types],
Bucarest, Editura Academiei.
Moldoveanu, Elisabeta (2000) : Cântecele de seceriş ale poporului român. Tipologie
muzicală şi literară [Les chants roumains du fauchage. Typologie musicale et
littéraire], Bucureşti, Editura Academiei Române.
Muşlea, Ion, Bârlea, Ovidiu (1970) : Tipologia folclorului din răspunsurile la
chestionarele lui B. P. Hasdeu [Typologie du folklore selon les réponses aux
questionnaires de B.P. Hasdeu], Bucureşti, Editura Minerva
Schullerus, Adolf: Verzeichnis der rumänischen Märchen und Märchenvarianten,
Nach dem System der Märchentypen Antti Aarnes, Zusammengestellt von
A. Schullerus, Helsinki, F.F. Communication edited for the Folklore Fellows,
1928.
Stroescu, Sabina Cornelia (1984-89) : Snoava populară românească. Tipologie
bibliografică şi corpus de texte, ediţie critică de... [L’anecdote populaire
roumaine. Typologie bibliographique et corpus des textes. Edition critique par...],
prefaţă de Mihai-Alexandru Canciovici, vol. I-IV, Bucureşti, Minerva.
Sinteze/ Synthèses :
Bernea, Ernest (1985) : Cadre ale gândirii populare româneşti. Contribuţii la
reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii [Cadres de la pensée populaire
roumaine. Contributions à la représentation de l’espace, du temps et de la
causalité], Bucureşti, Cartea Românească
Bârlea, Ovidiu (1981, 1983) : Folclorul românesc I, II [Le folklore roumain], Bucureşti,
Minerva.
Butură, Valer (1978) : Etnografia poporului român [L’ethnographie du peuple
roumain], Cluj-Napoca, Dacia.
Candrea, I. A. (1928) : Iarba fiarelor. Studii de folklor [L’herbe des bêtes. Études de
folklore], Bucureşti, Editura Cultura Naţională.
Ciauşanu, Gh. F. ([1914] 2001) : Superstiţiile poporului român în asemănare cu
ale altor popoare vechi şi noi [Les superstitions du peuple roumain comparées
aux superstitions d’autres peuples, anciens et nouveaux], Ediţie critică, prefaţă
şi indice tematic de I. Oprişan, Bucureşti, Saeculum I. O.
Coman, Mihai (1986) : Mitologie populară românească (I). Vieţuitoarele
pământului şi ale apei [Mythologie populaire roumaine I. Les bêtes de la terre
et des eaux], Bucureşti, Minerva.
Coman, Mihai (1988) : Mitologie populară românească (II). Vieţuitoarele văzduhului
[Mythologie populaire roumaine II. Les bêtes de l’air], Bucureşti, Minerva.
Dunăre, Nicolae (1979) : Ornamentică tradiţională comparată [Ornementation
traditionnelle comparée], Bucureşti, Meridiane.
Ghinoiu, Ion (1988) : Vârstele timpului [Les âges du temps], Bucureşti, Meridiane.
Hedeşan, Otilia (2005) : Lecţii despre calendar (curs) [Leçons sur le calendrier. Cours],
Timişoara, Editura Universităţii de Vest.
Iordache, Gheorghe (1985-96) : Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României
[Occupations traditionnelles sur le territoire roumain], vol. I-IV, Craiova, Scrisul
Românesc.
Mangiuca, Simeon (1883) : Calendar Iulian Gregorian Popolar pe anul 1883
[Calendrier julien et grégorien populaire de l’année 1883], Oraviţa.
Mesnil, Marianne, Popova, Assia (1997) : Etnologul între şarpe şi balaur. Eseuri
de mitologie balcanică [L’ethnologue entre le serpent et le dragon. Essais de
mythologie balkanique], Bucureşti, Paideia.
Niculiţă-Voronca, Elena (1903) : Datinile poporului român (adunate şi aşezate în
