Manual Participant

MINISTERUL MUNCII, SOLIDARITĂŢII
SOCIALE ŞI FAMILIEI
PROIECTUL PHARE 2001

„CONSTRUCŢIA INSTITUŢIONALĂ A SERVICIILOR SOCIALE
ÎN ROMÂNIA”
PROGRAM DE FORMARE
ÎN PRACTICA
ASISTENŢEI SOCIALE
Cunoştinţe şi deprinderi de bază pentru referenţii sociali

din cadrul autorităţilor publice locale
MANUALUL PARTICIPANTULUI
BUCUREŞTI, 2005
MANUALUL PARTICIPANTULUI 3
CUPRINS
p.
Cuvânt înainte .................................................................................................................... 5
Introducere: prezentarea programului- obiective, conţinut,

metode de lucru- şi introducerea participanţilor şi a
formatorilor, aşteptări, activitatile principale şi problemele din
Sesiunea I: practica asistenţei sociale 9
Sesiunea II: Structura serviciilor sociale ……………….………..............…. 11
Rolurile asistentului social ca referent social în serviciile

primare ....................................................................................... 19
Sesiunea III: Suportul social şi relaţiile interpersonale …………..............…. 23
Sesiunea IV: Rolul comunicării în relaţia asistent social – client …................ 33
Sesiunea V: Valori în asistenţa socială …………………………...............… 45
Sesiunea VI: Probleme etice – dileme etice ……………………..............….. 55
Sesiunea VII: Evaluarea iniţială şi intervenţia în asistenţa socială .................. 65
Sesiunea VIII: Interviul ………………………………………..............……… 75
Elemente ale comportamentului profesional ………................. 80
Sesiunea IX: Practica interpersonală cu familiile în situaţie de risc ............... 83
Sesiunile X – XII: Aplicaţii în practica asistenţei sociale - studii de caz ............... 93
Sesiunea XIII: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale .................... 95
Sesiunea XIV: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale …................. 109
Sesiunile XV – XVI: Dezvoltare comunitară ……………………………..............…. 111
Sesiunile XVI–XVII: Exerciţii de grup – Prezentarea rezultatelor ………...............… 129

4 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
Evaluarea individuală a participanţilor şi evaluarea finală a

Sesiunea XIX: programului de formare ……………………............................ 131
Anexe
Codul etic al profesiei de asistent social ................................... 133
Aspecte ale consilierii în asistenţa socială …………................. 141
Tehnici ale consilierii familiale …………………….................. 149
Glosar .................................................................................................................................. 151

CUVÂNT ÎNAINTE
Manualul „Program de formare în practica asistenţei sociale – Cunoştinţe şi

deprinderi de bază pentru referenţii sociali din cadrul autorităţilor publice locale” constituie
suportul de curs pentru participanţii la un curs de formare cu durata de o săptamână organizat
pentru personalul ce menţine un contact direct cu beneficiarii sistemului public de asistenţă
socială.
Acest program de formare a fost conceput în cadrul proiectului Phare „Construcţia

Instituţională a Serviciilor Sociale în Romania” (CISSR) în colaborare cu Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF) ca parte a unui program mai amplu de instruire şi
educaţie ce vizează toate nivelurile personalului din administraţia publică implicat în
dezvoltarea şi furnizarea serviciilor sociale în Romania. În cadrul acestui program de
instruire, proiectul Phare a derulat (în colaborare cu universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi
Timişoara) două programe de învăţământ superior: (1) un program de master în politici
sociale şi administraţie publică pentru 100 decidenţi din cadrul structurilor MMSSF şi (2) un
program post universitar desfăşurat pentru 180 persoane cu studii superioare de alta natură
decât Asistenţă Socială din structurile deconcentrate ale Ministerului, ale Autorităţilor
Naţionale şi care după absolvire vor avea drept de practică în asistenţă socială. Aceste
programe au fost derulate în scopul creării premiselor necesare îmbunătăţirii competenţelor şi
calificărilor personalului precum şi a capacităţii organizaţionale în vederea îndeplinirii noilor
cerinţe pentru furnizarea serviciilor de asistenţă socială. De asemenea, a fost organizată o
sesiune de formare de o săptămână pentru 94 de persoane de la nivelul recent înfiinţatei
structuri a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Drepturilor Copilului din cadrul
Consiliilor Judeţene pe tema Serviciilor Integrate de Asistenţă Socială.
Prezentul program de formare pentru aproximativ 1200 referenţi sociali de la nivelul

Autorităţilor Locale din mediul urban şi rural de pe cuprinsul României a fost conceput
special pentru personalul vizat care nu a beneficiat de nici o sesiune anterioară de specializare
în asistenţă socială. Scopul programului este de a întări capacitatea profesională a acestora şi,
în consecinţă, a instituţiilor din care fac parte de a furniza servicii de asistenţă socială la nivel
primar.
Raţiunea acestui curs pentru referenţii sociali este de a oferi o perspectivă asupra
sistemului de asistenţă socială în Romania, bazată pe prezentări cu caracter teoretic,
relaţionate în acelaşi timp cu practica de zi cu zi din domeniu. Acest demers s-ar traduce
printr-o îmbinare echilibrată între teorie şi practică facându-se trecerea de la ascultarea activă
spre exerciţii şi lucrul în grup. O altă idee urmărită prin acest curs este de a se da
participanţilor posibilitatea de a discuta despre diverse probleme cu care se confrunta în
activitatea cotidiană precum şi de a dezvolta capacităţi viitoare de suport reciproc, fie în
rândul personalului din comune, oraşe sau municipii învecinate, fie între reprezentanţii
Consiliilor Judeţene sau Direcţiilor de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie.
Cursul de formare prezintă atât structura serviciilor sociale în România, cât şi

legislaţia relevantă pentru serviciile primare de la nivelul autorităţilor locale. Acest fapt va
face capabili participanţii să-şi identifice rolul de referenţi sociali în cadrul sistemului. Pentru
dezvoltarea aptitudinilor practice de intervenţie, participanţii acumulează cunoştinţe de bază
în ceea ce priveşte intervenţia în domeniul asistenţei sociale precum şi instrumentele necesare:
identificarea problemelor şi cazurilor, evaluarea, planul de intervenţie, referirile de cazuri etc.
Se pune, de asemenea, un accent deosebit pe comunicarea cu beneficiarii serviciilor de
asistenţă socială, valorile şi etica în practica asistenţei sociale; de asemenea, este importantă
introducerea în modele de dezvoltare comunitară şi de intervenţie în comunitate.
În plus faţă de acumularea de cunoştinţe şi dezvoltarea deprinderilor, bazate pe

combinarea între prezentări despre conceptele teoretice şi structurale, exerciţiile practice şi
grupurile de lucru se vor concentra pe o reflecţie asupra atitudinilor şi valorilor în perspectiva
unei identităţi reflexive a asistenţei sociale. Pentru a se asigura legătura practică între
cunoştinţele acumulate şi deprinderile formate în cadrul cursului, participanţii vor forma
grupuri de lucru structurate pe criterii regionale cu scopul de a propune planuri de intervenţie
socială personalizate adresându-se problemelor sociale identificate în zonele respective. De
asemenea vor avea posibilitatea de a face un plan individual de aplicare a cunoştinţelor
acumulate la situaţia specifică propriului loc de muncă.
Derularea acestui program de formare a presupus un proces de cooperare cu cadre

universitare de la trei universităţi precum şi cu asistenţi sociali având o vastă pregătire şi
experienţă în domeniu.
Sesiunea de formare va fi implementată de 45 formatori, grupaţi în 8 centre regionale.

Echipele sunt formate din asistenţi sociali din structurile Direcţiilor de Muncă, Solidaritate
Socială şi Familie, din ONG-uri şi din cadrul catedrelor universitare din domeniul asistenţei
sociale. Din raţiuni ce ţin de punerea în practică a formării, s-a recurs la două manuale: unul
pentru formatori şi unul pentru persoanele instruite. Aceste manuale au fost prezentate în
cadrul unei întâlniri de trei zile de consultare şi formare cu reţeaua celor 45 formatori. Cu
această ocazie manualele au fost îmbunătăţite şi apoi verificate prin două sesiuni pilot în două
judeţe. Aceste sesiuni pilot, bazate atât pe evaluări ale participanţilor, cât şi ale formatorilor
au condus la noi îmbunătăţiri ale manualelor pentru a le adapta cât mai mult nevoilor
practicienilor. Această ediţie este practic rezultatul acestui proces.
Sperăm că veţi consulta şi reveni asupra prezentărilor, ideilor şi conceptelor acestui

manual, atât în timpul cât şi, sperăm, după această sesiune de formare, utilizându-l ca o sursă
de inspiraţie în activitatea dumneavoastră zilnică de referenţi sociali. Sperăm în acelaşi timp
că acest prim pas în specializarea profesională vă va încuraja să vă continuaţi studiile pentru a
deveni asistenţi sociali.
În cele din urmă, am dori să ne exprimăm mulţumirile şi recunoştinţa faţă de cei ce au

contribuit la realizarea acestui manual: suntem profund recunoscători reţelei de formatori
pentru reacţiile pozitive din timpul procesului de consultare, echipei de autori ai manualului
care şi-au asumat provocarea îmbunătăţirii progresive a capitolelor de care erau responsabili
după numeroase întâlniri în cadrul cărora autorii, colegii acestora, instuctorii şi reprezentanţii
proiectului şi-au adus contribuţiile şi criticile. De asemenea, adresăm mulţumiri speciale
formatorilor din cadrul sesiunilor pilot pentru ultimele contribuţii şi sugestii la versiunea
finală. Şi nu în cele din urmă, mulţumim Patriciei Mihăescu pentru eforturile sale de a
compila întregul material.
Am dori să mulţumim doamnei task manager Adina Dragotoiu precum şi doamnei

asistent task manager Alina Marinoiu pentru suportul organizaţional şi conceptual.
Sesiunile următoare au fost concepute de autorii menţionaţi după cum urmează:
Sesiunile I, III, IV, şi IX: Elena Iulia Mardare (Universitatea Bucureşti)

Sesiunea II: Livia Popescu, Adina Rebeleanu (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca)
Sesiunile V şi VI: Smaranda Witec (Universitatea Bucureşti) cu contribuţia Patriciei Elena
Mihăescu
Sesiunea VII: Smaranda Witec, Florin Lazăr, Patricia Elena Mihăescu
Sesiunea VIII: Daniela Şoitu, Conţiu Şoitu (Universitatea „Al.Ioan Cuza” Iaşi”)
Sesiunile X-XII: Florin Lazăr, Patricia Elena Mihăescu, Crina Popa şi Corina Ileana
Popa
Sesiunile XIII şi XIV: Florin Lazăr (Universitatea Bucureşti şi ECT)
Sesiunile XV-XVIII: Gelu Duminică (Fundaţia pentru Dezvoltare Comunitară „Împreună”),
Patricia Elena Mihăescu (Institutul pt. Ocrotirea Mamei şi Copilului – Unitatea de
Management a Programului Naţional de Sănătate nr. 3) şi Florin Moisa (Centrul de Resurse
pentru Comunităţile Rrome)
Sesiunea XIX: Componenta de formare a proiectului Phare CISSR
Harald Hauben
Coordonator de proiect
Inge Danielsen Marian Preda

Expert UE Expert local
SESIUNEA I: Introducere
INTRODUCERE
OBIECTIVE:
1. prezentarea participanţilor şi a formatorilor;
2. prezentarea de către participanţi a aşteptărilor lor pentru acest program de formare, a
unor informaţii legate de locul de muncă, de activităţile lor ca referenţi sociali, precum şi
a unor informaţii referitoare la principalele probleme cu care se confruntă în practica
profesională în domeniul asistenţei sociale;
3. prezentarea obiectivelor generale ale programului, a structurii programului şi a
metodelor de formare ce vor fi utilizate
4. stabilirea unor reguli de grup pe perioada programului de formare.
METODE: exerciţii de grup, prezentări.
MATERIALE:
- prezentări flipchart/ppt cu scopul şi obiectivele programului;
- alte materiale necesare: coli de flipchart, mape participanţi, markere, rola scotch, carneţele,
pixuri.
TIMP: 90 min.
Scopul şi obiectivele programului de formare

în practica asistenţei sociale
SCOP: Furnizarea deprinderilor, atitudinilor şi cunoştinţelor de bază persoanelor care nu au

pregătire în domeniul asistenţei sociale şi care lucrează în domeniul asistenţei sociale la
nivelul autorităţilor publice locale în relaţie directă cu indivizii, familiile sau comunităţile
afectate de probleme sociale.
OBIECTIVE GENERALE:
La sfârşitul programului, participanţii vor fi capabili să:

1. identifice structura sistemului de servicii sociale şi propria localizare în cadrul acestei
structuri;
2. descrie principalele roluri ale asistentului social şi rolurile referenţilor sociali din
serviciile primare;
3. identifice şi să descrie sursele de suport social şi să aplice instrumente de evaluare şi

mobilizare a acestuia;
4. conştientizeze deprinderi de relaţionare, de utilizare a comunicării verbale şi
nonverbale în relaţia cu indivizii şi familiile acestora;
5. analizeze valorile ce există în practica asistenţei sociale;
6. explice dimensiunile majore ale practicii asistenţei sociale;
7. elaboreze un plan de intervenţie pentru indivizi şi familii aflate în dificultate;
8. enumere principalele măsuri legislative de protecţie a indivizilor şi familiilor aflate în
situaţii problematice specifice;
9. descrie principalele metode şi tehnici utilizate în practica asistenţei sociale şi modul în
care acestea se pot aplica indivizilor, familiilor sau comunităţilor aflate în dificultate.
SESIUNEA II: Structura serviciilor sociale; Rolurile asistentului social ca

referent social în serviciile primare
STRUCTURA SERVICIILOR SOCIALE
SCOP: Prezentarea structurii şi funcţionării reţelei de servicii sociale
OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor:

1. înţelege conceptul de problemă socială, nevoie socială şi servicii sociale;
2. diferenţia cele două componente ale sistemului de asistenţă socială;
3. cunoaşte şi înţelege finanţarea, modul de organizare şi condiţiile de funcţionare a
serviciilor sociale în Romania;
4. fi capabili să identifice principalele tipuri de servicii sociale;
5. avea capacitatea de a orienta persoana sau familia în dificultate către serviciul/iile care
pot contribui la rezolvarea respectivei nevoi sociale;
6. cunoaşte rolurile referentului social în cadrul serviciilor primare ale autorităţilor
publice locale.
METODE: prezentarea şi problematizarea informaţiilor; discuţii /exerciţii de grup.
MATERIALE: flipchart, markere.
TIMP: 60 min.
I. DEFINIŢII
Asistenţa socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile
sociale şi prestaţiile sociale.
Pentru a înţelege scopul asistenţei sociale este util să înţelegem în primul rând ce înseamnă a
funcţiona normal într-o societate.
Funcţionarea socială: Îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general, faţă

de cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană. Aceste responsabilităţi includ
satisfacerea nevoilor de bază ale individului şi ale membrilor de familie care depind de el/ ea.
Nevoile de bază sunt fizice, emoţionale, de realizare personală etc. (Parker, 1987, p.153)
Conceptul de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social.

Istoricul serviciilor sociale are la bază recunoaşterea nevoilor sociale şi organizarea societăţii
pentru a le satisface.
Nevoie:
= o anumită stare de deficienţă, de lipsă, ce impune o anumită rezolvare;
= o stare de tensiune la un moment dat, resimţită sau de un grup de indivizi sau individual.
Măsurile/ componentele asistenţei sociale au rolul de a satisface nevoile unei

persoane atunci când aceasta nu se mai poate ajuta singură (din cauza unei boli cronice, a
resurselor financiare insuficiente, a unui handicap fizic sau psihic etc.), astfel:
a. Prestaţii sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi servicii
către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli şi de roluri reciproce. Prestaţiile
pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria celor băneşti fac parte: pensiile,
indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii şi familie, ajutorul social ş.a. Prestaţiile în
natură pot consta din bunuri (“cornul şi laptele”, rechizite pentru şcolarii din familiile cu
venituri mici etc.)).
b. Servicii sociale: Activităţile asistenţilor sociali sau ale altor profesionişti care ajută
oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească
funcţionarea socială a indivizilor, familiilor şi comunităţilor (Parker, 1987, p. 154).
Conform OG 86/2004, serviciile sociale:
• reprezintă: măsuri şi acţiuni care răspund nevoilor sociale individuale, familiale sau de
grup.
• urmăresc: prevenirea şi depăşirea situaţiilor de dificultate, de vulnerabilitate sau
dependenţă, în scopul menţinerii autonomiei, prevenirii marginalizării şi excluziunii
sociale, creşterii calităţii vieţii.
Serviciile sociale se oferă sub diverse forme în comunitate, atunci când apar probleme şi
nevoi sociale.
Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai multe
persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care creează
disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată.
Exemple de probleme sociale: sărăcia, consumul de droguri, rata ridicată a abandonului

şcolar, poluarea apei şi a aerului, servicii medicale insuficiente în mediul rural, violenţa
domestică etc.
În concluzie, problemele sociale generează nevoi sociale ce impun organizarea de

servicii sociale în cadrul unei comunităţi.
II. CADRUL POLITICO-ADMINISTRATIV ŞI FINANCIAR
A. Organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale se realizează în:

• sectorul public, la diferite nivele:
central : Guvern - Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;

judeţean: Consiliul Judeţean;
local: Consiliul Local, Primărie.
• sectorul neguvernamental: organizaţii neguvernamentale (fundaţii, asociaţii)
Serviciile sociale pot fi organizate şi in:
• parteneriat, care poate fi de mai multe tipuri:
- public – neguvernamental (de exemplu: DGASPC şi un ONG);
- public – public (de exemplu: DGASPC şi o primărie);
- neguvernamental – neguvernamental (de exemplu: două fundaţii/ ONG-uri
care lucrează împreună)
Un parteneriat poate include două sau mai multe organizaţii/ instituţii publice şi
neguvernamentale, fiecare având roluri şi responsabilităţi bine definite.
Tabel II.1.
Rezumatul responsabilităţilor în organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale (cf. OG
68/2003, modificată şi completată de OG 86/2004)
Instituţie, Coordonare Acordare de Finanţare
organizaţie metodologică prestaţii băneşti şi/
monitorizare, sau furnizare de
evaluare şi servicii
control al
serviciilor
MMSSF Da Nu De la bugetul de stat
Direcţiile Da Informarea privind De la bugetul de stat
teritoriale ale drepturile sociale;
MMSSF stabilirea dreptului şi
plata unor prestaţii
băneşti;
Consiliul Da Acordă o varietate de De la bugetul local al judeţului,
judeţean- servicii specializate finanţare integrală sau în
DGASPC pentru copii şi adulţi parteneriat;
Proiecte cu finanţare externă
Consiliul local Control adm. al Servicii primare De la bugetul local; integral sau în
- DASPC serviciilor pentru copii şi adulţi parteneriat,
locale Proiecte cu finanţare externă
Organizaţii Nu Servicii primare şi Din donaţii private, programe
neguvernament servicii specializate europene;
ale pt. diferite categorii De la bugetul de stat (local sau
de beneficiari central) - fonduri publice prin
subcontractare;
Integral sau în parteneriat.
Structura sistemului public (de beneficii şi servicii) de asistenţă socială
NIVELUL CENTRAL NIVELUL JUDEŢEAN NIVELUL LOCAL

(MMSSF şi alte instituţii
centrale)
Funcţii:
- Emitere acte
legislative
- Finanţare
- Acreditare
- Inspecţie
Servicii
Servicii sociale
specializate primare
Servicii
Beneficii de
Asistenţă socială
în natură
MĂSURILE/ Bunuri (ex: proteze,
BENEFICIILE DE alimente haine, etc)
ASISTENŢĂ
SOCIALĂ Beneficii de asistenţă
socială în bani
(Ex.VMG)
B. Principiul descentralizării în organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale:
• Serviciile sociale se organizează descentralizat, la nivelul comunităţilor locale, pentru

a răspunde cât mai adecvat nevoilor identificate, numărului de potenţiali. beneficiari şi
condiţiilor particulare în care se manifestă situaţia de dificultate.
• Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a dezvolta noi servicii sociale
şi de a diversifica gama de servicii sociale dacă cele existente nu răspund nevoilor
identificate în comunitate.
- Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetele proprii fondurile
necesare pentru servicii sociale. Beneficiarii din zonele defavorizate au acces prioritar la
aceste fonduri.
C. Furnizorii de servicii sociale pot fi persoane fizice sau juridice. La rândul lor, furnizorii
persoane juridice pot fi :
publici: direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului la nivel judeţean şi

local, alte servicii sociale publice specializate. Direcţiile generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului de la nivel judeţean şi local pot externaliza activităţile altor furnizori,
prin subcontractare (nu oferă direct servicii, ci plătesc alţi furnizori pentru a oferi aceste
servicii)
sau
neguvernamentali şi/ sau privaţi: asociaţii, fundaţii, culte religioase, persoane fizice
autorizate.
Furnizorii publici şi neguvernamentali trebuie trataţi nediscriminatoriu în acordarea

finanţării din surse publice.
Finanţarea din fonduri publice se face pe principiul concurenţei, (raportului cost-eficienţă

şi al calităţii).
Serviciile sociale, indiferent de furnizor, trebuie acreditate de direcţiile teritoriale ale

MMSSF.
III. BENEFICIARII SERVICIILOR SOCIALE

A. Accesul la servicii este acordat persoanelor care sunt:
cetăţeni români cu domiciliul sau reşedinţa în România;

cetăţeni români fără domiciliu;
cetăţeni ai altor state şi apatrizii cu domiciliul sau reşedinţa în România;
cetăţeni ai altor state şi apatrizii care au permisiunea de şedere în România, inclusiv
cei aflaţi în centrele de cazare din zona de tranzit sau în custodie publică.
B. În sens larg, beneficiarii serviciilor sociale pot fi:
persoane şi familii aflate în dificultate sau risc;

grupuri în dificultate sau risc, marginalizate sau excluse în plan social;
comunitatea care se confruntă cu situaţii de dificultate sau risc.
C. Potenţialii beneficiarii se pot afla în una sau mai multe dintre următoarele situaţii de
dificultate sau risc:
dizabilitate sau handicap;

dependenţă de droguri, alcool, alte substanţe toxice;
detenţie sau post-detenţie;
infectarea cu HIV/SIDA;
părinte singur;
victime ale violenţei în familie;
lipsa veniturilor sau venituri mici;
victime ale traficului de fiinţe umane;
boală cronică sau incurabilă.
D. Beneficiarii au drepturi şi obligaţii.
1. drepturi: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, demnitatea şi intimitatea;

de a fi informaţi asupra drepturilor sociale şi situaţiilor de risc; de a participa la luarea
deciziilor care îi privesc; asigurarea confidenţialităţii datelor personale.
2. obligaţii: să furnizeze informaţii corecte privind identitatea, situaţia familială, medicală
şi economică; să participe activ la procesul de intervenţie; să contribuie la plata serviciilor,
dacă este cazul.
IV. TIPURI DE SERVICII SOCIALE

A. OG 86/2004 clasifică serviciile sociale în servicii sociale primare, servicii sociale
specializate:
• Serviciile sociale primare au un caracter general şi urmăresc prevenirea sau
limitarea unor situaţii de dificultate sau vulnerabilitate. Principalele activităţi
desfăşurate de SSP sunt:
activităţi de identificare a nevoii sociale individuale, familiale şi de grup;
dacă este cazul, trimiterea persoanei sau familiei la servicii specializate.
activităţi de informare privind drepturile sociale şi obligaţiile
beneficiarului;
măsuri şi acţiuni de urgenţă în situaţii de criză;
măsuri şi acţiuni de menţinere în familie şi comunitate a persoanei aflate în
situaţie dificilă;
activităţi de consiliere primară;
activităţi de organizare şi dezvoltare comunitară;
acţiuni de sensibilizare a opiniei publice locale;
acţiuni de colaborare cu alte servicii.
• Serviciile sociale specializate au ca scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea

capacităţii de funcţionare socială a indivizilor şi familiilor. Activităţile specifice
sunt cele de:
recuperare şi reabilitare;
suport şi asistenţă pentru familiile şi copiii în dificultate;
suport şi asistenţă pentru persoanele vârstnice;
suport şi asistenţă pentru persoanele cu handicap, dependente de droguri,
victime ale violenţei domestice, victime ale traficului de persoane etc.
mediere socială;
consiliere;
îngrijire medico-socială pentru persoanele în situaţia de dependenţă totală
sau parţială din cauza vârstei, dizabilităţii, bolilor cronice sau bolilor
incurabile. Se bazează pe colaborarea cu serviciile medicale.
B. Servicii rezidenţiale şi nonrezidenţiale

Serviciile sociale sunt acordate în primul rând în comunitate, adică beneficiarii sau
utilizatorii primesc asistenţă atunci când este necesar, dar rămân în familia lor şi continuă să
locuiască în casa lor. În cazuri speciale, considerate mai degrabă excepţionale, persoanele
aflate în dificultate sunt plasate în servicii de tip rezidenţial/ institutional (Moore, 1993).
Servicii sociale nonrezidenţiale (oferite în afara instituţiilor): centre de zi, servicii de îngrijiri
la domiciliu, centre de reabilitare şi recuperare de zi, centre de adapost, centre de consiliere.
Servicii sociale rezidenţiale/ în instituţii: cămine de îngrijire pentru vârstnici, cămine –spital,
cămine pentru persoane cu dizabilităţi (de asistenţă şi îngrijire permanentă) etc.
Politica de prevenire a instituţionalizării, adoptată în ultimii ani în România, se înscrie
în tendinţa europeană de a acorda prioritate alternativelor nonrezidenţiale şi îngrijirii în
comunitate.
V. DIRECŢIA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI

OG 86/2004 stabileşte că principalele structuri de servicii sociale publice sunt:
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului organizată la nivel

judeţean - DGASPC
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului organizată la nivel local
Primul s-a constituit în toate judeţele în timp ce existenţa serviciului de la nivel local
este mai degrabă excepţională.
DE DISCUTAT: Care este situaţia în localitatea dumneavoastră ?
Structura comună este aceea compusă din două departamente, al căror specific este dat
de categoria de beneficiari: copii şi adulţi. Fiecărui departament îi corespunde un număr de
compartimente care răspund, la rândul lor, unor direcţii de acţiune în fiecare domeniu.
Acestea au în subordine diferite servicii.
Bibliografie
• Moore, S., 1993, Social Welfare Alive, Cheltenham: Stanley Thornes Ltd.
• Ordonanţa de Guvern 68 din 28.08.2003, actualizată cu modificările şi completările aduse
de Legea 515/2003 şi Ordonanţa 86/2004 (www.legis.ro).
• Parker, R., 1987, The Social Work Dictionary, Maryland: NASW.
ROLURILE ASISTENTULUI SOCIAL CA REFERENT SOCIAL

ÎN SERVICIILE PRIMARE
În cadrul sistemului public de asistenţă socială, există mai mult criterii în funcţie de
care analizăm personalul implicat. Iată-le în tabelul următor:
Criteriul de caracterizare a La nivel local La nivel central şi judeţean

personalului:
Poziţia/funcţia în sistem Referent social Inspector, expert, consilier,
director
Pregătirea profesională - de dorit asistent social cu - studii superioare de
studii superioare; specialitate cu
- deocamdată se acceptă şi obligativitatea ca în
persoane fără studii de următorii ani să fie de
specialitate; asistenţă socială.
- conform legislaţiei, în
viitor, toţi angajaţii în
servicii de asistenţă socială
vor fi obligaţi să aibă studii
de specialitate.
Responsabilităţi Servicii sociale primare Servicii sociale specializate,
acreditare, evaluare,
monitorizare, control etc.
Concluzie:
Asistentul social este persoana cu studii superioare de specialitate (3-4 ani în
Universitate) care are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistenţă socială cu
grupuri, familii sau indivizi în situaţii de risc. Persoanele cu studii medii sau postliceale nu se
pot numi asistent social.
Referentul social este o funcţie / poziţie la nivelul localităţilor / primăriilor cu

responsabilităţi din sfera serviciilor sociale primare.
Poziţia de referent social este ocupată de asistenţi sociali profesionişti sau în prezent (în
special în mediul rural) de persoane cu studii medii sau superioare în alte domenii. Prin
ocuparea acestei funcţii referentul social are anumite responsabilităţi dar nu devine asistent
social profesionist.
Calea de a deveni asistent social este urmarea cursurilor unei facultăţi de Asistenţă
socială în programele de învăţământ la distanţă odată cu păstrarea funcţiei/poziţiei în sistem.
Programe ca cel prezent sprijină referenţii sociali să desfăşoare mai bine, mai eficient,
activităţi în asistenţa socială până la dobândirea diplomei şi competenţelor de asistent social,
dar nu îi transformă pe aceştia în asistenţi sociali profesionişti.
Exerciţiul II.1.
Rolurile asistentului social şi rolurile referentului social
Scopul exerciţiului: Înţelegerea rolurilor asistentului social, ca profesie în cadrul sistemului
de protecţie socială şi a rolurilor pe care le joacă şi locului în sistem al referentul social (ca
funcţie similară cu cea de inspector, expert sau consilier la niveluri superioare) în lucrul cu
clienţii/beneficiarii în serviciile primare.
Metode de lucru: prezentare + discuţie de grup/grupe de lucru

Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi in grupuri de lucru de 5-6 persoane/grup
pe baza apropierii teritoriale.
Tema exerciţiului: Identificarea şi notarea în tabelul următor a roluri concrete pe care

participanţii le-au jucat (fiecare va menţiona propriile activităţi curente şi li se vor asocia
roluri jucate) din rolurile prezentate şi o scurtă prezentare a intervenţiei.
La final, în cazul lucrului pe grupuri, fiecare grup va prezenta câteva activităţi specifice
asistenţei sociale primare şi funcţiei de referent social pe care membrii grupului le-au
desfăşurat şi câteva activităţi/sarcini fără legătură cu serviciile de asistenţă socială primară pe
care le-au desfăşurat Se vor comenta diferenţele între cele două coloane ale tabelului.
Rolurile se referă la acele activităţi pe care ceilalţi/societatea se aşteaptă să le

realizezi, în virtutea apartenenţei la un grup/categorie, în cazul nostru, datorită profesiei de
asistent social sau funcţiei de referent social. Alături de aşteptările celorlalţi se află “fişa
postului”, respectiv îndatoririle de serviciu care conţine rolurile „teoretice” de jucat.
În lucrul cu clienţii, pe parcursul unei zile, referentul social se angajează în practicarea

mai multor roluri.
Roluri ale unui asistent social, în general (De completat) Roluri / activităţi
concrete pe care referenţii sociali din
grup le joacă/desfăşoară în activitatea
curentă
1. Intermediar: intermediază accesul clienţilor la servicii şi/sau
la alte resurse
2. Avocat: asistă clienţii în obţinerea drepturilor sociale/ legale şi

sprijină activ iniţiativele ce urmăresc schimbarea proiectelor, a
programelor şi politicilor care au efect negativ asupra
persoanelor în nevoie reprezentate de el.
3. Educator / profesor: transmite clienţilor cunoştinţe şi

abilităţi/deprinderi necesare pentru a preveni apariţia
problemelor sau pentru a sprijini/îmbunătăţi funcţionarea
socială
4. Consilier: asistă clienţii să se descurce mai bine în societate

ajutându-i să îşi înţeleagă mai bine sentimentele, să-şi schimbe
comportamentul şi să înveţe să depăşească situaţiile problemă.
5. Manager de caz: coordonează toate activităţile legate de caz,

ia hotărârile importante şi răspunde de evoluţia cazului.
6. Manager al sarcinilor de serviciu: se preocupă de

îndeplinirea sarcinilor de serviciu într-un mod care să asigure
servicii cât mai eficiente pentru client şi responsabilitate faţă de
instituţia angajatoare.
7. Factor de dezvoltare a personalului instituţiei în care

lucrează: facilitează dezvoltarea profesională a personalului
instituţiei prin pregătire, supervizare, consultare şi
management al personalului.
8. Administrator: planifică, dezvoltă şi implementează politici,

servicii şi programe într-o organizaţie.
9. Agent de schimbare socială: participă la identificarea

problemelor comunităţii şi/sau a zonelor în care calitatea vieţii
poate fi crescută. Mobilizează grupuri de interese care să
pledeze cauza schimbării sau pentru obţinerea de resurse.
10. Profesionist: se angajează competent şi respectând

etica/deontologia profesiei în practica asistenţei sociale şi
contribuie la dezvoltarea profesiei de asistent social
Sursa: Sheafor, B.; Horejsi, C.; Horejsi, G., 1997: p.57-69.
Concluzie
În practică, asistentul social poate avea unul dintre aceste roluri sau chiar mai multe
sau se poate specializa, dezvoltându-le mai mult pe unele. Cele mai frecvente roluri jucate de
cei care se află la baza sistemului de asistenţă socială, din primării sau de la nivel local, sunt
cele de intermediar, avocat, educator şi consilier. Sarcinile de serviciu pot fi numeroase şi
poate că asistentul social nu mai poate fi şi factor de dezvoltare a colegilor de serviciu,
manager de caz ori administrator, cel puţin deocamdată. Ca asistent social generalist este
necesar să stăpâneşti/cunoşti cât mai bine toate aceste roluri, pentru că, deşi este posibil ca la
momentul actual să exerciţi doar unele dintre ele, în viitor este foarte probabil să îţi extinzi
aria de manifestare (cum se întâmplă, de exemplu, în protecţia copilului).
Bibliografie
• DuBois, Brenda; Krosgrund Miley, Karla, 1996, Social Work- an empowering profession,
Allyn and Bacon.
• Howe, David, 2001, Introducere in teoria asistentei sociale, MarLink.
• Northen, Helen; Kurland, Roselle, 2001, Social work with groups, Columbia University
Press.
• Sheafor, Bradford; Horejsi, Charles; Horejsi, Gloria, 1997, Techniques and guidelines for
social work practice, Allyn and Bacon.
SESIUNEA III: Suportul social şi relaţiile interpersonale
SUPORTUL SOCIAL ŞI
RELAŢIILE INTERPERSONALE
OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor fi capabili să:
1. identifice şi să descrie sursele de suport social şi tipurile de suport social adecvate
situaţiilor problematice;
2. cunoască tipurile de nevoi ce necesită suport social;
3. conştientizeze şi să aplice deprinderile interpersonale cu clienţii într-o situaţie dată;
4. conştientizeze necesitatea de a fi empatici şi de a respecta clienţii atunci când stabilesc
relaţii suportive cu aceştia (salutarea lor, prezentarea, folosirea numelor acestora,
ascultarea activă) într-o situaţie dată.
METODE: exerciţii de grup, joc de rol, studiu de caz.
MATERIALE: flipchart, markere, bilete cu scenarii/cazuri.
TIMP: 90 min.
Ce este suportul social?
• principala resursă exterioară la care individul poate apela pentru evitarea/rezolvarea

anumitor probleme pe care nu le poate rezolva singur.
• “susţinerea psihologică şi socială a persoanelor: confortul, asistenţa şi informaţiile
primite din partea indivizilor şi grupurilor în cadrul relaţiilor formale şi informale”.
(Chelcea, Iluţ, 2003, p. 350)
• proces prin care se oferă sau se primeşte sprijin cu alte persoane în scopul de a uşura
unul sau mai multe obiective ale funcţionării sociale.
• proces important în menţinerea sănătăţii fizice şi psihice a individului, în integrarea sa,
în creşterea stimei de sine şi ajutarea acestuia să aibă încredere în oameni şi să se
simţă în siguranţă.
Sursele şi evaluarea suportului social

Atunci când cineva nu reuşeşte să-şi rezolve problemele şi apelează la alte persoane în
care are încredere, când are nevoie de ajutor material sau când are nevoie de o persoană căreia
să-i poată împărtăşi temerile şi fricile, ea apelează la una dintre sursele de suport social ce-i
stau la dispoziţie: familie, prieteni, colegi, vecini, specialişti (asistenţi sociali, consilieri,
psihologi etc) sau grupuri de suport comunitare.
Oamenii care au legături sociale puternice (familiale, de prietenie, de vecinătate sau
colegiale) tind să facă faţă stresului mai bine. Ei tind, de asemenea, să fie mai fericiţi, mai
sănătoşi şi să trăiască mai mult.
Sursele suportului social

Pot fi:
* informale: familia, prietenii, colegii, vecinii, cunoştinţele.
Schimbări majore în dinamica familiei cum ar fi boala, moartea, divorţul sau
schimbarea domiciliului pot slăbi fundaţia unei familii. Pentru că ele se află întotdeauna în
schimbare, dezvoltare şi evoluţie, toate familiile experimentează stresul la un moment dat.
Familiile pot oferi un sprijin emoţional imens, în special în momentele de criză. Astfel de
crize sunt determinate sau agravate, nu de puţine ori, de situaţii sociale problematice cum ar fi
şomajul, sărăcia, educaţia deficitară sau lipsa acesteia etc.
Un al doilea tip de suport social este cel oferit de grupurile şi reţelele de prieteni şi
colegi. Aceste relaţii sunt de obicei mai puţin intense sau apropiate, comparativ cu relaţiile din
familie. Prietenii se implică în activităţile comune de timp liber şi comunică mult unii cu
ceilalţi. Colegii cooperează şi se ajută unii pe alţii în timpul serviciului şi se angajează, de
asemenea, într-o mulţime de conversaţii.
* formale: - specialişti (asistenţi sociali, consilieri, psihologi, medici etc.);
- instituţii şi servicii sociale, grupuri comunitare de suport.
Evaluarea suportului social

- Etapă necesară în procesul de evaluare a nevoilor şi resurselor unei persoane aflată în
dificultate.
-Se referă la:
• reţelele de relaţii pe care le are persoana cu mediul social (vezi fig.III.1.)
• aspectele calităţii relaţiilor unei persoane şi posibilitatea ca aceste relaţii să ofere

sprijin persoanei în dificultate.
Fig. III.1. “Structura suportului social”
Sursa: Kahn şi Antonucci, 1980, apud Orford, J. Psihologia comunităţii. Teorie şi practică ”, 1998, p.115.
Reţeaua de relaţii
Reţelele de relaţii de care dispune o persoană la un moment dat pot include:
soţul/soţia, copiii, părinţii, părinţii soţului/soţiei, rudele, prietenii apropiaţi, grupurile
religioase, colegii, subordonaţii, vecinii, grupurile profesionale, cluburile sociale, grupurile de
recreere, grupurile comunitare de suport.
În Fig. III.1., persoana centrală (P) este înconjurată de mai mulţi indivizi de-a lungul
vieţii. Unii membri o părăsesc, în timp ce alţii i se alătură. În primul cerc sunt relaţiile cu cea
mai mare importanţă pentru P şi acestea reprezintă şi cel mai mare sprijin la care poate apela
P. Ruperea acestor relaţii determină un puternic sentiment de pierdere. În ultimul cerc,
întâlnim relaţii de care P se poate lipsi mai uşor, de multe ori acestea putând reprezenta un
adevărat sprijin pe termen scurt.
Calitatea relaţiilor
De asemenea, în evaluarea sprijinului social de care poate să dispună o persoană la un
moment dat, devin importante aspecte ce ţin de calitatea relaţiilor acelei persoane, de
posibilitatea ca aceste relaţii să deţină funcţii de sprijin la un moment dat.
De exemplu, nu este suficient ca persoana care are nevoie de sprijin să facă parte
dintr-o familie numeroasă (aparent, o sursă importantă de sprijin), ci este necesar să
evaluăm şi ce crede persoana respectivă despre sprijinul pe care-l poate primi de la familie.
Uneori, familia se constituie într-o sursă de tensiuni şi conflicte, ceea ce determină persoana
în nevoie să caute sprijin, apelând la alte surse de suport.
Suportul social poate acoperi o arie variată de nevoi :

• materiale;
• informaţionale;
• emoţional-afective;
• de îngrijire;
• de recunoaştere şi afirmare;
• de consiliere;
• de interacţiune socială pozitivă etc.
Funcţiile relaţiilor sociale suportive
Relaţiile sociale pot îndeplini una sau mai multe dintre următoarele funcţii:
a. Funcţia emoţională:
- este funcţia care oferă confort şi stimă de sine

- ocupă un loc central în cadrul conceptului de sprijin social
- este cel mai important tip de sprijin ce poate însoţi toate etapele unei situaţii problematice:
1. situaţia de criză;
2. tranziţia la o nouă situaţie;
3. faza deficitară/finală.
- cine poate oferi acest tip de suport ?
• sursele informale (familia, prietenii, colegii, vecinii etc.);

• sursele formale (asistenţii sociali, consilierii, grupurile de suport comunitare etc).
- presupune activităţi precum:
o asistenţa sub formă de încurajare;
o exprimarea căldurii personale în relaţie cu persoana în nevoie;
o manifestarea afecţiunii pentru celălalt;
o comunicarea empatică;
o manifestarea încrederii şi a susţinerii necondiţionate;
o comportamentul ce susţine sentimentul de siguranţă şi-l conduce pe individ
spre credinţa că este respectat şi că devine conştient de disponibilitatea cuiva
cu care poate discuta problemele sale cele mai delicate.
b. Funcţia cognitivă, informaţională:
utilă în special în faza de tranziţie de la o situaţie problematică la o situaţie

adaptativă
presupune a-i oferi persoanei aflată în dificultate informaţiile de care are nevoie
sau de a o învăţa anumite deprinderi ce-i sunt necesare pentru rezolvarea
problemei sale
include şi un sprijin ce implică:
o informaţii care să ajute persoana să-şi evalueze evoluţia proprie;
o sfătuirea;
o îndrumarea şi consilierea persoanei în diverse domenii.
c. Funcţia de suport material, instrumental:
formă de ajutor direct şi material pentru o persoană aflată în dificultate

poate ajuta la rezolvarea unor probleme practice, fiind utilă în special în faza
deficitară/ cronică a situaţiei problematice
poate consta în furnizarea de bani, bunuri sau servicii
presupune ca activităţi:
o asistenţa pentru muncile gospodăreşti;
o îngrijirea copiilor;
o acordarea unor împrumuturi sau donaţii în bani;
o transportul;
o oferirea de bunuri materiale (mobilă, cărţi, maşină de spălat, haine etc.);
o oferirea de ajutor în perioade critice, cum ar fi îmbolnăvirea sau decesul unui
membru al familiei.
Sincronizarea dintre suportul social şi fazele situaţiei problematice
Cei ce îşi desfăşoară activitatea profesională în domeniul asistenţei sociale se află

deseori în situaţia de a oferi sprijin social clienţilor. Pentru a realiza acest lucru este util ca ei
să cunoască etapele din evoluţia unor situaţii problematice cu care clienţii se pot confrunta la
un moment dat. Prin înţelegerea acestor faze, se pot fi oferite/proiectate răspunsuri cât mai
adecvate nevoilor clienţilor.
Fazele situaţiei problematice sunt:

1. CRIZA
2. TRANZIŢIA
3. PERIOADA DEFICITARĂ/CRONICĂ
Importantă este sincronizarea dintre suportul social şi etapa situaţiei problematice
(criza, tranziţia sau faza cronică/finală).
Funcţiile particulare ale suportului social, important în diferite momente, sunt:
a) suportul emoţional:
- este necesar în faza de criză, tranziţie sau deficit;
- sursa cea mai importantă o reprezintă membrii familiei.
Exemplu: O persoană care află că este concediată, trăieşte sentimente de

inadecvare, mânie, furie, neputinţă, disperare, inutilitate, vinovăţie, depresie etc.
Pentru a depăşi această stare de criză, persoana respectivă are nevoie în primul rând
de sprijin emoţional, de încurajare, de facilitare a exprimării şi acceptării emoţionale,
dincolo de orice alt tip de suport. Acest sprijin poate fi oferit de familie, prieteni,
colegi sau de către asistenţi sociali, consilieri etc.
b) suportul informaţional sau cognitiv:

- este necesar de-a lungul perioadei de tranziţie de la faza de criză a situaţiei problematice
la o nouă situaţie care să permită funcţionarea socială a individului.
Exemplu: Persoana care şi-a pierdut locul de muncă are nevoie în această etapă de
informaţii legate de posibile oportunităţi existente pe piaţa muncii, de formare a unor
abilităţi şi deprinderi practice utile pentru găsirea unui nou loc de muncă etc. Pentru
acest tip de sprijin se poate apela la familie, prieteni, colegi, cunoştinţe sau la
serviciile comunitare şi specialişti precum asistenţi sociali, consilieri etc.
c) suport material, instrumental:

- este necesar în stările deficitare, în situaţiile de solicitări cronice excesive.
Exemplu: Persoana care şi-a pierdut locul de muncă are nevoie în această etapă de
suport material, financiar sau de suport constând în anumite bunuri sau servicii,
necesare pentru a depăşi situaţia de dificultate. Trebuie subliniat caracterul temporar
al acestui tip de sprijin, mai ales în situaţiile problematice care pot fi soluţionate.
Doar în aceste condiţii poate fi prevenită crearea dependenţei de acest tip de ajutor şi
promovate autonomia şi responsabilitatea personală. Pentru acest tip de sprijin se
poate apela la familie, prieteni, colegi, cunoştinţe sau la serviciile comunitare şi
specialişti precum asistenţi sociali, consilieri etc.
Mobilizarea suportului social are în vedere o evaluare iniţială a resurselor individuale şi

sociale ale persoanelor. Această evaluare este urmată, acolo unde este necesar, de intervenţii
care să îmbunătăţească funcţionarea suportului social.
Relaţia de suport dintre asistentul social

şi client în practica asistenţei sociale
O sursă importantă de sprijin, în special acolo unde sursele informale (familia,

prietenii, colegii, vecinii etc.) nu există sau nu sunt suficient mobilizate, serviciile de asistenţă
socială devin extrem de necesare pentru prevenirea apariţiei disfuncţiilor şi integrarea socială
a persoanei aflate în dificultate. În cadrul acestor servicii, relaţiile suportive create între
asistentul social şi beneficiari se constituie în cadrul esenţial al procesului de asistenţă socială.
Asistenţa socială
“Arta în care cunoaşterea ştiinţei relaţiilor umane şi a deprinderilor de relaţionare
este folosită pentru a mobiliza capacităţi latente existente în orice individ, astfel încât acesta
să fie mai bine adaptat la stresul vieţii de zi cu zi.” (1949, Biesteck)
RELAŢIA Asistent social - Client

Ce este?
• sufletul asistenţei sociale, în timp ce evaluarea, identificarea nevoilor şi intervenţia

sunt trupul acesteia (cele două sunt oricum inseparabile);
• cadrul în care cunoştinţele despre natura umană sunt puse în valoare spre beneficiul
clientului;
• un tip special de relaţie interpersonală;
• interacţiunea dinamică a atitudinilor, emoţiilor, comportamentelor, interacţiune
apărută între client şi asistentul social, în scopul adaptării mai bune a clientului la
cerinţele mediului în care trăieşte”.
Obiectivele relaţiei dintre asistentul social şi client sunt:
• sprijinirea clientului în depăşirea unor situaţii problematice de viaţă;

• satisfacerea nevoilor psihosociale ale clientului;
• crearea unei atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi să colaboreze în
condiţii de securitate psihoemoţională cu asistentul social.
INDIVID MEDIU
COMPORTAMENT
ATITUDINI CONDIŢII
CLIENT
CLIENT SOCIALE
• asertiv
• agresiv
• evitant
Nevoi psihosociale
R
ATITUDINI
ASISTENT CONDIŢII COMPORTAMENT
SOCIAL SOCIALE ASISTENT SOCIAL
Fig. III.2. Schema de evaluare a relaţiei interpersonale dintre asistentul social şi client
Atitudini implicate în relaţia asistent social – client
A. Nevoile psihosociale ale clienţilor reprezintă:
• surse ale atitudinilor, reacţiilor emoţionale, comportamentului clientului;

• chiar şi atunci când clienţii cer ajutor material sau financiar, cererea lor include şi
satisfacerea implicită a unor nevoi psihosociale complexe;
• satisfacerea lor implică, deseori, stabilirea unor relaţii interpersonale;
• clienţii pot sau nu pot fi conştienţi de aceste nevoi;
• satisfacerea lor are impact asupra relaţiei cu clienţii şi asupra atitudinilor acestora;
• tipuri de nevoi psihosociale:
- de a fi considerat o fiinţă umană, nu un caz;

- de a exprima liber sentimente şi emoţii (pozitive sau negative) pentru a se simţi
ei înşişi;
- de a fi acceptat ca o persoană, demnă, de valoare, indiferent de gradul de
dependenţă, vulnerabilitate, număr de eşecuri din viaţă;
- de a fi înţeles şi de a i se răspunde la sentimentele exprimate;
- de a nu fi judecat sau condamnat pentru dificultatea în care se află;
- de a alege şi a decide cu privire la propria viaţă;
- de confidenţialitate.
B. Atitudinile şi rolul lor în relaţia asistent social-client sunt:
• reacţii evaluative favorabile sau nefavorabile faţă de ceva sau cineva, reacţie datorată
sistemelor de valori cu care operează individual;
• se exteriorizează în comportament;
• relaţia dintre asistent social şi client reprezintă un schimb între două surse de energie;
• interacţiunea asistent-client este una emoţională, atitudinală, dinamică, cu intensitate şi
externalităţi diferite;
• componenta emoţională nu încetează atâta timp cât relaţia asistent social-client există;
• satisfacerea anumitor nevoi creează anumite sentimente şi se exteriorizează prin
comportamente verbale/ nonverbale;
• creează disponibilitatea clientului de a fi ajutat.
Atitudini implicate în relaţia asistent social –client.
Cazul M: D-na M. vine la asistentul social, solicitând sprijin pentru numeroasele situaţii de
violenţă domestică în care este implicată. Atitudinea sa sugerează: “Recunosc, sunt
incapabilă să rezolv problema şi am nevoie de ajutorul dvs”. Clienta iniţiază interacţiunea,
apelând la asistentul social. Se creează din start un raport de aparentă inferioritate a clientei,
care se percepe incapabilă de a-şi rezolva singură problema. Clienta devine conştientă de
răspunsul manifest sau nu al asistentului social şi se comportă ca atare. Ea comunică
nonverbal şi atitudinal: “Simt că mă încurajaţi să fiu eu însămi, simt că mă înţelegeţi, că îmi
înţelegeţi temerile, simt că mă acceptaţi aşa cum sunt”, iar verbal afirmă: “îmi face bine să vă
vorbesc”.
Care este atitudinea asistentului social la solicitarea clientei? Asistentul social trebuie
să fie conştient de atitudinea clientului care iniţiază interacţiunea şi să încurajeze de la început
stabilirea unei relaţii de egalitate şi cooperare. De asemenea, el este sensibil la nevoile şi
sentimentele clientului, înţelege semnificaţia lor şi răspunde ca atare, atât prin atitudinea faţă
de client, cât şi prin comportamente verbale/nonverbale. El trebuie să creeze un climat de
securitate emoţională şi de colaborare şi să sugereze clientei: “Cunoscându-ţi problema,
cunoscând punctele tale tari şi punctele slabe, continui să te respect ca persoană, nu am nici
un interes să te judec, ci vreau să te ajut să iei cele mai bune decizii în viaţă”. Atitudinea
deschisă, chiar dacă se manifestă sau nu, este simţită de clientă (ea poate detecta falsitatea,
ipocrizia etc.).
Bibliografie
• Cohen, Sheldon, Mermelstein, R, Kamark, T & Hoberman H, 1985, Measuring the

functional components of social support”, în Social support.Theory,research and
application”, Sarason I.G. & Sarason B.R. (eds), The Hague, Holland: Martinus
Nijhoff.
• Compton B.R., Galaway B., 1989, Social Work Processes, Wadsworth Publishing
Company, Belmont, California.
• Chelcea, S., 1994, Personalitate şi societate în tranziţie. Studii de psihologie
socială, Bucureşti, S.C. Ştiinţă &Tehnică S.A.
• Chelcea, Septimiu, Iluţ Petru, coord., 2003, Enciclopedie de psihosociologie,
Bucureşti, Ed. Economică.
• Dagenais, B., 2002, Profesia de relaţionis”, Iaşi, Ed. Polirom.
• Duck, S., 2000, Relaţiile interpersonale. A gândi, a simţi, a interacţiona, Iaşi, Ed.
Polirom.
• Giblin L., 2000, Arta dezvoltării relaţiilor interumane, Bucureşti, Ed. Curtea
Veche.
• Moscovici, S., 1998, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Ed. Polirom.
• Orford, Jim, 1998, Psihologia comunităţii. Teorie şi practică, Bucureşti, Ed. Oscar
Print.
• Schwarzer, Ralf & Leppin, A., 1991, Social support and health: A theoretical and
empirical overview: Journal of Social and Personal Relationships, in Journal of
Social and Personal Relationships, p. 8, p. 99-127.
• Zani, B., şi Palmonari, A., 2003, Manual de psihologia comunităţii, Iaşi, Ed.
Polirom.
SESIUNEA IV: Rolul comunicării în relaţia asistent social – client
ROLUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA

ASISTENT SOCIAL - CLIENT

1. enumere avantajele comunicării eficiente a asistentului social în relaţia cu clienţii;
2. îşi evalueze propriul nivel de comunicare interpersonală;
3. definească ce este comunicarea interpersonală, dimensiunile, componentele şi
obiectivele acesteia;
4. descrie caracteristicile unei comunicări verbale şi nonverbale eficiente;
5. dezvolte abilităţi de comunicare verbală şi nonverbală eficientă;
6. descrie dificultăţile întâmpinate în procesul de comunicare cu beneficiarii;
7. dezvolte abilităţi de a da feedback constructiv în situaţii conflictuale;
8. descrie cum trebuie să se comporte un bun ascultător.
METODE: brainstorming, test de evaluare a nivelului de comunicare, prezentare, lucru în

grupuri, simulare.
MATERIALE: test de evaluare a nivelului de comunicare, prezentări PowerPoint,

flipchart, markere, bileţele cu situaţii conflictuale.
TIMP: 90 min.
Test de măsurare a nivelului de comunicare
După ce citiţi următoarele afirmaţii, răspundeţi, alegând una dintre următoarele variante de
răspuns care vi se potriveşte cel mai bine:
1. Deloc 2. Foarte puţin 3. Puţin 4. Suficient
5. Potrivit 6. Bine 7. Foarte bine 8. Perfect
1. Mă simt bine în situaţiile relaţionale.
2. Privesc fără probleme persoana care îmi vorbeşte sau căreia îi vorbesc.
3. Vorbesc destul de tare pentru a fi auzit.
4. Vorbesc destul de clar pentru a fi înţeles.
5. Zâmbesc cu uşurinţă.
6. Sunt o persoană deschisă, comunic cu uşurinţă.
7. Pot să mă apropii fizic de persoanele cărora le vorbesc.
8. Îl ascult pe interlocutor fără să-l întrerup.
9. Verific adesea dacă am înţeles bine ceea ce mi-a spus interlocutorul.
10.Verific adesea dacă celălalt mi-a înţeles bine mesajul.
Adunaţi punctele asociate variantelor de răspuns alese. Un punctaj mai mic de 34 de puncte
relevă un nivel de comunicare ce necesită a fi îmbunătăţit prin modalităţi de antrenare a
dezvoltării abilităţii de comunicare interpersonală.
Comunicarea interpersonală
În scopul realizării unei activităţi cât mai eficiente, asistentul social are nevoie în
practica sa de zi cu zi de o serie de cunoştinţe, abilităţi şi valori. În cadrul acestora, abilităţile
de comunicare şi relaţionare devin esenţiale în practica interpersonală a asistentului social cu
indivizii, familiile şi grupurile sociale confruntate cu situaţii problematice.
Ce este comunicarea interpersonală?

Procesul tranzacţional ce se defăşoară în timp şi care implică un emiţător (E) şi un
receptor (R), care, deseori, trimit şi receptează simultan mesaje, aceste mesaje fiind
transmise prin canale verbale şi nonverbale.
Dimensiunile comunicării interpersonale

Comunicarea interpersonală implică două dimensiuni :
1. Conţinutul comunicării
2. Relaţia interpersonală
Explicaţie: Atunci când asistentul social îi spune unui client « Nu faci destul de mult
pentru a-ţi rezolva problema », el transmite un mesaj ce include atât un conţinut- credinţa
asistentului social că acest client nu munceşte destul de mult pentru a-şi rezolva problema-,
cât şi o dimensiune relaţională- poziţia de superioritate şi putere a asistentului social în
această situaţie. Dacă asistentul social ar întreba « Ce poţi să faci pentru a rezolva
problema ? » va transmite mesajul ce include atât un conţinut – credinţa asistentului social în
resursele clientului, cât şi o dimensiune relaţională – propune clientului stabilirea unei relaţii
de parteneriat şi cooperare.
Dimensiunea relaţională a comunicării interpersonale este importantă pentru că multe
probleme de comunicare apar, nu datorită a ceea ce oamenii spun (conţinutul comunicării), ci
datorită implicaţiilor, în mod special a celor legate de putere, caracteristice relaţiei de
comunicare (Mumby, 1993 apud Simon A. Janet, Kalichman Seth şi Santrock W. John, 1994,
p. 224).
Obiectivele comunicării în relaţia asistent social - client

Comunicarea presupune schimbul de mesaje între două sau mai multe persoane,
grupuri etc. Dar, de ce comunicăm? Pentru că pentru noi, oamenii, este indispensabil, chiar
obligatoriu, să putem intra in contact cu semenii noştri.
Orice rol cotidian stabileşte o legătură între noi şi unul sau mai mulţi alţi indivizi, ceea
ce ridică probleme de adaptare şi, eventual, neînţelegeri şi conflicte. Privită ca proces în
desfăşurare, comunicarea constă în transmiterea şi schimbul de informaţii, întrebări, stări
afective, dorinţe, comenzi, decizii, judecăţi de valoare. Toate acestea au scopuri finale bine
definite- obţinerea de efecte la nivelul celui ce receptează mesajul.
Comunicăm pentru:
- a informa;
- a convinge;
- a impresiona;
- a provoca o reacţie, o acţiune;
- a amuza;
- a ne face înţeleşi;
- a ne exprima punctul de vedere;
- a obţine o schimbare de comportament sau atitudine.
Unul dintre elementele centrale ale comunicării este deci mesajul transmis.
Cele patru scopuri principale sunt:

- mesajul să fie receptat;
- mesajul să fie înţeles;
- mesajul să fie acceptat;
- mesajul să producă o reacţie.
În general, pentru ca aceste scopuri să fie atinse, trebuie îndeplinite, bineînţeles,

condiţiile de bază ale comunicării, dintre care amintim: existenţa a cât mai puţine bruiaje,
factori care ţin de cei ce comunică, dar şi de mediu şi care pot împiedica receptarea mesajului
în bune condiţii; folosirea aceluiaşi mod de codificare a mesajului, pentru ca acesta să poată fi
decodificat şi înţeles.
De asemenea, este necesară şi o anumită disponibilitate din partea receptorului de a
accepta mesajul, de a fi de acord cu ce transmite celălalt (interlocutorul). Mai mult, acea
reacţie- schimbarea de comportament sau atitudine- va apărea în funcţie de cât de important
este pentru receptor mesajul.
Dar, schimbarea nu apare dintr-odată, ci în mai multe etape. Acestea sunt:
1) negarea - prima reacţie, de respingere. Ceva nou şi necunoscut nu poate fi imediat

acceptat;
2) apărarea - din cauza bulversării sistemului său de valori, individul încearcă să se
apere (să îşi apere credinţele, modul lui de a se comporta de până atunci);
3) excluderea - individul îşi dă seama de faptul că schimbarea este unica soluţie pentru
rezolvarea problemelor sale;
4) adaptarea - e acea perioadă în care individul achiziţionează noile cunoştinţe, iar el
trebuie să le îmbine cu cele pe care le avea până în acel moment, ţinând cont şi de condiţiile
concrete de mediu în care trăieşte;
5) preluarea mesajului (internalizarea) - este etapa finală; individul s-a adaptat noului
sistem şi îşi dă seama de noul său comportament şi de beneficiile acestuia.
Componentele comunicării interpersonale
Geo Alin
Mesaj idee
interpretat Mesaj
primit Mesaj emis
Emiţător (E )
Receptor (R)
Componentele comunicării interpersonale sunt :
1. Mesajul:
- informaţia trimisă de un emiţător unui receptor;
- poate fi transmis verbal sau nonverbal.
2. Codarea (actul de producere a mesajelor) şi decodarea (actul de înţelegere a
mesajelor):
- sunt obligatorii pentru realizarea comunicării interpersonale
- vorbitorii şi scriitorii sunt codori, în timp ce ascultătorii şi cititorii sunt decodori
- Exemplu: când un părinte vorbeşte copilului său, care are căştile audio pe urechi şi
ochii închişi, comunicarea interpersonală nu apare din cauza faptului că mesajele
verbale şi nonverbale nu sunt receptate (De Vito, 1992).
3. Zgomotul:
- factorii de mediu, fiziologici sau psihologici ce pot bloca transmiterea mesajului
4. Comunicarea interpersonală este tranzacţională:
- comunicarea este un proces continuu între emiţător şi receptor, caracterizat de faptul
că nu este obişnuit ca informaţia să fie comunicată aproape simultan între participanţi.
- Exemplu: dacă iniţial clientul poate fi cel ce transmite mesajul, iar asistentul social
este cel care îl percepe, după 15 secunde, asistentul social poate fi emiţătorul
mesajului, iar clientul receptorul; în acelaşi timp, clientul poate transmite un mesaj
verbal, asistentul social transmiţând un mesaj nonverbal.
5. Comunicarea socială apare întotdeauna într-un context:
- mediul în care mesajele sunt trimise şi recepţionate;
- influenţează forma şi conţinutul comunicării sociale;
- în prezent, dimensiunile socioculturale ale contextului sunt importante în înţelegerea
comunicării interpersonale.
- Exemplu: atunci când oameni din grupuri culturale şi etnice diferite interacţionează,
ei pot folosi reguli de comunicare diferite; aceasta poate produce confuzie, insulte
neintenţionate, percepţii nepotrivite şi alte neînţelegeri.
Persoana A Persoana B
decodare decodare
Factori perturbatori
Factori perturbatori Canal - de mediu
- de mediu Mesaje - fiziologici
- fiziologici - psihologici
- psihologici
Fig. IV.1. Componentele comunicării interpersonale

Sursa: Simon A. J., Kalichman S. şi Santrock W. J., 1994, Human Adjustment, WCB Brown&Benchmark,
Publishers Madison, p. 224.
1. Componenta verbală a comunicării interpersonale
Abilitatea de a vorbi:
- A vorbi reprezintă exprimarea gândurilor şi emoţiilor în cuvinte şi comportamente

care sunt atât de clare, încât ascultătorul vizat să înţeleagă ceea ce spui. (Wahlstrom,
1992 apud Simon A. J., Kalichman S. şi Santrock W. J., 1994).
- Pentru a comunica eficient, vorbitorii trebuie să ţină cont de pregătirea,
caracteristicile, nevoile şi abilităţile ascultătorilor (Samovar &Mills, 1992 apud Simon
A. J., Kalichman S. şi Santrock W. J., 1994).
- Mesajul pe care încercăm să-l transmitem este mai eficient dacă îl transmitem într-un
mod: simplu, nu complex, concret, nu abstract şi specific, nu general.
- Vorbitorii buni urmăresc ca mesajele lor verbale să fie consistente cu cele nonverbale.
(Dacă verbal spui una şi nonverbal comunici opusul, poţi crea confuzie şi neîncredere
din partea ascultătorului.)
Abilitatea de a asculta:
„Motivul pentru care avem două urechi şi doar o gură este pentru a putea să ascultăm mai
mult şi să vorbim mai puţin”- Zeno din Citum, 300 î.Ch.
Ce blochează comunicarea verbală?
Tabel IV.1. Blocanţi ai comunicării ce pot determina ineficienţa comunicării

interpersonale verbale
OBSTACOL AL NATURA SA EXEMPLE
COMUNICĂRII
Criticile A face o evaluare negativă a „Ţi-ai făcut-o cu mâna ta- n-ai
altei persoane, a acţiunilor de ce să învinuieşti pe altcineva
sau atitudinilor ei/lui. pentru situaţia în care eşti”
Etichetarea „A doborî” sau a stereotipiza „ Ce cretin!”
altă persoană. „ E femeie doar…!”
Evaluarea pozitivă A face o judecată pozitivă a „Tu eşti întotdeauna o fată aşa
altei persoane, a acţiunilor de drăguţă. Ştiu că mă vei
sau atitudinilor acesteia. ajuta.”
Sfătuirea A da altei persoane soluţia „Dacă aş fi în locul tău, l-aş
pentru problema ei. părăsi. Există un singur mod de
a o rezolva…”
Chestionarea excesivă, Întrebări închise, cu „Când s-a întâmplat?
nepotrivită răspunsuri „da” sau „nu”. Îţi pare rău că ai facut-o?”
A da ordine A comanda altei persoane să „Îţi faci tema chiar acum!”
facă ceea ce doreşti tu să
facă.
A ameninţa A încerca să controlezi „Vei face asta…altfel…”.
acţiunile celeilalte persoane „Opreşte zgomotul
cu ameninţarea unor acum…sau…”
consecinţe negative pe care
le vei declanşa.
A moraliza A spune celeilalte persoane „Nu ar trebui să divorţezi;
ceea ce trebuie să facă. gândeşte-te la copii. Trebuie
să-i spui că-ţi pare rău”.
Diversiunea A trece de la problemele „Nu-ţi face griji. Hai să vorbim
cuiva la altceva prin despre ceva mai plăcut.”
distragere.
Argumentarea logică Tentativa de a convinge pe „Priveşte faptele; dacă n-ai fi
cineva prin apel la logică sau cheltuit banii pe alcool, ai fi
fapte, fără a lua în avut bani pentru plata lectiilor
considerare factorii de sport ale copilului tău! “
emoţionali implicaţi.
Sursa: A. J., Kalichman S. şi Santrock W. J., 1994, Human Adjustment, WCB Brown& Benchmark, Publishers
Madison, p. 230.
2. Componenta nonverbală a comunicării interpersonale

Face referire la:
a. Contactul vizual
b. Mimică
c. Voce
d. Postură şi distanţă interpersonală
SPAŢIUL DE COMUNICARE- J. A. De Vito, 1988
Distanţa publică
Distanţa socială
1 ,2 0 -
Distanţa personală 3 ,6 0 m
3,60 m-
45 cm- 7,60 m şi
Distanţa peste
1,20 m
intimă
0-45 cm
Măsuri de îmbunătăţire a comunicării verbale şi nonverbale
Optimizarea comunicării verbale

Pentru a nu lăsa loc interpretărilor:
- Exprimaţi ceea ce gândiţi cât mai direct, mai precis şi mai simplu posibil.
- Nu transmiteţi decât puţine informaţii deodată.
Moduri de verbalizare:
• Verbalizarea directă şi precisă- formularea clară a gândurilor şi sentimentelor;

• Implicarea personală- ” îmi place desenul tău”, în loc de “desenul tău este frumos”;
• Implicarea celuilalt- cu ajutorul componentei nonverbale, precizarea clară a poziţiei
celuilalt; faceţi critici în particular;
• Să învăţăm să insistăm când vrem să obţinem ceva;
• Să fim prietenoşi şi politicoşi pentru a păstra o bună relaţie cu interlocutorul.
Motivele celor care nu verbalizează ar putea fi:
• Teama de a nu deranja;
• Teama de părerea celorlalţi;
• Teama de ridicol;
• Teama de eşec şi de greşeală.
Optimizarea comunicării nonverbale

- pentru a vă afirma:
1. Fiţi conştient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului.
2. Cunoaşteţi-vă bine propriul comportament nonverbal.
3. Modificaţi-l, dacă e nevoie.
4. Observaţi cum interpretaţi de obicei mesajul celorlalţi.
a. Ameliorarea contactului vizual

- când şi cum privim interlocutorul:
* Când vorbeşte, să avem o atitudine de ascultare.
* Când vrem să insistăm asupra unui pasaj din discursul nostru.
* Când dăm cuvântul interlocutorului
Nu menţineţi permanent contactul vizual !
b. Ameliorarea mimicii
Situaţii în care e potrivit să zâmbiţi:
- când vreţi să începeţi un dialog;
- când mulţumiţi;
- când primiţi sau faceţi un compliment.
* Zâmbetul înlesneşte contactele, absenţa lui stinghereşte interlocutorul.
* Zâmbetul e nepotrivit când sunteţi criticat sau când interlocutorul e furios.
c. Ameliorarea vocii
Vocea:
- transmite emoţii;
- poate fi vibrantă, hotărâtă, tristă, colerică, bucuroasă, duşmănoasă etc.
- elemente:
* Volum sonor (><; trebuie să fie adaptat situaţiei);
* Timbrul (grav-calm, ascuţit-exprimarea emoţiilor);
* Debitul verbal (repede, lent);
* Articularea (bâlbâială, claritate);
d. Adaptarea posturii şi a distanţei interpersonale

Postura generală se referă la:
-gesturi;
- felul cum ne aşezăm;
- felul cum stăm în picioare;
- atitudine deschisă/închisă;
- dinamism/lipsă de energie;
Distanţa interpersonală:
- distant/amical;
- pisălog/indiferent;
- tipuri de distanţe în funcţie de situaţii.
ASCULTAREA EFICIENTĂ reprezintă:

1. A răspunde, nu a rezolva.
2. A ajuta o altă persoană să îşi audă propriile cuvinte şi să găsească propriile sale soluţii.
3. A rămâne calm şi a se stăpâni.
Cât de mult timp petrecem ascultând?

- ascultăm foarte mult, poate mai mult decât credem;
- a asculta este cea mai importantă activitate comunicaţională;
- în conversaţiile de zi cu zi, majoritatea dintre noi nu suntem foarte buni ascultători;
- a învăţa să fii un bun ascultător cere efort.
Ce reprezintă a asculta şi care e diferenţa dintre a asculta şi a auzi?

- a auzi reprezintă procesul fiziologic senzorial în care senzaţiile auditive sunt
recepţionate de urechi şi transmise creierului;
- a asculta descrie procesul psihologic de interpretare şi înţelegere a semnificaţiei a ceea
ce spune cineva;
- poţi auzi ceea ce spune cineva, fără a asculta în mod real acea persoană (Bolton,
1979); un adolescent ar spune: „prietenii mei ascultă ceea ce spun, dar părinţii mei
doar aud ceea spun”.
Cum să îi ascultăm pe ceilalţi
1. Să existe dorinţa de a asculta. Aproape toate problemele de ascultare pot fi depăşite

prin abordarea atitudinii potrivite.
2. Se va proceda ca un bun ascultător. Atenţia trebuie manifestată; o aplecare înainte
este uneori indicată iar expresia feţei trebuie să radieze interes.
3. Se va asculta pentru a înţelege. Ascultarea nu se face doar de dragul de a asculta;
ascultăm pentru a dobândi o adevărată înţelegere a ceea ce se spune.
4. Reacţia. Singurul moment când unei persoane îi place să fie întreruptă este atunci
când este aplaudată / aprobată. Trebuie manifestată generozitate în aplauze. Cealaltă
persoană trebuie să se simtă importantă. Se aplaudă cu zâmbete, un dat din cap,
comentarii şi încurajări.
5. Încetează alte discuţii. În acelaşi timp nu se poate şi asculta şi vorbi. Trebuie să aibă
loc o comunicare (o vorbire împreună), nu două discursuri pe rând.
6. Empatia cu interlocutorul. Ascultătorul trebuie să se imagineze în locul celuilalt
pentru a putea înţelege punctul lui de vedere.
7. Se pun întrebări. Când nu se înţelege ceva, când este nevoie de lămuriri, când este
nevoie să se câştige încrederea şi bunăvoinţa celeilalte persoane, când se vrea
manifestată atenţia. Nu se vor pune întrebări care să producă situaţii delicate sau să
“închidă gura” celeilalte persoane.
8. Atenţia va fi concentrată asupra celor spuse de interlocutor. Atenţia va fi
îndreptată în mod activ asupra cuvintelor, ideilor sau sentimentelor legate de subiect.
9. Interlocutorul trebuie privit în ochi. Mimica, mişcarea buzelor, a ochilor, a mâinilor
vor ajuta interlocutorii să comunice. Totodată, ajută şi la concentrare. Se dovedeşte,
astfel, şi atenţia ascultării.
10. Zâmbetul. Nu se va exagera.
11. Renunţarea la propriile stări afective (în măsura în care este posibil). Propriile griji,
temeri, probleme, trebuie date la o parte, altfel pot împiedica o bună ascultare.
12. Îndepărtarea elementelor care distrag atenţia. Se lasă deoparte ziare, creioane, alte
obiecte care pot distrage atenţia.
13. Se reţin punctele esenţiale (marea poveste). Atenţia se va concentra asupra ideilor
principale şi nu asupra materialului nesemnificativ. Exemplele, povestirile, statisticile
etc. sunt importante, dar nu reprezintă esenţialul, de cele mai multe ori. Ele trebuie
analizate numai pentru a vedea dacă probează, susţin, definesc ideile principale.
14. Răspunderea, în comunicare, trebuie împărţită. Vorbitorului îi revine doar o parte
din răspundere; cel care ascultă joacă şi el un rol important. El trebuie să înţeleagă;
dacă nu reuşeşte este necesar să solicite lămuriri.
15. Se reacţionează la idei, nu la persoane. Reacţia la persoană nu are voie să
influenţeze interpretarea dată cuvintelor. O persoană poate avea idei bune, chiar dacă
aspectul fizic sau personalitatea o fac să nu fie agreabilă.
16. Nu se contrazice mental. Când se încearcă înţelegerea celeilalte persoane, o
contrazicere mentală a ceea ce se spune poate constitui un handicap, deoarece va
determina o barieră între vorbitori.
17. Se va folosi diferenţa de ritm. Ascultatul se realizează mai rapid decât vorbitul,
diferenţa de ritm putând fi folosită în favoarea ascultătorului, care are timp să se
gândească la cele spuse de interlocutor până atunci. Diferenţa de ritm: ritmul de
vorbire este de 100 – 150 de cuvinte /minut, în vreme ce ritmul gândirii este de 500 de
cuvinte / minut.
18. Vorbitorul nu trebuie contrazis. El poate să nu mai exprime unele idei, stări
afective sau atitudini dacă este contrazis într-unul din modurile următoare: idei
contrarii, critici, luarea de notiţe (dacă nu s-au luat până atunci), neluarea de noţiţe
(dacă s-au luat până atunci), punerea de întrebări sau nepunerea de întrebări (o tăcere
prelungită etc.). Efectul pe care ascultătorul îl are asupra vorbitorului trebuie observat
şi analizat, pentru a ne adapta la vorbitor.
19. Se vor evita concluziile pripite. Este recomandat să se aştepte până la prezentarea
tuturor elementelor înainte de a se emite o concluzie.
20. Ascultarea este distractivă. Această atitudine poate fi dezvoltată, calitatea de bun
ascultător putând deveni un joc.
Cum poate cineva deveni un bun ascultător?

- mulţi dorim să devenim buni ascultători, dar nu ştim cum;
- majoritatea dintre noi putem avea nevoie de ajutor pentru a îmbunătăţi această
importantă dimensiune a comunicării interpersonale;
- pentru a deveni un bun ascultător este necesar un efort mare pentru a îmbunătăţi
abilităţile de a asculta şi de a cunoaşte unele strategii de bază necesare unei ascultări
eficiente:
1. a vorbi mai puţin decât o facem de obicei şi a asculta mai mult decât obişnuim;
2. a acorda atenţie persoanei cu care vorbim (menţinerea contactului vizual, înclinarea
corpului într-o manieră relaxată către vorbitor etc.);
3. folosirea abilităţilor de reflectare (Bolton, 1979); ascultarea reflectivă este o strategie
comunicaţională eficientă în care ascultătorul repetă emoţiile şi/sau conţinutul a ceea ce
vorbitorul comunică într-un mod care evidenţiază înţelegerea şi acceptarea.
- o tehnică care poate fi realizată în ascultarea reflectivă: parafrazarea (răspuns concis dat
vorbitorului care repetă esenţa conţinutului transmis de vorbitor cu cuvintele celui ce
ascultă).
- de exemplu:
Maria: „Nu ştiu. Poate că ar trebui să am un copil, poate că nu. Bogdan nu este nici el
sigur. Îmi place slujba mea, dar mă gândesc că aş vrea să fiu şi mamă."
Diana: „Se pare că există un conflict în ceea ce vrei să faci: pe de o parte îţi place munca
ta şi nu ai vrea să renunţi la ea, iar pe de altă parte îţi doreşti un copil.”
Maria: „Exact."
4. A asculta eficient înseamnă a da un feedback într-o manieră potrivită.
- feedback-ul implică transmiterea mesajului înapoi către vorbitor şi cuprinde reacţia celui
ce ascultă la ce s-a spus sau efectul pe care mesajul îl are asupra ascultătorului.
- când dăm feedback, noi dăm vorbitorului o idee despre cât de mult a convins încercând
să transmită o idee.
- pe baza acestui feedback, vorbitorul poate sau nu să schimbe conţinutul sau forma
mesajului.
- ascultătorii eficienţi dau vorbitorului un feedback rapid, onest, clar şi plin de informaţie.
Importanţa feedback-ului pentru a fi constructivi:

- să fie concret;
- să fie dat pe moment;
- să includă reflectarea propriilor sentimente (descrierea impactului acelui
comportament asupra dvs.);
- să descrie comportamentul şi să menţină respectul pentru persoană şi pentru relaţie
(dorinţa de a menţine relaţia);
- iniţial să se spună lucruri pozitive;
- să fie spuse direct persoanei.
Bibliografie
• Abric, Jean-Claude, 2002, Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Iaşi, Ed.

Polirom.
• Chelcea, Septimiu, (coord), 2004, Comunicarea nonverbală în spaţiul public.
Studii, cercetări, aplicaţii, Bucureşti, Comunicare.ro.
• Cungi, Charly, 1999, Cum să ne afirmăm, Iaşi, Ed. Polirom.
• De peretti, Andre, Legrand, Jean-Andre, Boniface, 2001, Tehnici de
comunicare, Iaşi, Ed. Polirom.
• Moscovici, Serge (coord), 1998, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt,
Iaşi, Ed. Polirom.
• Pease, Allan, 1995, Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din
gesturile lor, Bucureşti, Polimark.
• Pease, Allan, Garner, Alan, 1996, 2ed., Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei,
Bucureşti, Polimark.
• Simon, A. Janet, Kalichman, Seth, Santrock, W. John, 1994, Human
Adjustment, WCB Brown&Benchmark, Publishers Madison.
• Stanton, Nicki, 1995, Comunicarea, Bucureşti, Ed. Ştiinţă şi Tehnică.
SESIUNEA V: Valori în asistenţa socială
VALORI ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
OBIECTIV:
Participanţii la training vor înţelege noţiuni de bază în etica profesională, precum şi
implicaţiile acestor noţiuni în practica asistenţei sociale.
METODE: prezentarea şi problematizarea informaţiilor; discuţii/ exerciţii de grup.
TIMP: 90 min.
Exerciţiu V.1.
Lista de fraze:
1. Copiii care se plâng că au fost bătuţi de părinţi sau profesori exagerează şi nu îşi
recunosc propria vinovăţie.
2. O persoană cu handicap psihic sever este un client care are aceleaşi drepturi ca oricine
altcineva.
3. Adolescenţilor nu ar trebui să li se vorbească despre contracepţie deoarece acest lucru
îi încurajează să îşi înceapă viaţa sexuală.
4. Şomerii sunt persoane care nu vor să muncească pentru că altfel şi-ar găsi un loc de
muncă.
5. Bătrânii singuri nu ar trebui instituţionalizaţi deoarece se pot îngriji singuri.
6. O rudă a directorului instituţiei în care lucraţi vă devine client. Dacă directorul vă cere
detalii asupra cazului, dvs. îi povestiţi totul.
7. Unei persoane imobilizate într-un scaun cu rotile nu ar trebui să i se ia în considerare
înscrierea la un curs de reconversie profesională deoarece e doar o risipă de bani ai statului.
8. Un tânăr condamnat în trecut pentru furt din magazine trebuie acceptat ca persoană
asistată dacă vine să ceară ajutorul asistentului social.
9. Plângerea unei femei că este bătută foarte des de către soţul ei – familia având un nivel
economic ridicat şi fiind bine văzută în comunitate- nu ar trebui luate în considerare pe motiv
că nu este o problemă serioasă.
10. Părinţii unei adolescente nu trebuie înştiinţaţi dacă se află că aceasta este
consumatoare de droguri.
Semnificaţia conceptelor
Noţiunile de “cunoştinţe”, “abilităţi”, “atitudini” sunt determinate de teorie, practică şi

valori.
- Să ştii Cunoştinţe Teoria
- Să poţi Abilităţi Practica (experienţa dobândită)
- Să vrei Atitudini Valorile
Valorile sunt acele lucruri pe care le considerăm importante. Ele includ scopuri,
idealuri, comportamente, calităţi. Deciziile pe care le luăm şi comportamentul nostru reflectă
sistemul nostru de valori. Aceste valori sunt dobândite pe parcursul vieţii şi ne ajută să
identificăm ceea ce este corect şi ceea ce trebuie făcut într-o anumită situaţie. Valorile
noastre sunt strâns legate de convingerile etice, unii chiar afirmând că sistemul personal de
valori reprezintă propriul cod etic.
Rădăcina etimologică a noţiunii de etică se află în limba greacă: ethos (morav, obicei,
caracter), iar cea a noţiunii de morală se află în limba latină, mores.
Etica reprezintă o disciplină filozofică ce studiază problemele practice şi teoretice ale
moralei/concepţie sistematizată şi coerentă, fie personală, fie proprie unui curent filozofic, fie
reprezentând comandamentele unei societăţi cu privire la normele de desfăşurare a vieţii
morale/în sens larg, morală (Dicţionar de filosofie, 1978).
Morala reprezintă un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului,
fondate pe valorile de bine – rău, moral – imoral, cinste, corectitudine, responsabilitate,
sinceritate, larg răspândite în cadrul unei colectivităţi, caracterizate printr-un grad ridicat de
interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă (conştiinţă morală), cât şi de presiunea
atitudinilor celorlalţi (opinie publică). În sfera moralei sunt cuprinse conştiinţa morală
(convingeri, concepţii, valori, idealuri morale), norme sau principii morale şi relaţii morale,
acestea din urmă fiind convertite în fapte şi acţiuni eficiente social.
Moralitatea se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către o
persoană, grup, colectivitate.
Moravurile reprezintă un concept cu o tentă mai generală, el referindu-se la morală ca
ansamblu de norme şi valori recunoscute şi impuse de către societate, la moralitate, ca grad de
respectare a acestor norme în cadrul unei colectivităţi, cât şi la o serie de practici, moduri de
comportare specifice respectivei comunităţi şi care sunt mai mult sau mai puţin formulate
explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse normelor şi valorilor formal şi general
acceptate, dar sunt larg practicate (bacşişul, corupţia etc.) (Zamfir, Vlăsceanu, 1998).
Deontologia (gr. deon, deontos “datorie”, “ceea ce se cade”, “ceea ce este necesar”
şi logos “ştiinţă”) reprezintă un cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor morale
specifice pe care le implică exercitarea unei anumite profesii. Acesta poate fi un cod scris sau
transmis prin tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicienii unei profesii. Un
astfel de cod este, pentru medici, de exemplu, ”jurământul hipocratic” (Dicţionar de filosofie,
1978).
Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o
organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor
profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor

reguli (H. Isaac,1996, vezi Mercier,1999 în Miroiu şi Blebea,2001, p.11).
Codul deontologic poate fi considerat o codificare a obligaţiilor speciale care rezultă
din aderarea deliberată la o anumită profesie, cum ar fi asistenţa socială. (Codul etic reprezintă
un set de reguli care reflectă principii generale de conduită profesională. Roth-Szamoskozi,
2003).
Valorile în asistenţa socială
Sistemul de valori al profesiei de asistenţă socială apropie această profesie, dar o şi

deosebeşte de alte profesiuni din domeniul ştiinţelor sociale. Asistenţa socială aduce în atenţia
societăţii ideile eticii sociale, ale solidarităţii, ajutorului, grijii faţă de alţii, includerii şi
acceptării altora (B. Jordan, 1997, în Roth-Szamonskozi, 2003). Una din valorile importante
se referă tocmai la libertatea alegerii individuale între valorile sociale. Astfel se constituie
valorile personale, configurate în mod individual, dar nu independent de valorile grupurilor şi
comunităţilor de care aparţine individul.
Valorile sunt implicate în orice decizie care presupune judecăţi etice. De aceea, este
important să fim conştienţi de sistemul nostru de valori şi de motivele pentru care le-am
interiorizat pe acestea, dar şi de modul în care valorile noastre interelaţionează cu valorile
celorlalţi, putând să apară următoarele situaţii:
• Valorile noastre vs. valorile clientului

Lucrurile pe care noi le considerăm importante nu sunt în mod obligatoriu şi cele pe
care persoana asistată le consideră importante.
• Valorile noastre ca model

Valorile noastre pot influenţa persoana asistată şi, de cele mai multe ori, profesionistul
reprezintă un model pentru aceasta. Impactul pe care valorile noastre îl pot avea asupra
clientului este determinat de poziţia noastră de persoană care, se presupune, cunoaşte foarte
bine situaţia. Aceasta ne situează într-o poziţie de putere în ceea ce priveşte impactul asupra
persoanei asistate. În această situaţie este foarte important să ne cunoaştem valorile şi cum să
ajutăm persoana asistată să-şi înţeleagă propriile valori şi modul în care acestea influenţează
deciziile luate.
3. Valorile noastre vs. valorile instituţiei/societăţii/profesionale

Sistemul personal de valori poate intra în conflict direct cu cel al instituţiei în care ne
desfăşurăm activitatea, cu normele societăţii sau cu codul etic profesional. Toţi acţionăm în
conformitate cu codul nostru etic care, de obicei, este ceea ce considerăm legal, etic sau corect
din punct de vedere moral.
Este uşor să iei decizii în baza unor reguli, dar poţi descoperi că aceste reguli nu se
aplică tuturor situaţiilor. În definitiv, fiecare este responsabil pentru deciziile sale şi de aceea
este important să îţi cunoşti sistemul de valori şi modul în care acestea interrelaţionează cu ale
altora.
Alegerea unei cariere profesionale ca cea în asistenţa socială cere o profundă explorare
a valorilor individuale şi compararea lor cu valorile profesiei (Hoffman şi Salle, 1994 în Roth-
Szamonskozi, 2003). Valorile individuale diferă adesea de problemele concrete ale vieţii
sociale ca, de exemplu, sinuciderea, avortul, pedeapsa cu moartea, homosexualitatea şi altele.
Majoritatea practicienilor din domeniul asistenţei sociale subscrie la următoarele valori
fundamentale, cu importanţă cardinală pentru profesie (Codul deontologic, Asociaţia
Naţională Americană a Asistenţilor Sociali, 1996.) (Roth-Szamoskozi, 2003):
1. Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea propriilor
lor valori şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează libertatea altora.
2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta împotriva
prejudecăţilor.
3. Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare. Oamenii au dreptul la
resursele necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi la posibilităţi de a-şi realiza şi de a-şi
exprima potenţialul.
4. Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane. Fiecare persoană este o
valoare în sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să conducă la
valorizarea personalităţii umane, la creşterea demnităţii ei şi la creşterea demnităţii
fiecărei persoane asistate.
5. Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de rezolvare a
problemelor persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi dezvoltare a
acestora.
6. Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la persoanele asistate şi în legătură
cu aceştia.
Problema confidenţialităţii este una dintre cele mai importante în asistenţă socială.
Confidenţialitatea este esenţială pentru asigurarea unui climat de încredere, dar şi pentru
respectarea drepturilor persoanei asistate. Regula generală este că nici o informaţie nu poate fi
împărtăşită fără acordul persoanei asistate. Dar, se poate face o diferenţiere între
confidenţialitate absolută – caz în care nici o informaţie nu poate fi împărtăşită altora,
indiferent de circumstanţe- şi confidenţialitate relativă – caz în care se specifică situaţiile în
care este responsabilitatea noastră etică şi profesională de a transmite altora informaţiile
obţinute. Anumite situaţii pot garanta confidenţialitate absolută. În afară de nevoile persoanei
asistate, rolul nostru este dictat şi de regulile instituţiei în care lucrăm, ca şi de prevederile
legale.
Responsabilităţile pentru realizarea valorilor menţionate revin în comun indivizilor şi
comunităţilor.
Am putea spune că în practică nu există un set universal acceptat de valori, dar există
un nucleu de bază ce cuprinde patru valori (Rădulescu, 2004):
1. respectul faţă de autodeterminare;
2. promovarea bunăstării individuale şi colective;
3. egalitatea de şanse;
4. justiţia socială.
1. Respectul faţă de persoana asistată nu este inclus aici ca o valoare specifică

deoarece mulţi autori îl consideră o precondiţie a celorlalte valori menţionate.
Autodeterminarea are în practică un dublu sens:

1. un sens negativ înţeles ca libertate şi suport acordat unei persoane pentru a face
propriile alegeri;
2. un sens pozitiv înţeles ca asigurarea condiţiilor care să faciliteze înţelegerea
deciziilor luate şi dezvoltarea personală.
Autodeterminarea este întâlnită în practica asistenţei sociale ca:
• încurajarea persoanei asistate pentru a participa la definirea problemei,
stabilirea priorităţilor şi alternativelor de intervenţie, precum şi pentru a decide
utilizarea resurselor personale;
• suportul oferit persoanei asistate pentru dezvoltarea abilităţilor şi a încrederii în
sine.
Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi
clarifica scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni. Asistenţii sociali pot limita
drepturile persoanelor asistate la autodeterminare atunci când, în judecata profesională a
asistentului social, acţiunile prezente şi/sau viitoare ale persoanelor asistate prezintă un risc
pentru ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi.
2. Tema promovării bunăstării individuale şi comunitare este interpretabilă,

depinzând de viziunea asistentului social asupra conceptului de bunăstare umană, de
înţelegerea bunăstării de către persoana asistată şi de înţelegerea culturală a nevoii.
Apare întrebarea: în acţiunile întreprinse asistentul social urmăreşte aplicarea
propriei înţelegeri a bunăstării sau înţelegerea pe care o are persoana asistată?
În standardele etice internaţionale ale asistenţilor sociali (Federaţia Internaţională a
Asistenţilor Sociali) este menţionată datoria asistentului social de a acţiona în interesul
persoanei asistate; această prevedere este completată de alte două menţiuni: pe de-o parte,
dezvoltarea unui punct de vedere al asistentului social asupra a ceea ce reprezintă interesul
persoanei asistate în acord cu teoria asistenţei sociale, iar pe de altă parte, asistentul social
trebuie să aibă în vedere interesul altor persoane din vecinătatea persoane asistate
precum şi interesul public.
3. Egalitatea implică stabilirea unor criterii de egalitate a persoanelor aflate în

dificultate şi „eliminarea dezavantajelor” acestora în accesul la servicii. Acestă valoare poate
fi înţeleasă în trei moduri:
1. tratament egal: eliminarea dezavantajelor în accesul la resurse şi servicii,
incluzând asistarea oricărei persoane fără prejudecăţi şi favoruri;
2. oportunităţi egale: eliminarea dezavantajelor persoanei asistate în competiţie cu
ceilalţi;
3. egalitatea rezultatelor: promovarea bunăstării pentru toate persoanele aflate în
dificultate.
4. Conceptul de justiţie socială vizează distribuirea bunurilor în acord cu:

1. criteriile şi regulile generale stabilite de către fiecare serviciu social;
2. drepturile personale stabilite prin lege;
3. nevoile individuale.
Conceptul de justiţie socială este fundamentat pe două reguli de bază:

(1) egalitatea în evaluarea nevoilor şi a resurselor;
(2) acordarea ajutorului în funcţie de nevoi.
Acest concept este unul dintre cele mai importante, punctând responsabilitatea
asistentului social în distribuţia resurselor publice în acord cu drepturile şi nevoile
individuale. El este operaţional în multe din acţiunile asistentului social şi poate fi considerat
central în asistenţa socială, atâta vreme cât alocarea resurselor, ca răspuns la nevoi, este o
activitate des întâlnită în procesul de asistenţă.
Asistenţii sociali se asigură de egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate

la informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor. Ei
contestă şi combat diferitele forme ale injustiţiei sociale precum: sărăcia, şomajul,
discriminarea, excluderea şi alte asemenea forme.
În practica asistentului social sunt implicate (Morales & Sheafor, 1980):

Valorile persoanelor asistate;
Valorile sociale;
Valorile în asistenţă socială;
Valorile personale ale asistentului social.
Principii etice
Termenul de principiu etic poate fi definit ca totalitatea legilor şi noţiunilor de bază ale
unei discipline.
Un principiu etic se referă la noţiunile de bază privind desfăşurarea unei vieţi morale,
acceptate în cadrul unei colectivităţi – în cazul nostru, noţiuni de bază în practica asistenţei
sociale.
Principiile etice (Hepworth şi Larsen în Roth-Szamoskozi, 2003) specifice profesiei de

asistent social:
1. Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să înveţe
să-şi conducă propria viaţă. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi să-şi asume
responsabilităţile propriilor decizii şi să-şi exercite libertatea.
2. Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele pentru ca acestea să
obţină maximum de independenţă. În relaţia de consiliere şi de sprijin,
profesionistul va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului,
încurajând manifestările sale de independenţă.
3. Asistentul social are responsabilitatea de a interveni pentru modificarea acelor
factori sociali care au o acţiune defavorabilă asupra indivizilor, familiilor şi
grupurilor.
4. Problemele de viaţă ale indivizilor se datorează, în general, lipsei deprinderilor şi a
mecanismelor de adaptare ale acestora. Formarea unei noi competenţe duce adesea
la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii individului.
5. Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au
responsabilitatea să ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile de
schimbare şi dezvoltare.
6. Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în experienţele
şi evenimentele trăite anterior şi se ştie că analiza experienţelor trecute poate fi
benefică, totuşi, se apreciază că cele mai multe din dificultăţile în calea
îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin centrarea atenţiei pe alegerile şi

posibilităţile prezente, prin mobilizarea potenţialului latent de adaptare al
indivizilor.
7. Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datorează
indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea nu se poate limita la creşterea
competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor măsuri de politică
socială.
8. Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine, pentru aceasta
având nevoie de confirmarea valorii lor din partea persoanelor semnificative din
viaţa lor. Asistentul social poate contribui la creşterea stimei de sine a clienţilor în
cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare, acceptare.
9. Relaţia dintre asistentul social şi client poate deveni pentru acesta din urmă model
de relaţie deschisă, sinceră, autentică. Persoana asistată poate să preia modelul şi să
îl transpună asupra celorlalte relaţii ale sale.
10. Orice metodă de rezolvare a cazurilor de asistenţă socială trebuie să aibă în vedere
că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca şi scopul.
Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte demnitatea, dreptul la
autodeterminare şi la confidenţialitate ale asistatului.
11. Autocunoaşterea este o primă etapă necesară în procesul de dezvoltare şi schimbare
a persoanei.
12. Dreptul persoanelor asistate la propriile valori şi convingeri este inviolabil.
Asistenţii sociali au responsabilitatea de a oferi ajutor indivizilor, indiferent de
valorile şi convingerile acestora.
Tabel V.1.
Practicianul în asistenţă socială trebuie să demonstreze că:
• Identifică propriile valori şi înţelege implicaţia acestora în practica de asistenţă
socială;
• Recunoaşte şi respectă unicitatea şi diversitatea fiecărei persoane, înţelegând
posibilităţile de dezvoltare a aspectelor pozitive ale vieţii persoanelor asistate;
• Înţelege modalităţile de promovare a dreptului persoanei de a alege, a dreptului la
viaţa privată, confidenţialitate şi protecţie, putând acţiona pentru respectarea dreptului
la competiţie (competiţia este deseori impusă de resursele limitate şi se regăseşte în
accesul pe baza îndeplinirii criteriilor de acordare a ajutorului);
• Înţelege formele de asistare a persoanelor aflate în nevoi în demersul de îmbunătăţire a
nivelului de trai;
• Poate identifica şi acţiona împotriva discriminării, rasismului, inegalităţilor şi
injustiţiei, folosind metode adecvate rolului asistentului social şi contextului în care
persoana trăieşte;
• Poate practica asistenţa socială într-un mod care să nu stigmatizeze sau să
dezavantajeze persoanele, grupurile sau comunităţile asistate.
Sursa: CCETSW (The Central Council for Education and Training in Social Work) (1995).
Banks, S., Ethics and Values in Social Work, London, BASW, 2001.
Tabel V.2.
Valori în asistenţa socială
1. Furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate

Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate î
dificultate, implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi soluţionarea
problemelor sociale.
2. Justiţia socială
Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale.
3. Demnitatea şi unicitatea persoanei
Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea
fiecărei persoane.
4. Autodeterminarea
Asistentul social respectă şi promovează dreptul persoanelor asistate la autodeterminare
5. Relaţiile interumane
Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor interumane şi le
promovează în practica profesională.
6. Integritatea
Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate în concordanţă cu misiunea
profesiei şi normele etice profesionale.
7. Competenţa
Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă
profesională determinată de licenţa, expertiza şi experienţa profesională.
Sursa: Codul etic al profesiei de asistent social - proiect elaborat de Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din
România, 2004.
Exerciţiu V.3.
1. Reflectaţi asupra valorilor în asistenţă socială menţionate mai jos şi discutaţi în grup sensul
acestora:
• Justiţie socială;
• Integritate;
• Autodeterminare;
• Demnitatea şi unicitatea persoanei.
2. Care consideraţi că sunt cele mai importanta valori în activitatea dvs. profesională?
Exerciţiu V.4.
Gândiţi-vă la 10 beneficiari cu diferite probleme (handicap, dependenţă de alcool, probleme

de comportament, lipsa locului de muncă, persoane fără adăpost, persoane vârstnice etc.).
1. Încercaţi să îi aranjaţi în funcţie de următorul criteriu: care dintre ei are perspective mai
bune de a fi tratat cu respect şi care are o şansă mai mică de a fi tratat cu respect de
către societate?
2. Încercaţi să explicaţi decizia dvs. pentru fiecare beneficiar folosind experienţa personală şi
exemple.
3. Prezentaţi rezultatele şi argumentele pe flipchart pentru prezentarea în plen.
Exerciţiu V.5.
Amintiţi-vă situaţii din activitatea dvs. profesională când, din punctul dvs. de vedere, oamenii
au fost trataţi fără respect. Descrieţi situaţia celorlalţi membri ai grupului. Încercaţi să
identificaţi motivele ori circumstanţele care au condus la un astfel de comportament. Cum aţi
fi procedat dvs.? Prezentaţi în plen rezultatul discuţiilor.
Exerciţiu V.6.
Analizaţi critic relaţia dintre valorile profesionale şi propriile valori

Listaţi valorile pe care le consideraţi importante în practica de asistenţă socială şi
comparaţi-le apoi cu cele din tabelul V.1. şi tabelul V.2.
Sugeraţi modificări la tabelele V.1. şi V.2.
Adaptat după Banks, S., Ethics and Values in Social Work, London, BASW, 2001.
SESIUNEA VI: Probleme etice - dileme etice
PROBLEME ETICE - DILEME ETICE
OBIECTIV:
Participanţii la training vor înţelege noţiuni de bază în etica profesională, precum şi
implicaţiile acestor noţiuni în practica asistenţei sociale.
METODE: prezentarea şi problematizarea informaţiilor; discuţii/ exerciţii de grup.
TIMP: 90 min.
Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale. Uneori au
posibilitatea să discute deciziile pe care le iau cu colegii sau/şi cu supervizorii lor. În
majoritatea cazurilor, însă, ei au de luat singuri decizii.
Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsură ce creşte publicitatea

cazurilor sociale, ca şi datorită accentuării interesului statului în problemele sociale şi, în
general, ca urmare a creşterii interesului public pentru bunăstarea şi calitatea vieţii
individului. Se spune că morala nu poate fi predată în sălile de curs, nici lămurită în manuale,
ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne de reţinut avertizarea lui Thomas d’Aquino
care spunea că în chestiuni de etică “nu putem discuta ceea ce ar trebui să facem, fără să ştim
ce anume am putea face”.
Pentru ca asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a rezolvării
dilemelor morale prin luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să recunoască acele
aspecte ale practicii asistenţei sociale care pun în balanţă diferite valori morale, să îşi clarifice
propriile valori personale, pe care să le raporteze la valorile profesiei (Roth-Szamoskozi,
2003).
Problemele etice apar atunci când asistentul social vede o situaţie ca implicând decizii
morale dificile.
Dilema etică apare atunci când asistentul social se confruntă cu o situaţie în care
trebuie să decidă în cazul unei alternative conflictuale, cum ar fi conflictul între valorile
personale/ valorile profesionale, valorile personale/ valorile persoanei asistate, valorile
personale/ valorile instituţiei în care lucrează etc. După identificarea şi definirea dilemei etice,
asistentul social va trebui să decidă care din valorile implicate vor fi luate în considerare cu
prioritate.
Exemple de situaţii care pot conduce la dileme morale:
(din Roth-Szamoskozi, 2003)

- Un tânăr dintr-un centru pentru minori delincvenţi vă spune că are încredere
în dvs., crede că numai dvs. îl înţelegeţi şi vă dezvăluie planul lui de a evada.
- Organizaţia unde lucraţi a obţinut o sumă de bani de la o fundaţie pentru
sprijinirea copiilor cu handicap; directorul vă cere să prezentaţi un raport
despre munca dvs. în care să figureze un număr mai mare de cazuri asistate
decât în realitate, nu numai pentru a justifica activitatea existentă, dar şi
pentru a putea solicita ulterior o sumă mai mare de bani.
- O femeie vă spune că a rămas însărcinată, doreşte să avorteze şi vă solicită
ajutorul.
- Aflaţi despre unul din adolescenţii dintr-un centru de plasament că practică
relaţii homosexuale şi îi agresează pe băieţii mai mici.
Unii pot considera aceste cazuri ca fiind clare, lipsite de vreo dilemă morală, alţii,
dimpotrivă, identifică principii şi valori morale diferite şi consideră că rezolvarea unor astfel
de situaţii implică o deliberare morală dificilă. Pentru a ne clarifica în legătură cu soluţiile
unor astfel de cazuri şi ale altora conform cerinţelor asistenţei sociale, avem nevoie de
cunoaşterea modului în care profesia stabileşte priorităţile ei valorice.
Faţă de cine suntem responsabili?

Pentru a lua o hotărâre etică, trebuie să clarificăm ce părţi implicate vor fi influenţate
de decizia noastră şi pe care dintre ele ne simţim mai obligaţi să le susţinem. Când vom
analiza o dilemă etică, vom investiga cinci categorii de responsabilităţi:
1. responsabilităţi faţă de societate;

2. responsabilităţi faţă de profesie;
3. responsabilităţi faţă de persoanele asistate;
4. responsabilităţi faţă de noi înşine ca profesionişti;
5. responsabilităţi faţă de colegi;
6. responsabilităţi faţă de instituţia angajatoare.
Teme majore de confruntare etică
Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali se pot datora
următoarelor trei grupe de factori (din Roth-Szamoskozi, 2003):
1. Factori care ţin de asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor, judecăţile lor
de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţă socială sau
concepţiile lor teoretice privind activitatea lor profesională.
2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional, relaţiile
sale cu alţi membri ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa profesională
etc.
3. Factori legaţi de problemă: natura problemei, definirea ei, scopurile şi priorităţile care
derivă din acest specific, strategiile şi opţiunile la care se pretează.
4. Factori care ţin de mediul instituţional.
Aspectele etice ale muncii de asistenţă socială apar ori de câte ori există un conflict
sau o lipsă de simetrie legată de factorii amintiţi sau când se ciocnesc valori în interiorul
diferitelor componente.
Subiectele principale care constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi
sociali sunt următoarele:
- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile persoanelor
asistate de a alege serviciile pe care le doresc;
- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să le răspundă;
- hotărârile privind persoanele asistate trebuie luate împreună cu aceştia, cu
consimţământul lor, dar în multe cazuri ei nu înţeleg toate implicaţiile alegerii lor;
- asistentul social trebuie să ia uneori decizii în situaţii neclare, ambigue sau
contradictorii;
- asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii în care
cunoaşterea adevărului este greu suportabilă de către persoana asistată sau pare că îi face rău
acestuia;
- respectarea confidenţialităţii este adesea dificilă, deoarece sunt situaţii în care i se cere
comunicarea informaţiilor în interesul clientului sau al altora implicaţi în situaţie;
- caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali ridică problema
echităţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora;
- în general, interesele persoanelor asistate sunt primordiale faţă de ale profesioniştilor,
dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul sau chiar viaţa asistentului social;
- în deciziile sale profesionale, asistentul social trebuie să renunţe la propriile judecăţi
de valoare, chiar şi în situaţiile în care propriile valori îl fac să încline într-o anumită direcţie;
- asistentul social îşi va menţine raporturile cu persoanele asistate la nivelul limitat al
relaţiilor profesionale, chiar dacă aceştia manifestă nevoia de o relaţie mai complexă;
- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pretinde alegerea
între o tehnică mai potrivită pentru persoana asistată şi una mai convenabilă pentru asistentul
social;
- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu caracter
profesional, provenind din înţelegerea diferită a obligaţiilor faţă de persoanele asistate;
- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o obligaţie a
oricărui angajat, care vine însă uneori în conflict cu alte cerinţe etice.
Luarea unei decizii etice

Luarea unei decizii etice presupune urmarea unor paşi (Paradise, 1985):
1. Identificarea problemei.
Primul pas presupune identificarea problemei sau a dilemei. Care este sursa conflictului? Ce
factori sunt implicaţi?
De exemplu, dacă eşuezi în a explica persoanei asistate care sunt limitele
confidenţialităţii şi informaţia trebuie să fie împărtăşită ca urmare a unor cerinţe legale sau
instituţionale, atunci apare o potenţială dilemă etică. Dacă asistentul social nu este de acord cu
anumite direcţionări din partea instituţiei şi are un argument convingător pentru care lucrurile
ar trebui schimbate, atunci se află într-o poziţie mai bună.
Primul pas pentru depăşirea unei probleme este recunoaşterea ei.

2. Examinarea valorilor şi normelor etice necesare pentru rezolvarea dilemei.
3. Imaginaţi cursurile posibile şi probabile ale acţiunii.
În enumerarea tuturor posibilelor cursuri ale acţiunii va trebui să luaţi în considerare
argumentele dvs. pentru fiecare acţiune în parte. Astfel, luând în considerare fiecare
alternativă, va deveni evident propriul sistem de valori.
4. Care sunt implicaţiile alternativelor dvs.? Ce se va întâmpla?
Este important să identificaţi care este poziţia responsabilităţilor dvs. Reamintiţi-vă că
aveţi responsabilităţi faţă de persoana asistată, faţă de instituţia unde lucraţi, faţă de societate,
profesie şi, foarte important, faţă de dvs.
De asemenea, e important să fiţi cât se poate de realişti. Uneori situaţiile personale
afectează decizia pe care o luăm. De exemplu, asistentul social poate să nu fie de acord cu
şeful său şi drept urmare, îşi poate pierde slujba. Elemente de genul acesta pot avea un impact
asupra deciziei şi de aceea trebuie luate în considerare, dar, din fericire, astfel de situaţii nu se
întâlnesc prea des.
5. Alegerea celui mai bun curs al acţiunii.
Studiu de caz VI.1.:

Dilemă etică
Părinţii unui adolescent de 16 ani, A., îl întreabă pe asistentul social dacă fiul lor
consumă droguri. Asistentul social ştie că tânărul consumă droguri.
Adeseori, asistenţii sociali care lucrează cu minorii se confruntă cu situaţii în care

părinţii solicită informaţii despre copiii lor. De asemenea, asistentul social trebuie să
decidă dacă este cazul să transmită anumite informaţii confidenţiale, chiar dacă nu au fost
solicitate.
În cazul de mai sus, asistentul social trebuie să decidă între respectarea
dreptului tânărului la confidenţialitate şi dreptul părinţilor de a şti despre faptul că
fiul lor consumă droguri. Se înţelege că tânărul nu doreşte ca părinţii lui să afle, dar
putem înţelege şi dorinţa părinţilor de a cunoaşte problema fiului lor. Dacă A. ar fi adult,
atunci lucrurile ar fi mai simple, dar faptul că este minor complică situaţia. Dacă asistentul
social nu dezvăluie informaţia părinţilor lui A., creşte calitatea serviciilor oferite lui A.
Dacă, din contră, comunică informaţia părinţilor, riscă distrugerea relaţiei cu A. şi poate
contribui la deteriorarea relaţiei lui A. cu părinţii săi. Dar e posibil ca părinţii lui A. să îl
sprijine pe acesta pentru depăşirea problemei.
Din punct de vedere deontologic, asistentul social are obligaţia de a respecta
dreptul lui A. la confidenţialitate. Încălcarea confidenţialităţii ar produce mai mult rău
decât bine şi ar putea crea chiar un precedent în ceea ce priveşte deciziile asistentului
social (dacă decide să transmită părinţilor secretele copiilor).
Dar păstrarea confidenţialităţii asupra informaţiilor obţinute de la minori în cadrul
unei relaţii bazate pe încredere poate fi respectată atâta timp cât nu e necesar să protejezi
minorul de posibilitatea de a-şi face rău, lui sau altora.
În acest caz, asistentul social ar trebui să împărtăşească informaţiile numai dacă el

consideră că tânărul îşi poate face rău, lui sau altora ca urmare a consumului de droguri.
Oricum, dacă asistentul social consideră că tânărul doreşte să fie tratat, atunci transmiterea
informaţiilor nu se justifică.
Dilemele etice ale asistentului social pot avea ca sursă punctele diferite de vedere
asupra cazului, care impun priorităţi diferite. Pentru exemplificare, Maria Roth propune spre
analiză modalităţile posibile de acţiune ale asistentului social în următoarele cazuri:
- Fiul adult vrea să îşi plaseze tatăl vârstnic într-un cămin de bătrâni, dar acesta nu
doreşte internarea; preferă să rămână acasă, deşi are dificultăţi din ce în ce mai mari
de a se întreţine singur.
În acest caz, dilema rezultă din faptul că persoana asistată (fiul) solicită un serviciu
social ce poate afecta nefavorabil un membru al familiei sale.
- Într-un orăşel se pune problema construirii unei tabere pentru un număr mare de
refugiaţi sosiţi în zonă; comunitatea se opune acestui proiect, de frica posibilei
creşteri a infracţionalităţii şi cere îmbunătăţirea protecţiei oferite de poliţie împotriva
refugiaţilor.
Aici dilema provine din priorităţile diferite: pe de-o parte, cele ale comunităţii
(să fie ferită de eventuale riscuri cauzate de sosirea unor străini) şi, pe de altă parte, cele ale
profesiei (preocuparea primordială faţă de grupurile dezavantajate).
- O femeie îl întreabă pe asistentul social al logodnicului ei dacă este adevărat că

acesta este infectat cu virusul HIV.
În acest caz, dilema apare ca urmare a posibilităţilor diferite de înţelegere a loialităţii
faţă de persoanele asistate implicate în acest caz, respectiv de a proteja sănătatea tuturor
persoanelor în cauză versus respectarea dreptului la confidenţialitate.
- O doamnă foarte respectată în comunitate şi admirată de asistentul social datorită

activităţilor sale de voluntariat, de tip caritabil, se plânge că fiica ei, care nu stă
destul cu ea, vrea să fie independentă şi nu o mai ascultă acum, la adolescenţă.
În astfel de situaţii, asistentul social trebuie să îşi limpezească cine este asistatul ale
cărui interese trebuie să le apere: mama supraprotectivă, care caută mijloace de a-şi menţine
controlul asupra fiicei sale, sau faţă de adolescentă, al cărei comportament pare să se
încadreze în limitele normalului şi care are nevoie de încurajarea tendinţelor ei de autonomie.
Alte situaţii (Banks, Nohr []):

- O tânără de 16 ani, însărcinată în cinci săptămâni, îl roagă pe asistentul social să
o ajute pentru a întrerupe sarcina. Asistentul social este, prin religia sa, împotriva
avortului/ instituţia în care lucrează asistentul social este împotriva avortului.
- Un tânăr de 19 ani îi mărturiseşte asistentului social că este confuz cu privire la

orientarea sa sexuală şi că este atras de persoane de acelaşi sex. Asistentul social este
împotriva homosexualităţii, dar instituţia în care lucrează condamnă orice formă de
discriminare.
Nu se poate elabora o tipologie a dilemelor morale, dat fiind numărul mare al acestora
şi varietatea lor, dar este cert că avem nevoie de a ne forma capacitatea de a discerne în urma
unei evaluări deontologice asupra subiectelor dilematice. Astfel, codul deontologic
funcţionează ca un ghid de raportare la situaţii etice şi nu reprezintă un ansamblu de reguli cu
aplicabilitate la o situaţie dată. Formarea unei gândiri deontologice presupune evaluare
deciziilor în spiritul valorilor profesionale, rolul codului deontologic fiind de a face conştient
că decizia luată va trebui să fie satisfăcătoare nu numai pentru el/ea însuşi/însăşi, ci şi pentru
standardele profesionale.
De cele mai multe ori, soluţiile dilemelor etice nu sunt absolut satisfăcătoare, sarcina
cea mai grea a asistenţilor sociali fiind de a raporta continuu valorile profesionale la valorile
personale, având în permanenţă ca preocupare respectarea standardelor profesionale.
Codul deontologic
Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond şi

tipărit în 1920 sub numele “Cod etic experimental pentru cei care lucrează cu cazuri sociale”
(Experimental draft code of ethics for social case workers). Necesitatea unor coduri
deontologice a apărut mai evidentă pe măsură ce s-au înfiinţat asociaţii ale asistenţilor sociali.
Astfel, în 1924, în “The Compass”, jurnalul oficial al asistenţilor sociali americani, se susţinea
ideea că publicul are şi el dreptul să cunoască principiile pe baza cărora asistentul social ia
decizii. Abia în 1951 Adunarea Generală a Asociaţiei Americane a Asistenţilor Sociali a
adoptat primul cod deontologic valabil pentru toţi membrii asociaţiei. În 1979, Asociaţia
Naţională Americană a Asistenţilor Sociali (National Association of Social Workers, NASW)
a adoptat un nou cod deontologic, pus în mai mare măsură în acord cu realităţile sociale
(Roth-Szamoskozi, 2003).
“În 1994, în Colombo, Sri Lanka, a avut loc întâlnirea specialiştilor la nivel
internaţional, care au încercat definirea ariei operative a asistentului social în cadrul
programelor de protecţie socială. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali a adoptat în
această întâlnire „Etica Asistenţei Sociale - Principii şi Standarde”, care cuprinde două
documente: Declaraţia Internaţională a Principiilor Etice ale Asistenţei Sociale şi
Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali.
Plecând de la principiul de bază al profesiei de asistent social, potrivit căruia asistentul
social intervine pentru creşterea bunăstării individuale şi a determinării de sine a individului,
Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali reglementează relaţiile dintre:
1. asistentul social şi problematica socială, în care sunt prevăzute standarde referitoare la
identificarea, înţelegerea şi interpretarea nevoilor individuale şi sociale;
2. asistentul social şi client, referitoare la principiile de colectare şi utilizare a informaţiei
privind situaţia clientului şi modalităţile de lucru cu clientul.
3. asistentul social şi agenţia în care lucrează, conţinând aspecte referitoare la aspectele ce
ţin de procedurile şi practicile adecvate serviciilor oferite de agenţie;
4. asistentul social şi colegi, în care sunt prevăzute standarde referitoare la susţinerea
oportunităţilor de informare şi experienţă între specialişti şi reglementează situaţiile în
care este încălcată etica profesională;
5. asistentul social şi profesie, referitoare la modalităţile de menţinere şi aplicare a valorilor
profesionale în practica asistenţei sociale.
Codul deontologic nu reprezintă un set de reguli care prescriu toate tipurile de

comportament pentru toate situaţiile în care poate fi implicat asistentul social. Codul oferă
principii generale prin care asistentul social se orientează în acţiunile întreprinse şi furnizează
cadrul în care asistentul social poate lua decizii privitoare la relaţia sa cu persoana asistată,
colegii şi agenţia în care lucrează.
Aplicaţiile principiilor etice trebuie judecate în funcţie de contextul în care acţionează
asistentul social. Aria problemelor în care Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali
apreciază că asistentul social trebuie să decidă conduita pe care o adoptă în consens cu
standardele şi principiile etice sunt:
- când loialitatea asistentului social este în mijlocul unor conflicte de interes, cum ar fi
conflictele între interesele clientului şi a altor persoane, între grupul clientului şi societate sau
între diferite grupuri profesionale.
- când asistentul social trebuie să fie atât cel care ajută persoana asistată cât şi cel care
verifică situaţia acestuia.
- când datoria asistentului social de a proteja interesele persoanei asistate poate veni în
conflict cu cerinţele eficacităţii şi utilităţii acţiunilor întreprinse de către asistentul social.
Codul deontologic al profesiei de asistent social oferă un set de valori, principii şi
standarde profesionale pentru a-l ajuta pe asistentul social să ia deciziile adecvate persoanei
asistate şi contextului său de viaţă. Pe lângă acest cod, asistentul social trebuie să utilizeze şi
alte surse de informare pentru delimitarea activităţilor sale cum ar fi: legislaţia, metodologia
cercetării sociale, politica agenţiei în care lucrează, alte coduri etice relevante, consultarea
supervizorului sau consilierului legal al agenţiei, consultarea colegilor.
Acest cod nu privează pe nici un asistent social de libertatea practicii cu condiţia ca
acţiunile sale să fie în consens cu principiile etice ale codului deontologic.
Problematica socială porneşte de la diferite premise de spaţiu geografic, condiţii
istorice, economice, sociale şi culturale care se regăsesc în strategiile guvernamentale în sfera
politicilor sociale. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali încurajează specialiştii
fiecărui stat să discute şi să clarifice problemele particulare relevante pentru fiecare ţară.
Astfel, Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali recomandă „Etica Asistenţei Sociale -
Principii şi Standarde”, ca pe un ghid general pe baza căruia specialiştii fiecărui stat membru
îşi pot stabili principii etice profesionale proprii.
Plecând de la acest principiu, Asociaţia Romană Pentru Promovarea Asistenţei
Sociale, a elaborat primul Cod deontologic al asistentului social în România. În elaborarea
Codului, realizat de un colectiv de specialişti, membri ai Asociaţiei Romane pentru
Promovarea Asistenţei Sociale şi fondatori ai Federaţiei Naţionale a Asistenţilor Sociali din
România (2002), au fost folosite modele de coduri deontologice ale unor ţări cu experienţă
avansată în domeniu (Olanda, Spania, SUA) şi Codul Deontologic Profesional al Federaţiei
Internaţionale a Asistenţilor Sociali şi Asociaţiei Europene de Asistenţă Socială.”
În 2003, a fost finalizat, de către Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din
România, Codul deontologic al profesiei de asistent social, cod care a fost discutat de
comunitatea profesională a asistenţilor sociali (membri ai asociaţiilor membre în FNASR), în
cadrul Conferinţei Naţionale de Asistenţă Socială desfăşurată la Oradea, în septembrie 2003.
Acesta cuprinde două capitole:
A. Valorile şi normele etice fundamentale corespunzătoare activităţii asistentului social;

B. Responsabilităţile asistentului social în desfăşurarea activităţii profesionale.
Responsabilităţile asistentului social se adresează tuturor asistenţilor sociali şi se

aplică tuturor activităţilor profesionale de asistenţă socială. Aceste norme se referă la
responsabilităţile asistentului social ca profesionist şi la relaţiile lui cu societatea, profesia,
persoanele asistate, instituţia şi colegii.
Exerciţiu VI.1.
Gândiţi-vă la un eveniment sau la o situaţie cu care v-aţi confruntat la locul de muncă

şi pe care îl/o consideraţi problematic/-ă din punct de vedere etic (un conflict sau o
situaţie în care v-a fost greu să luaţi o decizie). Aspecte ca drepturi, responsabilităţi,
valori în asistenţă socială, valori personale sau ale instituţiei pot fi implicate.
1. Descrieţi pe scurt situaţia (evenimente, persoane, circumstanţe).
2. Care a fost dilema şi decizia luată?
3. Care au fost valorile pe care s-a bazat decizia luată?
4. Aţi lua altă decizie acum, în urma acumulării de noi cunoştinţe?
Prezentaţi rezultatele şi argumentele pe flipchart pentru prezentarea în plen.
Adaptat după Banks, S., Nohr, K., Teaching Practical Ethics For The Social
Professions, Feset, 2002.
Bibliografie (Sesiunile V şi VI)
• Banks Sarah, Nohr Kirsten, 2002, Teaching Practical Ethics for the Social
Professions, Feset.
• Banks, S., 2001, Ethics and Values in Social Work, London, BASW.
• Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzoll, Kathz B. McKee, 2001, Etica
mass-media, Ed. Polirom.
• Gheţău, Rodica, Rădulescu, Ana, Deontologia profesiei de asistent social, Revista de
Asistenţă Socială, nr. 1/2002, Bucureşti.
• Kant, Immanuel, 1972, Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
• Miroiu, Mihaela, Blebea, Nicolae, Gabriela, 2001, Introducere în etica profesională,
Ed. Trei, Bucureşti.
• Morales M. & Sheafor W: B., 1980, Social Work Profession of Many Faces, Allyn and
Bacon Inc.
• Paradise V. Louis, 1985, Develop Ethical and Legal Standards, Bell& Howell
Publication Systems Division, Ohio.
• Reamer G. Frideric, 1999, Social Work Values and Ethics, Columbia University Press,
New York.
• Roth-Szamoskozi, Maria, 2003, Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,

Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj.
• Skilmore A.Rex, Akermay Milton, Farclay Williams, 1994, Introduction to Social
Work, Prentice Hall.
• Vergez Andre, Huisman Denis, 1995, Curs de filozofie, Ed. Humanitas.
• Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, 1998, Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti.
• Zamfir Elena, 1997, Psihologie socială. Texte alese, Editura Ankarom, Iaşi.
• Dicţionar de filozofie, 1978, Ed. Politică, Bucureşti.
• Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din România, 2004, Codul etic al profesiei
de asistent social – proiect.
• Rădulescu Ana – Managementul de caz, suport de curs, 2004, Facultatea de Sociologie
şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti.
• Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Codul de conduită.
SESIUNEA VII: Evaluarea iniţială şi intervenţia în asistenţa socială
EVALUAREA INIŢIALĂ ŞI INTERVENŢIA

ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor putea să:

1. enunţe cele cinci întrebări - cheie în procesul de asistenţă socială;
2. îşi însuşească principalele caracteristici ale perspectivei persoanei asistate;
3. prezinte ce este aceea evaluarea iniţială în procesul de asistenţă socială;
4. descrie etapele procesului de asistenţă socială.
METODE: prezentarea informaţiilor; discuţii/exerciţii de grup.
TIMP: 90 min.
Pe parcursul procesului de asistenţă, în succesiunea de activităţi desfăşurate cu/pentru

clienţi(i)/beneficiari(i), asistenţii sociali ar trebui să poată răspundă la următoarele 5 întrebări
(Howe, 2001, p. 11-12):
1. Care este problema? Asistentul social trebuie să recunoască şi să identifice problema

cu care se confruntă persoana asistată.
2. Ce se întâmplă? Situaţia trebuie evaluată, interpretată şi explicată.
3. Ce este de făcut? Bazându-se pe constatările evaluării iniţiale, asistentul,

împreună cu clientul, trebuie să decidă obiectivele, să planifice
intervenţia şi să-şi clarifice intenţiile.
4. Cum trebuie procedat? Trebuie alese metodele de intervenţie în vederea îndeplinirii

obiectivelor propuse.
5. S-a făcut tot ce trebuia? Evaluarea rezultatelor finale ale intervenţiei.
Răspunsurile pe care le oferă asistenţii sociali la aceste întrebări pot fi diferite,

reflectând diversitatea de opţiuni în abordarea unei situaţii.
Perspectiva persoanei asistate

(Howe, 2001, p. 11-12)
În relaţia asistent social - client, acesta din urmă se caracterizează prin nevoie şi prin
natura motivaţiei sale. Intensitatea acesteia variază în funcţie de ceea ce l-a determinat, de
fapt, pe client să se adreseze asistentului social, după cum urmează:
- dacă se adresează asistentului social de bunăvoie (şi-a dat seama că are o problemă şi că
asistentul social este cel care l-ar putea ajuta să o rezolve), motivaţia este de obicei
crescută;
- dacă a fost trimis la asistentul social de către un alt specialist, motivaţia poate fi de
intensitate medie;
- dacă este obligat să se adreseze asistentului social (în cazul celor din sistemul de
probaţiune, de exemplu), motivaţia poate fi scăzută sau chiar să lipsească (şi extrinsecă).
În funcţie de toate aceste elemente, nevoia şi motivaţia generează comportamentul

clientului care, la rândul lui, va influenţa natura relaţiei dintre asistentul social şi client.
Totuşi, oricare ar fi natura acestei relaţii, clientul cere de la asistentul social:
- o relaţie bazată pe încredere şi acceptare;
- proceduri clare şi bine stabilite;
- să fie informat asupra stadiului procesului;
- să fie implicat în luarea deciziilor pe întreaga durată a procesului de asistenţă socială;
- obţinerea de rezultate pozitive în procesul de asistenţă socială.
Evaluarea problemei în relaţia de asistenţă socială

(Roth-Szamoskozi, 2003)
Definirea problemei nu se poate face instantaneu, ci reprezintă un proces în care

fiecare problemă este luată în considerare, atât în plan orizontal – în sensul ramificaţiilor sale
în prezent, cât şi în plan vertical, în sensul cauzalităţii din trecut.
Conceptul de problemă a unui client se schimbă în timp, pe măsură ce munca cu persoana
asistată progresează. Pe măsură ce problema iniţială se rezolvă, ea poate conduce la o altă
problemă, legată de cea iniţială. Rareori, asistentul social are de rezolvat doar o singură
problemă a unui asistat. De obicei, are de-a face cu o constelaţie de probleme, legate unele de
altele.
Problema imediată este ceea ce îl preocupă cel mai mult pe client, în legătură cu care
el se vede nevoit să solicite ajutor.
Exemplu: un tânăr ajunge la centrul pentru minori fiindcă a fost găsit în gară, fugit de la un
centru de plasament.
Problemele adiacente se referă la situaţia care a cauzat şi care tinde să menţină

problema imediată.
Exemplu: situaţia unui copil de la un centru de plasament e dificilă, rezultatele sale şcolare
fiind foarte slabe. În ultimul an nu a fost vizitat de părinţi, mama fiind bolnavă, iar tatăl în
închisoare. Copilul şi-a exprimat de câteva ori dorinţa de a-şi revedea mama.
Probleme curente sunt acele probleme care trebuie rezolvate pentru a se obţine o
schimbare sau pentru a remedia o situaţie.
Exemplu: - situaţia şcolară a copilului;

- relaţiile copilului cu familia sa;
- relaţiile copilului cu personalul şcolii;
- situaţia materială a familiei;
- starea de sănătate a mamei.
Problemele formulate în relaţia de ajutor nu vor putea să acopere toată gama de
dificultăţi întâlnite de persoana asistată, dar găsirea unor soluţii pentru acestea va conduce la
creşterea capacităţii de rezolvare a unor probleme similare.
Pentru fiecare caz asistentul social trebuie să urmărească (Rădulescu, 2004):

- evaluarea nevoilor persoanelor care solicită ajutor şi stabilirea priorităţilor de
intervenţie;
- evaluarea resurselor disponibile;
- evaluarea serviciilor din reţea care pot răspunde nevoilor persoanei asistate;
- dezvoltarea planului individualizat de intervenţie;
- crearea legăturilor persoanei asistate cu serviciile selectate;
- monitorizarea intervenţiei;
- evaluarea rezultatelor intervenţiei atât pentru persoana asistată, cât şi pentru serviciu.
Paşi de urmat în procesul de asistenţă socială

(Rădulescu, 2004)
1. Sesizarea (Johnson, Rădulescu, Voicu, 2004)

Asistenţii sociali află de potenţiale persoane asistate din diferite surse:
În funcţie de natura/profilul instituţiei/biroului, aceasta/acesta poate accepta persoana
asistată pentru evaluare suplimentară sau o poate îndruma către o altă instituţie care o poate
asista.
2. Evaluarea iniţială a nevoilor persoanelor care solicită ajutor – cunoaşterea şi
evaluarea nevoilor persoanelor care solicită asistenţă, precum şi stabilirea priorităţilor
de intervenţie;
3. Elaborarea planului de intervenţie – identificarea resurselor individuale/ comunitare
care pot fi utilizate, corelarea nevoilor cu: (a) resursele, (b) cu oferta serviciului în care
lucrează asistentul social şi (c) cu oferta de asistenţă a celorlalte servicii din reţeaua
naţională/ONG-uri; stabilirea strategiei de intervenţie;
4. Implementarea planului de intervenţie – stabilirea legăturilor persoanei asistate cu
serviciile stabilite în planul de intervenţie şi alocarea resurselor identificate;
5. Monitorizarea – controlul modului în care sunt alocate resursele şi efectele acestora
asupra situaţiei persoanei asistate; întrucât situaţia persoanei se poate schimba în urma
alocării resurselor, implementarea planului de intervenţie trebuie monitorizată
permanent cu scopul de a se cunoaşte, pe de-o parte, dacă serviciile mai sunt
corespunzătore nevoilor, iar pe de altă parte, să se facă modificările cerute de evoluţia
cazului;
6. Evaluarea finală a cazului – evaluarea evoluţiei cazului în urma implementării
planului de intervenţie; competenţele dezvoltate şi consolidate; acumularea de
cunoştinţe şi resurse.
Evaluare iniţială
(Interviu)
Evaluare finală şi
terminarea Planificarea
intervenţiei intervenţiei
Monitorizare
Intervenţie
Derularea logică în care sunt prezentate aceste repere de lucru face ca procesul de
intervenţie să pară o acţiune în etape succesive. În practică, însă, procesul este spiralat, cu
frecvente reîntoarceri la analiza cazului şi a etapelor anterioare pentru clarificări sau adaptări
în raport cu evoluţia cazului.
1. Sesizarea (Johnson, Rădulescu, Voicu, 2004)

Asistenţii sociali află de potenţiale persoane asistate din diferite surse:
• membrii familiei, prietenii sau vecinii pot contacta instituţia cu privire la îngrijorarea lor
în legătură cu potenţiala persoană asistată;
• alţi profesionişti din comunitate pot contacta instituţia comunicând îngrijorările lor
referitoare la o persoană;
• persoana asistată poate contacta direct instituţia pentru ajutor;
• asistentul social se poate autosesiza asupra unei situaţii de dificultate în care se poate afla
o persoană;
• instituţia se poate autosesiza cu privire la existenţa unei persoane care are nevoie de
ajutor.
În funcţie de natura/profilul instituţiei/biroului, aceasta/acesta poate accepta persoana

asistată pentru evaluare suplimentară sau o poate îndruma către o altă instituţie care o poate
asista.
“Evaluarea şi intervenţia sunt două componente de bază ale procesului de asistenţă

socială, iar hotarul dintre acestea două este greu de stabilit, deoarece cunoaşterea cazului nu
se opreşte la faza de evaluare, iar pe de altă parte, evaluarea trebuie astfel condusă încât să nu
agraveze starea clientului ci să o amelioreze.
2. Evaluarea iniţială a nevoilor persoanelor care solicită ajutor

Evaluarea constă în aprecierea potenţialului afectiv, intelectual şi fizic de care dispune
clientul. Aceste capacităţi formează resursele interne ale clientului. Trebuie identificate şi
evaluate şi resursele din reţeaua socială a clientului: relaţia cu familia, cu vecinii, cu grupul de
apartenenţă, accesul la servicii şi la forme de dezvoltare personală şi profesională. Aceste
reţele sunt considerate primare, oferă susţinere, ajutor, chiar resurse materiale şi constituie
mediul imediat al clientului, având cea mai mare pondere în viaţa acestuia. Resursele externe
– servicii, organizaţii, instituţii, asociaţii – fac parte din mediul social al persoanei. În afară de
acestea trebuie evaluate resursele puse la dispoziţia clientului de către comunitate, întemeiate
pe o anumită legislaţie, pe resurse materiale şi financiare” (Roth-Szamoskozi, 2003).
Activitatea asistentului social este focalizată simultan asupra următoarelor acţiuni

(Rădulescu, 2004):
• Identificarea şi analiza problemelor persoanelor care solicită asistenţă şi

stabilirea aspectelor asupra cărora trebuie să se intervină;
Pentru o evaluare corectă a nevoilor şi resurselor, asistentul social trebuie să înţeleagă
modul în care elementele contextului social, familial şi individual afectează:
situaţia persoanei asistate;
voinţa persoanei asistate de a utiliza sprijinul asistentului social pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă (cine solicită ajutorul asistentului social? - persoana care are
nevoie de ajutor sau o persoană din anturajul acesteia; modul în care persoana asistată
susţine acţiunea de colectare a datelor şi de pregătire a documentelor necesare
asistenţei etc.);
cadrul familial (relaţiile dintre membrii familiei; compoziţia familiei şi relaţia cu
rudele; identitatea etnică, religioasă şi valorile asociate; situaţiile în care membrii
familiei au mai beneficiat de suportul serviciilor sociale şi modul în care au fost
folosite resursele; distribuţia rolurilor şi a puterii în familie etc.) ;
gradul de integrare a persoanei asistate în comunitate (sentimentul de apartenenţă la
alte grupuri; responsabilităţile asumate în cadrul comunităţii; modul de utilizare a
resurselor comunitare pentru a răspunde nevoilor personale sau familiale etc.);
aspectele de natură emoţională (tendinţa de a se retrage şi de a se izola de ceilalţi;
înclinaţia spre stări cum ar fi tristeţea, furie, teama, ruşinea etc.);
aspectele de natură intelectuală (idei şi cunoştinţe folosite pentru înţelegerea propriei
persoane, a problemelor şi a celorlalţi; abilitatea de a interpreta propria experienţă;
modalitatea de folosire a informaţiilor şi cunoştinţelor pentru a lua decizii etc.);
locul de muncă (relaţia cu colegii, percepţia asupra muncii etc.);
aspectele economice (achiziţionarea resurselor şi capacitatea de a administra şi aloca
banii necesari plăţii bunurilor şi serviciilor etc.);
aspectele fiziologice (starea de sănătate, nutriţia);
aspectele juridice (drepturile şi responsabilităţile care îi revin în calitate de cetăţean
etc.).
(Sursa: 2000, Sheafor, B., Horejsi, C., Horejsi, G. în Ana Rădulescu, Managementul de caz,
suport de curs 2004, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din
Bucureşti)
În baza acestei înţelegeri, asistentul social va putea stabili care sunt elementele
situaţiei asupra cărora se va focaliza pe parcursul intervenţiei, fie ca resurse pe care să le
utilizeze, fie ca aspecte care trebuie îmbunătăţite. Pentru claritatea acţiunilor care ar trebui
realizate sau a celor care ar trebui avute în vedere în planul de intervenţie, asistentul social
întocmeşte lista cu nevoi, în ordinea priorităţii acestora.
Lista cu nevoi este importantă mai ales atunci când persoanele asistate sunt
dependente de asistenţa combinată a serviciilor de asistenţă socială şi medicală sau când
intervenţia se bazează pe lucrul în echipa multidisciplinară; în aceste situaţii, lista care include
nevoile persoanei asistate ajută la clarificarea responsabilităţilor specialiştilor implicaţi şi la
continuitatea acţiunilor, evitându-se suprapunerea serviciilor sau a acţiunilor specialiştilor.
În evaluarea nevoilor asistentul social trebuie să înţeleagă faptul că, dincolo de
trebuinţele materiale şi sociale primare, spectrul nevoilor umane diferă de la o persoană la
alta; asistentul social nu trebuie să ia propriile sale nevoi drept etalon pentru considerarea
nevoilor persoanei asistate.
Există situaţii de criză în care asistentul social trebuie să acţioneze urgent. Într-o astfel
de situaţie, asistentul social nu mai are timpul necesar colectării datelor; el trebuie să
acţioneze imediat pe baza ipotezei referitoare la ceea ce nu funcţionează în situaţia dată şi ce
la ar trebui făcut. După o primă intervenţie în situaţie de urgenţă asistentul social trebuie să
colecteze datele necesare pentru verificarea validităţii primei ipoteze şi pentru identificarea
resurselor disponibile. Greşeala în practică poate apărea atunci când asistentul social nu îşi
schimbă prima ipoteză chiar şi atunci când apar informaţii noi şi continuă să acţioneze în baza
primei ipoteze formulate.
Exerciţiu VII.1.
Cazul „Radu”
Asistentul social din cadrul serviciului de asistenţă socială a fost informat de către
vecinul lui Radu că acesta îşi bate copiii în fiecare seară, iar copiii se tem să mai doarmă
acasă seara; cei mai mici fug la vecini iar cei mari pleacă la mătuşa lor în alt sat. De când
i-a murit soţia, Radu îşi îngrijeşte singur cei 5 copii. Acum nu mai are serviciu şi
lucrează cu ziua prin sat; seara ajunge acasă de cele mai multe ori beat iar de copii nu
mai are grijă. Din cei trei copii şcolari numai unul mai merge la şcoală. Cei mari au grijă
de fraţii mai mici şi îşi petrec timpul cerşind pentru a cumpăra mâncare.
• Identificaţi problemele.
• Stabiliţi priorităţile.
3. Elaborarea planului de intervenţie

• Identificarea resurselor individuale şi comunitare care ar putea fi folosite pentru
a răspunde nevoilor;
După identificarea resurselor necesare pentru soluţionarea problemei, asistentul social
împreună cu persoana asistată trebuie să găsească resursele care pot fi folosite dintre cele
disponibile.
Sistemul de resurse nu este legat numai de fondurile financiare, ci trebuie considerate
şi alte forme de resurse, cum ar fi suportul social sau reţelele familiale / comunitare. În
evaluarea resurselor care ar putea fi utilizate trebuie să se aibă în vedere:
- disponibilitatea resurselor - resursele sunt prezente în cantitate suficientă pentru toţi
cei care au nevoie de ele?;
- distribuţia resurselor în mediul urban şi rural şi accesul la resurse al celor care au
nevoie de ele. Trebuie să se ţină seama de faptul că oamenii care au nevoie de resurse
şi servicii sunt de obicei prea săraci pentru a acoperi cheltuielile de deplasare sau din
cauza problemelor medicale nu pot să se deplaseze pe distanţe lungi;
- accesibilitatea resurselor - dacă persoanele aflate în nevoile nu ştiu de existenţa
resurselor, acestea nu pot fi considerate accesibile pentru ei.
În evaluarea resurselor, asistentul social trebuie să acorde atenţie şi resurselor

personale de care dispune persoana pe care o asistă. În această evaluare, asistentul social
trebuie să se focalizeze mai mult pe ceea ce persoana poate face şi ceea ce doreşte să facă,
decât pe ceea ce nu poate sau nu va face.
Exerciţiu VII.2.
• Identificaţi resursele individuale şi comunitare care pot fi folosite pentru

fiecare problemă în cazul Radu.
• Identificarea obiectivelor şi a acţiunilor care urmează să fie realizate;

Asistentul social împreună cu persoana asistată trebuie să transforme nevoile în
obiective ale intervenţiei. Obiectivele stabilite trebuie să fie atât specifice şi relevante pentru
problemele persoanei asistate, cât şi realizabile în raport cu:
- resursele disponibile;
- rezistenţa sau obstacolele care pot fi întâlnite;
În stabilirea obiectivelor, asistentul social trebuie să cunoască şi să se bazeze pe
priorităţile intervenţiei. În multe cazuri, asistentul social şi persoana asistată văd situaţia şi
obiectivele urmărite în mod diferit; asistentul social trebuie să ştie care sunt scopurile pe care
şi le propune şi le doreşte persoana asistată şi care sunt scopurile care se impun în situaţia
dată.
În enunţarea obiectivelor trebuie evitată confundarea lor cu metode/acţiuni/activităţi.
Acestea descriu modul în care se îndeplinesc obiectivele. Obiectivele sunt un punct final sau
jaloane spre un punct final, în timp ce metodele sunt drumul pe care se ajunge acolo. O
condiţie pe care trebuie să o îndeplinească obiectivele este să fie SMART („isteţ” în limba
engleză):
S – Simple – enunţul nu trebuie să conţină conjuncţii “şi”;

M – Măsurabile – trebuie să poată fi evaluate cantitativ;
A – să poată fi Atinse;
R – Realiste;
T – limitate în Timp.
Exemple de formulare a obiectivelor:
Problema: Ionuţ, fiul doamnei Popescu, nu vine seara acasă.

Obiectivul: Ionuţ va ajunge în fiecare seară acasă la ora 10.00.
Problema: Dan, fiul domnului Petre, lipseşte de la şcoală.
Obiectivul: Dan ajunge la şcoală în fiecare zi şi participă la cursuri.
Problema: Obiectivul: Acţiuni:
• Formularea unui plan realist şi relevant de intervenţie pentru atingerea

obiectivelor;
Planificarea este puntea de legătură între evaluare şi intervenţie. În planificarea
intervenţiei este detaliat cursul acţiunilor, sunt specificate responsabilităţile părţilor implicate
şi timpul necesar pentru realizarea fiecărei acţiuni.
Un aspect important în planificare este cunoaşterea serviciilor din reţea şi respectarea

rolului şi a responsabilităţilor specialiştilor din alte servicii pentru acţiunile planificate,
precum şi respectarea atribuţiilor şi responsabilităţilor managerului de caz în cadrul
serviciului.
Factorii de bază ai planificării intervenţiei sunt:
- stabilirea obiectivelor;
- identificarea a ceea ce trebuie schimbat pentru atingerea obiectivelor;
- stabilirea activităţilor pe care părţile implicate urmează să le realizeze;
- stabilirea procedurilor de lucru;
- stabilirea timpul de lucru.
Problema:
Obiectivul:
Acţiunile care Cine trebuie să Când va fi Monitorizarea
trebuie facă aceste realizată activităţilor
realizate acţiuni: acţiunea
pentru asistentul social,
atingerea alţi specialişti,
obiectivului persoana
asistată
4.Implementarea planului de intervenţie

Intervenţia este partea cea mai vizibilă a procesului de asistenţă. Un plan de intervenţie
nu are nici o valoare dacă nu există o înţelegere clară asupra modului în care va fi
implementat.
5. Monitorizarea se referă la înregistrarea continuă a ceea ce se întâmplă pe parcursul

desfăşurării acţiunilor. În funcţie de efectul intervenţiei asupra contextului de viaţă al
persoanei asistate, asistentul social va decide dacă va continua, modifica sau opri acţiunile
prevăzute în planul de intervenţie. Monitorizarea este diferită de evaluare prin faptul că este
realizată atunci când acţiunile sunt în desfăşurare, pe când evaluarea are loc la sfârşitul
intervenţiei, când asistentul social priveşte în urmă la ceea ce s-a realizat.
Atunci când este posibil, asistentul social trebuie să comunice persoanei asistate
rezultatele monitorizării. Când persoana asistată are capacitatea de a identifica schimbările
care se produc, comunicarea rezultatelor monitorizării îi va oferi încredere în realizarea
acţiunilor viitoare.
Răspundeţi la întrebările:
Au fost realizate activităţile planificate în cazul Radu?
Au fost atinse obiectivele propuse?
Ce trebuie schimbat în planul de intervenţie?
• Evaluarea finală a cazului şi importanţa acesteia pentru evaluarea serviciului.

Serviciile de asistenţă socială trebuie să-şi dovedească eficienţa în asistarea
persoanelor aflate în nevoie. De asemenea, asistentul social trebuie să fie preocupat de
performanţa metodelor folosite în rezolvarea cazului şi de cunoaşterea schimbărilor necesare
pentru îmbunătăţirea calităţii serviciului. Cele mai importante aspecte cuprinse în evaluarea
eficienţei unui serviciu sunt: numărul de ore alocat unui caz; numărul de ore efectuate de către
voluntari; tipul de specialişti implicaţi; numărul şi natura resurselor folosite; numărul de
persoane care sunt pe lista de aşteptare a serviciului; numărul de cazuri noi; numărul cazurilor
care au revenit la serviciu; numărul beneficiarilor; gradul de mulţumire al persoanelor asistate
faţă de serviciu; timpul alocat fiecărui caz; costurile fiecărui caz - costul deplasărilor
asistenţilor sociali, timpul petrecut de către asistenţii sociali pentru rezolvarea activităţilor (în
ore / săptămână etc.) (Craig, 1978).
Este important de menţionat faptul că, în practică, această structură de bază trebuie
adaptată caracteristicilor fiecărei persoane asistate, iar aspectele prezentate pe larg în cadrul
fiecărei etape de lucru trebuie transformate în tehnici şi proceduri de lucru specifice
asistenţei sociale, care sunt cerute de (1) problematica abordată şi de (2) caracteristicile
persoanelor asistate.
Bibliografie
• Howe, D., 2001 Introducere în teoria asistenţei sociale. Importanţa aplicării teoriei în
practică, Editura MarLink, Bucureşti.
• Johnson, Paul, Rădulescu Ana, Voicu, Camelia, 2004, Managementul de caz în
asistenţa socială – ghid practic.
• Rădulescu, Ana, 2004, Managementul de caz, suport de curs, Facultatea de Sociologie
şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti.
• Roth-Szamoskozi, Maria, 2003, Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,
Editure Presa Universitară Clujeană, Cluj.
• Sheafor, B., Horejsi, C., Horejsi, G., 2000, în Rădulescu, Ana, Managementul de caz,
suport de curs 2004, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din
Bucureşti.
SESIUNEA VIII: Interviul. Elemente ale comportamentului profesional

1. cunoască în general ce este acela şi ce scop are un interviu;
2. descrie fazele interviului şi ce presupun acestea;
3. prezinte elementele care favorizează desfăşurarea unui interviu în bune condiţii;
4. îşi însuşească elementele comportamentului profesional;
METODE: prezentări.
TIMP: 90 min.
INTERVIUL
Definire
Înţelesul clasic prezintă interviul ca pe o întâlnire faţă în faţă, între două sau mai multe
persoane, cu un anume scop.
În fapt, interviul este o tehnică de obţinere a informaţiilor verbale de la indivizi şi
grupări umane, prin întrebări şi răspunsuri, în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descrierea fenomenelor socio-umane (Chelcea, 1993).
În asistenţa socială, interviul constituie o modalitate de bază, prin care practicianul
interacţionează cu utilizatorul de servicii pentru stabilirea şi atingerea obiectivelor
intervenţiei.
Scopul interviului
Interviul este utilizat pentru:
• schimbul de informaţii;
• identificarea şi clarificarea problemelor;
• rezolvarea unor neîntelegeri;
• planificarea strategiilor şi acţiunilor dorite;
• obţinerea unui consens / punct de vedere comun;
• facilitarea dezvoltării individului/ grupului.
Desfăşurarea interviului
Interviul presupune, în general, parcurgerea a trei faze:
1) Stabilirea contactului cu clientul

În construirea şi derularea unui interviu, asistentul social are nevoie de abilităţi
specifice pentru formularea întrebărilor.
Este de recomandat ca asistentul social să adreseze întrebările şi să răspundă în- tr-o
modalitate care să ajute clienţii să îşi exprime şi să înţeleagă sentimentele şi atitudinile:
observând şi menţionând toate feţele unei probleme cu mai multe interpretări
(“Eşti mulţumit, dar şi îngrijorat de faptul că soţia ta a găsit de lucru în
străinătate?”);
preluând propriile cuvinte ale clientului şi parafrazând o întrebare (“Ţi se pare greu
să creşti un copil adoptat?”);
identificând atitudini sau emoţii şi rezervându-şi timp să le discute (“Se pare că
eşti îngrijorat. Ce face ca această situaţie să te sperie?”);
făcând legături între ceea ce clientul tocmai a spus şi un aspect sugerat anterior,
prin vorbe sau comportament (“Şi ai simţit acelaşi lucru în legătură cu primul
soţ?”);
acceptând tăcerea, încurajând gesturile, mişcările.
2) Explorarea problemei şi a aşteptărilor

Asistentul social poate întreba şi răspunde în modalităţi care încurajează clientul să
analizeze şi să încerce să înţeleagă situaţia:
repetând cuvintele clientului sub forma unei întrebări (“Nu vei accepta niciodată
un bărbat lângă tine?”);
solicitând clarificări (“Ce înţelegi prin…?” sau “Nu ştiu dacă am înţeles exact ceea
ce voiai să spui.”);
revenind la problemă (“Crezi că activitatea ta profesională te expune în faţa
locuitorilor satului tău?”);
invitând direct clientul să îşi exprime o opinie sau un sentiment despre subiectul
discutat (“Ce anume crezi că favorizează consumul de alcool printre tinerii din
acest cartier?”);
3) Negocierea scopurilor şi formularea unui contract

Asistentul social poate întreba, comenta şi răspunde în modalităţi prin care interviul să
devină o situaţie structurată de învăţare pentru client, prin care acesta să înveţe cum să facă
faţă situaţiei:
selectând şi comentând aspectele semnificative ale problemei împreună cu clientul

(“Cel mai mult te preocupă, acum, absenţa unui loc de muncă.”);
identificând modalităţile în care clientul a mai încercat să rezolve problema şi
rezultatele eforturilor depuse (“Ai menţionat că te-ai prezentat la mai multe
interviuri pentru angajare. Cum au decurs acestea?”);
preluând alternativele pe care clientul le-a sugerat sau propunând altele noi
(“Spuneai că ai fi dispus să îţi schimbi meseria, dar nu ai calificarea necesară.
Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă -AJOFM- organizează,
începând de luna viitoare, cursuri gratuite pentru trei meserii. Dintre acestea,
ţi s-ar potrivi vreuna?”);
implicând clientul în planificarea ulterioară şi în acceptarea de teme pentru acasă

(“Ai putea verifica dacă îndeplineşti condiţiile pentru a urma cursul care te
interesează?”). (Brill, 1995)
Contextul interviului
Interviul se poate desfăşura în mediul familiar al unuia dintre participanţi (de exemplu:
domiciliul clientului sau locul de muncă / biroul asistentului social) sau într-un loc neutru.
Fiecare dintre variante prezintă avantaje şi / sau dezavantaje pentru participanţi. Există
o serie de indicatori pe care îi putem folosi pentru a şti cum să ne comportăm, ce să spunem
sau ce să nu spunem, cum să ne îmbrăcăm. De exemplu, un interviu desfăşurat la domiciliul
clientului, la care asistentul social se prezintă purtând însemnele autorităţii (eventual însoţit de
un poliţist, de un gardian public etc.) poate să determine o reacţie de repingere sau refuzul
colaborării sincere. Sunt însă şi situaţii în care perceperea asistentului social ca autoritate
poate fi favorabilă, stimulând implicarea responsabilă a clientului în procesul de intervenţie.
Comunicarea deschisă şi stabilirea contactului cu clientul
În desfăşurarea interviului, succesul este favorizat de comunicarea deschisă şi de

capacitatea asistentului social de a răspunde empatic.
Comunicarea deschisă:
o necesită existenţa unui nivel de încredere între participanţi - aceasta presupune ca
utilizatorul de servicii să aibă încredere în bunele intenţii ale asistentului social şi să
accepte să dezvăluie sentimente şi informaţii, uneori dureroase sau periculoase pentru
el;
o începe cu prezentarea asistentului social şi a clientului – se recomandă aflarea
modalităţii de adresare preferată de client. În lipsa acesteia se utilizează numele de
familie.
Perioada de acomodare necesară diferă de la un client la altul. Atunci când nu există
bariere etnice sau de vârstă, prezentările şi o scurtă introducere cu subiect cotidian (vreme,
evenimente locale / naţionale) pot fi suficiente pentru crearea unei atmosfere optime. În fapt,
majoritatea clienţilor se aşteaptă să se intre în subiect, nivelul lor de anxietate crescând dacă
asistentul social întârzie abordarea problemei.
Răspunsul empatic
Empatia presupune a arăta clientului o completă înţelegere a mesajelor verbale şi
nonverbale transmise de acesta.
Răspunsul empatic implică, aşadar, a simţi la fel cu utilizatorul de servicii şi nu în
locul lui sau pentru el: “Sunt alături de tine, aud şi înţeleg ceea ce spui şi simţi.”
Pentru aceasta, este nevoie de identificarea emoţiilor ascunse, descoperirea
semnificaţiilor acestora. În realizarea acestei acţiuni, asistentul social nu va fi atent doar la
mesajul verbal, ci şi la mimică, tonalitatea vocii, ritmul vorbirii, postură şi gesturi, care pot
amplifica ori contrazice cele spuse.
Altfel spus, “a fi cu” partenerul de interviu înseamnă centrarea puternică pe starea

afectivă a clientului, dar fără a pierde claritatea vederii de ansamblu şi fără a prelua
sentimentele acestuia. Trăirea efectivă a emoţiilor partenerului poate produce asistentului
social o stare de disconfort emoţional care să-i afecteze randamentul.
Condiţiile necesare unui bun interviu

Reguli de bază:
1. Nu judecaţi pe nimeni!
2. Arătaţi înţelegere! (nu fiţi “rece ca piatra”).
3. Nu daţi sfaturi personale!
4. Nu vă asumaţi răspunderea pentru problemele altcuiva!
5. Nu faceţi interpretări personale (parafrazarea este de ajuns)!
6. Referiţi-vă strict la ceea ce este de interes aici şi acum!
7. Ocupaţi-vă în primul rând de sentimente!
8. Inventariaţi aspectele pe care vă propuneţi să le urmăriţi, sub forma
unui ghid de interviu.
9. Dacă utilizaţi ghidul de interviu, folosiţi şi informaţiile pe care le
oferă clientul pe parcurs.
Deprinderi de ascultare:
1. Receptarea tacită (sau cu minim de cuvinte) a mesajului, prin:

a. Privitul în ochi;
b. Poziţia corpului;
c. Expresia plină de atenţie / grijă (nu o expresie imobilă, de nepătruns);
d. Păstrarea subiectului de discuţie (fără schimbări bruşte, repetate);
e. Încurajări verbale din când în când (nu în exces, lăsând persoana să vorbească
despre problemele pe care le are).
f. Semne făcute din cap pentru a arăta că urmăriţi cele expuse.
2. Adresarea de întrebări deschise:

a. Începeţi cu “Ce” sau “Cum”;
b. Încurajaţi exprimarea liberă, detaliată şi nu răspunsurile de tip DA sau NU;
c. Întrebările pot fi folositoare pentru a clarifica, elabora, menaja sentimente,
rezolva probleme;
d. Întrebările trebuie să fie simple şi clare;
e. Nu trebuie să înceapă cu “De ce” şi nici să sugereze un anume răspuns. Sunt
mai utile întrebări precum “Ce vă aduce pe aici?” sau “Care v-au fost intenţiile
când aţi făcut asta?” sau “Cand aţi întrebat aceast lucru?”
3. Parafrazarea
a. Constă în repetarea esenţialului din cele spuse de cineva;
b. Trebuie să fie este scurtă şi la obiect;
c. Se orientează spre verificarea percepţiei asupra lucrurilor;
d. Este importantă deoarece ajută la clarificarea problemelor pentru cel care
vorbeşte;
e. Conferă empatie.
4. Abilităţi de lucru cu sentimentele

Etape:
a. Identificarea sentimentelor
i. puneţi întrebări despre sentimente pentru a primi răspunsuri despre
sentimente;
ii. parafrazaţi sentimentele exprimate sau implicate;
b. Definirea şi clarificarea sentimentelor;
c. Aducerea la cunoştinţă şi asumarea responsabilităţii pentru sentimentele
respective;
d. Identificarea modalităţilor adecvate de lucru cu sentimentele.
5. Rezumarea discuţiei:
a. Parafrazare mai largă, care să cuprindă esenţa celor spuse şi să le păstreze într-
o ordine logică şi utilă intervenţiei;
b. Cererea confirmării prin întrebarea: “Aşa este?”;
c. Rezumarea este potrivită pentru încheierea discuţiei şi permite trecerea la un
subiect de discuţie diferit sau mai profund.
6. Integrarea deprinderilor
a. Întrebările deschise încurajează vorbirea;
b. Parafrazarea încetineşte fluxul conversaţional, dar focalizează conversaţia;
c. Se explorează sentimente înainte de a începe rezolvarea de probleme;
d. Rezumarea ajută la înţelegerea ansamblului problemei.
Intervenţii în cazuri critice !!!
Deprinderile de ascultare şi intervievare enunţate mai sus vă pot fi de ajutor atât în

situaţii obişnuite cât şi în cazuri serioase, grave. Este posibil să ajungeţi, totuşi, în momente
în care să vă simţiţi copleşit, incapabil să găsiţi o ieşire. Este absolut normal să vă simţiţi
astfel. Unele persoane care solicită ajutor necesită intervenţia profesioniştilor specializaţi –
precum în cazul unor tentative sau ameninţări cu sinuciderea, probleme de sănătate etc.). În
aceste cazuri apelaţi la aceştia (psiholog, psihiatru, medic etc.).
Exerciţiu VIII.1.
Formarea deprinderii de relaţionare cu clienţii
Lista de control – stabilirea primei relaţii cu clienţii

Asistentul social:
• Se prezintă clientului/familiei.
• Explică clientului durata şi scopul întâlnirii.
• Ascultă cu atenţie descrierea problemei.
• Identifică membrii familiei implicaţi.
• Culege informaţii legate de soluţiile încercate până acum.
• Nu trece la concluzii neinformate.
• Acceptă poziţia/sentimentele clientului.
• Ascultă cu respect fiecare punct de vedere.
• Apreciază atitudinea lor.
• Stabileşte un echilibru între căldură şi profesionalism.
• Se centrează pe punctele tari ale clientului/familiei.
Caz propus pentru exerciţiu:

Grigore are 20 de ani, şi de 3 ani consumă droguri injectabile. În urma unei relaţii de
concubinaj cu Cristina (18 ani), s-a născut Marian, acum în vârstă de 6 luni. Cristina, care din
clasa a X-a a abandonat şcoala, fugind de la părinţi pentru a fi alături de Grigore (sunt
împreună de 2 ani), se ocupă, ca şi el, de traficul de droguri, aceasta fiind principala lor sursă
de venit. Cei 3 locuiesc, fără forme legale, într-o garsonieră confort 3 şi, datorită datoriilor
neachitate, nu au apă caldă, căldură şi nici curent electric.
Acest caz este sesizat de vecini, îngrijoraţi de situaţia copilului.
ELEMENTE ALE COMPORTAMENTULUI PROFESIONAL
Puteţi contribui la dezvoltarea unui comportament profesional în relaţia cu clientul d-

voastră? Aveţi cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru a dezvolta un comportament
profesional?
Comportament adecvat Comportament inadecvat

Deciziile şi acţiunile sunt bazate, în primul rând, Deciziile şi acţiunile sunt bazate, în primul rând,
pe un set de cunoştinţe dobândite printr-un proces pe opinii şi preferinţe personale.
de pregătire şi educaţie formală.
Principiile de bună practică sunt respectate, Constrângeri politice şi financiare afectează
indiferent de alte constrângeri. acţiunile şi luarea deciziilor.
Deciziile se iau în mod obiectiv, bazându-se pe Deciziile se iau subiectiv, fiind bazate în special pe
fapte şi pe situaţii concrete/reale. înclinaţiile personale
Valorile, principiile şi Codul Etic ale profesiei Numai judecăţi morale personale sunt folosite
sunt folosite pentru a identifica şi rezolva pentru a rezolva întrebările/ dilemele etice; multe
probleme etice. probleme etice trec neobservate sau sunt ignorate.
Cunoştinţele şi abilităţile/deprinderile sunt Se învaţă numai ce este necesar pentru păstrarea
dezvoltate continuu, pentru ca serviciile acordate locului de muncă.
clienţilor să fie îmbunătăţite.
Relaţia cu clientul are un scop, o finalitate şi este Relaţia cu clientul seamănă cu una de prietenie.
limitată în timp.
Nevoile şi bunăstarea clientului sunt pe primul Nevoile şi bunăstarea asistentului social sunt pe
plan; nevoile personale ale asistentului social nu se primul plan; asistentul social se aşteaptă ca
presupune a fi satisfăcute în relaţiile de muncă. propriile nevoi să fie satisfăcute prin relaţia cu
clientul şi în cadrul relaţiilor de muncă.
Se aşteaptă şi se solicită opinia altor asistenţi Opinia/Evaluarea altor asistenţi sociali este
sociali. considerată o ameninţare şi este evitată.
Se exercită autocontrolul în acţiuni şi în luarea Sentimentele personale determină acţiunile şi
deciziilor; atunci când ai de-a face cu un client deciziile; atunci când ai de-a face cu un client
furios sau frustrat, reacţiile emoţionale sunt furios sau frustrat, reacţiile sunt de furie şi
controlate; emoţiile personale sunt exprimate cu frustrare; emoţiile pot fi exprimate într-o manieră
scop şi pentru a ajuta. care să rănească şi fără a lua în considerare
consecinţele.
Exprimarea unor emoţii negative de către client nu Frustrările şi furia clientului sunt considerate
t id tă fi f t l it t l t i l
este considerată a fi un afront personal; asistentul atacuri personale.

social încearcă să înţeleagă motivele care se află în
spatele furiei şi frustrării clientului.
Se păstrează o evidenţă exactă şi completă a Se evită păstrarea evidenţei; evidenţele sunt
deciziilor şi acţiunilor. incomplete şi incorecte.
Se asumă responsabilitatea pentru dobândirea de Asistentul social nu se consideră responsabil de
noi cunoştinţe şi informaţii şi pentru împărtăşirea dezvoltarea de noi cunoştinţe sau de învăţarea altor
cu ceilalţi. asistenţi sociali.
Se asumă responsabilitatea personală pentru Asistentul social este preocupat numai să facă ceea
examinarea calităţii serviciilor oferite şi pentru a ce alţii îi stabilesc sau spun; asistentul social nu se
face schimbări în agenţie, program sau politică, consideră responsabil de schimbările din agenţie,
care să îmbunătăţească serviciile către client. politică sau program.
Munca de asistenţă socială este considerată ca un Munca de asistenţă socială este considerată una ce
angajament pe termen lung; munca şi ocupaţia sunt poate fi uşor abandonată dacă ceva mai bun apare;
considerate drept “chemare”. o altă ocupaţie sau tip de muncă pot fi uşor căutate.
Sursa: Sheafor, B.; Horejsi, C.; Horejsi, G., 1997, p. 207-208.
Bibliografie
• Brill, Naomi, 1995, Working with people. The helping process, The fifth edition,
Longman Publishers USA.
• Sheafor, Bradford; Horejsi, Charles; Horejsi, Gloria, 1997, Techniques and guidelines for
social work practice, Allyn and Bacon.
SESIUNEA IX: Practica interpersonală cu familiile în situaţie de risc
PRACTICA INTERPERSONALĂ CU FAMILIILE

ÎN SITUAŢIE DE RISC
“A trata familiile nu este o chestiune ce depinde

doar de teorie şi tehnică, ci este un act de iubire.”
Nichols & Schwartz

1. enumere avantajele serviciilor centrate pe familie;
2. descrie dimensiunile majore ale practicii interpersonale cu familiile (definirea
familiei, structura şi funcţionarea familiei, ciclul vieţii de familie, familia normală şi
familia cu risc, principii ale serviciilor sociale adresate familiei, definirea şi etapele
consilierii familiale);
3. cunoască principalele tehnici necesare în practica interpersonală cu familiile;
4. dezvolte abilităţi de realizare şi utilizare a genogramei familiei, instrument util în
practica interpersonală cu familiile.
METODE: brainstorming, prezentare, lucrul în grupuri mici.
MATERIALE: flipchart, coli, markere.
TIMP: 90 min.
FAMILIA ÎNTRE NORMALITATE ŞI RISC
Ce este familia?
Grup primar, un grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine,
căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate societăţile şi un element cheie al
înrudirii.
Tipuri de familii şi alternative la familie

- Familie nucleară;
- Familie extinsă;
- Familie monoparentală;
- Familie recăsătorită;
- Familie vitregă;
- Concubinaj.
Structura şi funcţiile familiei

Familiile au o structură:
- a rolurilor;
- a regulilor (fiecare familie are reguli); sunt anumite roluri evidente, cum ar fi stereotipul
anilor 1950 când tatăl aducea banii în casă şi mama avea grijă de copii. Alte roluri, mai puţin
evidente, includ, de exemplu, faptul că, în timp ce un copil este „dificilul, rebelul”, un altul
este copilul „bun, priceput”.
- a aşteptărilor comportamentale (explicite sau implicite);
- a relaţiilor interpersonale dintre membrii săi.
Familiile diferă între ele, nu numai din punct de vedere structural, ci şi funcţional.
- există familii liniştite şi familii care trec de la o criză la alta, familii zgomotoase şi familii
tăcute, familii în care fiecare comunică cu fiecare şi familii în care fiecare membru este
extrem de individualist.
- există câteva funcţii caracteristice familiei:
* reglementarea activităţii sexuale;
* reproducerea biologică;
* reproducerea socială sau socializarea copiilor;
* plasarea socială;
* intimitatea şi suportul acordat membrilor săi.
Ce se întâmplă când aceste funcţii nu sunt realizate sau sunt realizate deficitar? Apar
disfuncţiile familiale, care afectează, de cele mai multe ori, toţi membrii familiei. În aceste
condiţii se poate face apel la organizaţiile formale şi la profesioniştii de la nivel comunitar ce
oferă suport în comunitate, ce furnizează familiilor suport emoţional, informaţional sau
material.
În familiile sănătoase exprimarea emoţională este permisă şi acceptată. Membrii
familiei pot pune întrebări în mod liber şi acordă atenţie celorlaţi. Regulile tind să fie explicite
şi să rămână constante, dar apare o anumită flexibilitate pentru adaptarea la nevoile
individuale şi la situaţiile specifice. Familiile sănătoase acceptă şi permit afirmarea
individualităţii fiecărui membru; fiecare este încurajat să-şi urmărească propriile interese, iar
limitele dintre el şi ceilalţi sunt respectate. Copiii sunt constant trataţi cu respect şi nu au
teamă de abuz emoţional, verbal, fizic sau sexual. Se poate conta pe părinţi pentru a avea grijă
de copiii lor. Copiilor li se dau responsabilităţi potrivite vârstei lor şi nu se aşteaptă de la ei să
preia din responsabilităţile părinţilor. În fine, în familiile sănătoase fiecare face greşeli;
greşelile sunt permise. Perfecţiunea este intangibilă, nerealistă şi cu potenţial de epuizare şi
plictisire.
În acelaşi timp, fiecare familie are o istorie şi un ciclu de viaţă. Familiile se dezvoltă
precum individul. Ele traversează anumite etape previzibile şi trebuie să răspundă anumitor
cerinţe şi aşteptări pe care le are din mediul social. Stresul apare atunci când resursele şi
abilităţile de adaptare ale familiei sunt inadecvate pentru a răspunde aşteptărilor din mediul
social.
Ciclul vieţii de familie descrie modul în care familia se schimbă, trecând prin anumite
etape predictibile de viaţă şi a modului în care face faţă acestor schimbări predictibile. În faza
de început, schimbarea este reprezentată de hotărârea a două persoane de a crea o familie,
având propria ei identitate. Pentru a realiza aceasta, una dintre primele măsuri pentru cuplurile
recent căsătorite este aceea de a-i exclude pe părinţii lor din prim-planul familiei lor, recent
constituite. Generaţia vârstnică va fi inclusă în viaţa tinerei familii doar în limite rezonabile.
Sentimentul primordial de loialitate al cuplului este acela de a se avea unul pe celălalt. În faza
de mijloc a ciclului vieţii de familie, schimbarea cheie pentru familie este aceea de a echilibra
priorităţile din exterior (solicitările din viaţa profesională, cariera şi succesul profesional) cu
cele din interiorul familiei (creşterea copiilor, romantism, împlinire personală). În faza finală,
principalele schimbări au de-a face cu moartea sau separarea.
Gândindu-vă la familia dvs, puteţi răspunde la următoarele întrebări?
• În ce fază a ciclului vieţii ei se află familia dvs.?

• Cu ce schimbări importante vă confruntaţi acum?
• Care sunt rolurile diferite pe care fiecare din membrii familiei le joacă? Cum sunt
aceste roluri interconectate?
Disfuncţiile familiei
Disfuncţia familiei:
- este deseori un rezultat al neîndeplinirii sarcinilor de dezvoltare ale familiei, sarcini specifice
fiecărui stagiu din ciclul vieţii de familie. Schimbările din ciclul de viaţă al familiei reprezintă
o sursă majoră de stres şi dezechilibru pentru familii. Pe măsură ce familiile se dezvoltă,
există o serie de sarcini care se cer a fi rezolvate; când o familie negociază rezolvarea acestor
sarcini, atunci rolurile din familie şi structura se schimbă cu succes. Când familia nu se
adaptează sau nu se poate adapta la aceste schimbări, apar stresul şi diferite simptome
(depresie, anxietate, izolare, durere etc.). Problemele nu apar datorită dificultăţilor normale, ci
din cauza unei nerezolvări cronice a problemelor de-a lungul timpului. Negarea nevoii de
schimbare şi tratarea dezvoltării normale a familiei ca pe o problemă sau lupta pentru
perfecţiune reprezintă factori ai disfuncţiei familiei.
Disfuncţia familială poate fi orice condiţie care interferă cu funcţionarea sănătoasă,
normală a familiei. Majoritatea familiilor se confruntă cu circumstanţe stresante (moartea
cuiva drag din familie, o boală gravă a unui membru al familiei etc.). Deseori, disfuncţiile
familiale sunt relaţionate cu situaţii sociale problematice cum ar fi şomajul, sărăcia, lipsa
educaţiei etc. Familiile sănătoase tind să se reîntoarcă la funcţionarea normală după ce criza a
trecut. În familiile disfuncţionale, problemele tind să devină cronice şi copiilor nu le mai sunt
satisfăcute în mod optim nevoile. Modelele comportamentale negative ale părinţilor tind să
devină dominante în vieţile copiilor lor.
"Când am fost copil am fost ca un adult în miniatură. Găteam, spălam şi mă asiguram ca

fraţii mei să meargă la şcoală. Mama era mereu deprimată şi stătea în pat. A fost internată în
spitale de nenumărate ori. Cred că niciodată n-am fost cu adevărat copil. Azi, muncesc din
greu, am foarte multe multe responsabilităţi şi pun mare preţ pe competenţă. În interiorul
meu încă mă simt cu adevărat pustiit."
"Tatăl meu este alcoolic. Mi-a fost întotdeauna teamă să invit la mine alţi copii din cauză că
nu doream ca ei să vadă cum este familia mea. N-am fost niciodată cu adevărat apropiat de
cineva, iar acum nu ştiu cum să-i las pe ceilalţi să se apropie de mine. Nu ştiu cum să am o
relaţie reuşită. În marea parte a timpului mă simt destul de singur."
Când probleme şi situaţii cum ar fi alcoolismul parental, boala psihică, abuzul asupra
copiilor sau rigiditatea şi controlul parental excesiv interferează cu funcţionarea familiei,
efectele asupra copiilor pot fi sesizate uneori după perioade mari de timp, după ce copiii au
crescut şi au părăsit familia lor cu probleme. Adulţii crescuţi în familii disfuncţionale au
dificultăţi în formarea şi menţinerea unor relaţii intime, în menţinerea unei stime de sine
pozitive şi în a avea încredere în alţii. Acestora le este teamă să piardă controlul, neagă
sentimentele şi realitatea. (Vannicelli, 1989 apud Kansas State University, 1997).
Problemele familiale tipice sunt:
• Probleme maritale între soţ şi soţie;

• Probleme relaţionale între părinţi şi copii;
• Probleme personale ale membrilor familiei;
• Probleme cauzate de factori exteriori – venit insuficient, şomaj, condiţii proaste de
locuit, acces redus la alte necesităţi sau resurse, lipsa educaţiei sau educaţia deficitară etc. În
familiile cu risc deseori poate fi observată o combinare a problemelor cauzate de factori
interiori şi exteriori familiei.
PRINCIPIILE DE SUPORT PENTRU FAMILIE APLICATE

ÎN CADRUL SERVICIILOR SOCIALE
În ţările dezvoltate, în cadrul sistemului de servicii publice adresate familiei, servicii

ce vin în întâmpinarea nevoilor acesteia, s-au înfiinţat şi dezvoltat servicii de consiliere
familială şi de terapie de familie. (Mihăilescu în Zamfir C., Zamfir E., 1995) Aceste servicii
orientate iniţial fie asupra copiilor, fie asupra cuplului, pun astăzi accentul din ce în ce mai
mare pe o abordare a familiei ca sistem, pe evaluarea integrată a problemelor şi pe modul în
care aceste probleme afectează relaţiile şi comportamentele din interiorul familiilor. Această
abordare a problematicii familiei poate fi realizată prin servicii complexe furnizate de echipe
multidisciplinare constituite din terapeuţi de familie, medici, asistenţi sociali, psihologi, jurişti
etc.
Principii
- Implicarea întregii familii, mai curând decât a membrilor individuali ai familiei
- Intervenţiile asupra familiei vizează prevenirea abandonului copiilor în instituţii
- Oferirea de servicii, formare şi sprijin în scopul creşterii capacităţii familiei de a gestiona
propriile sale funcţii
- Oferirea de servicii, formare şi suport pentru a creşte abilitatea familiilor de a-şi creşte copiii
- Relaţia de bază dintre specialist şi familie este una de egalitate şi respect, iar centrarea este
pe resursele familiei
- A căuta sprijin şi informare este privit ca un semn al familiei puternice, mai curând decât ca
pe un indicator al dificultăţii
CONSILIEREA FAMILIALĂ - INTERVENŢIE ÎN PRACTICA

INTERPERSONALĂ CU FAMILIILE
Consilierea familială este un tip de serviciu social specializat, astfel încât ea nu poate
fi realizată decât de specialişti formaţi în domeniul consilierii în asistenţa socială. Cu toate
acestea, anumite tehnici ale consilierii familiale (interviul, genograma etc.) se pot constitui în
instrumente utile în etapa de evaluare iniţială a familiei în situaţie de risc în cadrul serviciilor
sociale primare.
Ce este consilierea familială?

Consilierea familială reprezintă sprijinul social acordat familiilor care traversează o
situaţie de criză, funcţională sau nu, situaţie ce reclamă mobilizarea resurselor individuale şi
sociale în scopul favorizării adaptării familiei la schimbare.
Consilierii familiali văd orice problemă din familie ca pe o problemă ce afectează
întreaga familie şi nu ca pe o problemă a unei părţi, a unui membru individual din familie.
Procesul de acordare a suportului social familiei este un proces de dezvoltare sau de
restructurare a relaţiilor din cadrul familiilor, ce se realizează în timp şi prin acţiuni
sistematice bazate pe anumite tehnici care să garanteze în final:
- relaţii interpersonale care să permită dezvoltarea deplină a capacităţilor membrilor familiei;
- promovarea bunăstării membrilor familiei în armonie cu nevoile lor;
- ameliorarea climatului familial, a comunicării perturbate, abordării şi executării sarcinilor de
rol, a funcţionalităţii sistemului familial;
- ameliorarea problemelor ce afectează membrii familiei şi care cer un efort de grup concertat
pentru a fi rezolvate.
Obiectivele consilierii familiale

- rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de zi cu zi cu care se confruntă familia;
- confruntarea cu situaţiile de tranziţie din ciclul de viaţă al familiei şi facilitarea adaptării la
schimbările impuse de acestea;
- ajutarea indivizilor în a conştientiza anumite nevoi, emoţii, gânduri negative,
comportamente şi situaţii problematice;
- ascultarea, înţelegerea şi acceptarea sentimentelor de inadecvare ale persoanelor implicate în
procesul de consiliere;
- identificarea cauzelor situaţiilor problematice şi a soluţiilor alternative la situaţia actuală;
- ajutor în depăşirea situaţiilor dificile inerente ciclului vieţii de familie, însoţite de anxietate,
frică, depresie, mânie, teamă, relaţii interpersonale disfuncţionale, conflictuale etc.
Etapele consilierii familiale

1. Primul telefon. Scopul acestei faze este de a obţine o cantitate minimă de informaţii şi de a
aranja o consultaţie pentru întreaga familie. Mijloacele prin care poate fi atins acest scop sunt
ascultarea cu atenţie a descrierii problemei, identificarea tuturor membrilor familiei sau a
celor implicaţi, aranjarea primului interviu (când, data, cine, ora, locul), evitarea unei
conversaţii prea lungi. În situaţia în care se evită angajarea altor membri, consilierul va spune
că are nevoie de cât mai multă informaţie posibilă legate de problema ce afectează familia.
2. Primul interviu şi construirea relaţiei. Faza aceasta îşi propune ca scop clădirea unei
alianţe cu familia, dezvoltarea unei ipoteze despre aspectele ce menţin problema curentă,
stabilirea contactului cu membrii familiei, prezentarea consilierului, explicarea condiţiilor de
desfăşurare a şedinţei (durata şedinţei, camera, scopul), repetarea pe scurt a ceea ce s-a aflat
de la persoana care a telefonat, solicitarea punctelor de vedere, acceptarea fiecărei poziţii.
Ascultarea, pe rând, a propriilor opinii ale membrilor familiei, echilibru între căldură şi
profesionalism, realizarea unei genograme, dezvoltarea unor ipoteze despre cum ar putea fi
implicaţi membrii familiei în problemă (cum au încercat s-o rezolve, observarea
interacţiunilor), obţinerea unor informaţii importante legate de soluţiile încercate, de cele care
n-au reuşit, tranziţiile din ciclul de viaţă la care familia nu s-a adaptat încă, centrarea pe
punctele tari ale familiei, consilierul se menţine curios şi plin de respect, explorează procesele
de interacţiune familială (întrebări circulare): ce o ţine blocată pe familie? În final, consilierul
face o recomandare familiei. (Nichols, Schwartz, 2001).
Evaluarea familiei:
Domenii majore ale familiei ce pot fi evaluate:
* Problema prezentată;
* Circuitul de referinţă şi aşteptările lor de la consiliere
* Evaluarea contextului familiei (interpersonal şi temporal)
* Structura familială (subsistemele soţi/părinţi-copii, graniţele acestora, rolurile din familie)
* Faza ciclului de viaţă (etapă de tranziţie în evoluţia familiei?)
* Modele comportamentale ale clienţilor;
* Cum fac faţă situaţiilor şi persoanelor din afara familiei;
* Starea mentală, emoţională şi de sănătate a indivizilor (abuz de alcool, consum droguri?)
* Violenţă domestică, abuzz sexual, relaţii extramaritale
* Condiţii fizice, de mediu şi economice ce afectează indivizii şi familia;
* Cum funcţionează familia ca grup; comunicarea în familie
* Competenţa de a rezolva probleme a clientului;
* Metode de evaluare. Evaluarea documentelor.
* Existenţa diversităţii factorilor culturali implicaţi
3. Intervenţia. Este faza care îşi propune ca obiectiv iniţierea şi facilitarea schimbării situaţiei
clientului/familiei. După evaluarea şi stabilirea obiectivelor se pune întrebarea: “Cum vom
putea atinge aceste obiective?” Intervenţia clientului trebuie să fie relaţionată cu problema.
(Hackney & Cormier, 2001), iar selectarea unei intervenţii poate deveni un proces adaptativ.
Deprinderile necesare pentru a iniţia o intervenţie includ:
1. Competenţă în realizarea intervenţiei;

2. Cunoştinţe legate de utilizarea potrivită a intervenţiei;
3. Cunoaşterea răspunsurilor tipice ale clienţilor;
4. Deprinderi de observare pentru a nota răspunsurile clientului.
4. Sfârşitul intervenţiei. Este faza în care consilierii se asigură că membrii familiei au învăţat
ceva despre felul în care să se descurce unii cu alţii, fără ajutorul consilierului. Acest lucru se
întâmplă atunci când problema pentru care au solicitat sprijin s-a rezolvat, când familia simte
că a câştigat ceea ce dorea. În această fază, consilierul poate cere familiei să anticipeze unele
schimbări viitoare sau recidivele unor situaţii problematice, făcându-i conştienţi pe clienţi că
viaţa este o succesiune de probleme cu care trebuie să ne descurcăm. În final, după ce toţi cei
implicaţi admit că relaţia lor se încheie aici, consilierul îşi exprimă încrederea în abilităţile şi
forţa familiei de a se descurca de acum înainte.
Genograma – instrument de evaluare a structurii şi funcţionalităţii familiei
Genograma este o tehnică utilizată în evaluarea situaţiei problematice cu care o

persoană sau o familie se confruntă. Ea presupune culegerea de informaţii cu privire la
structura familiei şi la relaţiile dintre membrii afectaţi de problemă, fiind aplicată în etapa de
evaluare şi având rol de diagnostic social. Este realizată în scopul creării unei scheme a
structurii şi relaţiilor din familia implicată în rezolvarea situaţiei problematice, astfel încât să
poată fi evaluate posibilele surse de sprijin din familie sau posibilele cauze ce au determinat
sau menţinut situaţia problematică. Pentru a fi realizată sunt utilizate simboluri specifice.
Lista de control
Structura familiei: simboluri
Bărbat femeie
bărbat/femeie decedat(ă)
divorţ
separare
căsătorie şi copil
copil băiat
relaţie de concubinaj
Funcţionarea familiei:
Modele de interacţiune intrafamilială

Relaţii foarte apropiate
Relaţii conflictuale
Relaţii distante
Înstrăinare (rupere)
Relaţii apropiate şi conflictuale
GENOGRAMA FAMILIEI G.
75 69
Anton
Adriana d:2003
45 49 55
Radu Maria
3 5 7 9 12 20
Silvia Lili Ion Ana George
Asistentul social din cadrul serviciului de asistenţă socială a fost informat de către
vecinul lui Radu că acesta îşi bate copiii în fiecare seară, iar copiii se tem să mai doarmă seara
acasă; cei mai mici fug la vecini, iar cei mari pleacă la mătuşa lor, Maria, în alt sat. În 2003
soţia lui Radu, Adriana, a murit în urma unui cancer la 39 de ani. De când i-a murit soţia, la
care a ţinut foarte mult, Radu îşi îngrijeşte singur cei 5 copii, ajutat doar de sora soţiei lui,
Maria.Tot în anul 2003 îi moare şi tatăl, în urma unui accident de maşină. Şi de acesta Radu a
fost foarte apropiat. Acum nu mai are serviciu şi lucrează cu ziua prin sat; iar seara ajunge
acasă de cele mai multe ori beat. De copii nu mai are grijă. Din cei trei copii de vârstă şcolară,
numai Ion mai merge la şcoală. George, 12 ani, şi Ana, 9 ani, au grijă de fraţii mai mici
(Silvia de 3 ani, Lili de 5 ani şi Ion de 7 ani) şi îşi petrec timpul cerşind pentru a cumpăra
mâncare.
Bibliografie
• Carter, B., McGoldrick, M., 1989, The Changing Family Life cycle, 2nd ed., Boston,
Allyn and Bacon, p. 3-25, p. 164-186.
• Fishman, H.C., 1988, Treating Troubled Adolescents, A Family Therapy Approach. A
handbook for the Caring Professions, London, Basic Books, p. 82-223.
• McGoldrick, M., Gerson, R., 1985, Genograms in family Assessment, NY, Norton
Publications, p. 125-145.
• Mihăilescu, Ioan, 1995, Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei în Zamfir,

Elena, Zamfir, Cătălin, (coord.), .Politici sociale. România în context european,
Bucureşti, Ed. Alternative.
• Nichols, M.P., Schwartz, 2001, Family Therapy. Concepts and methods, 5th edition,
Needham Heights. Ma., Allyn and Bacon Publishers.
• Hackney, Harold, L., L. Sherilyn, Cormier, The Professional Counselor: A Process
Guide to Helping, 4th Edition. Allyn & Bacon, 2001.
• University Counseling Services, 1997, Dysfunctional families: recognizing and
overcoming their effects, Kansas State University.
SESIUNILE X - XII: Aplicaţii în practica asistenţei sociale - studii de caz
APLICAŢII ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
OBIECTIVE:
1. identificarea etapelor intervenţiei în practica asistenţei sociale;
2. realizarea de planuri de intervenţie pentru diferite grupuri ţintă;
3. înţelegerea rolulului/oportunităţii trimiterii cazurilor către un alt specialist;
4. familiarizarea cu problematica specifică diferitelor grupuri ţintă.
METODA DE LUCRU: grupe de lucru

Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi în grupuri de lucru de 4-5
persoane/grup.
TIMP: 90 min.
Exerciţiu X.1.
Tema exerciţiului:
• Cu informaţiile existente despre cazul dvs, identificaţi etapele de intervenţie în

asistenţă socială.
• Realizaţi câte un plan de intervenţie pentru fiecare caz în parte.
• Identificaţi apoi acele aspecte pe care nu le-aţi avut în vedere iniţial (dacă există).
Încercaţi acelaşi lucru pentru celelelalte grupuri (cazuri).
Fiecare grup de lucru va delega un raportor, care va prezenta pe foi de flipchart

concluziile la care s-a ajuns în plen. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute.
Fiecare echipă poate primi două întrebări din partea celorlate grupuri de lucru, cu rol
de clarificare.
SESIUNEA XIII: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale
ASPECTE LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL

ASISTENŢEI SOCIALE
SCOP: Cunoaşterea principalelor (beneficii şi servicii sociale) legi cu aplicabilitate în

domeniul asistenţei sociale şi înţelegerea importanţei cunoaşterii legislaţiei în practica
asistenţei sociale.
METODA DE LUCRU: grupe de lucru şi grup reunit

Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi în grupuri de lucru de 4-5
persoane/grup, după care în faţa întregului grup se va face prezentarea finală.
TIMP: 90 min.
Legislaţia în domeniul asistenţei sociale – prezentare generală
Legea Subiectul Principalele prevederi
Alocaţii familiale
Lg. nr. alocaţia de stat pentru copii, Copiii în vârstă de până la 16 ani, sau până la 18 ani dacă sunt
61/1993 republicată şcolarizaţi, beneficiază de alocaţie acordată de stat. Copiii
încadraţi într-un grad de handicap beneficiază de alocaţie de stat
pentru copii până la împlinirea vârstei de 18 ani. Tinerii în
vârstă de peste 18 ani beneficiază de alocaţie de stat pentru copii
până la terminarea cursurilor învăţământului liceal sau
profesional, organizate în condiţiile legii, dacă nu repetă anul
şcolar, cu excepţia celor care repetă din motive de sănătate,
dovedite cu certificat medical. Copiii în vârstă de peste 7 ani
care nu urmează, potrivit regulamentelor şcolare, învăţământul
general obligatoriu nu beneficiază de plata alocaţiei de stat
pentru copii, cu excepţia celor care nu sunt şcolarizaţi din
motive de sănătate, dovedite prin certificat medical. Cuantumul
acesteia este indexat periodic. Acum este 225.000 lei.
OUG nr. privind alocaţia familială Alocaţia familială complementară se acordă lunar familiilor
105/2003 complementară şi alocaţia de formate din soţ, soţie şi copiii în vârstă de până la 18 ani aflaţi în
susţinere pentru familia întreţinerea acestora, care locuiesc împreună şi realizează
monoparentală venituri nete lunare pe membru de familie de până la 1,5
milioane lei.
Cuantumul alocaţiei familiei complementare este de:
a) 300.000 lei pentru familia cu un copil;
b) 350.000 lei pentru familia cu 2 copii;
c) 400.000 lei pentru familia cu 3 copii;
d) 450.000 lei pentru familia cu 4 sau mai mulţi copii.
Pentru familiile care sunt beneficiare de ajutor social în baza
Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cuantumul
alocaţiei familiale complementare prevăzut la art. 3 se
majorează cu 25%.
Alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală (familia

formată din persoana singură şi copiii în vârstă de până la 18 ani
aflaţi în întreţinere şi care locuiesc împreună cu aceasta).
Alocaţia de susţinere se acordă lunar familiilor monoparentale
dacă realizează venituri nete lunare pe membru de familie de
până la 1,5 milioane lei.
Cuantumul alocaţiei de susţinere este de:
a) 450.000 lei pentru familia cu un copil;
b) 525.000 lei pentru familia cu 2 copii;
c) 600.000 lei pentru familia cu 3 copii;
d) 675.000 lei pentru familia cu 4 sau mai mulţi copii.
Familiile care au în întreţinere copii de vârstă şcolară,
beneficiază de alocaţie familială complementară sau de alocaţie
de susţinere, în condiţiile în care copiii urmează o formă de
învăţământ organizată potrivit legii.
În vederea verificării îndeplinirii condiţiilor de acordare a
alocaţiei familiale complementare sau a alocaţiei de susţinere,
primarul dispune, în mod obligatoriu, efectuarea anchetei
sociale în termen de 15 zile de la data înregistrării cererii.

Ajutoare sociale
Legea nr. privind venitul minim garantat Familiile şi persoanele singure, cetăţeni români, au dreptul la un
416/2001 venit minim garantat ca formă de asistenţă socială, prin
acordarea unui ajutor social lunar.
Nivelul lunar al venitului minim garantat este diferit în funcţie
de numărul de membri. Peste 5 membri se adaugă o sumă fixă.
Cuantumul ajutorului social se stabileşte ca diferenţă între
nivelurile stabilite prin lege şi venitul net lunar al familiei sau al
persoanei singure.
Familiile şi persoanele singure cu venituri nete lunare până la
nivelul venitului minim garantat beneficiază de o majorare cu
15% a cuantumului ajutorului social pe familie, în cazul în care
cel puţin un membru al familiei face dovada că lucrează pe bază
de contract individual de muncă sau convenţie civilă de prestări
de servicii.
Persoanele apte de muncă din familiile pentru care se asigură
venitul minim garantat vor efectua lunar, cel mult 72 de ore, la
solicitarea primarului, acţiuni sau lucrări de interes local fără a
se putea depăşi regimul normal de lucru şi cu respectarea
normelor de securitate şi igienă a muncii.
Persoanele apte de muncă care nu realizează venituri din salarii
sau din alte activităţi se iau în considerare la stabilirea
numărului membrilor de familie pentru determinarea nivelului
de venit pe familie numai dacă fac dovada faptului că sunt în
evidenţa agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă
pentru încadrare în muncă şi nu au refuzat nejustificat un loc de
muncă oferit sau nu au refuzat participarea la un program de
pregătire profesională.
De la această obligaţie sunte exceptate: a) persoana care are în
îngrijire, potrivit legii, unul sau mai mulţi copii în vârstă de până
la 7 ani; b) persoana care urmează o formă de învăţământ la
cursuri de zi, prevăzută de lege, până la împlinirea vârstei de 25
de ani sau de 26 de ani în cazul celor care urmează studii
superioare cu durată de şcolarizare mai mare de 5 ani; c)
persoana care îndeplineşte condiţiile legale de pensionare; d)
persoana adultă a cărei incapacitate de muncă este dovedită prin
acte medicale.
Persoanele apte de muncă, pentru care se acordă ajutorul social,

au obligaţia să dovedească cu acte, din 3 în 3 luni, că sunt în
evidenţa agenţiei teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă
pentru încadrare în muncă şi nu au refuzat nejustificat un loc de
muncă oferit sau nu au refuzat participarea la un program de
pregătire profesională.
Pentru perioada sezonului rece, 1 noiembrie - 31 martie,
persoanele singure şi familiile beneficiare de ajutor social
primesc, o dată cu acesta, un ajutor pentru încălzirea
locuinţei. Ajutorul pentru încălzirea locuinţei se cuprinde în
ajutorul social, prin majorarea nivelului lunar al venitului minim
garantat, în funcţie de tipul de încălzire (central sau cu lemne).
Soţiile celor care satisfac serviciul militar obligatoriu, care
nu realizează venituri sau acestea sunt mai mici decât salariul de
bază minim brut pe ţară, beneficiază, la cerere, de ajutor social
lunar, pe perioada satisfacerii serviciului militar obligatoriu de
către soţ, dacă se găsesc în una dintre următoarele situaţii:
a) sunt gravide, începând cu luna a patra de sarcină;
b) au copii în întreţinere în vârstă de până la 7 ani;
c) sunt încadrate în gradul I sau II de invaliditate.
Mamele au dreptul la o alocaţie de naştere pentru fiecare dintre
primii 4 copii născuţi vii, în cuantum de 1.400.000 lei. Alocaţia
se acordă o singură dată pentru fiecare copil născut viu.
OUG nr. privind acordarea de ajutoare Familiile şi persoanele singure cu venituri reduse, care utilizează
5/2003 pentru încălzirea locuinţei, pentru încălzirea locuinţei energie termică furnizată în sistem
precum şi a unor facilităţi centralizat, gaze naturale sau încălzire cu lemne, cărbuni şi
populaţiei pentru plata combustibili petrolieri, beneficiază de ajutor lunar pentru
energiei termice încălzirea locuinţei. În funcţie de venitul mediu net lunar pe
membru de familie şi de numărul de luni (5 sau 12), se stabileşte
valoarea ajutorului. Pentru familiile şi persoanele singure,
beneficiare ale ajutorului social stabilit potrivit prevederilor
Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, ajutorul
pentru încălzirea locuinţei se majorează cu până la 20% din
valoarea acestuia, fără a depăşi cheltuielile cu încălzirea şi cu
apa caldă menajeră confirmate de asociaţia de
proprietari/chiriaşi ori de factura individuală.

Protecţia copilului
Legea nr. Privind protecţia şi Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate
272/2004 promovarea drepturilor demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de
copilului autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum
şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
Respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează
conform următoarelor principii:
a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior
al copilului;
b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
c) responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti;
d) primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la
respectarea şi garantarea drepturilor copilului;
e) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului,
intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile
publice şi organismele private autorizate;
f) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru
fiecare copil;
g) respectarea demnităţii copilului;
h) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia,

ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate;
i) asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi
educarea copilului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă,
culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie;
j) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
k) asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării
copilului;
l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile
copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această
materie.
Drepturile prevăzute de lege sunt garantate tuturor copiilor fără
nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate,
apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, de
gradul şi tipul unei deficienţe, de statutul la naştere sau de
statutul dobândit, de dificultăţile de formare şi dezvoltare sau de
alt gen ale copilului, ale părinţilor ori ale altor reprezentanţi
legali sau de orice altă distincţie.
Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor,
prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării
copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi
sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi
lăsat în grija acestora.
Copilul beneficiază de protecţie specială până la dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu (18 ani) şi după, dacă îşi
continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, pe toată
durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de
ani.
Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi a
beneficiat de o măsură de protecţie specială, dar care nu îşi
continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria
familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază,
la cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecţie specială, în
scopul facilitării integrării sale sociale. În cazul în care se face
dovada că tânărului i s-au oferit un loc de muncă şi/sau locuinţă,
iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui,
în mod succesiv, prevederile de mai sus nu mai sunt aplicabile.
Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta
de 14 ani se stabilesc numai cu consimţământul acestuia. În
situaţia în care copilul refuză să îşi dea consimţământul,
măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa
judecătorească, care, în situaţii temeinic motivate, poate trece
peste refuzul acestuia de a-şi exprima consimţământul faţă de
măsura propusă.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.
De măsurile de protecţie specială, instituite de prezenta lege,
beneficiază:
a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi
din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie,
declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi
instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi
lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi
sanitare;
e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi
care nu răspunde penal.
Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi
dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul
acestuia într-un serviciu de tip rezidenţial fiind interzis.
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării şi nu
poate fi constrâns la o muncă ce comportă un risc potenţial sau
care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze
sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale
ori sociale.
Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă,
precum şi privarea copilului de drepturile sale de natură să pună
în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală
sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a
copilului, atât în familie cât şi în orice instituţie care asigură
protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor.
Îndemnul ori înlesnirea practicării cerşetoriei de către un minor
sau tragerea de foloase de pe urma practicării cerşetoriei de
către un minor se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani.
Recrutarea ori constrângerea unui minor la cerşetorie se
pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Dacă fapta este
săvârşită de un părinte sau de reprezentantul legal al minorului,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani, pentru fapta prevăzută
la alin. (1), şi de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, pentru
fapta prevăzută la alin. (2).
Fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se
folosi de acesta pentru a apela în mod repetat la mila publicului,
cerând ajutor financiar sau material, se pedepseşte cu închisoare
de la 1 la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Legea nr. Privind regimul juridic al Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura
273/2004 adopţiei de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de
rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. Adopţia se încheie
numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
Pot adopta numai persoanele care au capacitate deplină de
exerciţiu şi care sunt cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cel
pe care doresc să îl adopte, dar în nici o situaţie, mai puţin de 15
ani.
Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească
garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării
depline şi armonioase a personalităţii copilului.
Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti ai copilului sau,
după caz, al tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui
termen de 60 de zile de la data naşterii copilului înscrisă în
certificatul de naştere. Consimţământul poate fi revocat în
termen de 30 de zile de la data exprimării lui în condiţiile legii.
Adopţia nu va putea fi încuviinţată fără consimţământul
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Adopţia nu poate fi încuviinţată de către instanţa judecătorească
decât după ce copilul a fost încredinţat pentru o perioadă de 90
de zile persoanei sau familiei care doreşte să-l adopte, astfel
încât instanţa să poată aprecia, în mod raţional, asupra relaţiilor
de familie care s-ar stabili dacă adopţia ar fi încuviinţată.
În termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi
irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a încuviinţat
deschiderea procedurii adopţiei interne, direcţia în a cărei rază
teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersurile
necesare identificării celui mai potrivit adoptator sau celei mai
potrivite familii adoptatoare pentru copil. Direcţia (DGASPC) în
a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului analizează cu
prioritate posibilitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei

cu prioritate unei rude din familia extinsă, asistentului maternal
profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau
familii la care copilul se află în plasament. Dacă acest lucru nu
este posibil, direcţia efectuează demersuri în vederea
identificării pe raza sa administrativ-teritorială a unei persoane
sau familii atestate şi aflate în evidenţa Oficiului Român pentru
Adopţii. Dacă, după expirarea termenului, direcţia în a cărei
rază teritorială se află domiciliul copilului nu a identificat o
persoană sau o familie adoptatoare, solicită Oficiului ca în
termen de 5 zile să-i transmită lista centralizată la nivel naţional
a persoanelor sau familiilor adoptatoare atestate şi înscrise în
Registrul naţional pentru adopţii.
Adopţia internaţională a copilului care are domiciliul în
România poate fi încuviinţată numai în situaţia în care
adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care
domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a
fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne.

Protecţia persoanelor cu
handicap
Legea nr. Pentru aprobarea OUG În vederea asigurării integrării cu şanse egale în viaţa socială,
519/2002 nr.102/1999 privind protecţia copiii cu handicap beneficiază de următoarele drepturi:
specială şi încadrarea în a) acces liber şi egal în orice instituţie de învăţământ obişnuit,;
Legea nr. muncă a persoanelor cu b) pregătire şcolară la domiciliu a copiilor cu handicap,
343/2004 handicap nedeplasabili, pe durata învăţământului obligatoriu prevăzut de
lege;
Pentru modificarea şi c) alocaţie de stat pentru copiii cu handicap, majorat cu 100%;
completarea OUG nr. d) alocaţie de întreţinere pentru copiii cu handicap, aflaţi în
102/1999 privind protecţia plasament familial sau încredinţaţi, potrivit legii, unei familii ori
specială şi încadrarea în persoane sau unui organism privat autorizat potrivit legii,
muncă a persoanelor cu majorat cu 50%;
handicap e) locuri de odihnă gratuite în tabere pentru copiii preşcolari,
elevi şi studenţi cu handicap, o dată pe an;
f) asistent personal pentru copilul cu handicap grav, angajat de
către autorităţile administraţiei publice locale; părinţii sau
reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav pot opta
pentru primirea unei indemnizaţii echivalente cu salariul net al
asistentului social debutant din unităţile bugetare sau pentru
asistent personal;
g) bilete de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice şi
sportive, în aceleaşi condiţii ca pentru elevi şi studenţi sau
militari în termen;
h) asistenţă medicală pentru copilul cu handicap, în condiţiile
Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997;
i) obţinerea gratuită a protezelor, cârjelor, ghetelor ortopedice,
cărucioarelor din Fondul de asigurări sociale de sănătate,
gestionat de casele de asigurări de sănătate de care asiguratul
aparţine, şi asigurarea, cu prioritate şi în condiţii avantajoase, a
aparatelor auditive şi a implanturilor cardiace;
j) gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în
comun de suprafaţă sau cu metroul, pentru copiii cu handicap
accentuat şi grav şi pentru asistenţii personali ai acestora,
acordată pe baza unei anchete sociale realizate de către
asistentul social din cadrul compartimentului specializat al
primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau
reşedinţa copilul cu handicap;
k) gratuitatea transportului interurban, la alegere, cu tren de

persoane, clasa a II-a, cu autobuzele sau cu navele pentru
transport fluvial, în limita a 12 călătorii dus-întors pe an pentru
copiii cu handicap grav şi pentru asistenţii personali ai acestora
şi în limita a 6 călătorii dus-întors pe an pentru copiii cu
handicap accentuat şi pentru însoţitorii acestora; copiii cu
afecţiuni renale care necesită hemodializă în alte localităţi decât
cele de domiciliu, precum şi asistenţii personali ai acestora
beneficiază de gratuitate şi peste limita menţionată, în funcţie de
recomandarea centrului de dializă;
l) alocaţie lunară de hrană pentru copiii cu HIV/SIDA, calculată
pe baza alocaţiei zilnice de hrană stabilite pentru consumurile
colective din unităţile sanitare publice.
Persoana care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un
copil cu handicap beneficiază de următoarele drepturi:
a) concediu plătit pentru îngrijirea copilului cu handicap, până la
împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani;
b) concedii medicale pentru îngrijirea copiilor cu handicap
accentuat sau grav, care necesită tratament pentru afecţiuni
intercurente, până la împlinirea de către copii a vârstei de 18
ani;
c) gratuitatea serviciilor de cazare şi masă pentru persoana care
însoţeşte copilul cu handicap grav în spital, pe teritoriul
României, la recomandarea medicului specialist; d) scutire de
plata taxelor de abonament pentru persoana deţinătoare de
aparat de radio şi de televizor, dacă copilul are handicap grav;
e) prioritate la instalarea postului telefonic şi scutire de plata
abonamentului telefonic cu 100 de impulsuri incluse, precum şi
de costul a 400 de impulsuri pentru nevăzători, dacă copilul are
handicap grav sau accentuat;
f) prioritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor
din fondul de stat, în condiţiile legii, dacă copilul are handicap
accentuat sau grav;
g) stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de
închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţă
deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la
tariful minim prevăzut de lege, dacă copilul are handicap
accentuat sau grav.
În vederea asigurării dreptului la securitate socială, precum şi a
dreptului la ocrotirea sănătăţii şi la instruire, adulţii cu
handicap beneficiază, în plus faţă de copii, de următoarele
drepturi:
a)Adulţii cu handicap grav sau accentuat, care nu realizează
venituri din salarii sau pensii, cu excepţia pensiei de urmaş,
beneficiază de o indemnizaţie lunară de 1.400.000 lei; adulţii cu
handicap grav sau accentuat care realizează venituri din salarii
sau pensii, cu excepţia pensiei de urmaş, beneficiază de o
indemnizaţie lunară de 50%, respectiv de 30% din valoarea
indemnizaţiei lunare;
b) adulţii nevăzători cu handicap grav beneficiază de o alocaţie
socială în cuantum de 1.584.000 lei, indiferent de veniturile
realizate din salarii; adulţii cu handicap accentuat beneficiază de
o alocaţie socială de 50% din cuantumul alocaţiei stabilite
pentru adulţii cu handicap grav; adulţii nevăzători cu handicap
grav sau accentuat, care cumulează salariul cu pensia pentru
limită de vârstă, cu pensia I.O.V.R. sau cu pensie pentru
pierderea capacităţii de muncă, vor opta pentru una dintre
acestea sau pentru alocaţia socială; adulţii nevăzători cu
handicap grav sau accentuat care nu desfăşoară activitate
salarizată cumulează alocaţia socială cu una dintre celelalte
pensii stabilite potrivit legii; nevăzătorul cu handicap grav

primeşte, pentru plata însoţitorului, o indemnizaţie echivalentă
cu salariul net al asistentului social debutant din unităţi
bugetare; nevăzătorul poate opta pentru asistentul personal sau
pentru însoţitor;
c) introducerea în ţară, o dată la 8 ani, la alegere, de motociclete,
motorete sau autoturisme, în folosinţa persoanei cu handicap
accentuat sau grav sau, după caz, a familiei care are în îngrijire
o persoană cu handicap accentuat sau grav, cu scutire de plata
taxelor vamale; sunt scutite de plata taxelor vamale aparatura şi
materialele ajutătoare - compensatorii, denumite generic
tiflotehnice;
d) medicamente gratuite atât pentru tratament ambulatoriu, cât şi
pe timpul spitalizării;
e) începând cu data de 1 ianuarie 2005, un bilet de tratament
gratuit, în cursul unui an, care se atribuie persoanei cu handicap,
pe baza recomandării medicale, de către casele teritoriale de
pensii;
f) acordarea unei camere în plus, în condiţiile legii, pe baza
contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative cu
destinaţie de locuinţă deţinute de stat sau de unităţile
administrative ale acestuia, la solicitarea persoanelor cu
handicap grav, precum şi a familiilor care au în întreţinere un
copil cu handicap grav;
g) pentru nevăzătorii cu handicap grav care realizează venituri
salariale în baza unui contract individual de muncă se acordă o
indemnizaţie lunară în valoare de 200.000 lei, suportată din
creditele bugetare alocate cu această destinaţie;
h) pentru nevăzătorii cu handicap grav se acordă scutire de plata
taxei pentru abonamentul la curentul electric;
i) acordarea a 25% din fondul de locuinţe sociale persoanelor cu
handicap grav, conform legilor în vigoare.
Persoanele cu handicap grav care au şi calitatea de pensionari de
invaliditate gradul I pot opta între indemnizaţia pentru însoţitor
prevăzută de art. 61 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu
modificările şi completările ulterioare, sau pentru asistent
personal. Dreptul de opţiune se menţine şi în cazul trecerii
pensionarilor de invaliditate la pensia pentru limită de vârstă.
Legea nr. Privind măsurile de prevenire Persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA beneficiază
584/2002 a răspândirii maladiei SIDA în de protecţie socială, de tratament nediscriminatoriu în ceea ce
România şi de protecţie a priveşte dreptul la învăţătură, dreptul la muncă şi protecţia
persoanelor infectate cu HIV socială a muncii şi la promovarea profesională, iar starea
sau bolnave de SIDA sănătăţii lor nu poate constitui criteriu de concediere.
Pentru o alimentaţie corespunzătoare atât pentru bolnavii
internaţi şi instituţionalizaţi, cât şi pentru cei din ambulatoriu,
care să asigure eficienţă în tratamentul cu medicamente
antiretrovirale, se acordă indemnizaţii lunare de hrană, în
cuantum aprobat prin hotărâre a Guvernului.
Păstrarea confidenţialităţii datelor privind persoanele infectate
cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru:
a) angajaţii reţelei sanitare;
b) angajatorii acestor persoane;
c) funcţionarii publici care au acces la aceste date.
În cazul medicilor informaţiile cu privire la statusul HIV/SIDA
al unui pacient trebuie să fie comunicate între specialişti, pentru
a se asigura acurateţea diagnosticelor şi conduitelor terapeutice
chirurgicale şi nechirurgicale în diferitele faze evolutive ale
infecţiei HIV/SIDA.
Pacientul este obligat să informeze medicul curant, inclusiv
medicul stomatolog, cu privire la statusul său HIV, atunci când

îl cunoaşte.
Persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA care îşi
cunosc statusul de HIV pozitiv răspund, conform legii, pentru
transmiterea voluntară a infecţiei, dacă aceasta s-a produs din
motive imputabile lor, cu închisoare de la 5 la 15 ani.
Persoanele infectate cu HIV care nu îşi cunosc statusul de HIV
pozitiv nu răspund pentru eventuala transmitere a infecţiei HIV.

Protecţia persoanelor
vârstnice
Legea nr. Privind asistenţa socială a Persoanele vârstnice au dreptul la asistenţă socială, prin servicii
17/2000 persoanelor vârstnice şi prestaţii sociale, în raport cu situaţia sociomedicală şi cu
resursele economice de care dispun. Sunt considerate persoane
vârstnice, în sensul prezentei legi, persoanele care au împlinit
vârsta de pensionare stabilită de lege.
Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana vârstnică,
care se găseşte în una dintre următoarele situaţii:
a) nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor
persoane obligate la aceasta, potrivit dispoziţiilor legale în
vigoare;
b) nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile
de locuit pe baza resurselor proprii;
c) nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente
pentru asigurarea îngrijirii necesare;
d) nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire
specializată;
e) se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile
sociomedicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice.
Nevoile persoanelor vârstnice se evaluează prin anchetă socială
care se elaborează pe baza datelor cu privire la afecţiunile ce
necesită îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări şi de a
îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene, condiţiile de locuit,
precum şi veniturile efective sau potenţiale considerate minime
pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii. Nevoile
persoanelor vârstnice aflate în situaţia de pierdere totală sau
parţială a autonomiei, care pot fi de natură medicală,
sociomedicală, psihoafectivă, se stabilesc pe baza grilei
naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care
prevede criteriile de încadrare în grade de dependenţă.
Pentru persoanele vârstnice se pot furniza şi servicii comunitare
ce au în vedere:
a) îngrijirea temporară sau permanentă la domiciliu;
b) îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru
persoane vârstnice;
c) îngrijirea în centre de zi, cluburi pentru vârstnici, case de
îngrijire temporară, apartamente şi locuinţe sociale, precum şi
altele asemenea.
În cazul decesului persoanei vârstnice lipsite de susţinători
legali sau când aceştia nu pot să îşi îndeplinească obligaţiile
familiale datorită stării de sănătate sau situaţiei economice
precare, serviciile comunitare asigură înmormântarea.
Îngrijirea persoanelor vârstnice în cămine reprezintă o măsură
de asistenţă socială şi poate fi dispusă cu titlu de excepţie.

Violenţa domestică
Legea nr. Pentru prevenirea şi In sensul prezentei legi, violenta in familie reprezintă orice
217/2003 combaterea violenţei în acţiune fizica sau verbala savarsita cu intenţie de către un
familie membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii,
care provoacă o suferinţă fizica, psihica, sexuala sau un
prejudiciu material. Constituie, de asemenea, violenta in familie
impiedicarea femeii de a-si exercita drepturile si libertatile
fundamentale.
La nivelul fiecarui judet si al sectoarelor municipiului Bucuresti
se constituie, prin hotarare a Guvernului, structuri in subordinea
Agentiei Nationale pentru Protectia Familiei.
Asistentii familiali sunt asistenti sociali autorizati de agentie
pentru asigurarea asistentei specifice relatiilor familiale.
Instruirea asistentilor familiali si coordonarea activitatii lor se
realizeaza de catre agentie.
Centrele pentru adapostirea victimelor violentei in familie, sunt
unitati de asistenta sociala, de regula fara personalitate juridica,
care asigura protectie, gazduire, ingrijire si consiliere victimelor
violentei in familie, nevoite sa recurga la acest serviciu de
asistenta sociala.
Primirea victimelor in adapost se face numai in caz de urgenta
sau cu aprobarea scrisa a asistentului familial, atunci cand
izolarea victimei de agresor se impune ca masura de protectie.
Persoanelor care au comis actul de agresiune le este interzis
accesul in incinta adapostului unde se gasesc victimele.
Izolarea de agresori a victimelor se face cu consimtamantul
acestora sau, dupa caz, al reprezentantului legal.
In cursul urmaririi penale sau al judecatii instanta de judecata, la
cererea victimei sau din oficiu, ori de cate ori exista probe sau
indicii temeinice ca un membru de familie a savarsit un act de
violenta cauzator de suferinte fizice sau psihice asupra unui alt
membru, poate dispune, in mod provizoriu, una dintre masurile
prevazute la art. 113 si 114 din Codul penal, precum si masura
interzicerii de a reveni in locuinta familiei, până la încetarea
stării de pericol care a determinat luarea măsurilor.

Alte legi relevante
L privind sistemul naţional de Reglementează organizarea, funcţionarea şi finanţarea
705/2001 asistenţă socială sistemului naţional de asistenţă socială. Asistenţa socială
cuprinde drepturile acordate prin prestaţii în bani sau în natură,
precum şi serviciile sociale. Asistenţa socială se acordă la cerere
sau din oficiu. Evidenţa beneficiarilor drepturilor de asistenţă
socială se realizează pe baza codului numeric personal, cu
asigurarea confidenţialităţii datelor personale.
Prestaţiile sociale în bani sau în natură sunt susţinute de
măsuri de redistribuţie financiară şi cuprind: alocaţiile familiale,
ajutoarele sociale şi speciale către familii sau persoane, în
funcţie de nevoile şi veniturile acestora.
Serviciile sociale au drept obiectiv menţinerea, refacerea şi
dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei
situaţii de nevoie, cronice sau de urgenţă, în cazul în care
persoana sau familia este incapabilă singură să o soluţioneze.
Serviciile sociale pot fi servicii de îngrijire social-medicale şi
servicii de asistenţă socială. Serviciile de asistenţă socială sunt
servicii profesionalizate şi sunt efectuate de persoane cu
calificare în domeniu. Serviciile de asistenţă socială se

realizează prin metode şi tehnici specifice de diagnoză a nevoii
de asistenţă şi de intervenţie socială şi constau, în principal, din
informare, consiliere, terapie individuală şi colectivă
Instituţiile de asistenţă socială, Organizarea şi funcţionarea
sistemului naţional de asistenţă socială la nivel central şi
teritorial.
L privind statutul asistentului Titlul de asistent social poate fi deţinut de persoana care: a
466/2004 social obţinut diploma de licenţă în cadrul unei instituţii de învăţământ
superior cu specializare în domeniu, forma de lungă durată, 4
ani, acreditată; persoana care deţine diploma de absolvire a unei
instituţii de învăţămînt superior cu specializare în domeniu,
forma de scurtă durată, 3 ani; persoana care deţine diploma de
asistent social echivalată conform legii .
În rezolvarea unor situaţii complexe, asistentul social
colaborează cu specialişti din alte categorii profesionale; în
domeniul asistenţei sociale sunt implicaţi atât asistenţi sociali ca
personal de specialitate, cât şi alte categorii de personal cu
formare de nivel mediu a căror activitate este coordonată de
către asistenţii sociali.
OUG nr. privind serviciile sociale Serviciile sociale sunt asigurate de către autorităţile
68/ 2003 administraţiei publice locale, precum şi de persoane fizice sau
juridice publice sau private. Serviciile sociale se organizează la
nivel comunitar, în funcţie de nevoile identificate, de numărul
potenţialilor beneficiari, de complexitatea situaţiilor de
dificultate şi de gradul de risc social. Serviciile de asistenţă
socială sunt servicii cu caracter primar şi servicii specializate.
Legea Privind prevenirea şi Obiectul prezentei legi îl constituie garantarea accesului efectiv,
nr. combaterea marginalizării în mod deosebit al tinerilor, la drepturi elementare şi
116/2002 sociale fundamentale, cum sunt: dreptul la un loc de muncă, la o
locuinţă, la asistenţă medicală, la educaţie, precum şi instituirea
unor măsuri de prevenire şi combatere a marginalizării sociale şi
mobilizarea instituţiilor cu atribuţii în domeniu.
Categoriile vizate de prezenta lege sunt:
a) tineri proveniţi din centrele de plasament şi centrele de
primire a copilului din cadrul serviciilor publice specializate şi
al organismelor private autorizate în domeniul protecţiei
copiilor;
b) tineri singuri cu copii în întreţinere;
c) tineri familişti cu copii în întreţinere;
d) tineri familişti fără copii în întreţinere;
e) tineri familişti care au executat pedepse privative de libertate;
f) alte categorii de tineri aflaţi în dificultate.
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (Agenţia),
are obligaţia de a realiza un acompaniament social personalizat
pentru tinerii cu vârste între 16 şi 25 de ani aflaţi în dificultate şi
confruntaţi cu riscul excluderii profesionale, în scopul facilitării
accesului lor la un loc de muncă. Aceştia au dreptul la consiliere
profesională şi mediere din partea personalului specializat al
Agenţiei, prin întocmirea unui plan individual de mediere.În
scopul integrării sau reintegrării lor în muncă, pot beneficia de
plasare în muncă la un angajator avizat de Agenţie, în baza unui
contract de solidaritate.
În scopul facilitării accesului la o locuinţă al persoanelor în
vârstă de până la 35 de ani, aflate în imposibilitatea cumpărării
unei locuinţe numai cu forţe proprii, consiliul judeţean,
respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, va
acoperi integral valoarea estimată a avansului ce urmează să fie
plătit pentru dobândirea unei locuinţe sau chiria pe o perioadă
de până la 3 ani pentru o locuinţă închiriată.
Prin dobândirea unei locuinţe se înţelege atât construirea unei

locuinţe noi, cât şi cumpărarea unei locuinţe de pe piaţa liberă,
caz în care suma prevăzută mai sus trebuie să reprezinte cel
puţin o treime din valoarea contractului de vânzare-cumpărare.
Accesul la asistenţa de sănătate pentru persoanele care au
dreptul la venitul minim garantat se confirmă de către consiliile
locale şi se asigură în condiţiile stabilite de legislaţia privitoare
la asigurările sociale de sănătate pentru persoanele care au
calitatea de asigurat, fără plata contribuţiei pentru asigurările
sociale de sănătate.
Persoanele de vârstă şcolară care fac parte din familii care au
dreptul la venitul minim garantat şi au 2 sau mai mulţi copii şi s-
au înscris în învăţământul obligatoriu prevăzut de lege
beneficiază de bursă de şcolarizare. În vederea pregătirii
copiilor, în luna august a fiecărui an se acordă acestora, prin
reprezentanţii lor legali, 40% din cuantumul anual al bursei de
şcolarizare, sumă destinată pentru cumpărarea unor articole de
îmbrăcăminte, încălţăminte şi rechizite şcolare. Diferenţa de
60% din bursa de şcolarizare se acordă în tranşe lunare sau,
după caz, trimestriale, cu condiţia frecventării orelor de curs şi
obţinerii baremurilor de promovare.
Nivelul venitului net lunar pe o persoană, până la care o
persoană este considerată ca fiind marginalizată, se stabileşte
anual, prin hotărâre a Guvernului, înaintea depunerii la
Parlament a proiectului legii bugetului de stat.
Legea Privind sistemul public de Prestaţiile de asigurări sociale se acordă sub formă de: pensii,
nr. pensii şi alte drepturi de indemnizaţii, ajutoare, alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege,
19/2000 asigurări sociale corelative cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări
sociale.
În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii: a)
pensia pentru limită de vârstă;
b) pensia anticipată; c) pensia anticipată parţială; d) pensia de
invaliditate; e) pensia de urmaş.
Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi
65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de
pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în
vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare,
pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani
pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în lege.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi
este de 15 ani. Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani
pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi.
Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea, total sau parţial, în
condiţii deosebite de muncă au dreptul la pensie pentru limită de
vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare
Vârstele de pensionare reduse, nu pot fi mai mici de 50 de ani
pentru femei şi de 55 de ani pentru bărbaţi. Asiguraţii care au
depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani pot
solicita pensia anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor
standard de pensionare.
Au dreptul la pensie de urmaş copiii (până la vârsta de 16 ani
sau, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ
organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a
depăşi vârsta de 26 de ani) şi soţul supravieţuitor, dacă persoana
decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea
unei pensii.
În sistemul public cuantumul pensiei la data înscrierii la pensie
se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de
asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie
din luna ieşirii la pensie.
Punctajul mediu anual, realizat de asigurat în perioada de

cotizare, se determină prin împărţirea numărului de puncte
rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în
perioada de cotizare la numărul de ani corespunzători stagiului
complet de cotizare. Punctajul anual al asiguratului se determină
prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din
însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună. Numărul
de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea
salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile,
sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza
de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la
salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de
Comisia Naţională pentru Statistică.
Asiguraţii sistemului public au dreptul, în afară de pensie, la:
a) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă,
cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli
profesionale şi accidente de muncă;
b) prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea
capacităţii de muncă;
c) indemnizaţie pentru maternitate;
d) indemnizaţie pentru creşterea copilului sau îngrijirea
copilului bolnav;
e) ajutor de deces.
(2) Beneficiază de aceste drepturi asiguraţii care au un stagiu de
cotizare de cel puţin 6 luni, realizat în ultimele 12 luni
anterioare producerii riscului.
Exerciţiu XIII.1.
Tema exerciţiului:
• Cu informaţiile existente despre cazul dvs, identificaţi beneficiile şi serviciile sociale

de care ar putea beneficia clienţii dvs.
• Identificaţi apoi acele beneficii şi servicii pe care nu le-aţi avut în vedere iniţial (dacă
este cazul). Încercaţi acelaşi lucru pentru celelelalte grupuri.
Fiecare grup de lucru va delega un raportor, care va prezenta concluziile la care s-a ajuns în
plen. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute.
Fiecare echipă poate primi două întrebări din partea celorlate grupuri de lucru, cu rol de
clarificare.
SESIUNEA XIV: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale
ASPECTE LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL

ASISTENŢEI SOCIALE
SCOP: Cunoaşterea principalelor legi cu aplicabilitate în domeniul asistenţei sociale şi

înţelegerea practică a utilizării legislaţiei în relaţia directă cu clienţii/beneficiarii.
METODA DE LUCRU: grupe de lucru

Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi în grupuri de lucru de 4-5 persoane/grup,
după care în faţa întregului grup se va face prezentarea finală.
TIMP: 90 min.
Exerciţiu XIV.1.
Tema exerciţiului:
• În comunitatea în care lucraţi, apar situaţii care vă solicită cunoştinţele în materie de

legislaţie. În calitate de asistent social sunteţi abordat ca persoana cea mai în măsură să ofere
informaţii despre diferite drepturi sociale. Cu informaţiile legislative obţinute până acum (în
cadrul cursului) şi cu cele pe care le cunoaşteţi din practica asistenţei sociale, formulaţi
răspunsuri la întrebări.
• Identificaţi apoi acele legi pe care nu le-aţi avut în vedere iniţial (dacă este cazul).
Încercaţi acelaşi lucru pentru celelelalte grupuri.
Fiecare grup de lucru va delega un raportor, care va prezenta pe foi de flipchart

concluziile la care s-a ajuns, în plen. Fiecare prezentare nu poate depăşi 6 minute.
Fiecare echipă poate primi trei întrebări din partea celorlate grupe de lucru, cu rol de
clarificare.
SESIUNILE XV - XVI: Dezvoltare comunitară
DEZVOLTARE COMUNITARĂ
OBIECTIVE:
La sfârşitul acestor sesiuni, participanţii:
1. vor putea descrie ce este aceea o comunitate;

2. vor avea noţiuni despre ce este aceea o problemă comunitară;
3. vor putea defini dezvoltarea comunitară;
4. vor putea aduce argumente în favoarea abordării participative;
5. vor avea noţiuni despre ce presupune motivarea / mobilizarea comunităţii;
6. vor putea descrie procesul de dezvoltare comunitară;
7. vor şti care este rolul asistentului social în procesul de dezvoltare comunitară.
MATERIALE NECESARE: Flipchart, videoproiector, laptop, “bulinuţe” adezive,

markere de diferite culori.
TIMP: 2 sesiuni a câte 90 de min./sesiune, în total 180 min.
Exerciţiu XV.1.:
Scopul exerciţiului: Identificarea şi însuşirea caracteristicilor abordării convenţionale/

participative în dezvoltarea comunitară.
Metoda de lucru : grupe de lucru

Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi în grupuri de lucru de 4-5 persoane/grup.
Tema exerciţiului:
• Identificaţi caracteristicile abordării participative/convenţionale într-un proces de
dezvoltare comunitară.
• Care sunt criteriile pentru alegerea unei probleme (comunitare) pentru fiecare din
metodele de abordare?
• “Susţineţi”, cu argumente, una dintre abordări.
Fiecare grup de lucru va delega un raportor care va prezenta în plen concluziile la care
s-a ajuns. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute.
de clarificare.
Exerciţiu XVI.1.:
Scopul exerciţiului: Definirea rolului asistentului social într-un proces de dezvoltare

comunitară.
Metoda de lucru : grupe de lucru

Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi în grupuri de lucru de 4-5 persoane/grup.
Tema exerciţiului:
• Ce motivează/demotivează o comunitate să participe la un proces de dezvoltare
comunitară?
• Care este inventarul aptitudinilor personale pe care un asistent social trebuie să le
posede atunci cand iniţiază / facilitează un proces de dezvoltare comunitară?
Fiecare grup de lucru va delega un raportor care va prezenta în plen concluziile la care
s-a ajuns. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute.
de clarificare.
Despre comunităţi
Pentru a înţelege mai bine termenul de "dezvoltare comunitară", trebuie explicate
înainte câteva noţiuni legate de "comunitate": ce este de fapt o comunitate şi ce caracteristici
are ea.
Pe scurt, o comunitate este un grup social determinat prin limite geografice, cu

interese sau valori comune.
Deci, elementele-cheie sunt:
- Situarea în spaţiu (poziţia geografică);
- Preocupările commune;
- Credinţa în aceleaşi idei (valori, idealuri) împărtăşită de membrii comunităţii.
Cele două întrebările care ajută la identificarea unei comunităţi sunt:
- Unde este situată?
- Ce preocupări/idealuri comune au membrii comunităţii?
Dezvoltând ideea, comunitatea poate fi privită ca "o formă complexă de organizare

umană aflată la graniţa dintre formal şi informal, concretizată prin relaţii
sociale/interpersonale, stabilite între persoane care ocupă un spaţiu precizat şi între care s-a
creat o concordanţă de:
- Valori, atitudini (grijă socială, apartenenţă, cooperare, responsabilitate);
- Limbaj;
- Tradiţii;
- Interese comune (bunăstare, sprijin, interese concrete de dezvoltare a
infrastructurii, lucrări publice);
- Modele comportamentale (întrajutorare, voluntariat);
- Acţiune;
- Identitate (organizare în jurul unui principiu cultural-valoric, etnic)." (Zamfir,
Zamfir, Dan, 2003)
Comunităţile sunt grupuri de dimensiuni relativ mici care locuiesc în acelaşi spaţiu
geografic (sat, oraş), cu membri care au un comportament asemănător, bazat pe un limbaj şi
tradiţii comune şi ale căror interese şi identitate cultural- valorică sunt asemănătoare (cred în
aceleaşi lucruri).
Dar, într-o comunitate pot apărea şi subgrupuri. Ceea ce le diferenţiează pe acestea
de restul comunităţii este prezenţa sau absenţa unei anumite caracteristici legate de gradul de
şcolarizare, etnie, vârstă etc.
De exemplu, într-un sat din sudul ţării se mută o familie de etnici maghiari care nu
vorbesc foarte bine limba română. Modul în care ei vor fi trataţi de comunitate, dacă ei vor fi
acceptaţi şi ajutaţi să se integreze sau, dimpotrivă, vor fi respinşi, depinde foarte mult de cum
privesc oamenii această situaţie (deci depinde de tradiţie, de atitudini şi de identitatea
culturală). Ar trebui ei ajutaţi să înveţe limba română? Copiii lor ar trebui lăsaţi să se joace cu
ceilalţi copii din sat?
Comunitatea se află la graniţa dintre formal şi informal. Această caracteristică este
dată de diferitele grupuri ce acţionează într-o comunitate, aşa-numiţii "actori sociali". Ei
sunt cei ce iau deciziile cu privire la starea comunităţii sau care influenţează membrii
comunităţii în modul lor de a se comporta.
Pe de o parte, trebuie luate în considerare instituţiile şi reprezentanţii lor (actorii
instituţionali/persoanele oficiale):
- primăria (primarul, secretara);
- poliţia;
- dispensarul medical (medicul de familie, asistenta medicală);
- biserica (preotul);
- şcoala şi grădiniţa (profesorul, educatorul);
- biblioteca şi căminul cultural;
- Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică prin reprezentanţii săi în unele localităţi-
asistentul medical comunitar, mediatorul sanitar;
- organizaţiile non-guvernamentale (ONG-uri);
- agenţii economici.
Pe de altă parte, intervin actorii individuali. Ei sunt acei lideri informali, persoane
care, fără să ocupe vreo funcţie în administraţie sau alt organ instituţional, au capacitatea de a
influenţa membrii comunităţii- de exemplu, cei cu un nivel de studii mai ridicat sau cu o stare
materială mai bună decât ceilalţi membri ai comunităţii sau cei mai în vârstă.
NU TREBUIE să se înţeleagă că cele două categorii sunt în opoziţie una faţă de
cealaltă! Dimpotrivă, în cazul dezvoltării comunitare, ceea ce asigură succesul unui proiect
(ducerea lui la bun sfârşit) este tocmai o bună colaborare a tuturor actorilor sociali implicaţi.
Dar, de unde se ştie cum acţioneză aceste grupuri de interes?
Întotdeauna, pentru a-i identifica pe cei ce pot influenţa desfăşurarea unui proiect de
dezvoltare comunitară (şi nu numai!), este bine de găsit răspunsurile la următoarele întrebări:
1. Cine ia deciziile?
2. Cine îi influenţeză pe cei care iau deciziile?
3. Ce persoane/instituţii/organizaţii oferă finanţare?
4. Cine altcineva ar putea oferi finanţare?
5. Cine altcineva ar putea oferi alte resurse?
6. Cine este o persoană influentă în comunitate?
7. Cine / ce instituţii sau organizaţii poate / pot reprezenta un obstacol?
Şi, de fiecare dată, trebuie avut în vedere răspunsul la o a opta întrebare:
Care dintre persoanele pe care le cunosc mă poate ajuta să întâlnesc pe unul din cei de
mai sus? (Curs de formare pentru asistentele medicale comunitare, Modulul I, Ghidul
formatorului, 2004, p. 10.)
Ce este o problemă comunitară?

Problema comunitară este problema în jurul căreia urmează să fie concentrate atenţia
şi eforturile comunităţii. În această situaţie, alegerea ei din multitudinea problemelor care pot
fi identificate în interviurile din uşă în uşă este un proces foarte important.
ATENŢIE: Stabilirea priorităţilor se face de către comunitate şi nu de către “specialist”.

Rolul acestuia este acela de a se asigura că analiza problemelor se face prin participarea
tuturor membrilor comunităţii şi luându-se în calcul toate implicaţiile posibile. Lucrătorul
comunitar propune doar o metodologie de analiză a problemelor şi implicaţiilor lor fără a
aduce argumente pro sau contra uneia dintre problemele analizate.
Ierarhizarea problemelor
Un aspect esenţial este: cum afli care este cea mai importantă problemă a comunităţii?
În acest sens, se poate spune că cea mai importantă problema este:
- problema care a fost indicată de cei mai mulţi dintre membrii comunităţii. Ceea ce este
important va fi semnalat de aproape toate persoanele intervievate.
- prima problemă la care se referă membrii comunităţii atunci când sunt întrebaţi. Ceea ce este
important va fi semnalat înaintea aspectelor mai puţin relevante.
O metodă utilă din acest punct de vedere este notarea problemelor indicate de fiecare
persoană cu care aţi stat de vorbă. În final, analizând toate răspunsurile astfel obţinute, veţi
avea o reprezentare clară a problemelor apărute în cadrul comunităţii şi a importanţei lor.
Dintre toate, problemele a căror rezolvare are gradul cel mai înalt de utilitate sunt cele ce
prezintă un grad mare de interes pentru comunitate, acestea fiind problemele capabile să
coalizeze comunitatea şi să o determine să acţioneze.
Înţelegerea problemelor
Unul dintre cele mai importante elemente în pregătirea proiectului îl constituie punctul
de plecare: definirea problemei şi analiza acesteia.
Multe proiecte de dezvoltare nu se ridică la înălţimea obiectivelor lor sau eşuează
complet din cauza faptului că problema pe care caută să o rezolve:
• Nu este bine definită sau înţeleasă.
• Nu este percepută ca fiind o problemă de către un număr suficient de mare de persoane.
• Poate avea la origine cauze complexe de care nu s-a ţinut seama în elaborarea planurilor şi
care nu vor fi, deci, avute în vedere de strategia aleasă.
Faptul că aşa se întâmplă se datorează câtorva motive previzibile:
- deseori, programele şi strategiile sunt astfel concepute încât să corespundă dorinţelor
donatorilor şi nu reprezintă rezultatul unei evaluări reale a necesităţilor.
- chiar dacă problema identificată reprezintă o prioritate a populaţiei afectate, neglijăm deseori
analizarea în profunzime a multiplelor ei cauze fundamentale. Aceasta face ca soluţiile alese
să poată trata un aspect al problemei, dar să nu poată rezolva problema în totalitate, sau mai
rău, să genereze alte probleme.
Pentru a evita producerea unor astfel de erori e bine să se răspundă mai întâi la o serie
de întrebări referitoare la acţiunea de identificare a problemelor:
1) Cine spune că este o problemă?

Dacă o campanie de sprijin caută să antreneze femeile în efortul de organizare
comunitară pentru rezolvarea unei probleme atunci acestea sunt persoanele care trebuie să
DEFINEASCĂ problema.
2) Pe cine afectează această problemă?

Cei care sunt cel mai direct afectaţi de o problemă sunt şi cei care au cel mai mult de
câştigat de pe urma unei soluţii: prin urmare, ei au o mare importanţă pentru eforturile
organizatorice pe care le desfăşuraţi.
3) Care ar fi soluţia dorită de cei confruntaţi cu această problemă?
Putem presupune că, din cauza faptului că un grup de persoane confruntate cu o
problemă sunt neştiutoare de carte sau pasive, aceste persoane nu ştiu cum să îşi rezolve
problema. Aceasta este o presupunere greşită. Oamenii ştiu care este genul de soluţii care le-
ar fi de cel mai mare folos. Deşi s-ar putea să fie bine intenţionată sau mai rapidă, decizia unui
organizator din afara comunităţii ar putea fi inaplicabilă celor cărora le este destinată.
Mai mult decât orice, este importantă antrenarea comunităţilor sau a grupurilor cu
care se lucrează în definirea şi analizarea problemei, deoarece acesta este primul pas în
dezvoltarea unei conştiinţe civice. Înţelegerea cauzelor structurale ale problemelor
existente constituie primul pas important în direcţia opusă apatiei sau autoblamării care
descurajează acţiunea.
Consultarea în vederea definirii problemei este o regulă de organizare eficace.

Oamenii se vor simţi mai importanţi, vor căpăta încredere în ei şi se vor implica mai departe
în găsirea şi aplicarea de soluţii pentru problemele ce îi privesc.
Există mai multe modalităţi de consultare a grupurilor sau a persoanelor:
- Ancheta pe baza unui chestionar scris;
- Interviuri sau întâlniri individuale (faţă în faţă);
- Evaluare participativă a nevoilor;
- Focus grup.
Fiecare dintre aceste metode are avantaje şi dezavantaje care depind de auditoriul
căruia i te adresezi, de informaţia pe care doreşti să o obţii şi de implicarea şi angajamentul pe
care speri să le obţii.
Procesul de consultare şi evaluare este şi un prilej de dezvoltare a unei conştiinţe
civice, de formare a unor grupuri, de educare şi informare, de inducere a dorinţei de acţiune.
Observaţia este esenţială în evaluare sau consultare. Foarte multe se pot învăţa din
observarea vieţii zilnice a persoanelor cu care vei lucra – cine este liderul lor şi ce anume îi
caracterizează? Care sunt relaţiile dintre ei? Cum îşi rezolvă problemele? etc. Multe se pot
afla şi din modul de a răspunde la o întrebare. Chiar dacă cuvintele pot să nu trădeze furia,
ruşinea sau o altă emoţie puternică, ochii şi corpul pot dezvălui multe.
Analiza problemei
Are ca scop definirea clară a acesteia, găsirea cauzelor, delimitarea celor afectaţi şi
implicaţiile asupra comunităţii. Aceasta trebuie făcută în acelaşi spirit participativ, pentru că
este esenţial pentru succesul proiectului ca problema să fie resimţită ca atare de o parte cât
mai mare a comunităţii.
Oamenii au orgolii, ambiţii care chiar dacă sunt latente sau nu au mai izbucnit de mult,
pot fi “zgândărite” şi folosite în scopul participării active.
Într-o întâlnire cu comunitatea, având stabilită oarecum problema principală, puteţi
invita fiecare persoană din încăpere să povestească o întâmplare referitoare la modul cum
problema respectivă l-a afectat(-o) personal. Efectul este la fel de puternic ca în cazul anchetei
pozitive, doar că acum poate degaja energii nebănuite. Frustrările, resentimentele, nevoile se
canalizează într-o dorinţă comună de a îndepărta acea problemă care acum se dovedeşte că i-a
afectat pe foarte mulţi.
Momentul este propice pentru a cere soluţii şi pentru a stabili câteva acţiuni
immediate, pentru că un rezultat palpabil a ceea ce pot face împreună reprezintă una din cele
mai bune motivaţii.
• Criterii pentru alegerea unei probleme care să fie rezolvată printr-o iniţiativă
comunitară
O problemă “bine aleasă” trebuie să corespundă unora dintre criteriile de mai jos:
1) Rezolvarea ei să conducă la o îmbunătăţire reală a vieţii oamenilor.

Posibilitatea de a vedea şi simţi o schimbare concretă reprezintă cea mai bună
motivare pentru oameni de a continua să participe. Exemple de îmbunătăţiri reale sunt
locuinţe mai bune, căi de acces, mai mulţi profesori etc. Exemple de schimbări care nu sunt
vizibile la nivelul vieţii oamenilor sunt reforma constituţională, o nouă lege a ONG-urilor etc.
2) Este uşor de înţeles – cauza este clară?

În cazul în care este vorba de o problema mai complicată este foarte important modul
în care o explicaţi. În general, cu cât este mai uşor de înţeles, cu atât şansele de implicare sunt
mai mari.
3) Să dea oamenilor sentimentul puterii lor.

Oamenii trebuie să simtă că au câştigat sau că au jucat un rol esenţial în efortul de
organizare, de realizare a proiectului. Este nevoie de elaborarea unei strategii care să implice
comunităţile sau grupurile locale de iniţiativă în şedinţe, întâlniri la nivel de autorităţi,
trimiterea de scrisori, agitaţie în favoarea a ceea ce urmăresc etc. Reprezentanţii ONG-urilor
nu trebuie să fie singurii purtători de cuvânt vizibili. De fapt, cei care trăiesc în mijlocul
problemei sunt şi cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre ea.
4) Urmările ei să fie grave şi să afecteze multe persoane.

Astfel, un număr cât mai mare de oameni se va preocupa de problema respectivă şi va
face eforturi pentru rezolvarea ei.
5) Să ducă la crearea unor organizaţii şi alianţe durabile.

Strategia comunităţii de rezolvare a acestei probleme trebuie să ofere ocazii de
dezvoltare a unor legături între diverse grupuri şi sectoare, pentru ca pe termen lung să dea
oamenilor tot mai multă putere.
6) Să ducă la apariţia de noi lideri.

Cea mai "bună" problemă este cea a cărei soluţionare creează cele mai multe ocazii
noilor lideri de a deveni purtători de cuvânt, coordonatori ai unor acţiuni specifice,
planificatori etc., întrucât, cu cât mai mulţi lideri vor câştiga experienţă, cu atât va fi mai
activă comunitatea şi va putea să îşi rezolve mai bine problemele.
7) Planul de acţiune să aibă un obiectiv clar şi un calendar precis.

În cazul în care rezolvarea problemei se prelungeşte, este important să existe
posibilitatea de a sărbători micile victorii pentru ca ritmul campaniei de rezolvare a problemei
să fie menţinut.
8) Să existe resursele necesare pentru rezolvarea ei.

Trebuie făcut un inventar al resurselor existente şi disponibile (bani, personal etc.),
precum şi al modalităţilor de obţinere a celor la care în momentul de faţă nu avem acces.
9) Planul de acţiune să aibă sorţi de izbândă (problema să poată fi rezolvată).

Succesul constituie cea mai bună motivaţie pentru participarea susţinută a cetăţenilor.
Viaţa este suficient de grea pentru a-i mai adăuga încă un eşec. Dar, motivul pentru care acest
criteriu este ultimul se datorează faptului că procesul de organizare dă multă satisfacţie
oamenilor, doar prin simpla experienţă pe care o oferă, fără a pune în pericol victoria.
Succesul sau insuccesul nu trebuie să fie determinant în alegerea unei probleme şi a unei
strategii – dar merită să fie luat în calcul.
O problemă bine aleasă este cea care întruneşte majoritatea acestor criterii.
Utilizaţi acest inventar pentru compararea problemelor sau puteţi elabora propriile
dumneavoastră criterii pentru alegerea unei probleme.
Ce este dezvoltarea comunitară?

Definiţie:
"Dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces menit să creeze condiţiile de progres
economic şi social pentru întreaga comunitate, cu participarea activă a acesteia şi cu totala
încredere posibilă în iniţiativa comunităţilor “ (O.N.U. 1955).
Tinând cont de particularităţile existenţiale ale persoanelor dezavantajate, precum şi de

poziţia marginală pe care acestea o ocupă în societatea românească, dezvoltarea comunitară
pare a fi singura soluţie care poate conduce către reabilitarea socio-economică.
Integrarea/dezvoltarea eficace a persoanelor dezavantajate în sistemul social este împiedicată
de factori structurali asupra cărora se poate acţiona mai degrabă colectiv decât individual.
În acest sens, producerea bunăstării la un nivel satisfăcător nu poate fi realizată decât
prin programe de reabilitare a condiţiilor economice colective, iar pe de altă parte, prin
mobilizarea unor resurse comunitare colective.
Astfel, termenul de dezvoltare comunitară se referă în principal la crearea/ refacerea/
reabilitarea condiţiilor comunitare, care să facă posibilă reintegrarea comunităţii în circuitul
global al unei bunăstări colective dezirabile.
În plan secundar, dezvoltarea comunitară se referă la constituirea unor mecanisme de
mobilizare a resurselor comunitare care să conducă implicit la rezolvarea problemelor pe care
comunitatea le poate avea la un moment dat.
Programele de dezvoltare comunitară au ca obiectiv nu numai realizarea unor bunuri
de interes comunitar, dar şi crearea capacităţilor de acţiune comunitară. Nu întâmplător, în
teoriile actuale ale dezvoltării sociale, conceptul de capital social este extrem de utilizat. El se
referă la capacităţile de acţiune socială comunitară care reprezintă cu totul altceva decât
capacităţile cerute de acţiunea economică în contextul economiei de piaţă.
Cultura dezvoltării comunitare
Elemente cheie pentru dezvoltarea unei comunităţi:

1. Oamenii sunt interesaţi de bunăstarea comunităţii, au o identitate locală puternică. Cu
cât oamenii sunt mai ataşaţi de comunitatea în care trăiesc şi le pasă de ceea ce se
întâmplă în jurul lor, cu atât ei se vor implica mai mult.
2. Oamenii au o viziune a ceea ce ar putea fi. Oamenii caută în permanenţă căi de

îmbunătăţire a vieţii comunităţii şi nu se mulţumesc cu ceea ce există deja. Au un ideal
pe care încearcă să îl urmeze.
3. Sentimentul responsabilităţii. Oamenii consideră că şi ei trebuie să fie responsabili

pentru dezvoltarea comunităţii lor, nu doar administraţia locală. Sentimentul
responsabilităţii este cel care îi transformă pe oameni din cetăţeni pasivi în cetăţeni
activi.
4. Încrederea în sine. Oamenii au convingerea că pot schimba lucrurile din comunitate.
5. Încrederea în ceilalţi. Este atitudinea care permite membrilor unei comunităţi să

colaboreze.
Toate acestea sunt elemente ale culturii dezvoltării comunitare, care permit unei
comunităţi să caute şi să provoace oportunităţile de dezvoltare. Toate acestea definesc o
comunitate puternică, activă, unită şi perseverentă, elemente care îi pot asigura reuşita în toate
problemele abordate.
Orice proces de dezvoltare comunitară trebuie să fie centrat pe crearea de capacităţi
locale, crearea unei culturi a dezvoltării, a unei gândiri strategice.
Abordări ale programelor de dezvoltare comunitară
Abordarea convenţională Abordarea participativă

Organizaţii guvernamentale, ONG-uri, Membrii comunităţii sunt implicaţi de la
finanţatorii externi decid în locul început:
membrilor comunităţii. - gândesc
Imaginea percepută de cei care decid - analizează
este aceea că: - planifică
- membrii comunităţii nu ştiu ceea ce este - conduc
important pentru ei - implementează
- membrii comunităţii nu ştiu să îşi rezolve - monitorizează
problemele. - evaluează
Persoane “specializate” trebuie să
convingă membrii comunităţii că: Prin implicarea lor, membrii comunităţii
- este benefic pentru ei vor fi motivaţi:
- comunitatea este a lor - vor vedea beneficiul
- trebuie să aibă grijă de proiect - se vor simţi capabili
- trebuie să participe - se vor simţi responsabili
- vor găsi soluţii
- vor crede că este posibil
Caracteristicile abordării participative

- centrată pe crearea de capacităţi locale de identificare şi rezolvare a nevoilor şi nu
pe furnizarea de soluţii;
- este pozitivă – valorizează membrii comunităţii;
- îi face pe oameni să conştientizeze capacităţile şi resursele comunităţii.
- pune oamenii în centrul acţiunii;
- vizează un impact pe termen lung şi foarte lung.
De ce abordare participativă?
Definiţie:
Abordare participativă - mod de acţiune prin care se acordă prioritatea rolului activ al
beneficiarilor. Este un proces prin care beneficiarii direcţi îşi asumă responsabilitatea pentru
desfăşurarea activităţilor şi participă activ la toate fazele acestuia. Totodată, reprezintă şi un
mecanism de învăţare pentru membrii comunităţii.
Dezvoltarea trebuie să fie un proces echitabil din punct de vedere social, vizibil din
punct de vedere economic şi nevătămator pentru mediul înconjurător. Pentru aceasta, membrii
comunităţii trebuie să fie plasaţi în centrul proceselor de planificare şi de luare a deciziilor.
Un proiect de tip participativ poate ajuta la descătuşarea energiilor latente ale
oamenilor şi, de asemenea, poate contribui la atingerea scopului de a realiza o dezvoltare
durabilă. Experienţa a demonstrat că oamenii îşi pot elabora propriile alternative de dezvoltare
dacă sunt lăsaţi să ia propriile decizii în direcţiile care îi privesc. Dacă sunt sprijiniţi, ei îşi pot
crea chiar şi propriile resurse.
Modelele tradiţionale de dezvoltare lucrează în mare măsură cu “nevoile resimţite”.
Crearea unor noi nevoi este de asemenea necesară pentru asigurarea dezvoltării, mai ales în
comunităţile cu venituri foarte scăzute.
Exemplu: În faza iniţială a unui program de dezvoltare iniţiat de o organizaţie din
străinătate, oamenii săraci nu au resimţit nevoia/necesitatea de a fi vaccinaţi, lucru care,
însă, ar fi putut salva vieţile multora dintre copiii lor. Ei nu s-au gândit nici la faptul că, dacă
ar dispune de conducte pentru irigaţii care să fie proprietatea lor, şi-ar putea creşte
veniturile, ar deveni proprietari ai unor echipamente de producţie şi ar exercita controlul
asupra unuia din factorii esenţiali care determină producţia agricolă – apa. Cu ajutorul
primit pentru conştientizarea nevoilor, ei au transformat cele două componente în nevoi
resimţite.
Durabilitatea trebuie să fie scopul oricărui efort de dezvoltare care are ca ţel
îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor. Multe proiecte s-au încheiat de îndată ce s-a retras
susţinerea donatorilor sau a încetat funcţionarea organizaţiilor de intervenţie, deoarece nu s-a
acordat importanţă dezvoltării capacităţii oamenilor şi organizării lor.
Niveluri de participare/implicare a comunităţii în procesul de

dezvoltare comunitară
1. Informare – membrii comunităţii sunt informaţi de către operatorii unui proiect

asupra acţiunilor sau proiectelor care se vor derula în comunitate.
Difuzarea informaţiilor este o formă scăzută de participare, dar poate avea un impact pozitiv
asupra rezultatelor proiectului, în măsura în care aceasta ajută oamenii să înţeleagă ce se va
întâmpla şi să poată realiza mai bine sarcinile lor.
2. Consultare –membrii comunităţii nu sunt doar informaţi, ci sunt şi consultaţi, li se

cere părerea asupra unor probleme cheie din comunitatea lor.
Nivelul participării creşte. Se oferă membrilor comunităţii ocazia, în special pentru cei
dezavantajaţi, să discute şi să ofere informaţii şi răspunsuri operatorilor de proiect, pe care
aceştia le pot lua în considerare pentru a regândi şi ajusta proiectul.
3. Participarea la luarea deciziilor – membrii comunităţii au rol în procesul de luare a

deciziilor în privinţa planificării şi a modului de punere în aplicare a proiectului.
Nivelul participării este mai înalt. Membrii comunităţii sunt cei care iau deciziile sau
deciziile sunt luate de către membrii comunităţii împreună cu alţii (reprezentanţi ai unor
organizaţii, ai administraţiei locale, ai unor instituţii publice, ai unor parteneri).
4. Implicarea membrilor comunităţii în acţiunile de eleborare/implementare a

« soluţiilor » – membrii comunităţii iau iniţiativa în identificarea unor căi de
dezvoltare a comunităţii şi în găsirea unor modalităţi de rezolvare a problemelor
locale. Iniţiativa implică o mare încredere în propriile forţe/capacităţi.
Când oamenii sunt în măsură să ia iniţiativa, gradul de participare atinge maximul. Există o
diferenţă mare între capacitatea de a acţiona şi a lua decizii în privinţa propunerilor pentru
dezvoltarea comunităţii, pe care le face o organizaţie externă satului, şi capacitatea de a
iniţia acţiuni pe cont propriu, de a planifica propriile proiecte şi de a hotărî ei înşişi.
Rezistenţa la schimbare
Orice proiect de dezvoltare comunitară presupune realizarea unor schimbări la nivel
local. Orice schimbare crează o stare de incertitudine la nivelul membrilor comunităţii şi
implicit o reacţie de rezistenţă la schimbare care face ca oamenii să nu participe. De unde vine
această rezistenţă la schimbare?
lipsa de informaţii - oamenii nu au informaţii despre coordonatele schimbării; beneficiile
pe care “schimbarea” le presupune. Oamenii acceptă mult mai uşor un fapt pe care îl
cunosc şi îl înţeleg. Informarea cea mai bună apare atunci când comunitatea este cea care
generează informaţia. Cel mai bine cunoşti ceea ce faci tu însuţi.
Remediu: comunitatea este cea care generează informaţiile. Dacă procesul este gestionat în
totalitate de către comunitate atunci această problemă este anulată.
oamenii nu pot controla sensul schimbării, nu au posibilitatea să-şi spună părerea cu

privire la sensul şi natura schimbării. Oamenii acceptă mai greu o schimbare pe care nu o
pot controla. Schimbarea într-o comunitate este cu mult mai rău acceptată şi valorizată
dacă vine din afară decât dacă este generată din interior.
Remediu: comunitatea este cea care ia decizii şi stabileşte cursul schimbării.
ignorarea tradiţiilor şi realităţilor existente. Oamenii acceptă greu sau resping acţiunile
care contravin tradiţiilor şi obiceiurilor existente.
Remediu: cei care cunosc cel mai bine realitatea existentă sunt membrii comunităţii. Numai ei
pot gândi un plan de acţiune care să aibă în vedere elementele esenţiale, definitorii ale
comunităţii, care să ţină cont de tradiţiile existente, astfel încât să se asigure o dezvoltare
organică a comunităţii.
percepţia schimbării ca fiind generată de interese personale şi nu de cerinţe obiective

generale.
Remediu: implicarea întregii comunităţi evită posibilitatea de control din partea unor indivizi
singulari.
natura problemei în jurul căreia se derulează întreg procesul de dezvoltare comunitară.

Oamenii nu sunt interesaţi de probleme pe care ei nu le resimt ca stringente.
Remediu: cei care pot spune care este problema, necesitatea cea mai stringentă sunt doar
membrii comunităţii.
Toate aceste bariere pot fi depăşite prin utilizarea unei practici participative.
Schimbarea este mult mai uşor acceptată atunci când vine din interior decât atunci
când este controlată din afară.
Motivarea comunităţii - Stimularea activismului local

Definiţie:
Motivarea presupune găsirea mijloacelor prin care membrii comunităţii pot fi stimulaţi
să participe pozitiv şi eficient la schimbarea propriei comunităţi. Esenţial este să se găsească
acele mijloace prin care necesităţile şi motivele individuale sunt legate de obiectivele
comunităţii. Motivarea înseamnă legarea interesul propriu al participanţilor de interesul
colectiv, a-i face pe oameni să conştientizeze faptul că îşi pot îmbunătăţi viaţa lucrând
împreună. Oamenii participă într-un proiect atunci când sunt valorizaţi, când experienţa lor
este utilizată şi când vocea lor este auzită.
Ce determină o comunitate să participe la procesul de dezvoltare

comunitară?
- să vadă rezultatul şi să-l Obiective concrete tangibile; programaţi acţiuni simple
considere avantajos chiar de la prima întâlnire comunitară; obiective cât
mai diverse şi mai concrete. Comunitatea tinde să-i
urmeze pe lideri dacă vede că aceştia au succes.
- să se simtă capabilă Sărbătoriţi orice victorie; ancheta pozitivă ; rememoraţi
experienţe pozitive anterioare ; obiective simple şi
concrete. Încrederea în sine se construieşte treptat din
succes în succes. Începeţi organizarea comunităţii în
jurul unor nevoi tangibile, rezolvabile.
- să se simtă responsabilă Ajutaţi comunitatea să conştientizeze faptului că este
problema tuturor şi că stă în puterea lor să o rezolve.
Asteptând ca altcineva să intervină nu au nimic de
câştigat. Încercând să schimbe ei lucrurile nu au nimic
de pierdut.
-posibilitatea de a elabora Să laşi în mâinile lor luarea deciziilor. Comunitatea
soluţii participă mai bine la acţiunile decise de membrii ei
decât la acţiuni decise doar de un grup mic.
-să aibă o viziune despre ceea
ce ar putea deveni comunitatea
Ce demotivează comunitatea?
- interferenţele politice (Ex : promisunile neonorate de către diverşi candidaţi)
- proiectele impuse (oamenii să se simtă doar instrumente într-un plan mai mare
elaborat şi decis de alţii)
- resurse inadecvate (abordarea de la început a unei probleme complexe care necesită
timp mult şi resurse considerabile demotivează comunitatea. Oamenii doresc rezultate vizibile
cât mai rapide pentru a le spori încrederea)
Exemple de abordări sau stiluri de facilitare ce demotivează oamenii:

- întârziind tot timpul la întâlnirile cu ei;
- ţipând;
- făcând pe cineva “prost”;
- necerându-ţi scuze;
- ocupând prea mult din timpul lor;
- dând prea multă informaţie;
- arătând neinteresat;
- cicălind întruna;
- citind de pe foi;
- vorbind prea mult şi fără substanţă;
- promiţând ceva fără ca mai apoi să te ţii de cuvânt.
Recomandare privind motivarea comunităţii:

„Opt paşi” pentru mobilizarea/motivarea comunităţii
(Ghid adaptat după MOBILIZATORUL, Buletinul Universităţii Johns Hopkins - Serviciul de

comunicare pentru populaţie, Grupul pentru mobilizarea comunităţii, Iunie 1999 – Vol. 1: nr.
1 apud Curs de formare pentru asistentele medicale comunitare, Modulul I, Ghidul
formatorului, 2004, p. 15-17.)
1. Primul pas în mobilizare este identificarea nevoilor, nu a problemelor. Dacă nu există

nici o nevoie atunci nu este nici o problemă. Problema este obstacolul în calea satisfacerii
nevoilor. Folosiţi o abordare interdisciplinară care să poată oferi soluţii din cât mai multe
puncte de vedere.
2. Responsabilităţile grupului şi indivizilor trebuie distribuite şi definite clar şi adecvat.
Acţiunile trebuie planificate în detaliu.
3. Resursele interne ale comunităţii (financiare, umane etc.) reprezintă un important atu, în
timp ce resursele externe sunt un punct de sprijin. Ele trebuie identificate şi exploatate.
4. Toate activităţile de mobilizare trebuie investigate, evaluate şi monitorizate; acestea nu
sunt activităţi separate, ele reprezintă componente importante ale unui proces în desfăşurare.
Rezultatele investigaţiilor, evaluărilor şi monitorizării trebuie să fie obiectul reflecţiei şi
conversaţiei în comunitate.
5. Important este dialogul în comunitate. Negocierile şi realizarea consensului pot fi atinse
eficient prin dezvoltarea de reţele şi alianţe.
6. Nu trebuie neglijată istoria comunităţii în procesul de dezvoltare. Membrii comunităţii
pot învăţa din experienţa trecută şi pe măsură ce îşi rezolvă cu succes problemele, propriile lor
abilităţi şi stima de sine se dezvoltă.
7. Oamenii fără prejudecăţi pot să inoveze şi să fie realişti. Este bine să se ia în considerare
diferenţele individuale şi de grup, care garantează independenţa, favorizează creativitatea,
exprimarea de sine şi iniţiativa.
8. Succesele/Victoriile comunităţii, fie ele modeste sau decisive, trebuie sărbătorite. Aceasta
va da încredere grupului şi va îmbunătăţi relaţiile sociale.
Asistentul social / lucrătorul comunitar trebuie să ajute comunitatea să gândească, să

analizeze, să decidă singură. Pentru asta trebuie să se obişnuiască să le pună întrebări pentru
a-i face să se gândească la problemele lor şi la ceea ce pot face singuri. Poate folosi ca stimuli:
reprezentări vizuale, împărtirea pe grupuri, întrebări cheie, jocuri de rol, exerciţii de simulare.
Important este ceea ce comunitatea cunoaşte, crede, înţelege şi face. Nu este important
ce spune sau face instructorul în timpul întâlnirilor, ci ceea ce comunitatea va face după
întâlnire.
Organizarea comunitară
Definiţie:
- procesul propriu-zis de dezvoltare comunitară în urma căruia se creează capacităţi locale.
Lucrătorul comunitar lucrează în primul rând cu grupul de lideri identificaţi în etapa

anterioară încercând să le transfere acestora abilităţi şi cunoştinte necesare iniţierii şi derulării
de activităţi. În lucrul cu comunitatea, facilitatorul acordă asistenţă pentru dobândirea unor
experienţe pozitive. Aceste experienţe reprezintă modalitatea prin care comunitatea îşi
dezvoltă capacităţile de acţiune şi este stimulată.
Obiective Metode
1. Analiza problemelor, ierarhizarea lor, - întâlniri de lucru ale grupului de iniţiativă
elaborarea de planuri de acţiune şi - întâlniri comunitare
implementarea lor cu success. - acţiuni comunitare de succes
2. Antrenarea/motivarea liderilor
3. Întărirea coeziunii şi formarea unei
echipe.
4. Crearea de capacităţi.
Etapele parcurse în procesul de dezvoltare comunitară:
Etape Obiective
1. Organizarea de discuţii - integrarea lucrătorului în comunitate
de grup în comunităţile - prezentarea dv. şi a scopului pentru care vă aflaţi în
de persoane comunitate;
dezavantajate, pentru - explorarea viziunii membrilor comunităţii (identificarea
testarea intenţiilor de nevoilor);
asociere în vederea - generarea unei stări de optimism şi încredere prin anchete
organizării pozitive.
- identificarea liderilor.
2. Selecţia iniţiativelor/ - selectarea iniţiativelor prioritare pentru comunitate şi
problemelor prioritare care pot fi realizate în cel mai scurt timp.
- moderare pentru definirea priorităţilor, analiza
problemelor, planificarea acţiunilor, derularea de acţiuni,

rezolvarea conflictelor, redactarea proiectelor etc.
- motivarea comunităţii
- întărirea capacităţilor locale, crearea de abilităţi pentru
rezolvarea problemelor.
- întărirea coeziunii comunităţii.
3. Împărţirea rolurilor, - evaluarea motivaţiilor, intereselor şi a competenţelor
responsabilităţilor pe reale ale comuniTăţii.
fiecare domeniu - dezvoltarea unei viziuni asupra procesului de dezvoltare
identificat comunitară;
- pregătirea unui plan de măsuri.
- transferarea de abilităţi de leadership participativ.
- implicarea lor în organizarea şi managementul
proiectului prin investirea cu încredere (crearea unei
atitudini constructive)
4. Estimarea - controlul comunităţii asupra grupului de iniţiativă
contribuţiilor în cadrul (monitorizare);
proiectului - evaluarea acţiunilor întreprinse;
- stimularea comunităţii;
- întărirea coeziunii comunităţii.
- participarea activă în gestionarea proiectului.
Etapa de scriere a proiectului apare în fiecare dintre activităţile desfăşurate în etapele

de mai sus.
Rolul asistentului social

Asistentul social are un rol activ în special în primele etape ale procesului descris. În
tot acest timp are loc un transfer de cunoştinţe şi abilităţi dinspre lucrător către lideri, iar
ultima etapă menţionată este momentul în care rolul activ al facilitatorului începe să se
diminueze, fiind preluat de către liderii comunitari.
Acest “transfer” este extrem de important deoarece scopul facilitării comunitare este
acela de a ajuta la crearea unei comunităţi organizate şi dinamice, capabilă să îşi identifice
problemele şi să le rezolve singură. Rezultatul muncii lucrătorului este o comunitate ce îşi
poate identifica singură nevoile precum şi metodele de rezolvare a acestora, conştientizându-
şi totodată puterea şi dezvoltând spiritul comunitar în interiorul său. Ca urmare, facilitatorul
este o persoană ce trebuie să fie gata să se integreze în comunitatea în care va lucra, pregătit
să înţeleagă cultura acesteia şi să îi ajute pe membrii şi liderii săi.
Abilităţi de facilitare
Asistentul social trebuie să aibă sau să îşi dezvolte o serie de cunoştinte precum şi
deprinderi necesare în acest tip de muncă. Având în vedere paşii pe care îi presupune acest
proces, un bun asistent social comunitar trebuie să aibă:
I. cel puţin cunoştinţe de bază legate de comunicare şi abilitatea de a comunica eficient;

II. cunoştinţe despre dinamica grupului, abilitatea de a lucra cu grupuri;
III. cunoştinţe legate de întâlnirile eficiente, abilitatea de a organiza aceste întâlniri.
IV. noţiuni legate de motivaţie;
V. abilitatea de a transmite cunoştinţe;

VI. cunoştinţe legate de planificare;
VII. noţiuni legate de structura procesului de facilitare comunitară;
VIII. încredere în capacitatea membrilor comunităţii de a rezolva nevoile;
IX. cunoaşterea particularităţilor existenţiale ale comunităţilor de persoane dezavantajate.
Pe scurt, un asistent social trebuie să aibă un minim de cunoştinţe teoretice legate în
special de comunicare, planificare, organizare. Există o serie de alte elemente ce pot fi de
asemenea listate, utile pentru activitatea lucrătorului. Toate acestea sunt continuu îmbunătăţite
prin studiu şi mai ales prin noi experienţe, fiecare comunitate având caracteristici diferite.
Aşa cum subliniam încă de la începutul acestui capitol, un moment de cotitură îl

reprezintă perioada de transfer al cunoştinţelor către lideri. Acest proces (şi mai precis
succesul lui) ne asigură că dezideratul dezvoltării comunitare - organizarea comunităţii prin
metode participative - va fi înţeles, adoptat şi utilizat de către acea comunitate, prin liderii săi.
Acest lucru presupune din partea asistentului social abilitatea de a-şi abandona treptat poziţia
iniţială în comunitate - care implică un rol mai activ - în favoarea celei de observator şi
“mentor” sau altfel spus “persoană resursă” pentru liderii pe care îi formează.
Dar, de-a lungul procesului, pot apărea şi o serie de "capcane".
Iată câteva răspunsuri la ele:

1. Să evite tentaţia de a oferi el răspunsurile la întrebările comunităţii.
2. Să fie atent pentru a putea identifica momentele în care oamenii nu mai sunt orientaţi către
rezolvarea problemei ci doar “discută”.
3. Să atragă atenţia asupra acestor momente cu tact, fără a ofensa.
4. Abilităţi de organizare.
5. Abilităţi de ascultare.
6. Observarea mesajelor nonverbale.
7. Abilitatea de a pune întrebări.
8. Gândire ordonată, capacitate de sintetiză.
Contribuţia la realizarea unor obiective punctuale
Contribuţia are câteva principii ce trebuie să fie respectate sub denumirea de

“principiile contribuţiei stimulative”:
1. Contribuţie universală într-un proiect de dezvoltare comunitară: toţi membrii

comunităţii trebuie să aibă o contribuţie financiară sau în natură- munca sau alte forme
de activitate în folosul comunităţii.
2. Contribuţia după posibilităţi: contribuţii mai mari la resurse mai mari, contribuţii
mai mici la posibilităţi mai mici.
Tipuri de resurse ce pot fi folosite ca şi contribuţii
Resursele comunitare
În cadrul unui proiect de dezvoltare, un capitol important este reprezentat de

resursele avute la dispoziţie de către comunitate. De altfel, acestea reprezintă baza de la care
se pleacă atunci când de construieşte un plan de acţiune pentru soluţionarea unei probleme
existente, pentru satisfacerea unei nevoi resimţite de comunitate.
Resursele pot fi grupate în mai multe categorii:

(Zamfir, 2000, p. 22-23.)
a. Resurse financiare. Sunt situaţii în care proiecte de interes comunitar nu pot fi

rezolvate din lipsă de resurse individuale şi statale. O comunitate, de exemplu, nu poate
amenaja un sistem normal de drumuri, poduri, reţele de comunicare, datorită finanţării
limitate primite de la bugetul naţional. Deşi fiecare membru al comunităţii are nevoie de o
asemenea infrastructură, nici unul nu are resursele individuale necesare pentru a o realiza. De
aceea, cumularea resurselor individuale ar putea reprezenta o soluţie sau cel puţin o parte a
soluţiei.
b. Resurse de muncă. Există frecvent situaţii în care comunităţile, atât membrii lor cât
şi ele însele, nu dispun decât de resurse financiare limitate. Există, însă, în orice comunitate o
disponibilitate, adesea nebănuită, a resurselor de muncă. Oamenii nu au bani să contribuie dar
pot să muncească pentru rezolvarea unor obiective comunitare.
c. Resurse naturale. De multe ori comunităţile deţin în proprietate colectivă o serie de

resurse naturale care nu sunt rentabile pentru a fi exploatate în sistemul economiei de piaţă dar
pot fi utilizate pentru realizarea unor obiective de interes local, cum ar fi: lemnul, piatra, apa
etc.
d. Resurse de solidaritate. Fiecare persoană este caracterizată într-o anumită măsură

de un spirit de solidaritate, de întrajutorare. Această calitate poate fi pusă în folosul
comunităţii.
e. Resurse de capacităţi. În orice comunitate există o gamă largă de capacităţi

profesionale care pot fi utilizate în programele de interes comunitar. Iniţiativa şi inovaţia
individuală răspund prompt necesităţilor colective în cadrul unor acţiuni competente.
În loc de încheiere
Dacă la început, dezvoltarea comunitară părea o soluţie pentru lumea a treia,
orientarea actuală spre descentralizare a transformat-o în soluţia revigorării, dezvoltării socio-
economice a categoriilor defavorizate.
Bibliografie
• Zamfir, Elena, Zamfir Cătălin, Dan, Adrian, Dezvoltare comunitară- suport de curs-,
Univ. din Bucureşti, Fac. de Sociologie şi Asistenţă Socială, Bucureşti, 2003.
• Curs de formare pentru asistentele medicale comunitare, Modulul I, Ghidul

formatorului, elaborat de Min. Sănătăţii IOMC-UMP, JSI/USAID, UNFPA,
[Bucureşti], 2004, Secţiunea 2 Profilul comunităţii, p. 10.
• Zamfir, Elena, Dezvoltarea comunitară – sursă a bunăstării colective, în Zamfir, Elena,

coord., Strategii anti-sărăcie şi dezvoltare comunitară, Ed. Expert, Bucureşti, 2000, p.
22-23.
SESIUNILE XVII - XVIII: Exerciţii de grup. Prezentarea rezultatelor
EXERCIŢII DE GRUP
PREZENTAREA REZULTATELOR
Pentru acest exerciţiu final veţi lucra în grupe de câte 5 cursanţi. Este un exerciţiu care
va necesita aplicarea în practică a cunoştinţelor, valorilor şi abilităţilor dobândite în cadrul
acestui seminar.
1. Alegeţi o problemă socială care ar necesita intervenţia asistenţei sociale. Pe cât posibil,
selectarea acestei probleme sociale să fie relevantă pentru activitatea curentă a
participanţilor. Fiecare grup va alege o problema socială diferită.
2. Realizaţi un portret, o “tipologie” posibilă a clienţilor/cazurilor care se confruntă cu

problema selectată:
localizare urban-rural
mediu familial
tip de familie
vârstă
condiţii materiale
nivel de educaţie
stare de sănătate.
Bazaţi-vă pe experienţa acumulată până acum în munca dvs. În cazul în care nu aveţi
prea multe cunoştinţe în domeniu, folosiţi-vă imaginaţia (nu mai mult de 5 tipuri posibile).
3. Identificaţi principalele tipuri de intervenţie sau metode de lucru ce ar putea fi utilizate de

către asistentul social. Specificaţi ce presupune fiecare dintre ele.
4. Identificaţi toate instituţiile publice şi organizaţiile neguvernamentale care se ocupă de

soluţionarea acestui tip de problemă.
5. Specificaţi:
care sunt atribuţiile, responsabilitaţile acestor inistituţii;
identificaţi resursele (materiale, financiare, umane) acestor organizaţii;
descrieţi modul de lucru al acestor organizaţii.
6. Identificaţi elementele de natură juridică ce se pot aplica în cazul problemei sociale

abordate: legi, decrete, hotărâri de guvern etc.
7. Încercaţi să analizaţi critic aceste elemente legislative din punctul de vedere al

aplicabilităţii lor pentru asistenţa socială în general şi pentru cazul ales în special. Ce
anume credeţi ca ar trebui îmbunătăţit în aceste legi?
8. Prezentaţi propria perspectivă asupra rezolvării problemei sociale selectate, urmărind:
• modalităţi practice de rezolvare;
• resurse materiale necesare;
• resurse financiare necesare;
• resurse umane necesare, inclusiv necesităţile de formare profesională;
• puncte tari şi puncte slabe, etc. .
9. Prezentaţi grupului reunit rezultatele muncii grupului vostru.

Sesiunea XIX
EVALUAREA INDIVIDUALĂ A PARTICIPANŢILOR

ŞI EVALUAREA FINALĂ A PROGRAMULUI DE FORMARE
Întocmiţi un plan de acţiune privind modul în care vă gândiţi să aplicaţi cunoştinţele şi

abilităţile dobândite în urma acestui curs de formare, în activitatea dumneavoastră zilnică, ca
referent social. – durata 30 min.
Fiecare cursant trebuie să elaboreze un plan de acţiune. (pot fi revăzute materialele

primite şi notele de curs)
a. Cum veţi aplica cunoştinţele şi abilităţile dobândite, la nivelul autorităţii
locale (primărie, consiliu judeţean…)?
Ce fel de susţinere aveţi în cadrul instituţiei pentru a le implementa?
Aveţi un plan de acţiune specific pe care dorinţe să îl implementaţi?
Pot fi anumite obstacolele care să împiedice implementarea acestui plan la
nivelul autorităţii locale? Dacă da, cum le puteţi depăşi?
Aveţi vreo posibilitate de a coopera cu alte comune, oraşe sau furnizori de
servicii în elaborarea de planuri?
b. Cum veţi aplica abilităţile şi instrumentele de lucru dobândite pe parcursul

sesiunii de formare în munca dumneavoastră cu beneficiarii:
Care ar fi situaţia ideală şi care sunt resursele disponibile? Cum aţi putea să le
îmbunătăţiţi?
De ce aţi avea nevoie pentru a aplica abilităţile pe care le-aţi dobândit? Care ar
fi diferenţa pe care beneficiarii ar resimţi-o dacă aţi lucra în acest mod?
Creaţi un plan de acţiune etapă cu etapă.

Încercaţi să gândiţi o situaţie a beneficiarilor cu care lucraţi şi modul cum prin aplicarea
acestor abilităţi şi instrumente situaţia acestor beneficiari se va modifica după utilizarea
acestora.
Succes în activitatea dumneavoastră ca referenţi sociali !!!
ANEXA 1
Proiect elaborat de Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din
România
Codul etic al profesiei de asistent social

Preambul
Etica profesională se afla la baza activităţii de asistenţă socială. Codul etic reprezintă un set de
reguli care reflecta principii generale de conduita profesională. Comportamentul asistentului
social trebuie sa fie consecvent si responsabil, astfel încât sa nu afecteze imaginea profesiei.
Codul etic cuprinde doua capitole:
A. Valorile şi norme etice fundamentale corespunzătoare activităţii asistentului social; B.

Responsabilităţile asistentului social în desfăşurarea activităţii profesionale.
Codul etic se bazează pe valorile şi normele etice fundamentale ale asistenţei sociale ca
profesie. Codul etic reglementează relaţiile profesionale ale asistenţilor sociali şi se refera la
responsabilităţile acestora în relaţiile cu persoanele asistate, colegii, precum şi alte categorii
de profesionişti. Prevederile prezentului Cod sunt asumate de către toţi asistenţii sociali pe
toata durata practicării profesiei.
Odată cu aderarea la Cod, asistenţii sociali vor participa la punerea lui în practica şi vor lua
masuri pentru a descuraja, preveni, semnala şi corecta eventualele comportamente care se abat
de la etica profesiei. Asistenţii sociali vor fi trataţi în mod egal şi vor apăra şi sprijinii colegii
care au fost acuzaţi pe nedrept de comportament lipsit de etica. Existenta în forma scrisa a
acestui Cod, nu garantează comportamentul etic în sine.
Scopul codului etic este:

• de a identifica valorile morale fundamentale care stau la baza misiunii profesiei de
asistent social;
• de a stabili un set de responsabilităţi ale asistentului social în desfăşurarea activităţii
profesionale;
• de a clarifica responsabilităţile şi acţiunile profesioniştilor care vor rezolva posibile
conflicte de natura etica.
Prin aderarea la acest Cod, Colegiul Asistenţilor Sociali stabileşte reguli
disciplinare şi sancţiuni în concordanta cu principiile identificate şi acceptate prin Codul etic.
Responsabilităţile asistentului social se adresează tuturor asistenţilor sociali şi se aplica
tuturor activităţilor profesionale de asistenţă socială. Aceste norme se refera la
responsabilităţile asistentului social ca profesionist si la relaţiile lui cu societatea, profesia,
persoanele asistate, instituţia şi colegii.
1. Valori şi norme etice

Acest set de norme etice reprezintă totalitatea exigentelor de conduita morala corespunzătoare
activităţii asistentului social. Normele au la baza valorile fundamentale ale asistenţei sociale:
furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate, justiţia socială, respectarea demnităţii
şi unicităţii individului, a confidetialităţii şi integrităţii persoanei, autodeterminării şi
competentei profesionale. Fiecare asistent social îşi va însuşi aceste valori şi norme etice, ele
urmând sa se regăsească în comportamentul sau, astfel încât sa nu aducă prin acţiunile sale
prejudicii imaginii profesiei.
1. Furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate

Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în
dificultate implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corecta şi soluţionarea
problemelor sociale.
În toate demersurile sale, asistentul social acţionează cu prioritate în interesul persoanei
asistate. În situaţia în care interesul persoanei asistate reprezintă o ameninţare pentru
comunitate / membrii comunităţii, asistentul social are responsabilitatea de a îndruma
persoana asistată şi de a media în scopul armonizării intereselor parţilor implicate.
2. Justiţia socială
Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale.
Asistenţii sociali se asigura de egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la
informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor. Ei
contestă şi combat diferitele forme ale injustiţiei sociale precum: sărăcia, şomajul,
discriminarea, excluderea şi alte asemenea forme.
3. Demnitatea şi unicitatea persoanei
Asistenţii sociali respecta şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea
fiecărei persoane.
Asistentul social nu trebuie sa practice, sa tolereze, sa faciliteze sau sa colaboreze la nici o
forma de discriminare bazata pe rasa, etnie, sex şi orientare sexuala, vârsta, convingeri
politice sau religioase, statut marital, deficienta fizica sau psihica, situaţie materiala şi/sau
orice alta preferinţa, caracteristica, condiţie sau statut.
4. Autodeterminarea
Asistentul social respecta şi promovează dreptul persoanelor asistate la autodeterminare.
Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi clarifica
scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni. Asistenţii sociali pot limita drepturile
persoanelor asistate la autodeterminare atunci când, în judecata profesională a asistentului
social, acţiunile prezente şi/sau viitoare ale persoanelor asistate prezintă un risc pentru ei
înşişi şi/sau pentru ceilalţi.
5. Relaţiile interumane
Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor interumane şi le promovează
în practica profesională.
Asistenţii sociali încurajează şi întăresc relaţiile dintre persoane cu scopul de a promova,
reface, menţine şi/sau îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor, familiilor, grupurilor,
organizaţiilor şi comunitatilor.
6. Integritatea
Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate în concordanţă cu misiunea
profesiei şi normele etice profesionale.
7. Competenţa
Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă
profesională determinată de licenţa, expertiza şi exprienţa profesională. Asistenţii sociali au
obligaţia de a-şi îmbunătăţi permanent cunoştinţele şi deprinderile profesionale şi de a le
aplica în practica. Asistenţii sociali contribuie la îmbunătăţirea şi dezvoltarea bazei de
cunoştinţe a profesiei.
B. Responsabilităţile asistentului social

1. Responsabilităţile asistentului social faţă de societate
1.1. Acţiune socială şi politică
Asistentul social pledează pentru condiţii de viaţa care sa conducă la satisfacerea nevoilor
umane de baza şi promovează valorile sociale, economice, politice şi culturale care sunt
compatibile cu principiile justiţiei sociale. Asistentul social trebuie sa fie conştient de

impactul vieţii politice asupra profesiei şi practicii profesionale. Asistentul social pledează
pentru schimbări care sa contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor sociale în vederea satisfacerii
nevoilor umane de baza şi promovării justiţiei sociale. Asistentul social acţionează pentru a
facilita accesul la servicii specifice şi posibilitatea de a alege pentru persoanele vulnerabile,
dezavantajate sau aflate în dificultate. Asistentul social promovează condiţiile care
încurajează respectarea diversităţii sociale şi culturale atât în interiorul României, cât şi la
nivel global. Asistentul social promovează politicile şi practicile care încurajează
conştientizarea şi respectarea diversităţii umane. Asistentul social facilitează şi informează
publicul în legătură cu participarea la viaţa comunitară şi schimbările sociale care intervin.
Asistentul social trebuie sa asigure servicii profesionale în situaţii de urgenta. Asistentul
social acţionează pentru a preveni şi elimina dominarea, exploatarea sau discriminarea unei
persoane, grup, comunitate sau categorie socială pe baza etniei, originii naţionale, sexului sau
orientării sexuale şi vârstei, stării civile, convingerilor politice sau religioase, deficientelor
fizice/psihice sau altor asemenea criterii. Asistentul social se asigura de respectarea
drepturilor fundamentale ale omului şi de aplicarea legislaţiei internaţionale la care România a
aderat, conform Constituţiei României.
2. Responsabilităţile asistenţilor sociali faţă de profesie

2.1. Integritatea profesională şi promovarea profesiei
Asistentul social promovează şi menţine normele etice ale practicii profesionale. Asistentul
social promovează şi dezvolta valorile şi etica profesiei, baza de cunoştinţe şi misiunea
profesiei. Asistentul social protejează şi promovează integritatea profesională atât prin studii,
cercetare, analiza şi critica constructiva, cât şi prin activităţi de predare, consultanţă, expuneri
în cadrul comunităţii şi participare activă în cadrul organizaţiilor profesionale. Asistentul
social acţionează pentru a preveni şi a elimina practicarea neautorizată şi necalificată a
profesiei de asistent social semnalând Colegiul Asistenţilor Sociali.
2.2. Evaluare şi cercetare
Asistentul social evaluează şi promovează politicile din domeniu, implementarea programelor
şi intervenţiilor practice. Asistentul social care se angajează în programe de cercetare respecta
etica profesiei şi utilizează tehnici şi metode profesionale. Asistentul social care se implica în
programe de cercetare trebuie sa asigure anonimatul participanţilor şi confidenţialitea asupra
datelor obţinute.
3. Responsabilităţile asistentului social faţă de persoanele asistate

3.1. Angajamentul faţă de persoana asistată
Principala responsabilitate a asistentului social este de a promova bunăstarea persoanei
asistate. Interesele persoanei asistate primează. Asistentul social activează în limitele
obligaţiilor legale şi ale responsabilităţilor sale în cadrul instituţiei angajatoare.
3.2. Respectarea principiului autodeterminării
Asistentul social nu decide în numele persoanei asistate. Asistentul social ajuta persoana
asistată să-şi identifice şi să-şi dezvolte resursele în vederea alegerii celei mai bune opţiuni,
acordând totodată atenţia necesară intereselor celorlalte părţi implicate. Excepţiile sunt
prevăzute de lege. Asistenţii sociali pot limita drepturile persoanelor asistate la
autodeterminare atunci când, în judecata profesională a asistentului social acţiunile prezente
şi/sau viitoare ale persoanelor asistate prezintă un risc pentru ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi.
3.3. Contractul cu persoana asistată
• Asistentul social va furniza servicii persoanelor asistate numai în contextul unei relaţii
profesionale bazate, atunci când este cazul, pe un contract scris şi/sau pe consimţământul
persoanei asistate. În cazul în care persoana asistată nu are capacitatea de a semna un contract,
asistentul social trebuie să protejeze interesele persoanei asistate urmărind să obţină

permisiunea reprezentantului legal al acestuia (tutore, curator, etc.).
• Asistentul social foloseşte un limbaj clar pentru a informa persoanele asistate despre scopul,
riscurile şi limitele serviciilor, costurile legate de serviciul respectiv, alternativele existente,
dreptul persoanei asistate de a refuza sau de a rezilia contactul cât şi despre perioada pentru
care se încheie contractul respectiv. Asistentul social trebuie să ofere persoanelor asistate
posibilitatea de a pune întrebări.
• În situaţiile în care persoanele asistate nu înţeleg sau au dificultăţi în a înţelege limbajul
primar folosit în practica, asistentul social trebuie să se asigure ca acesta a înţeles. Aceasta
presupune asigurarea unei explicaţii verbale detaliate sau asigurarea unui translator sau
intepret.
• Asistentul social are responsabilitatea de a furniza informaţii despre natura şi necesitatea
serviciilor şi de a informa persoana asistată cu privire la dreptul sau de a refuza serviciul oferit
(indiferent dacă serviciul a fost solicitat sau nu de către persoana asistată).
• Asistentul social informează persoanele asistate cu privire la limitele şi riscurile furnizării de
servicii prin intermediul computerelor, telefoanelor sau a altor mijloace de comunicare şi
solicita acordul scris al persoanelor asistate pentru orice înregistare audio şi video, cât şi
pentru prezenta unei terţe persoane ca observator.
3.4. Competenţa profesională
Toate acţiunile asistentul social trebuie să se înscrie în limitele de competenţă ale profesiei.
Pregătirea profesională a asistentului social trebuie să fie un proces continuu de perfecţionare.
Colegiul Asistenţilor Sociali stabileşte procedura, limita de timp şi modalitatea prin care
asistenţii sociali îşi vor menţine şi imbunătăţi performantele profesionale. Pentru a asigura o
intervenţie competentă, asistentul social are dreptul şi obligaţia de a asigura servicii şi de a
folosi tehnici specializate de intervenţie, numai după participarea la un program de instruire
specializată. Stările personale (emoţionale sau de altă natură) nu influenţează calitatea
intervenţiei profesionale a asistentului social.
3.5. Competenţă culturala şi diversitatea socială
Asistentul social oferă servicii în concordanta cu specificul cultural din care provine persoana
asistată, adaptându-se diversităţii culturale prin cunoaşterea, înţelegerea, acceptarea şi
valorizarea modelelor culturale existente. Asistentul social trebuie să aibă cunoştinţe de baza
despre mediul cultural şi caracteristicile grupului/comunităţii din care fac parte persoanele
asistate. Instruirea asistentului social îi permite acestuia înţelegerea diversităţii sociale şi
culturale privind etnia, religia, sexul şi orientarea sexuala, vârsta, statutul marital,
convingerile politice şi religioase, dizabilităţile mentale sau fizice.
3.6. Conflict de interese
Asistentul social evita conflictul de interese în exercitarea profesiei şi promovează o abordare
imparţiala a situaţiilor profesionale. Asistentul social informează persoana asistată despre
posibilele conflicte de interese şi intervine, după caz, în prevenirea sau rezolvarea acestora. În
anumite cazuri, protejarea persoanei asistate poate conduce la încheierea relaţiei profesionale
şi orientarea persoanei asistate către un alt coleg sau un alt serviciu. Asistentul social nu
foloseşte relaţia profesională cu persoana asistată pentru obţinerea de avantaje sau alte
beneficii în interes personal. Asistentul social care asigura servicii pentru doua sau mai multe
persoane între care exista o relaţie (de exemplu membrii unei familii, cuplul) trebuie să
clarifice care dintre indivizi sunt consideraţi persoane asistate, natura obligaţiilor profesionale
ale asistentului social şi ale părţilor implicate, încercând să atenueze sau să prevină conflictele
de interese posibile sau reale.
3.7. Confidenţialitatea şi viaţa privată
Asistentul social trebuie să se bazeze pe principiile respectului apărării intimităţii,
confidenţialităţii şi utilizării responsabile a informaţiilor obţinute în actul exercitării profesiei.
Asistentul social nu solicita informaţii despre viaţa privata a persoanei asistate decât în cazul
în care acestea sunt relevante pentru intervenţie. Odată ce aceste informaţii au fost obţinute,
asistentul social păstrează confidenţialitatea asupra lor. În anumite situaţii, asistentul social
poate dezvălui informaţii confidenţiale, cu acordul persoanei asistate sau al reprezentantului
legal al acestuia. Asistenţii sociali pot dezvălui informaţii confidenţiale fora acordul
persoanelor asistate în anumite situaţii de excepţie, cum ar fi: munca în echipa
pluridisciplinara, când acest lucru este prevăzut prin lege, când se pune în pericol viaţa
persoanelor asistate şi/sau a altor persoane, când se transfera cazul către alt asistent social.
Asistentul social informează persoana asistată în măsura posibilităţii despre încălcarea
confidenţialităţii şi despre posibilele consecinţe. Asistentul social discuta cu persoanele
asistate şi alte părţi implicate despre natura informaţiei confidenţiale şi circumstanţele în care
aceasta poate fi încălcata. Discuţia trebuie să se facă la începutul relaţiei profesionale şi de
câte ori este necesar pe parcursul acesteia. Atunci când asistentul social furnizează servicii de
consiliere familiilor, cuplurilor sau grupurilor, acesta trebuie să botina un consens privind
dreptul fiecăruia la confidenţialitate şi obligaţia fiecăruia de a păstra confidenţialitatea
informaţiilor. Asistentul social informează familia, cuplul sau membrii grupului cu care
lucrează despre faptul ca nu poate garanta păstrarea confidenţialităţii de către toate persoanele
implicate. Asistentul social trebuie să păstreze confidenţialitatea atunci când prezintă un caz
social în mass-media. Asistentul social păstrează confidenţialitatea în timpul procedurilor
legale, în măsura permisă de lege.
3.8. Accesul la dosare
Accesul la dosarele persoanelor asistate şi transferul acestora se realizează astfel încât să se
asigure protecţia informaţiilor confidenţiale. Accesul la dosarele persoanelor asistate este
permis profesioniştilor care lucrează în echipa pluridisciplinara, supervizorilor activităţii
profesionale de asistenţă socială şi altor persoane autorizate în unele cazuri prevăzute de lege.
La cerere, persoanele asistate au acces la informaţii din propriile dosare, în măsura în care
acestea servesc intereselor persoanelor asistate şi nu prejudiciază alte persoane. La încheierea
serviciilor, asistentul social are responsabilitatea de a arhiva dosarele persoanelor asistate
pentru a asigura accesul la informaţie în viitor şi protecţia informaţiilor confidenţiale.
3.9. Contactul fizic
Contactul fizic cu persoana asistată este evitat de către asistentul social, dacă acest lucru
afectează din punct de vedere psihologic persoana asistată. Asistentul social care se angajează
în contacte fizice cu persoanele asistate are responsabilitatea de a stabili limite adecvate
diferenţelor culturale. Asistentul social nu se angajează în relaţii sexuale cu persoanele
asistate sau rudele acestuia, pe toata durata relaţiei profesionale. Asistentul social nu
manifesta faţă de persoanele asistate comportamente verbale sau fizice de natura sexuala, cum
ar fi avansurile sexuale sau solicitările de favoruri sexuale.
3.10. Limbajul
Asistentul social foloseşte un limbaj adecvat şi respectuos faţă de persoana asistată şi evita
folosirea termenilor care pot aduce prejudicii persoanelor, grupurilor sau comunitarilor.
3.11. Plata serviciilor
Atunci când se stabilesc taxe pentru furnizarea anumitor servicii, asistentul social se asigura
ca acestea sunt rezonabile şi în concordanta cu serviciile furnizate. Asistentul social nu
accepta bunuri sau servicii din partea persoanelor asistate în schimbul serviciilor furnizate.
3.12. Întreruperea şi încheierea relaţiei cu persoana asistată
Asistentul social asigura continuitatea serviciilor în cazul în care acestea sunt întrerupte de
factori cum ar fi: transfer, boala, indisponibilitate, etc. Asistentul social încheie relaţia
profesională cu persoana asistată şi serviciile oferite acestuia atunci când acestea nu mai
răspund nevoilor şi intereselor persoanei asistate. Asistentul social se asigura ca încheierea
relaţiei profesionale cu persoana asistată şi a serviciului oferit este un proces planificat asupra
căruia persoana asistată are toate informaţiile necesare.
4. Responsabilităţile asistenţilor sociali ca profesionişti

4.1. Supervizarea şi consultarea
Pentru a exercita funcţii de supervizare sau consultanta, asistenţii sociali trebuie să deţină
pregătirea, cunoştinţele, abilitatule, specializarea şi experienţa practica solicitata de aceasta
poziţie. Asistentul social exercita funcţii de supervizare şi consultanta numai în aria de
competenţă specifica profesiei. Asistenţii sociali cu funcţii de conducere asigură condiţiile
necesare respectării prevederilor Codului etic.
4.2. Educaţia, formarea şi evaluarea
Asistenţii sociali care îndeplinesc funcţii de supervizare trebuie să asigure un program de
pregătire şi dezvoltare profesionala continua a asistenţilor sociali din subordine. Asistenţii
sociali care au responsăbilitatea de a evalua performantele asistenţilor sociali din subordine
vor folosi criterii şi instrumente de evaluare profesională clar definite. Asistentul social se
implica activ în dezvoltarea continua a profesiei prin sprijin profesional acordat colegilor la
începutul carierei şi prin participarea la schimb de experienţa şi cunoştinţe profesionale intra
şi interdisciplinare.
4.3. Responsabilitatea faţă de instituţia angajatore
Asistentul social respecta politica, principiile şi regulamentele interne ale instituţiei
angajatoare. Asistentul social participa la îmbunătăţirea politicilor şi procedurilor instituţiei
angajatoare şi la sporirea eficientei serviciilor oferite. Asistentul social se asigura ca instituţia
angajatoare cunoaşte obligaţiile etice ale profesiei de asistent social prevăzute de Codul etic şi
implicaţiile practice ale acestor obligaţii. Asistentul social se asigura ca practicile, politicile şi
procedurile instituţiei în cadrul căreia îşi desfaşoară activitatea sunt compatibile cu
prevederile Codului etic. Asistentul social acţionează astfel încât să prevină şi să elimine orice
forma de discriminare în activităţile, politicile şi practicile instituţiei angajatoare.
4.4. Conflictele de muncă
Conflictele de munca ale asistenţilor sociali sunt rezolvate conform legislaţiei în vigoare.
Acţiunile asistenţilor sociali care sunt implicaţi în conflicte de munca trebuie să se ghideze
după valorile, principiile şi normele etice ale profesiei. În cazul unui conflict la locul de
munca, trebuie acceptate diferenţele de opinie, iar acestea trebuie puse în discuţie ţinând cont
şi de interesele persoanelor asistate.
4.5. Discriminarea
Asistentul social nu practica, nu se implica, nu facilitează şi nu colaborează la nici o forma de
discriminare bazata pe etnie, sex sau orientare sexuala, stare civila, convingeri politice şi/sau
religioase, deficiente fizice sau psihice sau pe alte asemenea criterii.
4.6. Conduita privată
Asistentul social va evita ca prin propriul comportament să aducă prejudicii imaginii
profesiei. Asistentul social va evita ca problemele personale să îi afecteze judecata,
performantele profesionale sau interesele persoanelor asistate. În cazul în care aceasta situaţie
nu se poate evita, asistentul social trebuie să solicite imediat consultanta şi sprijin profesional,
să reducă numărul de cazuri cu care lucrează, să îşi încheie activitatea profesională sau să
întreprindă orice altă acţiune pentru a proteja persoanele asistate.
4.7. Reprezentare
În situaţia în care reprezintă o instituţie, asistentul social trebuie să prezinte clar şi cu
acurateţe punctul oficial de vedere al instituţiei respective.
4.8. Onestitate
Asistentul social îşi asuma responsabilitatea şi meritele numai pentru propria activitate şi
recunoaşte cu onestitate meritele şi contribuţia altor profesionişti.
5. Responsabilităţile asistentului social faţă de colegi

5.1. Respectul
Asistentul social îşi tratează colegii cu respect şi evita aprecierile negative la adresa lor în
prezenta persoanelor asistate sau a altor profesionişti. Asistentul social acorda sprijin şi
asistenţă colegilor care trec prin perioade dificile. Dacă perioada respectiva se prelungeşte şi
are urmări în planul activităţii profesionale, asistentul social va apela la procedurile din cadrul
agenţiei sau la Colegiul Asistenţilor Sociali.
5.2. Confidenţialitatea
Asistentul social respecta confidenţialitatea informaţiilor împărtăşite de colegi în cursul
relaţiilor profesionale.
5.3. Colaborarea interdisciplinară şi consultarea
Asistenţii sociali care sunt membri în echipe multidisciplinare participa la luarea deciziilor
care vizează bunăstarea persoanei asistate, utilizând valorile profesiei şi experienţa
profesională. Obligaţiile etice şi profesionale ale echipei multidisciplinare ca întreg şi a
membrilor echipei trebuie clar definite. Asistenţii sociali solicita şi oferă consultanta şi
consiliere colegilor ori de câte ori este nevoie.
5.4. Disputele dintre colegi
Disputele dintre colegi se rezolvă în interiorul echipei de către cei implicaţi şi prin respectarea
dreptului parţilor la opinie. În cazul prelungirii acestora se apelează la un mediator sau la
supervizor. Disputa dintre angajator şi un alt coleg nu este folosita de asistentul social pentru
a obţine o poziţie sau un avantaj personal. Disputele sau conflictele dintre colegi sunt
rezolvate fără implicarea persoanei asistate.
5.5. Orientarea către alte servicii
Asistentul social orientează persoanele asistate către alte servicii atunci când problematica
persoanei asistate depăşeşte competentele sale profesionale, când nu a înregistrat progrese
semnificative şi atunci când persoana asistată are nevoie de servicii suplimentare sau
specializate pe care el nu le poate oferi. Asistentul social care orientează persoana asistată
către alte servicii, transmite către noua agenţie toate informaţiile necesare soluţionării cazului.
5.6. Incompetenţa şi comportamentul lipsit de etică
În situaţiile în care asistentul social observă incompetenţa sau comportamentul lipsit de etică
al unuia dintre colegi, îi acordă acestuia sprijin şi asistenţă. Dacă cel în cauza nu îşi corectează
comportamentul profesional, asistentul social va apela la procedurile din cadrul agenţiei sau la
Colegiul Asistenţilor Sociali. Asistentul social acţionează pentru a descuraja, preveni şi
corecta un comportament în discordanţă cu normele etice. Asistentul social trebuie să apere şi
să asiste colegii acuzaţi pe nedrept de comportament contra normelor deontologice ale
profesiei.
ANEXA 2
Autori: Daniela Şoitu, Conţiu Şoitu
ASPECTE ALE CONSILIERII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
Clarificări
Consilierea exprimă o relaţie profesională între un consilier special format şi un client,
desfăşurându-se, în general, individual sau faţă în faţă, alteori adresându-se unui cuplu sau
unui grup.
Asistentul social, în unele situaţii, ia rolul de consilier, iar acele abilităţi de consiliere pot fi
aplicate la o varietate de sarcini de asistenţă socială. Confuziile nu sunt de ajutor, astfel încât
elementele de consiliere din contract trebuie să fie distincte, clarificate şi contractate deschis
în relaţie cu alte acţiuni oferite. (Seden, 1999)
Judith Brearley (1991, p. 30) menţionează consilierea ca una dintre cele două activităţi de
bază ale asistenţilor sociali, cealaltă fiind activitatea de planificare a îngrijirii.
Scopurile consilierii
Scopul central al demersului de consiliere îl reprezintă oportunitatea clientului de a explora,
descoperi şi clarifica modalităţile de utilizare eficientă a resurselor.
Scopurile consilierii se pot formula în termenii unor dorinţe, la care se ajunge însă prin
metode diferite de ale altor modele de intervenţie. Katz (1969) evidenţia următorul fapt: în
esenţă, consilierea nu este preocupată de ajutorarea oamenilor ca ei să ia decizii, ci de a-i ajuta
să ia decizii înţelepte. Astfel, consilierea ar avea ca scop autoîmputernicirea, văzută ca
abilitate individuală de a parcurge stadiile următoare:
a. „Nu sunt mulţumit de felul în care decurg lucrurile în acest moment.”
b. „Ceea ce aş prefera este .........”
c. „Ceea ce ar trebui să fac pentru a ajunge la aceasta este .....”
d. „Am schimbat ceea ce am putut, am ajuns la acţiuni / termene care mă
mulţumesc.”
Aşadar, o caracteristică esenţială a consilierii este cea de facilitare: a înţelegerii, a schimbării,
a acceptării noilor situaţii, a depăşirii unor momente dramatice, a integrării şi dezvoltării.
Prin consiliere, o persoană ajunge la un stadiu mai înalt al competenţei personale, implicând
întotdeauna schimbarea.
Deprinderi de bază în consiliere

Reuşita procesului de consiliere depinde, într-o mare măsură, de cunoaşterea şi
utilizarea deprinderilor specificate mai jos. (Ivey, 1999)
Încurajările minimale
- nonverbale (mişcarea capului în semn de încuviinţare, mimică receptivă);
- verbale: intervenţii verbale scurte prin care ajutăm clientul să continue sau să analizeze
problema mai profund.
Exemple de încurajări minimale: „Apoi?”, „Şi?”, „Deci?” „Îhîmm”, „Spune-mi mai mult”,
repetarea a unu-două cuvinte, reluări ale cuvintelor cheie ori a ultimei propoziţii.
Parafrazarea
- strâns legată de încurajarea minimală;
- foloseşte cuvinte cheie;
- focalizată pe ceea ce a rostit clientul mai înainte;
- acoperă o intervenţie verbală mai amplă;
- utilizează cuvinte cheie pentru a-i comunica clientului esenţa spuselor sale.
Structura parafrazării:
1. numele clientului sau prenumele „tu”, „dv.”
2. cuvintele cele mai importante rostite de client
3. o propoziţie simplă, scurtă şi clară care cuprinde esenţa celor declarate de client
4. (facultativ) verificarea parafrazării: „Este adevărat?” / „Asta ai spus mai înainte?” / „Sunt
aproape de adevăr?” / „Am auzit corect?” /
Exemplu:
Viaţa mea alături de el este groaznică. A fost promovat doar de curând, dar se crede
cel mai mare şef. Îmi spune mereu ce am de făcut. De fapt, ieri mi-a spus că nu am făcut bine
ce aveam de făcut şi că, dacă nu îmi revin, mă va concedia.
Încurajarea minimală: „Să te concedieze?” / „Îţi spune ce să faci?” / „Viaţă

groaznică?”
Parafrazare: „Bogdan, spui că noul tău şef îţi face viaţa groaznică şi eşti
îngrijorat că te poate concedia.”
Interpretarea
- exprimă punctul de vedere al consilierului;
- poate fi utilizată abia după ce am dat atenţie şi am verificat modul în care gândeşte
clientul.
Exemplu:
Mă simt pierdut. Tatăl meu bea foarte mult şi uneori o bate pe mama. Este greu acasă.
Nu pot să fac nimic acasă. Îmi este greu sa învăţ acasă sau să fac orice altceva.
Încurajare minimală: „Te simţi pierdut” / „Greu să faci ceva”
Parafrazare: „Te simţi pierdut deoarece este foarte greu acasă şi nu poţi face nimic.”
Interpretare: „Se pare că tatăl tău este alcoolic. Acest lucru este greu de suportat de
orice tânăr.”
Reflectarea sentimentelor şi a emoţiilor

- solicită un vocabular bogat pentru definirea stării existente
Exemple:
o pentru sentimente de bază - pentru „nervos”: enervare, furie, ură; pentru „fericit”:
bucuros, vesel, entuziasmat; pentru „supărat” : nenorocire, durere, vinovăţie; „speriat”;
timid, îngrijorat, fricos;
o pentru sentimente mixte: nesigur, confuz, ambivalent, necăjit, tulburat, învălmăşit.
o pentru sentimentele exprimate prin expresii - „am ajuns la culmea răbdării” – i se
solicită clientului exemplificări, să-şi imagineze ce simte şi să descrie acest lucru.
Paşii de urmat în reflectarea sentimentelor:

1. Denumirea sentimentelor – prin cuvintele, expresiile / metaforele folosite de client, în
urma observării comunicării nonverbale;
2. Structură propoziţională de tipul: „Pari să simţi...” / „Se pare că simţi ...” / „Înţeleg
că te simţi .....” + eticheta emoţiei.
3. (facultativ) combinarea parafrazării cu reflectarea sentimentelor, pentru o mai bună
clarificare: „Se pare că te simţi ........... când .............” / „Te simţi ............ deoarece ..............
4. (facultativ) verificarea emoţiei specificate: „Este corect?” / „Sunt pe aproape?” /
„Acesta este felul în care te simţi?” / „Asta simţi?”
Rezumarea
- se realizează după ascultarea clientului o perioadă de timp (care poate fi de 3
minute, dar şi mai mult, până la o sesiune completă);
- are rolul de a descoperi relaţia dintre problemele cheie şi a le reformula, pentru a le
retransmite clientului;
- scop principal: ajutorarea clientului să-şi integreze comportamentele, gândurile şi
sentimentele;
- se deosebeşte de reflectarea sentimentelor prin aceea că acoperă o perioadă mai
lungă de timp şi întregul şir al sentimentelor exprimate de client;
- se deosebeşte de parafrazare prin conţinutul mai amplu acoperit (nu doar ultima
sau ultimele propoziţii, ca în cazul parafrazării): o sesiune sau mai multe; pune laolaltă mai
multe parafrazări exprimate.
Exemple:
A. Pentru cazul unui client care se confruntă cu probleme la serviciu şi căruia i s-a spus că
este posibil să fie concediat:
„Din ceea ce mi-ai spus, în ora care tocmai a trecut, am reţinut trei aspecte cheie:
1) eşti foarte supărat pentru ceea ce ţi s-a întâmplat;
2) cu toate acestea, simţi că ai nevoie şi doreşti să vezi cum ai putea să-ţi îmbunătăţeşti
activitatea la locul de muncă;
3) ai dori să ne întâlnim din nou săptămâna viitoare şi să discutăm despre acest lucru. Am
înţeles bine?”
2. Pentru un părinte necăjit că fiul lui consumă droguri (a treia întâlnire)

„Spui că metoda pe care o foloseşti pentru a-l cuminţi pe fiul tău nu mai are efect; ţi-ai
dat seama de aceasta din faptul că el continuă să se întâlnească cu cei care consumă droguri.
Există, acum, o stare care contrastează cu sentimentele tale de furie din prima noastră
întâlnire, când spuneai că doar şcoala este de vină. Spui, de asemenea, că i-ai acordat libertate
prea devreme şi acum ai vrea să-l abordezi cu o măsură nouă, mai echilibrată. Este adevărat?
Mi-a scăpat ceva?”
Căutarea aspectelor pozitive şi a resurselor clientului

- urmează secvenţei fundamentale de ascultare şi rezumării;
- are nevoie de cel puţin un exemplu specific dat de client;
- dacă se realizează împreună cu clientul o listă a acestor elemente se vor face paşi
esenţiali în rezolvarea problemei (existând o nouă perspectivă, pozitivă);
- poate cuprinde forţe specifice clientului (de acum şi din trecut), din mediul de
viaţă (familie, prieteni etc.)
Focalizarea
- oferă un prim mod de evaluare a problemei (este a clientului?, a clientului în
mediul cultural?, a celorlalţi, dar influenţează clientul? etc.)
- se poate realiza în mai multe forme: asupra clientului, consilierului, problemei,
altor persoane, asupra familiei, contextului cultural ).
Exemple:
„Sunt foarte nervoasă din cauza examenului. Profesorul nu este corect faţă de mine. Dacă nu
voi promova, s-ar putea ca părinţii mei să nu mă mai ajute în viitor. Şi nu voi putea ţine pasul
cu colega mea de cameră, bogată şi rea. Şi apoi, zgomotul din cameră este aşa de mare că nu
pot învăţa. Ce să fac?”
• Focalizarea pe client: „Te simţi frustrată şi descurajată.”

• Focalizarea pe consilier: „Am avut o experienţă similară când eram la şcoală şi ştiu
cât de dificil este.”
• Focalizarea pe alte persoane: „Spune-mi mai multe despre colega ta de cameră!”
• Focalizarea pe problemă sau pe subiect: „Am auzit mai multe probleme şi preocupări.
Printre ele: cea a examenului în sine, problema colegei de cameră, zgomotul din cameră,
profesorul şi presiunea familiei şi probabil mai sunt şi altele. Pe care ai dori să o discutăm mai
întâi?”
• Focalizarea pe familie: „Simţi că eşti ameninţată de familie. Spune-mi mai multe
despre ce se petrece în familia ta.”
• Focalizarea pe context cultural / de mediu: „Spui despre colega ta de cameră că este
bogată şi rea. Simţi asupra ta unele presiuni financiare. Ai dori să vorbeşti puţin despre ceea
ce simţi în legătură cu aceste diferenţe?”
Confruntarea
- constă în punctarea discrepanţelor dintre atitudini, gânduri şi comportamente: „Pe
de o parte ...... dar pe de cealaltă .....”;
- ajută persoanele aflate în dialog să privească situaţia mai realist;
- conţine date obiective, fără a fi moralizatoare;
- orice afirmaţie poate fi evaluată şi – dacă se înregistrează discrepanţe -

confruntată.
Forme de confruntare:
confruntarea clientului: „Spui în mod constant că te vei trezi dimineaţa să mergi la
serviciu, dar nu o faci niciodată.”
confruntarea focalizată pe consilier: „ Şi eu spun că doresc să mă las de fumat, dar
continui să fumez.”
confruntarea focalizată pe client şi pe consilier: „Pari să spui că relaţia noastră a fost
bună, dar ceea ce simt în acest moment este că nu comunicăm.”
confruntarea neconfruntativă (prin parafrazare): „Spui că lucrurile merg mai bine
pentru tine.”
Feedback – deprinderea prin care i se comunică clientului modul în care el şi acţiunile lui
sunt văzute de ceilalţi.
Interpretarea / reformularea
- diferă în funcţie de cadrul de referinţă / concepţia despre lume (abordările
teoretice);
- poate fi sub forma reformulării pozitive, a focalizării (pe client, situaţie etc.).
Fişa unui plan de intervievare
A. Etapa stabilirii raportului de consiliere şi a structurării interviului

includeţi aspecte speciale legate de dezvoltarea relaţiei de consiliere: Ce aţi avea
nevoie în structurarea interviului? Ce deprinderi veţi utiliza?
structuraţi interviul pentru a-i explica clientului care este scopul întâlnirii, ce poate
şi ce nu face asistentul social.
B. Definirea problemei şi identificarea aspectelor pozitive

Care sunt problemele acestui client? Care sunt calităţile lui? Cum definiţi
problema cu clientul?
Care este motivul venirii acestui client? Cum vede el problema?
Atenţie:
Un rol important îl are identificarea clară a competenţelor clientului.
Direcţionaţi discuţia spre aspectele considerate importate de consilier şi client.
C. Definirea rezultatelor
Ce şi-ar dori acest client?
Cum aflaţi informaţiile despre el şi ceea ce speră să obţină?
Cum i-ar plăcea clientului să fie?
Cum ar fi dacă problema ar fi rezolvată?
Atenţie:
Se poate realiza, uneori, o inversare a etapelor 2 şi 3.
Nu se poate trece la etapele ulterioare dacă nu s-a definit rezultatul dorit.
D. Explorarea alternativelor şi confruntarea incongruenţelor

Ce soluţii alternative aţi putea găsi?
Ce incongruenţe specifice observaţi la acest client?
Ce deprinderi folosiţi? Cum?
Atenţie:
Etapa aceasta poate dura cel mai mult.
Pot fi utilizate deprinderile de influenţare, dar cele de asistare asigură echilibrul.
E. Generalizarea abilităţilor
Ce plan aveţi pentru a utiliza deprinderile folosite şi în alte situaţii practice?
Ce vă face să simţiţi că interviul a meritat efortul?
Bibliografie
• Brearley, J., 1991, Counselling and Social Work, OUP, Buckingham.

• Ivey, Allen, ş.a., 1999, Abilităţile consilierului. Abordare din perspectiva microconsilierii,
(trad. Popa Simona), Ed. RisoPrint, Cluj.
• Seden, Janet, 1999, Counselling skills in social work practice, OUP, Buckingham,
Philadelphia.
ANEXA 3
Autor: Elena Iulia Mardare
TEHNICI ALE CONSILIERII FAMILIALE
• Interviul circular: Aceeaşi întrebare este adresată fiecărui membru al familiei.
• Reformularea: Problema trebuie pusă în termeni comportamentali, măsurabili,

rezolvabili, să fie prezentată ca o problemă de familie şi nu doar ca problema unui membru al
acesteia şi trebuie pusă în termeni pozitivi.
• A trasa directive: Crearea sau selectarea unei intervenţii ce va avea impact asupra
problemei prezente.
• Ritualuri: Acte simbolice ce ajută familia să meargă mai departe, (de exemplu, a
arde o cutie ce “conţine” furia familiei).
• Sculptura familiei: Examinează puterea şi relaţiile de apropiere dntr-o familie.

Fiecărui membru al familiei i se cere să îi aranjeze fizic pe toţi ceilalţi membri ai familiei în
funcţie de relaţiile lor.
• Genograma: Oferă o imagine a trei sau mai multor generaţii (ca şi arborele familiei)
şi note importante despre dinamica, regulile, paternurile, problemele de sănătate ale familiei.
• Rejucarea: I se cere familiei să pună în scenă o situaţie, mai curând decât să o

descrie verbal. (Nichols, Schwartz, 2001)
GLOSAR
Autori: Patricia Elena Mihăescu, Smaranda Witec, Gelu Duminică,
Crina Popa ş.a.
SESIUNEA II
Asistent social: persoană cu studii superioare de specialitate (3-4 ani în Universitate) care
are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistenţă socială cu grupuri, familii sau
indivizi în situaţii de risc.
Asistenţă socială: ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de
protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în
dificultate, în criză, şi, deci, vulnerabile.
Beneficiar/client/persoană asistată: persoană căreia îi sunt adresate serviciile de
asistenţă socială.
Funcţionare socială: îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general, faţă de
cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană.
Referent social: funcţie / poziţie la nivelul localităţilor / primăriilor ce presupune
responsabilităţi din sfera serviciilor sociale primare.
Rol: defineşte îndatorirea pe care o are un individ faţă de familie, instituţie, societate;
ansamblul aşteptărilor grupului social de la un individ, membru al respectivului grup.
Prestaţie socială: acordare de bunuri şi servicii individului sau familiei pe baza respectării
unui set de reguli şi de roluri reciproce.
Servicii sociale: activităţi ale asistentului social, sau ale altui profesionist, care ajută
oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi îi dau individului/
familiei/comunităţii posibilitatea să funcţioneze corespunzător dpdv social şi să se dezvolte.
Status: poziţie pe care o ocupă un individ în cadrul unui grup social, sau un grup în raport cu
alte grupuri; ansamblul aşteptărilor unui individ de la grupul social din care face parte.
SESIUNEA III
Empatie: modalitate de cunoaştere şi înţelegere a altora; presupune a arăta clientului o
completă înţelegere a mesajelor verbale şi nonverbale transmise de acesta.
Formal: oficial; sistem de organizare bazat pe prescrierea oficială a obiectivelor şi regulilor
de funcţionare, pe stabilirea precisă a sarcinilor, privilegiilor şi obligaţiilor.
Funcţional: se referă la funcţii, roluri (ce trebuie îndeplinite).
Informal: neoficial; bazat pe relaţii interpersonale, fără reglementări oficiale.
Nevoie: trebuinţă, element motivaţional de bază al personalităţii; pot fi biologice (de foame,
de sete etc.), de securitate, de afiliere, de stimă şi statut sau de autorealizare.
Relaţii interpersonale: tip de relaţii sociale stabilite între persoane (nu grupuri!); legături
psihologice, conştiente şi directe între oameni.
Suport social: principală resursă exterioară la care individul poate apela pentru evitarea/
rezolvarea anumitor probleme pe care nu le poate rezolva singur.
Structural: se referă la structură, la alcătuire.
SESIUNEA IV
Comunicare interpersonală: proces care are loc între două persoane şi care presupune
transmiterea şi primirea de mesaje, în cadrul unor condiţii bine stabilite.
Comunicare nonverbală: presupune folosirea altor mijloace de exprimare decât limbajul
(mimică, gesturi, postură); însoţeşte de obicei comunicarea verbală.
Comunicare verbală: formă a comunicării interpersonale exprimată prin intermediul
limbajului; poate fi orală sau scrisă.
Emiţător: sursă; persoană ce transmite un mesaj în cadrul unui proces de comunicare.
Feedback: reacţie de răspuns a receptorului la un mesaj primit în cadrul unui proces de
comunicare.
Mesaj: informaţie transmisă de un emiţător către un receptor.
Receptor: persoană ce receptează/primeşte un mesaj în cadrul unui proces de comunicare.
SESIUNILE V - VI
Autodeterminare: Asistentul social nu decide în numele persoanei asistate, ci ajută
persoana asistată să-şi identifice şi să-şi dezvolte resursele în vederea alegerii celei mai bune
opţiuni.
Bunăstare: termen corelat cu cel de valoare; reuneşte bunuri şi servicii care au valoare în
cadrul comunităţii.
Cod deontologic: set oficial de reguli ce trebuie respectate ca urmare a aderării deliberate
la o anumită profesie, cum ar fi asistenţa socială.
Confidenţialitate: regulă conform căreia, un specialist (psiholog, asistent social, medic
etc.) nu poate face cunoscute informaţii despre starea fizică, psihică sau statutul social (şi al
relaţiilor interpersonale) al(e) clientul său.
Dilemă/problemă etică: situaţie care presupune două sau mai multe soluţii din care
numai una corespunde standardelor etice şi/sau valorilor personale şi poate fi aplicată cu
prioritate.
Decizie etică: Soluţie adoptată de cineva în urma analizei unor alternative conflictuale din
punct de vedere etic.
Deontologie: reprezintă ansamblul normelor de comportament, al principiilor şi al
obligaţiilor profesionale pe care le implică exercitarea unei anumite profesii.
Etică: disciplină filozofică ce studiează problemele practice şi teoretice ale moralei.

Morală: ansamblu de norme pe bază cărora se clădeşte un comportament, fondate pe
valorile de bine - rău, moral - imoral, etc., larg răspândite în cadrul unei colectivităţi,
caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă
(conştiinţă morală), cât şi de presiunea atitudinilor celorlalţi (opinie publică).
Moralitate: se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către o persoană,
grup, colectivitate.
Moravuri: obiceiuri, deprinderi ale unei colectivităţi sau ale unei persoane în legătură cu
conduita morală.
Prejudecată: părere; idee preconcepută pe care o adoptă cineva în absenţa unor informaţii
suficiente şi corecte, se manifestă sub forma unei atitudini favorabile sau nefavorabile.
Valoare: acele lucruri considerate de către individ importante şi trăite puternic dpdv afectiv;
includ scopuri, idealuri şi influenţează deciziile pe care acesta le ia.
SESIUNEA VII
Intervenţie: presupune stabilirea obiectivelor, pieddicilor aflate în calea îndeplinirii lor, a
activităţilor prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor, precum şi a modului de a proceda şi
a timpului de lucru.
Monitorizare: observarea regulată, înregistrarea, analizarea şi raportarea activităţilor şi
rezultatelor unei activităţi sub formă de proiecte sau activităţi similare.
Motivaţie: proces psihic care reflectă stări interne de necesitate ce se cer satisfăcute; imbold
care instigă, impulsionează şi declanşează acţiunea; poate fi intrinsecă (sursa motivaţiei este
chiar în nevoile şi trebuinţele individului) sau extrinsecă (ceea ce generează motivaţia este în
afara individului, motivaţia îi este sugerată sau chiar impusă).
Problemă adiacentă: situaţia care cauzează şi care tinde să menţină problema imediată.
Problemă curentă: problemă ce trebuie rezolvată în primul rând pentru a se obţine o
schimbare sau pentru a se remedia o situaţie.
Problemă imediată: factor declanşator; ceea ce îl determină pe client să se adreseze
asistentului social.
Evaluare: apreciere, stabilire în funcţie de anumite criterii de dinainte stabilite a felului în
care au fost îndeplinite obiectivele intervenţiei; evaluarea iniţială este prima etapă a
procesului de asistenţă socială şi presupune strângerea unui set de informaţii privind cazul pe
bază cărora se stabilesc priorităţile ce vor fi urmate.
SESIUNEA VIII
Aşteptare: stare de atenţie care urmăreşte (scontează pe) o anumită soluţionare a unui
aspect important pentru individ; este însoţită şi de o considerabilă încărcătură emoţională,
ceea ce duce la intense trăiri sufleteşti în momentul şi după aflarea modului de soluţionare a
respectivei probleme.
Interviu: formă de dialog cu scopul de a cunoaşte atât o anumită persoană, cât şi opţiunile
acesteia, experienţa cu privire la ceva, modul de interpretare a unor situaţii, probleme, reacţii
la care a asistat ori evenimente în care a fost implicată direct sau indirect; tehnică ce se
bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri.
Negociere: proces de interacţiune ce presupune existenţa a două sau mai multe părţi cu
interese şi scopuri diferite care să ajungă la un acord (o soluţie acceptată de toţi), în urma unor
schimburi de informaţii (pe baza unor reguli de dinainte stabilite).
SESIUNEA IX
Concubinaj/uniune liber consimţită: alternativă la căsătorie şi familie; situaţie în care
un cuplu care are o relaţie sexuală locuieşte împreună fără să fie căsătorit; e perceput(ă) fie ca
o căsătorie de probă, fie ca o practică legitimă.
Consiliere familială: suport social acordat familiilor care trec printr-o situaţie de criză
(apărută sau nu din cauză unor disfuncţii) şi care nu poate fi depăşită decât prin mobilizarea
resurselor individuale şi sociale în scopul favorizării adaptării la schimbare.
Disfuncţie: neîndeplinirea uneia sau mai multor funcţii (roluri); inadecvanţă în funcţionare.
Familie: grup primar; grup social relativ permanent, de indivizi legaţi între ei prin origine,
căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate societăţile şi un element cheie al
înrudirii.
Familie extinsă: mai multe generaţii locuiesc într-o singură gospodărie; poate cuprinde
bunicii, fraţii, soţiile lor, surorile şi soţii lor, mătuşile, nepoţii etc.
Familie monoparentală: se formează în urma separării, divorţului sau decesului unuia
dintre soţi şi este condusă fie de femeie (mai des), fie de bărbat; deseori se confruntă cu
dezaprobarea societăţii şi cu nesiguranţa economică.
Familie nucleară: doi adulţi ce locuiesc împreună cu copiii dependenţi de ei (proprii sau
adoptaţi); pot fi familii de orientare/de procreare.
Familie recăsătorită: membrii sunt împreună ca rezultat al unei recăsătorii, fiecare din
partenerii noului cuplu putând să fi fost înainte singuri, văduvi sau divorţaţi; pot aduce unul
sau mai mulţi copii din prima căsătorie, pot avea copii adulţi sau pot să apară copii în cadrul
noii căsătorii.
Familie vitregă: cel puţin unul din parteneri este părinte vitreg; adopţia poate avea ca
obiect copilul vitreg; pentru că există un părinte natural, în aceste familii apar dificultăţi,
copilul vitreg “aparţinând” de două familii.
SESIUNILE XV - XVI
Abordare convenţională: modalitate de desfăşurare a unui proiect de dezvoltare
comunitară în care organizaţiile guvernamentale, ONG-urile, finanţatorii externi etc. sunt cei
ce iau deciziile.
Abordare participativă: modalitate de desfăşurare a unui proiect de dezvoltare

comunitară în care membrii comunităţii joacă rolul decisiv în luarea deciziilor şi punerea lor
în practică.
Actor(i) social(i): persoană sau grup de persoane care primesc joburi, activităţi,
responsabilităţi în implementarea unui proiect de dezvoltare comunitară.
Cost: traducere în termeni financiari a tuturor resurselor (mijloacelor) identificate ca fiind
disponibile în cadrul unui proiect.
Comunitate: o formă complexă de organizare umană aflată la graniţa dintre formal şi
informal, concretizată prin relaţii sociale/interpersonale, stabilite între persoane care ocupă un
spaţiu precizat şi între care s-a creat o concordanţă de: valori, atitudini, limbaj, tradiţii,
interese comune, modele comportamentale, acţiunem şi identitate.
Dezvoltare comunitară: proces menit să creeze condiţiile de progres economic şi social
pentru întreaga comunitate, cu participarea activă a acesteia şi cu totala încredere posibilă în
iniţiativa comunităţilor. Primcipiile ei sunt: acţiunea colectivă, democraţia şi împuternicirea
membrilor coumunităţii.
Durabilitatea proiectului/sustainability: probabilitatea de a continua beneficiile unui
proiect după terminarea sprijinului financiar. În timp ce un proiect este limitat ca durată,
beneficiile trebuie să continue şi activităţile trebuie să se desfăşoare mult după terminarea
proiectului, fără să mai fie necesare resurse externe.
Grupuri ţintă: grup/ entitate care va fi în mod pozitiv afectată de proiect; grup pentru şi cu
care se lucrează îndeaproape în cadrul proiectului.
Impact: efect al proiectului pe termen îndelungat, contribuţia la obiectivele sectoriale ale
proiectului.
Implementare: se referă la începerea şi completarea activităţilor descrise în designul
priectului.
Mobilizare: îndemnul de a acţiona în cadrul grupurilor sau comunităţilor; termenul nu este
sinonim cu organizarea sau cu animaţia socială, acesta din urmă incluzând atât mobilizarea
cât şi organizarea.
Obiectiv: descrierea ţintelor unui proiect sau program; în sens generic, se referă la activităţi,
rezultate, scopul proiectului, obiective generale.
Problemă comunitară: problemă în jurul căreia urmează să fie concentrate atenţia şi
eforturile comunităţii; alegerea unei anumite probleme dintr-o serie mai largă presupune un
proces cu mai multe etape- ierarhizarea, înţelegerea şi analiza problemelor.
Proiect: o serie de activităţi cu obiective stabilite, concepute pentru a produce un rezultat
specific într-o perioadă de timp dată.
Rezultate: Realizările (produsele) obţinute ca urmare a implementării activităţilor, a căror
combinaţie duce la atingerea scopului proiectului, cu alte cuvinte un început al beneficiilor
durabile pentru grupurile ţintă.
ANEXA 2
Abilitare/împuternicire (empowerment): se referă la dezvoltarea unui mod de a

gândi, a competenţei personale, la creşterea puterii indivizilor, grupurilor, în raport cu
instituţiile sociale; reprezintă transformarea lipsei de putere individuală şi colectivă în putere
personală, culturală şi politică.
Consiliere: exprimă o relaţie profesională între un consilier special format şi un client,
desfăşurându-se, în general, individual sau faţă în faţă, alteori adresându-se unui cuplu sau
unui grup; este o formă de intervenţie specializată .
Parafrazare: tehnică folosită în consiliere ce constă în expunerea de către specialist, într-o
formă personală, a celor spuse de client, păstrând însă cuvintele cheie; în acest mod se şi
surprinde esenţa celor declarate de client şi se şi recapitulează idea.
Bibliografie
• Breban, Vasile, 1992, Dicţionar general al limbii române, Bucureşti, Ed. Enciclopedică.
• Popescu-Neveanu, Paul, Zlate, Mielu, Creţu, Tinca, 1996, Psihologie, Manual pt. cls a X-
a şcoli normale şi licee, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
• Preda, Marian, 2002, Politica socială românească între cultura guvernamentală a
sărăciei şi globalizare, Iaşi, Ed. Polirom.
• Şchiopu, Ursula, coord., 1997, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Babel.
• Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, coord., 1998, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed.
Babel.

Manual Participant

Transféré par

Informations du document

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Manual Participant

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

MINISTERUL MUNCII, SOLIDARITĂŢII

PROIECTUL PHARE 2001

Cunoştinţe şi deprinderi de bază pentru referenţii sociali

Cuvânt înainte .................................................................................................................... 5

Introducere: prezentarea programului- obiective, conţinut,

Sesiunea II: Structura serviciilor sociale ……………….………..............…. 11

Rolurile asistentului social ca referent social în serviciile

Sesiunea III: Suportul social şi relaţiile interpersonale …………..............…. 23

Sesiunea IV: Rolul comunicării în relaţia asistent social – client …................ 33

Sesiunea V: Valori în asistenţa socială …………………………...............… 45

Sesiunea VI: Probleme etice – dileme etice ……………………..............….. 55

Sesiunea VII: Evaluarea iniţială şi intervenţia în asistenţa socială .................. 65

Sesiunea VIII: Interviul ………………………………………..............……… 75

Elemente ale comportamentului profesional ………................. 80

Sesiunea IX: Practica interpersonală cu familiile în situaţie de risc ............... 83

Sesiunile X – XII: Aplicaţii în practica asistenţei sociale - studii de caz ............... 93

Sesiunea XIII: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale .................... 95

Sesiunea XIV: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale …................. 109

Sesiunile XV – XVI: Dezvoltare comunitară ……………………………..............…. 111

Sesiunile XVI–XVII: Exerciţii de grup – Prezentarea rezultatelor ………...............… 129

Evaluarea individuală a participanţilor şi evaluarea finală a

Codul etic al profesiei de asistent social ................................... 133

Aspecte ale consilierii în asistenţa socială …………................. 141

Tehnici ale consilierii familiale …………………….................. 149

Glosar .................................................................................................................................. 151

Manualul „Program de formare în practica asistenţei sociale – Cunoştinţe şi

Acest program de formare a fost conceput în cadrul proiectului Phare „Construcţia

Prezentul program de formare pentru aproximativ 1200 referenţi sociali de la nivelul

Cursul de formare prezintă atât structura serviciilor sociale în România, cât şi

În plus faţă de acumularea de cunoştinţe şi dezvoltarea deprinderilor, bazate pe

Derularea acestui program de formare a presupus un proces de cooperare cu cadre

Sesiunea de formare va fi implementată de 45 formatori, grupaţi în 8 centre regionale.

Sperăm că veţi consulta şi reveni asupra prezentărilor, ideilor şi conceptelor acestui

În cele din urmă, am dori să ne exprimăm mulţumirile şi recunoştinţa faţă de cei ce au

Am dori să mulţumim doamnei task manager Adina Dragotoiu precum şi doamnei

Sesiunile următoare au fost concepute de autorii menţionaţi după cum urmează:

Sesiunile I, III, IV, şi IX: Elena Iulia Mardare (Universitatea Bucureşti)

Inge Danielsen Marian Preda

METODE: exerciţii de grup, prezentări.

Scopul şi obiectivele programului de formare

SCOP: Furnizarea deprinderilor, atitudinilor şi cunoştinţelor de bază persoanelor care nu au

La sfârşitul programului, participanţii vor fi capabili să:

3. identifice şi să descrie sursele de suport social şi să aplice instrumente de evaluare şi

SESIUNEA II: Structura serviciilor sociale; Rolurile asistentului social ca

STRUCTURA SERVICIILOR SOCIALE

SCOP: Prezentarea structurii şi funcţionării reţelei de servicii sociale

OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor:

METODE: prezentarea şi problematizarea informaţiilor; discuţii /exerciţii de grup.

MATERIALE: flipchart, markere.

Funcţionarea socială: Îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general, faţă

Conceptul de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social.

Măsurile/ componentele asistenţei sociale au rolul de a satisface nevoile unei

Conform OG 86/2004, serviciile sociale:

Exemple de probleme sociale: sărăcia, consumul de droguri, rata ridicată a abandonului

În concluzie, problemele sociale generează nevoi sociale ce impun organizarea de

II. CADRUL POLITICO-ADMINISTRATIV ŞI FINANCIAR

A. Organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale se realizează în:

central : Guvern - Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;

Structura sistemului public (de beneficii şi servicii) de asistenţă socială

NIVELUL CENTRAL NIVELUL JUDEŢEAN NIVELUL LOCAL

B. Principiul descentralizării în organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale:

• Serviciile sociale se organizează descentralizat, la nivelul comunităţilor locale, pentru

publici: direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului la nivel judeţean şi

Furnizorii publici şi neguvernamentali trebuie trataţi nediscriminatoriu în acordarea