Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
I. Introducere.
Cuvântul „logodi” reprezintă „a se lga de cineva” este de origine slavă, în timp ce
„logodna” reprezintă ceremonia prin care pertenerii de dragoste şi iubire se angajează să
se căsăstoriască, îşi promit solemn unul altuia că se vor căsătri( Pavel Petroman, 1997:
123).
Logodna a apărut din timpuri foarte vechi corespunzând unor necesităţi adânci şi
întotdeauna resimţite.
Pentru îndeplinirea unui act de importantă( căsătoria) s-a simţit nevoia unei situaţii
pregătitoare de cunoaştere reciprocă în vederea căsătoriei, cu atât mai mult cu cât
căsătoria era privită aproape ca indisolubilă. Această necesitate a făcut să ia naştere
logodna.
Logodna creia o legătură între viitorii soţi, pe care ei puteau s-o desfacă destul de
uşor, dacă era cazul.
În trecut, oficierea logodnei reprezintă o etapă obligatorie în viaţa tinerilor, în care ei
se apropiau şi se cunoşteau reciproc. Perioada începe prin urmare prin urmare, cu
înţelegerea de căsătorie şi se încheieprin căsătoria care urmează se fie binecuvântată
( Petroman, 1997: 123)
Deşi cu timpul căsătoria nu a mai păstrat aceiaşi importanţă, totuşi nevoia unei
perioade de acomodare şi de cunoaştere reciprocă, o adevărată anticipare spirituală a
căsătoriei a continuat să se resimtă şi logodna a fost foarte mult practicată.
(Provian,1942:5)
Logodna are un scop nobil spune Sfântul Augustin, căci ea stimulează iubirea între
viitorii soţi întârziind căsătoria lor.
Logodna este o instituţie foarte morală, având drept scop o căsătorie durabilă şi
înlăturarea divorţurilor care a ajuns o modă profund dăunătoare căsătoriei şi familiei,
instituţii de bază a întregii ordini şi aşezări sociale.
Ca logodna să fie o instituţie morală şi folositoare societăţii trebuie respectate
caracterele ei şi urmărit numai scopul pentru care trebuie să se încheie. Încheierea
logodnei pentru alte scopuri decât căsătoria face din ea o instituţie imorală şi profund
dăunătoare societăţii. Această abatere trebuie evitată şi pedepsită cu asprime atunci când
se produce, căci altfel ar însemna a încuraja reaua credinţă, prefidia şi desmăţul.
Codul civil român ca şi codul Napoleon, nu menţionează nimic despre logodnă, s-a
pus atunci întrebarea, dacă sub aceste coduri logodna mai are o existenţă licită sau nu?
Prima concepţie ce o vom expune este aceia împărtăşită de Toullier şi Merlin pe care
a adoptat-o apoi şi Zachariae. Deoarece codul civil nu menţionează nimic despre logodnă
va trebui să ne conducem după principiile generale de drept. Deşi nu este trecută în nici
unul din textele codului civil, totuşi nu există nici o dispoziţiune legală expresă, care s-o
interzică în mod formal, deci logodna este valabilă şi are o existenţă licită nefiind
interzisă de nici un text.
S-a obiectat însă, că logodna deşi nu este exclusă de textele codului, are un obiect şi o
o cauză ilicită, întrucât obligă părţile să contracteze căsătoria. Este cu totul greşit, a socoti
logodna ilicită fiind contrară ordinei publice şi bunelor moravuri. Scopul logodnei este
cât se poate de onest şi de conform legilor şi moralei, căci este ajungerea la căsătorie. De
această dată logodna se poate desface foarte uşor de către cei doi dacă doresc.
După F.Laurent logodna nu mai poate avea în dreptul actual o existenţă licită şi că a
fost mereu lipsită de orice valoare juridică. Tăcerea codului este o dovadă că logodna nu
are existenţă licită şi o valoare juridică. Aşadar căsătoria, este legământul dintre două
suflete, după cum a spus Napoleon în Coniliul de Stat, iar ca această legătură să existe din
punct de vedere juridic se cere ca libertatea părţilor să fie absoltă la încheerea ei şi nici un
angajament anterior nu îi poate obliga.
Deci logodna este contrară ordinei publice şi bunelor moravuri, deoarece aduce o
serioasă atingere a libertăţii nelimitate pe care părţile trebuie s-o aibă atunci când încheie
căsătoria. O căsătorie încheiată în mod forţat nu poate fi decât o sursă de desordine şi de
imoralitate.
Da, tot ceea ce spuneToullier şi Merlin în ceia ce priveşte moralitatea şi scopul
logodnei sunt adevărate, însă numai pentru farul interior, pentru conştiinţă, căci tot ceia
ce este înainte de căsăstorie aparţine domeniului moralei şi nu dreptului( Provian,
1942:37)
Deşi logodna este fără efect oblogatoriu, existenţa ei nu numai că este licită, dar
trebuie să recunoaştem că are şi unele efecte juridice. Astfel jurispudenţa română a imitat
pe cea franceză hotărând, că promisiunea de căsătorie sau logodna este nulă deoarece
aduce atingerea libertăţii de consimţământ, fiind astfel contrară ordinei publice şi bunelor
moravuri.
Totuşi contrar acestor afirmate mai sus, logodna este o instituţie morală şi necesară,
adânc înrădăcinată în tradiţia şi obiceiurile societăţii, cu o existenţă licită, care nu poate fi
negată deoarece produce efecte juridice incontestabile.
Concluziile la care a ajuns majoritatea doctrinei şi aproape întreaga jurisprudenţă de
astăzi reprezintă o rupere cu vechea tradiţie care recunoaşte şi reglementa logodna.
Niciunul din autorii moderni de astăzi nu mai susţin inexistenţa logodnei în dreptul
actual din cauza tăcerii codului.
De asemeni nu se poate susţine că logodna este lovită de o nulitate absolută fiind
contrară ordinei publice şi bunelor moravuri căci o cercetare mai de aproape ne arată, că
nici un principiu de drept nu este ameninţat prin admiterea existenţei juridice a logodnei.
Dreptul vechi românesc anterior codului era influenţat de dreptul caonic şi de dreptul
vechi bizantin şi considera logodna ca un contract tot aşa de impotant ca şi căsătoria.
2. Viaţa în doi.
Nu-i uşor să accepţi lângă tine un al doilea, şi totuşi vine o zi când de voie ori de nevoie
te-ai decis să te căsătoreşti, să începi un alt mod de viaţă, alături de ea sau de el, de fiinţa cere ţi-a
plăcut, îţi pace, şi ca ea să-ţi aducă tot ceea ce tu însuţi nu ai putut aduce în casa ta. Se întâmplă
adesea, ca cei ce formează un cuplu să se gândească la fatul că acea persoană de alături nu e cea
mult râvnită de atâţia ani. Astfel, ştiinţa dar şi viaţa de zi cu zi ne oferă câteva sfaturi menite să
ne ajute să găsim băiatul ori fata visată:
- Nimeni nu-i perfect – nici tu, nici ea – de aceea e nevoie de înţelegere din partea
amândorura. Aşadar, e nevoie să fii îngăduitor, dispus să ajuţi partenerul/partenera să
devină, în timp, ceea ce vrei tu, aşa cum ţi-ai imaginat, în congruenţă cu ceea ce ai visat.
Dan Barbilian a spus că imaginaţia „oricare ar fi ea este de neconceput în afara
raţiunii”(Petroman, 1997: 120).
- Schimbarea nu o poţi obţine de astăzi până mâine, cel ales este nevoie să-ţi placă,
deocamdată, aşa cumeste şi diacronic din ce în ce mai mult.
- Alegerea se face, în funcţie de anumite condiţii. De aceea e necesar să percepi şi să
pricepi bine ce anume tea atras la el sau la ea.
- În faţa alesului e absolut necesar să fii ceea ce eşti, omul cu toate ale sale, bune şi rele.
Nu e nevoie să ascunzi ori să etalezi ceea ce în general îţi lipseşte.
- Arată-te aşa cum eşti şi nu uita că cel pe care-l cauţi nu poate fi aidoma cu visul tău de
la început. Perfecţiunea este un ideal spre care năzuim mereu toţi cei care uau fost şi sunt.
Aşadar nu vă cereţi unul altuia mai mult decât sunteţi în stare să daţi.
- Ascultaţi ce zic părinţii, prietenii, dar decideţi cu capul propriu. Viaţa spre care năzuiţi e
avoastră şi nu a celor care vă sfătuiesc.
- Nu vă pripiţi, decideţi să mergeţi împreună numai după ce aveţi convingerea că aşa e
bine şi că el sau ea putea fi cel puţin o parte din ceea ce aţi visat(Petroman, 1997:122).
3. Cuplul modern.
Cuplul conjugal a fost, este şi năzuim să credem că va rămâne un scop şi niciodată doar
un simplu mijloc. El sau ea, cu toate actele şi acţiunile lor convergente aspirăspre căsătorie,
animaţi de a trăi civilizaţi, de ase iubi, uni, procrea şi asigura perpetuarea speciei. Totul depinde
de raţiune şi afecţiune, preeminent de voinţă.1 Şi apoi, dacă voinţa există, există şi posibilitatea
de-a crea şi menţine cuplul, de-a milita pentru afirmarea şi consolidarea sa. Nici în cazul
bunurilor maniere nu-i altfel.
Lupta permanentă a partenerilor pentru fericire, mulţumire caracterizează caracterul lor.
A avea caracter înseamnă a avea voinţă, a fi în stare să înţelegi, să cunoşti, să înveţi să respecţi
cerinţele, normele şi principele vieţii în general, şi ale celei de familie, în special. „Unde nu
există caracter – sublinia Romain Roland – unde nu există u caracter mare, nu există nici un om
mare, nici artist, nici om de acţiune”, prin urmare nici soţ, nici soţie.Şi cine şi-a cunoscut şi
învăţat rolurile din urmă şi le joacă fără sufleur, bine, acela are caracter element primordial al
cuplului. Căsătoria reprezintă o atracţie, căsătoria aduce o sigurnţă afectivă şi o complicitate cu
totul propice desăvârşirii artei de a iubi (Dr. Gerard Leleu, 2003: 115), deşi cercetările efectuate
relevă că, pe de o parte se căsătoresc din ce în ce mai puţini tineri şi, pe de lată parte, numărul
celor căsătoriţi care divorţiază este în continuă creştere atât în Europa cât şi la noi. Cuplurile
libere în raport cu cele consfinţite prin căsătorie devin tot mai numeroase. Alături de acestea au
apărut şi tind să aibă şanse de a se înmulţi „noncuplurile” sa familiile monoparentale (văduvie,
divorţuri, mame celibatare etc.). Deşi motivele invocate sunt numeroase şi tind să prevaleze
acesta: pentru a face dragoste nu avem nevoie de certificat de căsătorie, obligaţia angajamentului
1
Ori „voinţa nu e un făcător de minuni sau un maestru vrăjitor, o capacitate gata oricând şi oriunde pentru
orice fel de artificiu; voinţa, asemenea omului – soţului ori soţiei – în general, ce altceva este oare voinţa,
dacă nu chiar ceea ce vrea omul?”(L:Feuerbach)
reciproc asumat, doar prin el însuşi omoară iubirea şi implicit familia (Petroman, 1997:144).
Totuşi în pofida atare situaţii, cuplurile s-au constituit, se constituie şi se vor constitui încă.
Cererea lor, respectiv a cuplului ca atare este impusă de:
- caracterul social al căsătoriei – exprimat în declaraţii
publice, acceptate şi confirmate de primăria unde domicializează unul dintre soţi;
- recunoaşterea publică a cuplului, a căsătoriei ca o
necesitate, alta dect cea realizată prin convieţuirea liberă ori familia monoparentală;
- oficierea religioasă, o anumită credinţă care o reclamă,
contestând alte categorii de cupluri;
- sprijinul acordat, în cele mai multe âări, cuplurilor legal
constituite, atestate prin certificat;
- tradiţia familiei, istoricul ei de-a lungul unor culturi şi
civilizaţii diferite;
- putinţa de a legaliza dragostea
2. Căsătoria în antichitate.
Concepţia antică despre căsătorie a fost dominată de „fecunditate” împletită cu ideea de
procreare a neamului omenesc şi cu cea de creaţie. Dominată de practici idolatre, antichitatea
păgână a pus întotdeauna căsătoria şi mai ales darul femeii de a naşte prunci sub protecţia zeilor.
• Antichitatea iudaică.
În Vechiul Testament , referitor la căsăstorie, se întâlneşte ideea creaţiei; cu timpul dată fiind
promisiunea divină de a mântui lumea prin „poporul ales” – Israel, căsăstoria dobândeşte un
nou statut.
Gândirea iudaică a Vechiului Testament plasa semnificaţia esenţială şi scopul căsătoriei în
procreare. Semnul cel mai evident şi necesar era, continuarea neamului. Dumnezeu îi făgăduieşte
lui Avram că pentru ascultarea lui îi va înmulţi neamul, de aceea se explică de ce o familie fără
copii era considerată o familie uitată de Dumnezeu.
Căsătoria în Israel ar putea fi abordată din diverse perspective: poate fi considerată în primul
rând realitatea trăită în felul de afi al omului. Poporul ales consideră această realitate şi o trăieşte
în perspectiva comuniunii de har cu Dumnezeu.
Totuşi, în decursul istoriei poporului ales, se poate constata influenţa negativă a popoarelor
păgâne idolatre, care va conduce şi la „de-sacralizare” a căsătoriei, până la transformarea ei într-
o realitate pur terestră, ca-n antichitatea pur păgână. Cum ar fi de exemplu atunci când poporul se
aşează în Canaan unde şi practică cultul fecundităţii deşi Dumnezeu îi protejează de acest păcat.
Totuşi, căsătoria, în concepţia iudaică este înţeleasă ca o imagine ce revelează alianţa între
Dumnezeu şi poporul Său. Astfel, în Israel, căsătoria este întâi de toate o tranzacţie, o convenţie
între două familii: doi părinţi ( tatăl tânărului şi tatăl tinerei), de comun acord cu soţiile lor, merg
să discute şi să ia decizia finală în privinţa căsătoriei copiilor lor ( Fac. 24, 1-4; 38, 1-2 ş.a.).
Comparativ cu lumea greco-romană, în care consimţământul celor doi era foarte important, în
antichitatea iudaică aceasta aparţinea părinţilor.
În mod obişnuit, mirele trebuia să plătească „moharul” tatălui fetei (Fac. 34, 12), adică un fel
de cadou, o dotă, acest gest marca încheierea „logodirii”. Din acst moment legătura cu a treia
persoană sau repudierea femeii era considerată adulter (Deut. 22, 23-27).
Punctul culminant al festivităţilor consta în alaiul solemn care o conducea pe logodnică la
casa logodnicului ei, acesta era momentul în care avea loc actul socotit juridic: tatăl fetei o dădea
logodnicului pe fiica sa şi tatăl logodnicului o lua pentru fiul său ( Fac. 11, 29; 24, 51, etc).
Astfel începea ceremoniile nunţii care ţineau cel puţin o săptămână.
În opinia profesorului Schillebeeckx „ nunta la iudei era o sărbătoare familială trăită în
credinţa în Iahve ( Dumnezeu)” (Gavrilă, 2004: 36).
• Antichitatea elenistică.
Pentru greci, ca pentru întreaga Antichitateclasică de altfel, căsătoria era o problemă care se
rezolva între familii, fără ingerinţe din partea cetăţii sau a puterii religioase. Casa era primul loc
de exercitare a cultului prezidat de tată. Însă începând prin cuceririle lui Alexandru cel Mare
(356 – 323 î. Hr.), îi pune pe greci în contact cu popoarele şi culturile din Orient, într-o mai mare
măsură.
În ceea ce priveşte dreptul matrimonial, se considera esenţială încheierea formală a unui
contract de căsăstorie , ceea ce implica un contract scris, pe care unii istorici o numesc
„ căsătoria cumpărată”( K.Ritzer, apud Gavrilă, 2004:37). Demersurile pentru încheierea nunţii
culminau cu stabilirea gerenţiei, arvunei, între tânărul care urma să se căsăstorească şi tutorele
sau tatăl miresei. Se stabilea dota, sub formă de arvună, logodnicului, care urma fie să o
înapoieze, fie să o păstreze – în cazul în care contrectul ar fi fost dessfăcut, indiferent din vina
cărei părţi. Acestea constituiau logodna.fără inel, fără ritualuri speciale: un act juridic,
materializat prin dotă. Logodnica nu avea cuvânt de spus, cu atât mai mult, că era adesa foarte
mică. Apoi urmau ceremoniile nunţii.
Căsătoria este deci mai curând o afacere, şi pe plan juridic, şi pe plan religios. Dar
festivităţile o fac publică şi îi confinţescefectele şi obligaţiile.
Vechii romani, în timpul Republicii, au cunoscut mai ales căsătoria „sub tutelă” care nu era
altceva decât o modalitate de contract de schimb între tată şi viitorul ginere. Logodna fiilor
romanilor avea loc încă din timpul copilăriei şi au cunoscut şi ei, ca şi grecii, rolul unui
intermediar.
Trecerea de la o putere la alta era semnificativă, în funcţie de clasa socială din care făceau
parte familiile, în trei moduri:
• Conferreatio, pentru elite; ceremonia era atât de solemnă şi de complicată, încât a şi
dispărut în timpu imperiului
• Coemptio : cumpărarea de comun acord
• Usus; folosirea, mai precis coabitarea, pentru care, în lipsa garanţiilor sau a festivităţilor
care să consfinţească statutul căsătoriei (în cazul claselor sociale mai sărace), juriştii se
mulţumeau să-i recunoască efectele juridice printr-o consuetudo vitae, cu condiţia să fi durat cel
puţin un an, aproape fără întrerupere.
Cea dintâi originalitate a concepţiei romane clasice asupra căsătoriei este diferenţa netă între
logodnă şi căsătorie. Desigur se întâlnesc elemente comune la nivelul ceremoniilor, dar efectele
juridice sunt diferite. Logodna este un angajament serios şi ruptura ei neîntemeiată poate duce
despăgubire. Dar nici nu se va putea cere să ae oficieze căsătoria în numele logodnei încheiate
anterior, adesea, din cauza diferenţei de vârst, cu mult timp înainte.
„ Interesul acestui proces de purificare a judecăţii juriştilor, care trensferă în felul acesta
căsătoria, cel puţin pe planul teoriei juridice, din registrul afacerilor, al aranjamentelor familiale,
în cel al unui angajament, al unui consimţământ între persoane. Ei ofereau astfel creştinilor o
interpretarea căsătoriei, capabilă să o susţină, să o întărească pe cea dată de Evanghelii. Efectele
se vor face simţite de-a lungul secoleleor următoare...”( Gerard Mathon apud Gavrilă, 2004: 40).
Dacă în antichitatea greacă sau romană căsătoria rămâne o realitate pur terestră, iar în
Vechiul Testament această realitate dobândeşte perspectiva mântuirii, în Noul Testament,
Căsătoria devine Taină.
Taina Nunţii cuprinde şi revelează totodată Taina Iubirii lui Dumnezeu, împărtăşită omului
prin Creaţie, Răscumpărare şi Viaţă veşnică în Împărăţia Cerurilor. Deci scopul final al
Căsătoriei constă în desăvârşirea omului.
Noţiunea de căsători, în calitatea ei de Taină, presupune că omul nu este numai o fiinţă cu
funcţiuni fiziologice, psihologice şi sociologice, ci in aceeaşi măsură sau mai înaint de toate, fiu
(cetăţean) al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Căsătoria creştinilor în primele trei secole.
Din antichitate, căsătoria a fost considerată sfântă; în lumea greacă şi romană, căstoria
considerată o instituţie a societăţii, a fost însoţită de un fel de „binecuvântări” de imne şi de
sacrificii.
Creştinii primelor secole şi-au trăit căsătoria în duhul învăţăturii Mântuitorului Hristos şi a
Apostolilor; pentru oficiere căsătoriei, ei se conformau rocedurilor vremii şi locului în care
trăiau, în măsura în care acestea nu contraveneau credinţei creştine.
În Dreptul roman, în epoca imperială, sensul fundamental al căsăstoriei rezida într-un
contract încheiat între două părţi libere în alegerea lor. Principiul dreptului roman-„Nunta constă
în consimţământ, şi nu în împreuna-vieţuie”. Definiţia dată de Modestimus: împreuna locuore cu
o femeie liberă este o căsătorie, şi nu un concubinaj”, face să se înţeleagă, că o sclavă nu putea
să-şi dea consimţământul liber şi că, astfel, conviaţuirea cu ea nu putea fi niciodată numită
„căsătorie”; aceasta era legea fundamentală pentru toate ţările civilizate. Totuşi, faptul că, în
legea romană, căsătoria era concepută ca un contract între două părţi libere însemna un rogres
social evident, în raport cu toate celelalte civilizaţii vechi.
Dacă din punct de vedere juridic, pentru ca o căsătorie să fie validă avea de îndeplinit
anumite condiţii precise, precum: starea civilă a cuplului, vârsta şi consimţământul liber al celor
doi, din punct de vedere ceremonial, situaţia era alta: ceremonialul tradiţional nu avea decât un
caracter facultativ, ceea ce însemna că fiecare familie îl respecta în funcţie de opţiunile sale, deşi
nu putea fi neglijat cu uşurinţă, din cauza locului pe care-l ocupă familia în societatea romană.pe
lângă evitarea ceremonialului păgân, în creştinătatea primară apar şi noi elemente pre cum ar fi,
binecuvântarea Bisericii. (p78)
Căsătoria creştinilor între secolele IV-VIII.
Dacă în primele trei secole nu existau diferenţe între Apus şi Răsărit, între secolele al IV- lea
şi al VIII- lea apar diferenţe între cele două lumi creştine
După pacea adusă de Împăratul Constantin (313), plecând de la practicile familiale se va
elabora o rânduială, constând înbinecuvântarea lui Hristos exprimată liturgic, la care se adaugă
fie, înmânarea voalului, sau acoperirea miresei (la Roma şi Milano), fie încununarea ( în Răsărit),
fie intrarea mirilor în cameranupţială (în Galia, Spania şi ţinuturile celtice) (Gavrilă, 2004: 88).
Înmânarea voalului apare în Italia în secolul al IV-lea, fiind un ritual specific Apusului.
Apare şi un alt itual liturgic şi anume consacrarea fecioarelor. Trebuie de menţionat faptul că, în
ceea ce priveşte căsătoria însăşi, binecuvântarea cuplului avea, la început, un caracter privat, ca
şi în Apus. În timp ce binecuvântare era un ritual privat aceasta era săvârşit de către un episcop
sau preot, care mergeau la casa mirilor pentru ai felicita şi binecuvanta. În timp acesta a devenit
un act liturgic însoţit de rugăciuni şi cântări. Ceremoniile familiale şi civile au devenit astfel
ceremonii liturgice mai devreme decât în Apus. În Răsărit, gestul care avea sensul cel mai
profund era încununarea, act liturgic ce însoţea actul juridic esenţial de transformare a tinerei fete
de la casa părintească la casa mirelui.
Aşadar, chiar din vremea formării rânduielii, Taina cunoaşte două părţi distincte: Logodna şi
Cununia.
Secolul al IV-lea este considerat secolul în care s-a format Liturghia Creştină când
creştinismul a trecut la formulare liturgice, de la mici clădiri ad-hoc la biserici mari, de la predica
ascunsă la cea de la amvon, ceea ce a însemnat un proces foarte vast şi greu de urmărit pas cu
pas.
Logodna ( între secolele IV-VIII).
Contractul juridic al căsătoriei, în imperiu, este redus la cea mai simplă expresie:
consimţământuldintre părţile prezumtiv libere. Pentru jurişti nu era importantă forma, ci
obţinerea consimţământului public. Cu efectele care decurgeau din acesta, şi întărirea lu prin
obiceiurile de natură privată, care mărturiseau celebrarea căsăstoriei.
Obiceiurile păgâne vor fi progresiv creştinate , dar lăsate în grija familiilor aflate în legătură
cu comunitatea şi episcopul. Deci următoarea etapă va fi integrarea acestor cutume în ceremonii
liturgice.
Aşa cum a recunoscut- o Sfântul Ioan Gură de aur, logodna era însoţită de „arvună”, adică
logodniccul oferea logodnicei un dar de logodnă.
Din punct de vedere juridic aceste daruri reprezenta o garanţie reală, care în caz de ruptură
unilaterală a logodnei, dacă aceasta se produce din cauza donatorului, el perde toată arvuna iar
dacă aceasta se produce din cauza ei ea treebuie să întoarcă multiplu, în acord cu dispoziţiile
juridice în vigoare.
Pe lângă suma de bani, se obişnuia să se ofere ca „arvună”inelul, act care urmează cu timpul.
Să se transforme în slujba logodnei, cu atât mai uşor cu cât, pierzându-şi sensul unei garanţii
reale, arvuna nu mai avea decât o valoare simbolică.
Inelul, un dar de garanţie, sărutul şi uneori unirea mâinilor, contribuie la ratificarea logodnei.
În ceremonialul logodnei cu arvună, urmau schimbul sărutului între logodnici şi unirea
mâinilor. Originea acestui gen de logodnă vine din dreptul populer din ţările orientale şi din
ideea de căsătorie cumpărată. Dijn vremea Împăratului Constantin, acest gen de logodnă este luat
în considerare şi de legislaţia romană. Pe lângă logodna clasică, ce lasă pertenerilor libertatea de
a o rupe, pe când legislaţia lui Justinian cunoaşte, în fond,. Două categorii de logodnă:
- logodna clasică, însoţită de contract fără forme şi care păstra libertatea de a fi ruptă
- logodna cu arvună, care presupune un contract redactat după toate formele legale, cu menirea
de afi duse la îndelinire, sub ameninţarea cu o pedeapsă pecuniară în cazul ruperei ei. Aceasta
este adesea marcat printrun dar de garanţie şi anume prin inel.în Bisericile siriene mai era şi
obiceiul de a se înmâna logodnicei o cruciuliţ iar aceasta o purta la gât (Raeş apud Gavrilă, 2004:
91).
Logodna cu arvună, însoţită de formalităţile menţionate, aşa cum o demonstrează cercetătorii
în istoriadreptului, a fost predominată în Imperiul Bizantin după împăratul Justinian. Aceasta este
raţiunea pentru care canoniştii bizantini vor da Canonul 98 al Sinodului Trulan (691, referitor la
logodnă, canon care asimilează căsătoria unui bărbat cu logodnica altui bărbat, aflat în că în
viaţă, adulterului.2
Serbările ocazionate de logodnă devin ecclesiale, deşi încă nu găsim până în secolul al VIII-
lea urme ale existenţei vreunei binecuvântări date de episcop sau de preot.
Binecuvânatrea la logodnă.
Aşa cum am afirmat deja, referitor la această solemnitate mai mare a logodnei cu arvună,
predominantă în Răsărit, nu poate fi demonstrat faptul că era însoţită de binecuvântarea unui
preot, înainte de secolul al VIII- lea şi chiar în secolul al IX- lea logodna civilă cu uzanţele ei şi
binecuvântarea preotului se săvârşeau separat. Numai începând cu secolul al X- lea şi chiar al
XI- lea se vor aduna la un loc cutumele, pentru a forma „slujba logodnei” de rit bizantin; aceasta
ne arată cu exactitate că binecuvântarea logodnicilor este de instituire recentă la bizantini. O
2
“Cel ce ia spre însoţire de căsăstorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub
învinuire de adulter”( vezi arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii,
Bucureşti, 1991, p.150)
participare a preotului la logodnă, legată de binecuvântarea liturgică, se constată de la început nu
la greci (bizantini), ci în Bisericile naţionale eterodoxe de rit sirian, născute după disputele
hristologice. Canonul 13 al Sinodului din Catar (676)ne dă un text ţinut sub catolicosul Grigorie
I, în traducerea lui O. Braun: „Aşadar, o femeie nu se poate căsători fără voia părinţilor,
mijlocirea Sfintei Cruci şi binecuvântarea preotului: fetele tinere care nu s-au căsătorit încă şi
care vor fi cerute în căsătorie în casa părintească, după legea creştină, trebuie, după obiceiul
credincioşilor, să fie logodite cu acordul părinţilor lor, prin mijlocirea Sfintei Cruci a
Mântuitorului nostru şi cu binecuvântarea preotului. Şi cum nu este uşor nici pentru creştini şi
nici pentru popoarele străine, din teama de Dumnezeu, de a încălca o căsătorie legitimă şi de a se
uni cu o altă persoană, contractul căsătoriei trebuie să fie încheiat în prezenţa Mântuitorului
nostru, pentru că, dacă soţii sunt infideli căsătoriei lor, ei au răzbunător semnul biruinţei noastre,
în care tot ce este ascuns va fi desscoperit şi faptele noastre vor fi judecate în faţa Înfricoşătorului
Scaun de Judecată. Astfel sunt creştinii datori să înceapă prin binecuvântarea preoţească, pentru
a putea încheia legământul lor familial conform cu nădejdea lor. Iar dacă ei nu se unesc în
acestfel... trebuie să se separe irevocabil – de vreme ce n-au primit binecuvântarea preotului – şi
judecătorii în drept să nu găsească de cuviinţă a-i dispensa de această datorie. Ei trebuie să fie, de
asemenea, chiar antemizaţi de Biserică( Buchder Synhados 343 S., apud Gavrilă,2004:94).
J.B. Chabot subliniază în traducerea sa că binecuvântarea preotului împlineşte logodna: „...
femeile... şi cele ce sunt logdite în casele părinţilor lor trebuie să fie logodite după legea
creştină...”( Synodincon 487, apud Gavrilă, 2004:94), ceea ce înseamnă că pentru Biserică
logodna civilă nu avea nici o valoare fără binecuvântarea preotului, treptat însă, logodna sa
transformat într-o slujbă bisericească – proces care sa petrecut, binenţeles, în Biserica Ortodoxă.
Patriarhul nestorian Timotei declarănulă logodna care nu era încheiată prin lucrarea preotului
şi a diaconului sau a episcopului, sau a arhiepiscopului, sau, cel puţin, a trei creştini şi prin
„mijlocirea Sfintei Cruci”( Sachau, II75, apud Gavrilă, 2004:94).
Fără a avea la dispoziţie documente care să ateste concret cum era săvrşită slujba logodnei în
secolele IV-lea şi până în secolul al VIII-lea, totuşi putem concluziona că: se păstrează logodna
civilă cu uzanţele ei, la care se adaugă binecuvântarea Bisericii; pentru un timp, actl civil şi cel
religios sau săvârşit separat, iar dreptat acestea s-au unit, devenind o singură lucrare, caracterul
privat fiind înlocuit cu cel public, iar cel familial, cu cel ecclesial. Elementele principale ale
slujbei logodnei rămân în principiu aceleaşi, menţionate mai sus. Binenţeles că se subânţelege că
o dată ce logodna a avut loc, încep pregătirile şi chiar săvârşirea căsătoriei propriu zise.
Logodna creştinilor între secolele VIII – XII.
În toate evhologiile bizantine se distinge o structură binară a căsătoriei, deja bine formată şi
definit: logodna şi căsătoria.
Slujba în două părţi s-a constituit plecând de la un ceremonial al căsătoriei deja existent; şi
apariţia acestor două părţi distincte a fost condiţionată de necesitatea stabilirii unor slujbe
bisericeşti pentru logodnă şi pentru căsătorie, corespunzătoare logodnei şi căsătoriei din legislaţia
civilă.
Geneza acestei structuri binere a căsătoriei este determinată de relaţia de dependenţă şi chiar
de provenienţă din căsătoria bizantină, mai mult decât din cea romană:
-logodna, care se poate raporta la căsătoria în plan familial;
-căsătoria, care corespunde căsătoriei civile, după legile statului ( Anne Schwerdtfeger apud,
Gavrilă, 2004:137).
Logodna şi căsătoria erau obligatorii pentru cetăţenii bizantini; în concepţia dreptului
bizantin, logodna şi căsătoria au semnificaţiile juridice precizate de dreptul roman, însă sunt
absolut independente de sensul conceptelor sin evhologiile bizantine, desemnate de aceiaşi
termeni. Trebuie să reţinem faptul că Novela 89 a împăratului Leon al VI- lea, stabilea pentru
prima dată în Imperiul Bizantin necesitatea unei binecuvântări pentru „căsătorie”. Reţinem,
aşadar, că acesta înţelept prin novelele sale, a determinat cursul vieţii Bisericii, punând
legislaţiacivilă în acord cu duhul legilor bisericeşti, trebuie recunoscut însă şi faptul că în unele
situaţii, legile bisericeşti au fost forţate, pentru a realiza acest acord. Cel care a stabilit
obligativitatea rugăciunii şi a binecuvântării Bisericii pentru oficierea Logodnei şi a Căsătoriei a
fost împăratul Alexis I Comnenul, în anul 1084, prin celebra novelă, care stabileşte, de asemenea
că ambele slujbe (Logodnă şi Cununie) să nu se oficieze împreună, ci la un oarecare interval de
timp.
Astfel, în secolul al XI-lea, în Bixanţ, sub influenţa puterii imperiale, s-a impus legal
necesitatea unei forme bisericeşti pentru încheierea căsătoriei. Biserica a luat asupra ei anumite
funcţii ale statului. Singura formă posibilă de logodire şi de căsătorie este cea bisericească.
Aşadar, după legislaţia bizantină, pede o parte, pentru a contracta o căsătorie, condiţia suficientă
până în anul 1084 şi condiţia necesară după Novela 89, era binecuvântarea bisericească. Pe de
altă parte însă, în evhologiile constntinopolitane slujba logodnei o precede pe cea a cununie. De
aceea, trecerea de la facultativ la regulă, care a avut loc în secolul al XI- lea, pentru cununie,
duce la concluzia că logodna nu era suficientă,de vreme ce era necesar să fie completată de
cunune. Astfel, la Constantinopol, în secolul al XI-lea, încununarea ocupă, în mod gradat, locuzl
central, ca o pecete care trebuie să dea mărturia plenară a împlinirii căsătoriei; de aici rezultă că
încununarea căsătoriei ( Al. Pentkovsky apud, Gavrilă, 2004: 139).
În concluzie, trebuie subliniat că toate aceste reflecţii din acest capitol se raportează la o
perioadă în care căsătoria nu era considerată o taină în sensul tridentin al acestui cuvât.
Numai către anul 70 al secolului al Xiii-lea, Taina Căsătoriei apare pentru prima dată în
cataloagele bizantine ale Sfintelor Taine, atunci când se pregăteau documentele pentru unirea de
la Lyon. Aceste texte vor deveni normative atât pentru tradiţia ulterioară privind interpretarea
Tainei Cununiei cât şi pentru slujba liturgică a Căsătorie, până în zilele noastre.
După cum am menţionat şi mai sus, în Bisrica Ortodoxă, Taina Nunţi este alcătuită din două
părţi: slujba logodnei şi slujba cununiei.
Slujba Logodnei, este precedată de următoarea recomandare tipiconală:”După Dumnezeiasca
Liturghie, preotul, aşezând o masă în mijlocul bisericii, pune Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie
pe masă, aprinzând şi făcliile în sfeşnice, şi venind cei car evor să se logodească, stau în mijlocul
bisericii, înaintea mesei; preotul, luându-le inelile, le pune pe Sfânta Evanghelie, al bărbatului
de-a dreapta, iar a femeii de-a stânga, dând naşilor făclii aprinse să le ţină în mâna dreapt; şi
binecuvântând de trei ori capetele celor care se logodesc, cădeşte după obicei”( Molitfelnic, ed,
cit.:64), după care urmeză slujba Logodnei.
Slujba Logodnei începe cu: „Bine cuvântat este Dumnezeul nostru...”, după care urmează o
ectenie specială pentru cei care se logodesc, o rugăciune scurtă, „Pace tuturor...”, „Capetele
voastre Domnului să le plecaţi”, apoi punerea inelelor, cu fosmula: „Se logodeşte robul lui
Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu )N), în numele Tatălui şi a Fiului şi al Sfântului Duh,
Amin”(de trei ori), pentru mire şi apoi la fel pentru mireasă.apoi preotul ajutat de naşi, pune
inelul pe degetul inelar de la mâna dreptă a fiecărui miere, după care aceştia le schimbă pe
degetul inelar al mâinii stângi. Urmează o rugăciune şi o ectenie întreită. 3 Aceeaşi rânduială a
slujbei o găsim în Evhologiul grecesc şi în Trebnicul slav, introdusă de aceeaşi recomandare
tipiconală, cu unele deosebiri. Iar imediat după aceasta urmează Slujba cununiei.
3
Rânduiala completă a Slujbei Logodnei şi Cununiei este redată în Anexa
Iar la Pavel Petroman, găsim relatat astfel oficierea logodnei:
1. Semnul întreit:
Semnul Sfintei Cruci se face de trei ori, atât asupra cuplului, cât şi a vereghetelor (ele
reprezintă legământul dragostei şi al unirii strânse). Preotul zice:
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”
„Binecuvântat este TatălAtotputernic. Amin!”
„Binecuvântat este Fiul Său Cel Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos!”
„Binecuvântat este Sfântul DuhMângâietprul. Amin!”
2. Rugăciunea de mulţmire;
În care preotul oferă lui Hristos mulţumire tuturor, pentru biecuvântarea întemeierii unei noi
familii ca o mică biserică.
3. Rugăciunea de sfătuire.
Acestea urmăresc explicarea dimensiunilor logodnei pentru cuplul logodit, rugând pe
Dumnezeu pentru plinirea acestui început, şi fericirea lor.
În timp ce se intonează cântări înălţătoare, se pun vereghetele, ca semn al legământului.
Apoi, preotul cere tânărului cuplu să trăiască viaţă de sfinţenie şi neîntristare, să cinstească
Sfânta Scriptură în orice timp, pentru ca logodna lor să fie sfinţită şi să marcheze un început
neîntinat al căsătoriei binecuvântate( Petroman, 1997: 125).
Astăzi, în general, slujba Logodnei precede Cununia, ce are loc imadiat după aceea, însă
după cum am spus şi mai sus, se poate oficia şi împreună, şi separat de cununie; logodna şi
cununia corespund unui statiu aparte al căsătoriei. Logodna este noua formă a „ contractului”
căsătoriei; logodnicul şi logodnica se făgăduiesc în fidelitate reciprocă, dar, în acelaşi timp, se
făgăduiesc, în logodna lor, lui Dumnezeu. Întrucât ea corespunde contractului, care pentru
dreptul roman reprezenta esenţa şi forma concretă a consimţământului care valida căsătoria,
pentru o perioadă binecuvântarea logodnei era suficientă şi avea un rol în sine – din puncul de
vedere al legiuitorului civil( Alexis Pentkovsky apud Vasile Gavrilă, 2004: 159) – şi nu era, ca
astăzi, doar o pregătire pentru Cununie. Aşadar, rugăciunile slujbei numite µ υ η σ τ ρ α şi
pe care noi am tradus-o logodnă, aparţin unui ceremonial care era suficient pentruîncheierea
căsătoriei. În consecinţă, căsătoria încheiată prin Logodnă era o căsătorie verotabilă, şi nu doar o
anticipare şi anunţarea viitoarei căsătorii, aşa cum rezultă din semnificaţia precizată de
µυη σ τ ρ α în Procheiron şi Epanogoga. După oficierea Logodnei, tinerilor li se cere să
intre în căsătorie, ceea ce n-ar fi fost posibil, dacă era o simplă pregătire pentru căsătorie; de
aceea, în evhologiile constantinopolitane din secolul al XII – lea, tinerii erau întrebaţi dacă
doresc să se cunune ( Gavrilă, 2004: 159).
Binecuvântarea.
Pentru a întări legământul dintre doi tineri (logodnic şi logodnică) şi pentru a-l sfinţi, Biserica
lui Dumnezeu este chemată ca martor al acestui contract, căci Dumnezeu Însuşi dă
binecuvântarea Sa. Prin aceasta, Logodna devine „legământ”(Gavrilă, 2004: 159) sfânt, încheiat
în Hristos, care-i arvuneşte pe cei doi Împărăţiei lui Dumnzeu şi vieţii veşnice.
Tradiţia ne aminteşte faptul că tinerii care doresc să se căsătorească trebuie să şi părinţii din
ambele părţi de acord. Să nu se încalce porunca a cincea4, prin neascultare. Fără binecuvântarea
părinţilor, căsătoria nu este durabilă. Blestemele părinţilor strică din temelie casele copiilor (Pr.
Argatu, 2007: 4). Iar dacă au primit binecuvântarea, în continuare aceştia trebuie să cultive
virtutea dragostei cât mai mult pentru a rămâne uniţi amândoi pentru totdeauna (Cuviosul Paisie
4
„ Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti bine ani mulţi pe pământ.”
Aghioritul, 2003: 38). Deci ce-i uneşte pe un bărbat şi o femeie cel mai mult – „recunoştinţa”
(Aghioritul, 2003: 44), unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi da
încrederea, devotamentul şi ascultarea sa şii este doamna case. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa
că o poate proteja şi este stăpânul casei. Esenţa prieteniei o constituie de fapt iubirea şi
respectul, însă acestea trebuie să fie reciproc, petru că dacă nu-i reprocitate nu-i prietenie. În
prietenie, de fapt , oferi şi primeşti, ea este trainică atunci când este sinceră. Versetele biblice
spun că prietenia, este de fapt începutul iubirii (Pr. Ioan, 2009: 4).
Inelul.
Actul principal din slujba Logodnei îl reprezintă punerea şi schimbarea inelelor. Dintru
început trebuie subliniat faptul că întrebuinţarea inelelor în logodnăeste un obicei vechi,
precreştin, pe car eBiserica l-a preluat, l-a consfinţit prin încadrarea în slujba bisericească şi
căruia i-a dat un sens duhovnicesc mult mai înalt decât cel pe care îl avea în lumea păgână. În
Vechiul Testament, inelul era semnul puterii (Fac. 41, 42), al slavei sau al adevărului; în Imperiu
Roman, inelul făcea parte din darurile ce se obişnuiau a se oferi la căsătorie: Pliniu cel Tânăr ne
dă mărturia că „inelul pe care-l dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi obicei, este de
fier”(Pliniu, Natural. Histor., apud Gavrilă, 2004:160). După mărturialu Tertulian, inelul era de
aur. Este posibil caPliniu, care locuia la Roma, să ateste o tradiţie conform căreia romanii păstrau
din antichitate inelul de fier, fără valoare sau doar cu valoare simbolică, în timp ce în africa se
trecuse la un inel de aur( Fr.J.Dolger, apud Gavrilă, 2004: 161).
Aceeaşi tradiţie o găsim şi-n dreptul popular al ţărilor din Orient, preluată de creştini, care pe
lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei, şi inelul. Acest act avea loc, iniţial, în
cadrul unui prânz familial: „după schimbul făgăduinţelor, logodnicul înmâna un inel de fier
tinerei fete, care-l purtape al patrulea deget de la mâna stâgă şi câteva cadour, ca mărturie pentru
viitoarea unire a lor”( Aimee Georges Martimort apud Gavrilă, 2004: 161). Punerea inelelor este
menţionată şi de tradiţia veche creştină, dar şi de cei mai vechi codici constantinopolitani.
Cândva, inelele erau aşezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund eshatologic
Logodnei. În Bisericile Greacă şi Rusă, şi astăzi se păstrează în Evhologiu şi în Trebnic rânduiala
punerii inelelor pe Sfânta Masă şi aşezarea mirilor pe solee, în faţa Sfontelor Uşi, pentru a fi
binecuvântaţi, după care sunt duşi în naos pentru oficierea slujbei.
Toate aceste tradiţii, datini, sunt însoţite de anumite rugăciuni specifice fiecăreia.
Căsătoria este un act juridic de drept natural, moral şi religios în cadrul legilor dumnezeieşti,
prin care bărbatul se uneşte cu femeia pentru toată viaţa pământească. Pentru tineri esenţa
căsătoriei este, în general, legăta şi de sentimentul de securitate pe care li-l furnizează existenţa
unei legături sociale care presupune drepturi şi îndatoriri reciproce: oricare ar fi calitatea vieţii
conjugale „ a nu fi singur” este securizat şi condiţionat de reciprocitate (Elisaveta Stănciulescu,
1998:455). Însă, la baza căsătoriei trebuie să stea iubirea, şi se va căuta caracterul şi calităţile, nu
averea sau alte interese meschine (Pr. Argatu, 2007:3). Adică, pentru ca tânărul să aibă o viaţă de
familie armoniosă, trebuie mai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească
sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odihneşte un caracter.(Cuviosul Paisie Aghioritul, 2003: 37).
Astfel constatăm că pentru a trăi în chip armonios,
Iar pregătirea sau introducerea în căsătorie se numeşte logodnă. În prealabil, se face
cercetarea reciprocă a celor doi tineri prin ei înşişi cu ajutorul părinţilor sau a tutorilor. Când
preotul trebuie să ia declaraţie scrisă cu privire la : a). Consimţământul absolut liber al
logodnicilor, verificat într-un timp mai îndelungat; b). Vârsta bărbatului trebuie să fie între 18 şi
70 ani, iar a femeii 16 şi 60; c). Vârsta între logodnici să nu varieze prea mult decât între 8 şi 10
ani.; d). Adevărata căsătorie creştină este monogamia; e) unul dintre ei să nu fie monah sau
hirotonit şi să nu fie rude. Se obişnuieşte ca preotul să afişeze pe uşa bisericii cu 20 -30 de zile
mai înainte proiectul de logodnă, pentru ca, comunitatea să contribuie la dovedirea legalităţii şi
canonicităţii viitoarei căsătorii, întrebând în mai multe duminici după liturghie, spre a atrage
atenţia enoriaşilor.
Logodna consfinţită prin slujba bisericească are putere indiscutabilă de căsătorie ( Deut. 22,
23 -24; Matei 1, 18...). În caz de desfacerea logodnei, căsătoria viitoare a fiecărui logodnic este
ca a doua nuntă. Acest soi de înrudire se opreşte de la căsătorie până la al treilea grad inclusiv,
pentru ceilalţi membri ai foştilor logodnici. „ Şi cei logoiţi întru acest chip, de va muri, logodna
lor, cei ce vor să se facă preoţi, nu mai pot lua altă femeie, fiindcă se socotesc ca şi cum s-ar fi
căsătorit a doua oară. Şi totuşi, de se vor fi căsătorit nu pot fi primiţi la preoţie, iar de se vor
hirotoni neştiind arhiereul se caterisesc. Mirenii nu mai pot lua pe sora, vara şi alte rude ale
fostei logodnice”. – Pidalion grec. P. 456 – (Sachelarie, 1999: 81).
Cei ce renunţă la logodna neconsfinţită bisericeşte din cauza neânvoielii sau ilegalităţii
canonice sau naturale, cum ar fi sila ( II Cor.6, 14-16) vârsta nepotrivită, erezia, descoperirea
faptelor vicioase, boala, etc., ea n-are valabilitatea bisericească şi intrarea fiecărui membru în altă
logodnă şi căsăstorie, este liberă. Siluirea ambilor logodnici sau a unuia, din motive indicate de
rude, adeseori devine nenorocită, căci dragostea cu sila nu se face. De asemenea, răpirile sânt
osândite, însă când răpirea a fost făcută cu voia logodnicii constatată prin dovezi anterioare şi
posterioare răpirii, după ce rudelese învoiesc, se aprobă şi de biserică, fiindcă voinţa logodnicilor
trebuie să decidă în croirea soartei lor de viitor.