ordine mitologică) [Les traditions du peuple roumain, recueillies et organisées
selon la mythologie], Cernăuţi, Tipografia Izidor Wiegler.
Olteanu, Antoaneta (2001) : Calendarele poporului român [Les calendriers du peuple
roumain], Bucureşti, Paideia.
Pop, Mihai (1976) : Obiceiuri tradiţionale româneşti [Coutumes traditionnelles
roumaines], Bucureşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice.
Taloş, Ion (2001) : Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar [La pensée
magique et religieuse des Roumains. Dictionnaire], Bucureşti, Editura
Enciclopedică.
Vlăduţiu, Ion (1973) : Etnografia românească [L’ethnographie roumaine], Bucureşti,
Editura Ştiinţifică.
Monografii/ Monographies
Cantemir, Dimitrie (19382) : Descrierea Moldovei, Traducere de pe originalul latinesc
de G. Pascu, professor la Universitatea din Iaşi [La description de la Moldavie.
Traduction du latin par G. Pascu, professeur à l’Université de Jassy], ediţia
II-a revizuită şi completată cu indice, Bucureşti, Editura Tipografiile Române
Unite S.A.
Cristescu-Golopenţia, Ştefania (1940) : Gospodăria în credinţele şi riturile magice
ale femeilor din Drăguş (Făgăraş) [La maison dans les croyances et les
rites magiques des femmes de Drăguş, Făgăraş], Bucureşti, Institutul de Ştiinţe
Sociale al României.
Marian, Simion Florea (1898-1901) : Sărbătorile la români, vol. I-III [Les fêtes des
Roumains], Bucureşti, Socec – Sfetea.
Olinescu, Marcel ([1944] 2001) : Mitologie românească. Cu desene şi xilogravuri
de autor [Mythologie roumaine. Avec les dessins et xylogravures de l’auteur],
Bibliographie générale 153
Ediţie critică şi prefaţă de I. Oprişan, Bucureşti, Saeculum I. O.
Otescu, Ion ([1907] 2002) : Credinţele ţăranului român despre cer şi stele [Croyances
du paysan roumain relatives au ciel et aux astres], Bucureşti, Paideia.
Pamfile1, Tudor ([1916] 2001) : Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului
român [Le ciel et ses astres d’après les croyances du peuple roumain], Academia
Română, colecţia „Din vieaţa poporului român. Culegeri şi studii”, vol. XXVIII,
Bucureşti-Leipzig-Viena, ediţie îngrijită de Antoaneta Olteanu, Bucureşti, Paideia.
Pamfile2, Tudor ([1916] 2001) : Văzduhul după credinţele poporului român [Les airs
d’après les croyances du peuple roumain], Academia Română, colecţia „Din
vieaţa poporului român. Culegeri şi studii”, vol. XXVIII, Bucureşti-Leipzig-
Viena, ediţie îngrijită de Antoaneta Olteanu, Bucureşti, Paideia.
Pamfile, Tudor (1910-14) : Sărbătorile la români, (Sărbătorile de vară la români,
Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului, Crăciunul) [Les fêtes des
Roumains : Les fêtes de l’été, Les fêtes de l’automne et le Grand Carême,
Noël], Bucureşti, Socec-Sfetea.
Pamfile, Tudor (1997) : Mitologie românească [Mythologie roumaine], Bucureşti,
All.
Pavelescu, Gheorghe (1945) : Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni
[Recherches sur la magie chez les Roumains des Carpates occidentales],
Bucureşti, Institutul de Cercetări Sociale ale României.
Vulcănescu, Romulus (1985) : Mitologie română [Mythologie roumaine], Bucureşti,
Editura Academiei.
Corpusuri de texte/ Corpus de textes

Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor (coord. Ion Ghinoiu) (2001-4):
Sărbători şi obiceiuri, Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic
Român, Corpus de documente etnografice, [Fêtes et rituels. Réponses aux
questionnaires de l’Atlas ethnographique roumain. Corpus de documents
ethnographiques], Bucureşti, Editura Enciclopedică, (I - Oltenia ; II - Banat şi
Crişana ; III - Transilvania ; IV - Moldova).
Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor (coord. Emil Ţîrcomnicu) (2010):
Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic
Român. Românii din Bulgaria. Vol. I Timoc [Fêtes et traditions. Réponses
aux questionnaires de l’Atlas Ethnographique Roumain. Les Roumains de
Bulgarie. I - Timoc], Bucureşti, Editura Etnologică, 2010.
Alexici, Grigore (1899) : Texte din literatura poporană română adunate de..., tom
I, Poezia tradiţională [Textes de la littérature populaire roumaine recueillis
par..., vol. I - Poésie traditionnelle], Budapesta.
Gaster, Moses (1883) : Literatura populară românească [Littérature populaire
roumaine], Bucureşti, I.G. Haimann.
Gorovei, Artur (1915) : Credinţi şi superstiţii ale poporului român [Croyances et
superstitions du peuple roumain], Bucureşti, Socec-Sfetea.
Gorovei, Artur (1931) : Descântecele românilor [Les conjurations chez les Roumains],
Bucureşti, Editura Academiei Române.
Muntean, George (ed.) (1966) : Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti
[L’eau passe, les pierres demeurent. Proverbes roumains], Bucureşti, Editura
pentru Literatură.
Zanne, Iuliu A. ([1895-1903] 2003-4) : Proverbele românilor din România,
Basarabia, Bucovina, Istria şi Macedonia Vol. I-X [Proverbes des Roumains
de Roumanie, de Bessarabie, de Bukovine, d’Istrie et de Macédoine], Ediţie
anastatică, Editura Scara.
Atlase/ Atlas
Academia Română, Institutul de Folclor (coord. Ion Ghinoiu) : Atlasul Etnografic
Român (vol. I: Habitatul, 2003; vol. II: Ocupaţiile: Cultivarea pământului,
Creşterea animalelor, Sericicultura, Apicultura, Vânătoarea, Pescuitul şi
Transportul, 2004) [L’Atlas ethnographique roumain. Vol. 1 : L’habitat ; vol. 2 :
Les occupations : culture de la terre, élevage du bétail, sériciculture, apiculture,
chasse, pêche et transport], Bucureţti, Editura Academiei.
Puşcariu, Sextil (ed.) - ALR (I, II) - Atlasul lingvistic român [Atlas linguistique
roumain], Partea I. Părţile corpului omenesc şi boalele lui (anchetă Sever
Pop) [Ie Partie : Les parties du corps et les maladies], publicat de Muzeul
Limbii Române din Cluj, 1938 ; Partea a II-a, vol. I., Corpul omenesc, boale
şi termeni înrudiţi (ancheta Emil Petrovici) [IIe Partie, vol. 1 : Le corps humain,
les maladies et les mots apparentés], Sibiu – Leipzig, 1940, 1942.
Puşcariu, Sextil (ed.) - ALRM (1938, 1940) – Micul atlas lingvistic român [Le petit
atlas linguistique roumain], publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj, ; Partea
I. Părţile corpului omenesc şi boalele lui (anchetă Sever Pop) [Ie Partie : Les
parties du corps et les maladies], publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj,
1938 ; Partea a II-a, vol. I., Corpul omenesc, boale şi termeni înrudiţi (ancheta
Emil Petrovici) [IIe Partie, vol. 1 : Le corps humain, les maladies et les mots
apparentés], Sibiu – Leipzig, 1940.

Repertoriu National de Patrimoniu Cultural Imaterial 2 PDF

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Repertoriu National de Patrimoniu Cultural Imaterial 2 PDF

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

REPERTORIU NAŢIONAL

DE PATRIMONIU CULTURAL IMATERIAL. II

Capitolul 1. Cunoştinţe despre om şi univers / Connaissances relatives

Capitolul 2. Ştiinţele Pământului / Les sciences de la Terre

Capitolul 3. Trupul - reprezentări ale lumii rurale / Le corps humain -

Capitolul 4. Etnobotanica / L’Ethnobotanique

Capitolul 5. Lumea animală / Le monde animal

Cunoştinţe despre om şi univers ..................................................................... 15

Ştiinţele Pământului ....................................................................................... 47

Trupul - reprezentări ale lumii rurale ............................................................. 65

Lumea animală ................................................................................................ 127

Bibliografie generală / Bibliographie Générale .............................................. 149

În 2013, la 17 octombrie, s-au împlinit 10 ani de la semnarea Convenţiei

Virgil Ştefan NIŢULESCU

Le 17 octobre 2013 a marqué l’anniversaire des 10 premières années écoulées

Virgil Ştefan NIŢULESCU

„Omul culturii tradiţionale trăieşte într-o simbioză perfectă cu macrocosmosul

Credinţe şi tradiţii orale privind:

o soţie pământeană35. În unele practici rituale apare şi un „tată al Soarelui”36

Luna (ştiinţific = satelit natural al Pământului)

Eclipsele, „întunecimi de Soare sau de Lună”, datorate diavolului76, Anticristului77,

Constelaţiile: credinţe, legende, povestiri în legătură cu:

Ploaia: esenţială pentru agricultori; explicaţii naturale105, dar şi supranaturale106; sunt

Curcubeul – denumiri locale (regionale)131; originea – realistă, naiv-ştiinţifică132, mitic-

Grindina sau piatra, „ploaie îngheţată”, generată de fiinţe supranaturale145 sau de

L’homme traditionnel vit en parfaite symbiose avec le macrocosme (avec le

Croyances et traditions orales relatives au ciel :

Croyances et traditions orales relatives aux astres

Le soleil (définition scientifique : Astre situé au centre de notre système

La lune (définition scientifique : satellite naturel de la Terre)

Les comètes: «étoiles à queue», «étoiles à crinière», «lumineuses», elles annoncent

Les constellations : croyances, légendes et récits portant sur:

Croyances et traditions orales relatives aux phénomènes naturels

Les éclairs, le tonnerre, la foudre

Gherman, Traian ([1928] 2002): Meteorologia populară. Observări, credinţe, obiceiuri

Furcă de tors şi bâtă ciobănească. Simboluri solare. Detalii. Ţara Bârsei

Furcă de tors. Simboluri solare. Detalii. Ţara Bârsei

Luna. Detaliu, poartă de lemn. Covasna

Soarele. Detaliu, poartă de lemn. Covasna

Soare. Pandantiv ceramic. Suceava

Soare. Pandantiv ceramic. Suceava

COSMOGONIA („URZIREA LUMII”)

Credinţe şi tradiţii orale mitologice privind:

Constituţia, configuraţia şi susţinerea Pământului:

STRUCTURA ŞI COMPOZIŢIA PĂMÂNTULUI

STRUCTURA ŞI DISTRIBUŢIA LUMILOR (ÎN SPAŢIU ŞI ÎN TIMP)

SPIRITELE TUTELARE ALE PĂMÂNTULUI

Spirite benefice (protectoare)39

ESCATOLOGIA („PIEIREA LUMII”)

Dezlănuirea stihiilor naturale ca pedeapsă divină41

CUNOŞTINŢE ŞI PRACTICI PRIVIND

Evaluarea solurilor în funcţie de proprietăţile fizice44

Identificarea resurselor minerale pe baza observării calităţilor stratului de

Le présent chapitre réunit des traditions orales issues du savoir mythique, du

CROYANCES ET TRADITIONS ORALES

La constitution, la configuration et les supports de la Terre :

CROYANCES ET TRADITIONS ORALES RELATIVES À LA

Le sous-sol et les gisements :

CROYANCES ET TRADITIONS ORALES

Les tremblements de terre :

Les éruptions volcaniques :

CROYANCES ET TRADITIONS ORALES

Distribution dans l’espace: