Principiile farmacocinetice şi farmacodinamice de utilizare raţională a

preparatelor cu acţiune asupra echilibrului acido-bazic şi hidroelectrolitic,

substituienţilor de volum plasmatic şi diureticelor.

În caz de şoc hemoragic tratamentul constă în restabilirea rapidă volumului

lichidian, asigurarea presiunii osmotice şi coloidosmotice normale, ce permite
transportul normal al oxigenului şi CO2. Plasma dă rezultate bune, deşi lipsa
hematiilor face ca transportul oxigenului şi CO2 să fie deficitar. În caz că nu avem la
dispoziţie plasmă sau sânge, recurgem la administrarea de substituenţi de plasmă.
Prin urmare, principala indicaţie terapeutică a substituenţilor de plasmă o constituie
tratamentul şocului hemoragic.
O altă indicaţie teraputică o formează tratamentul şocului traumatic şi a altor
forme de şoc. În aceste cazuri pe lângă hipotensiune, este caracteristică şi agregarea
trombocitelor, ceea ce duce la tendinţa spre tromboze şi tulburări ale microcirculaţiei.
O parte din substituenţii de plasmă, au proprietatea de a împiedica agregarea
plăcuţelor sanguine, cu toate consecinţele sale.

Soluţii perfuzabile:
A. Coloidale – conţin macromolecule ce asigură persistenţa lichidului perfuzat în
circulaţie. Spaţiul de distribuţie este reprezentat în special de compartimentul
vascular.
Indicaţii: - hipovolemii severe
Tipuri: - sânge
- albumine umane concentrate (20%)
- soluţie stabilă de proteine plasmatice (SSPP)
- soluţii artificiale:
- gelatine: Haemacel, Gelofusin
- Dextrani: Dextran 40 (Reomacrodex)
- Dextran 70 (Macrodex)
- Dextan 110
- Hidroxietilamidon. Există mai multe tipuri: Hatastarch, Plasmasteril cu
persistenţă îndelungată. Pentastarch, Haessteril – cu persistenţă scurtă.
B. Cristaloide – apa, NaCl şi alţi electroliţi, plus glucoză.
Spaţiile de distribuţie sunt pentru:
- soluţii saline: spaţiul extracelular care este de 3 ori mai mare ca spaţiul
vascular;
- soluţii nesaline (glucozate): spaţiul apos intra- şi extracelular.
Efectul volemic este limitat.
Tipuri de soluţii:
- Soluţie fiziologică clorurosodică – (ser fiziologic) NaCl 0,9% (9 g/l).
- Soluţie Hartmann (Ringer lactat) – compoziţie mEq/l: Na-131, K-5, Ca-4,
Ce-112, Lactat-28. Avantaje: lactatul se transformă în bicarbonat
prevenind acidoza metabolică, conţine K şi Ca.
- Soluţie Ringer – NaHCO3-0,2 în apă/1000 ml.
 - Soluţie Locke (utilizează exclusiv în medicina experimentală) NaCl–
9,15 g, KCl-0,42 g, CaCl2-0,24 g, NaHCO3-0,15 g, glucoză 1 g în apă
1000 ml.
- Soluţie Tyrode (folosită în medicina experimentală) NaCl-8 g, KCl-0,20 g,
CaCl2-1 g, NaHCO3-1 g, MgCl2-0,10 g, NaH2Po4-0,05 g în apă 1000 ml.
- Soluţia Merlis (lichid cefalorahidian artificial) şi soluţia Krebs-Henseleit
sunt folosite în medicina experimentală.
- Soluţii hipertone de NaCl (3%, 5%, 10%, 20%) conţin cantităţi mari de
Na+ şi Cl—. Se recomandă în caz de urgenţă hipovolemică, în condiţii
prespitaliceşti cu efect bun.
+ —
- Soluţie molară de NaCl conţine 5,8 g %, 1 ml=1 mmol Na şi 1 mmol Cl .
- Soluţii glucozate – 20%-30% sunt indicate în alimentare.
- Soluţia f glucozată 5% plus 0,45 g % NaCl (semifiziologică). Compoziţie:
77 mEq/l – Na şi 77 mEq/l – Cl. Sunt soluţii de întreţinere, de
compensarea pierderilor digestive, urinare, cutanate.
- Fructoză 20%, celelalte soluţii pe bază de glucide (sorbitol, xilitol). Este
indicată în realimentare.
- Apă plus HCl se utilizează în caz de alcaloză metabolică severă fără
hipocaliemie.
+ —
- KCl – (soluţie molară) – 7,4%, 1 ml = 1 mmol K şi 1 mmol Cl . Se
administrează în funcţie de ionogramă, serveşte la adaptarea nevoilor mai
ridicate în caz de pierderi importante prin diaree sau diuretice, limitat în
caz de insuficienţă renală. Un aport mediu de KCl este de 30 mEq/l. Un
litru de perfuzie intravenoasă nu conţine mai mult de 100 mEq de KCl
(risc de deces prin aritmie dacă perfuzia se administrează rapid). În caz de
hipokaliemie severă se poate perfuza o doză de 20 mEq/oră într-o cantitate
mică de soluţie (100 ml) printr-o venă centrală. Citratul şi acetatul de K se
administrează per os.
De reţinut: Soluţii cu osmolaritate < 900 m Osm/l se administrează în vene periferice,
soluţiile cu osmolaritate < 900 m Osm/l se administrează prin catetere speciale în
sistemul cav superior.
- Soluţii de săruri de Ca:
- soluţie CaCl2 de 10%;
- soluţie gluconat de Ca (10%).
- Soluţii de săruri de Mg:
- soluţie sulfat de Mg (25%) – antagonist de Ca.
Per os: magnezia usta;
peroxidul de Mg;
MgSO4.
Sunt antiacide, colespasmolitice şi purgative:
- Soluţie de fosfat de Na;
- Soluţie de fosfat de K;
- Soluţie L arginină, L lizină;
- Soluţie HCl – 0,1-0,2 mmol/l;
 - Soluţie de lactat de Na – 18,66% (1,6 molar);
- Soluţie de clorură de amoniu 1%.

Caracteristica dextranilor
Farmacocinetica: Injecţia de 500-1000 ml a Dextranului 70 creşte masa
sanguină timp de aproximativ 12 ore. Dextranul se elimină prin urină în decurs de 3-4
zile, aproximativ 70%); o parte este captat de către sistemul reticulo-histocitar, unde
persistă timp de câteva săptămâni, după care se metabolizează.
Indicaţii:
Preparatele cu greutate moleculară mare, în soluţie 6% se folosesc pentru
restabilirea masei sanguine după şoc septic, hemoragic, arsuri;
- după intervenţii chirurgicale pentru a preveni tromboemboliile.
Preparatele cu greutate moleculară mică, în soluţie 10% se folosesc în stările
de şoc, unde predomină tulburările de microcirculaţie, datorită agregării
trombocitelor:
- arsuri grave;
- zdrobiri musculare;
- pancreatită acută;
- ileus;
- embolie grăsoasă;
- infarct miocardic;
- în chirurgia cardiovasculară cu cord deschis;
- în circulaţia extracorporală;
- chirurgie vasculară;
- cu scop profilactic înainte de aortografie;
- în soluţie 12% (hiperoncotică) se întrebuinţează în sindromul nefrotic.
Reacţii adverse:
Prelungirea timpului de coagulare, rareori epistaxis, hematurie, hematemeză.
Din acest motiv, nu se va administra în caz de diateză hemoragică sau transfuzii
sanguine abundente şi recente. Reacţii de sensibilizare: urticarie, coriză alergică,
hipotensiune, greţuri, vărsături, edem Quincke, astm bronşic şi chiar şoc anafilactic.
Aceste reacţii se datoresc eliberării de histamină.
Contraindicaţii şi măsuri de precauţie:
- insuficienţa cardiacă şi renală gravă;
- tulburări hemostatice ca trombocitopenie sau hipofibrinogenemia.
Dextranul se indică pentru o perioadă scurtă de timp, până la aplicarea unei transfuzii.
Nu se recomandă combinarea dextranilor cu alte soluţii. Pot avea loc reacţii
alergice. A nu se folosi în deshidratare la minori.
Posologie
După o hemoragie gravă şi de gravitate medie, perfuzie intravenoasă rapidă
500 ml, apoi mai lentă până la 1000 ml; în arsuri – până la 3000 ml în primele 2 sau 3
zile; în perioada postoperatorie pentru prevenirea tromboemboliilor – 500-1000 ml.
se administrează 20-40 ml/minut, până la corectarea hipotensiunii, sau până când se
obţine sânge pentru transfuzie.
Cel mai cunoscut preparat, cu greutate corporală mică este Dextran 40
(Rheomacrodex). Se utilizează în doză de 15-30 ml/kg/24 de ore. Dextranul 40 se
poate administra singur sau în combinaţie cu Dextranul 70. În caz de sindrom
nefrotic, se foloseşte în cantitate de 10-15 ml/kg (2-4 ml/minut).
Dextranul preparat fără NaCl se poate folosi în tratamentul hipoproteinemiei,
toxemiei gravidice şi a nefrozei.

Albumina umană.

Soluţie izotonă de 5% - acţionează ca substituent de plasmă în condiţii de

hipovolemie. Soluţia hipertonă de 25% - acţionează prin aport de proteină şi reface
volemia.
Indicaţii:
1) Pentru refacerea volumului plasmatic;
2) Sunt avantajoase în prezenţa hipoproteinemiei – în arsuri, după intervenţii
chirurgicale sau când se produc pierderi acute de sânge.
Posologie
Soluţie izotonă se întroduce iniţial în volum de 500 ml, repetând eventual după
30 minute. Doza recomandată pentru soluţia hipertonă este de 200-300 ml (câte 100
ml în cel puţin 30 minute).
Reacţii adverse:
Albumina umană este de regulă bine suportată. Rareori provoacă salivaţie,
greaţă, vomă, reacţii febrile.
Contraindicaţii:
1) anemia gravă;
2) insuficienţa cardiacă severă.
Bolnavii traumatizaţi trebuie supraveghiaţi, deoarece creşterea presiunii
arteriale poate declanşa hemoragie. În caz de deficit de pompă cardiacă sau
hipertensiune arterială este necesară prudenţă, iar perfuzia trebuie administrată lent
(apare risc de supraîncărcare circulatorie şi edem pulmonar).

Echilibrul acido-bazic
Oxidarea glucidelor şi grăsimelor produce CO2 şi H2O. Producţia de CO2 în 24
ore este de 22.000 mEq. CO2 + H2O → H2CO3, care disociază în HCO3— şi H+.
Metabolismul aminoacizilor şi oxidarea incompletă a glucidelor şi grăsimilor produc
70 mEq de alţi acizi, care faţă de cei 22.000 mEq CO2 în practică nu se iau în
considerare. pH-ul sângelui depinde de echilibrul dintre CO2, HCO3— şi H+.
[HCO3]
2 0
pH = pK + 1 g · (ecuaţia Henderson-Hasselbach),
a · PaCO2

a – coeficientul de solubilitate a CO2.

Pentru a determina pH-ul trebuie utilizate două variabile: HCO3— şi pCO2. Sistemul
Astrup cu nomograma SIGGAARD – ANDERSEN prezintă valorile normale pentru
determinarea echilibrului acido-bazic:
pH = 7,35-7,45
pCO2 = 34-45 mm/HG
CO2 total = 23-27 mEq/l
BB = 45-48 mEq/l – Baze tampon
BE = 0 + 2,5 mEq/l –Baze în exces
BA = 22-26 mEq/l –Bicarbonat real
BS = 22-26 mEq/l – Bicarbonat standard
În stări de acidoză severă se introduce bicarbonat de sodiu – o sare
alcalinizantă – în perfuzie, intravenoasă sub formă de soluţie izotonă 1,3%, care
conţine 154,5 mmoli sau mEq la 1000 ml). Pentru restricţia apei se pot utiliza soluţii
hipertone – spre exemplu, soluţia 5% (conţine 600 mmol la 1000 ml).
Doza se stabileşte cu proximaţie în funcţie de deficitul de HCO3, care poate fi
calculată după formula:
Deficitul de HCO3— = GC x 0,4 x (HCO3— fiziologic – HCO3 la bolnav
,

în care GC – greutatea corporală (kg); HCO3 se măsoară în mEq/l; se consideră nimai

40% din greutatea corporală (ceea ce corespunde distribuţiei HCO3-). Se recomandă
ca jumătate din deficitul calculat să fie introdus în 3-4 ore, restul mai lent, sub
controlul echilibrului acido-bazic şi al electroliţilor.

Tulburările echilibrului acido-bazic

Există patru forme de dezechilibrare acido-bazică.
1) Acidoză metabolică.
2) Alcaloză metabolică.
3) Acidoză respiratorie.
4) Alcaloză respiratorie.
În afară de acestea există (de cel mai multe ori) forme mixte prin combinaţia
celor de mai sus. Aceste forme pot fi compensate când pH-ul rămâne în limite
normale şi decompensate când acesta depăşeşte valorile normale. De asemenea aceste
forme se împart în acute şi cronice. Valorile analizelor gazelor sanguine şi pH-ului
SIGGAARD – ANDERSEN, bazată pe ecuaţia Henderson şi Hasselbach, arată forma
de tulburare acido-bazică.
Acidoza metabolică
Rezultă din acumulări de acizi sau pierderi de alcali. Acidoza metabolică pură
prezintă HCO3— scăzut, valorile normale ale pCO2 nemodificate. Încercarea de a
compensa (de a corecta pH-ul) prin eliminarea CO2 prin hiperpnee, duce la
coexistenţa acidozei metabolice cu alcaloza respiratorie.
Deficitul anionic = (Na+ + K+) – (Cl— + HCO3—) = (140 + 4) – (103 +25) = 16 mEq/l
1) Deficit anionic crescut (acumularea de acizi) are patru cauze majore: acidoză
lactică (cea mai frecventă), acidoză renală, acido-cetoză diabetică, intoxicaţii (acid
acetilsalicilic, etilenglicon, metanol).
În caz de intoxicaţii şi insuficienţă renală se poate vorbi de:
a) “acidoza metabolică cu GA > 12” (acidoză normocloremică).
GA – gaura anionică (anionic gap)
GA = Na+ - (Cl— + HCO) Norma = 18-12 mVal/l
GAP este folosit în clinică ca un parametru pentru a realiza diagnosticul diferenţial al
formelor de acidoză metabolică.
- Motivaţia tratamentului: acidoza diminuează contractilitatea miocardică prin
diferite mecanisme: concurenţa dintre ionii de H+ şi de Ca2+ la nivelul canalelor de
Ca2+ şi proteinele contractile. Rezultă diminuarea efectelor proteinelor contractile şi
scăderea efectelor catecolaminelor.
Tratament:
Soluţia de bicarbonat de sodiu (NaHCO3) se administrează în perfuzie
intravenoasă în soluţie 1,3-5%. Bicarbonatul de sodiu produce inevitabil o creştere
tranzitorie a pCO2 ce intră mai rapid în celule şi diminuarea paradoxală a pH-ului
intracelular. Anumite studii experimentale arată că administrarea de bicarbonat de
sodiu sporeşte producţia de lactat şi agravează insuficienţa circulatorie. Diferenţa
arterio-venoasă în pCO2 poate fi deseori menţinută normală (la nevoie prin ventilaţie
artificială), pCO2 creşte (“paradox venos”). Alte probleme legate de administrarea de
bicarbonat sunt:
- încărcarea hidro-sodică;
- încărcarea osmotică;
- risc de diminuare a aporturilor periferice de ogixen ca urmare a deplasării curbei de
dislocaţie a hemoglobinei;
- creşterea nevoilor de oxigen a celulelor (activarea fosfofructochinazei);
- risc de aritmie legată de alcaloză.

Alternative la bicarbonat de natriu:

- Carbicarb: este un amestec echimolar de bicarbonat şi carbonat de sodiu. Nu
produce creşterea pCO2. Superioritatea sa în raport cu bicarbonatul n-a fost
întotdeauna demonstrată.
- THAM (Trometamina, Tris, Trishidroximetilaminometan) este un alcool aminat.
Captează H+, având funcţie de sistem tampon. Nu produce un exces de ioni de Na,
se elimină rapid , are toxicitatea scăzută, se utilizează sub formă de clorhidrat,
soluţie 0,3 M (36 g/l). Nu produce creşterea pCO2, dar exercită efecte
hemodinamice nefavorabile (vasodilataţie cu deprimarea miocardului). Azi este rar
folosit.
- Dicloracetat – este un activator natural piruvat de hidrogenaza, nu diminuează
proporţia de lactat.
- Lactatul de Na – soluţie 1/6 M în perfuzii intravenoase ca şi corectant al acidozei.
În soluţie molară (1M) are efect antiaritmice.
b) Acidoză metabolică cu GA normală (acidoză hipocloremică). Apare în pierderi de
H+. Apar uneori modificări ale GA fără să fie în legătură cu acidoza (modificări K,
Ca, Mg, Li, IgG).
2) Deficit anionic nemodificat (acidoză hipercloremică) apare tot în cazurile de
pierderi de bicarbonat prin tubul digestiv (diaree, ureterosigmoidostomie), acidoză
tubulară (boli renale).

Tratament:
1. Necesarul de bicarbonat de Na – 8,4% NaHCO3 = GC x 0,3 x excesul de baze (BE)
BE – diferenţa dintre bicarbonatul standard (BS) şi cel real (BA) sau dintre
rezerva alcalină (RA) normală şi reală (RAn – RAr)
GC – greutatea corporală;
GC x 0,3 – volumul apei extracelulare.
2. Necesarul de THAM 0,3% se calculează după formula:
ml THAM 0,3% = GC x BE, în care
GC – greutatea corporală (kg);
BE – exces de baze (mEq/l)
3. Soluţie de lactat de Na 18,66% - nu se administrează în comă diabetică şi şoc.

Alcaloza metabolică
Menţinerea, respectiv corecţia alcalozei metabolice, se face în principal la
nivelul rinichilor. Alcaloza metabolică este întotdeauna hipercloremică din moment
ce clorul este unicul anion important al lichidului extracelular. Totuşi alcaloza
metabolică reacţionează întotdeauna la administrarea de clor. Se lichidează două
tipuri de alcaloză metabolică:
A. Cu dificit volemic / clorurat (ce reacţionează la clor).
Ea este asociată cu o contracţie volemică şi reacţionează integral la
administrarea de NaCl. Se caracterizează printr-un conţinut urinar în clor mai mic de
10 mEq/l. Menţinerea alcalozei metabolice se datorează unei contracţii volemice. În
cursul hipovolemiei, conservarea renală a sodiului are întâietate asupra corecţiei
alcalozei metabolice.
Alcaloza metabolică antrenează:
- o reducere a încărcăturii filtrate de bicarbonat;
- o resorbţie crescută de bicarbonat la nivelul tubului proximal;
- o resorbţie crescută de bicarbonat la nivelul tubului distal sub efectul aldosteronului
(secreţie crescută de protoni în schimb cu sodiul).
Cele trei cauze principale ale alcalozei metabolice sunt:
a) Vărsături sau aspiraţii gastrice abundente. Pierderea de HCl constituie factorul
primar responsabil, contracţia volemică care îi este asociată, întreţine alcaloza
metabolică.
b) Diureticele (cu excepţia acetazolamidei, care inhibă resorbţia de bicarbonat sau
spironolactona, care inhibă secreţia distală de cationi) produc o contracţie a
lichidului extracelular inhibând resorbţia clorului.
c) Hipercapnie cronică: acidoza respiratorie este compensată printr-o alcaloză
metabolică.
În toate aceste cazuri, alcaloza este întreţinută până ce hipovolemia va fi
corijată. pH-ul urinar este deseori mai mic de 7, reprezentând “aciduria paradoxală” a
alcalozei metabolice. Administrarea de NaCl diminuează aviditatea tubulară a
sodiului şi furnizează clorul ca un anion ce însoţeşte resorbţia sodiului. Astfel,
excesul de bicarbonat poate fi eliminat împreună cu sodiul.

B. Fără deficit volemic / clorurat (rezistent la clor).

Conţinutul urinar tipic în clor este mai mare de 20 mEq/l. O cauză posibilă este
hiperaldosteronismul primar şi secundar, exces de alcali, transfuzii masive. Creşterea
bicarbonatului sanguin este legată de pierderea crescută de protoni în urină. Alcaloza
întreţine (deseori) hipocaliemia.
Tratament:
- administrarea de perfuzii saline: soluţie de NaCL 9% (pentru creşterea
eliminării renale a bicarbonatului) cu urmărirea diurezei.
- KCl – 40-80 mEq/l (uneori 120 mEq – cu un debit de 20 mEq/oră) –
urmărind diureza şi EKG. Se foloseşte soluţie molară 7,4% în care fiecare ml
conţine 1 mEq K+ şi 1 mEq Cl—. Se recomandă mai ales în caz de pierderi
digestive administrarea printr-o venă centrală.
- HCl – soluţie 0,1 N – 0,2 N (0,1-0,2 mmol/ml) în cazurile cu insuficienţa
renală, în doze de 125 mEq/250 ml timp de trei ore.
- Soluţie L-arginină sau L-lisină.
- În caz de alcaloză fără deficit volemic (clorurat): se administrează KCl sau
spironolactonă.
Acidoză respiratorie
Apare atunci când ventilaţia alveolară este insuficienţă pentru a elimina CO2.
Tratamentul constă în ventilaţia adecvată monitorizată. Nu se administrează
bicarbonat de Na, care poate creşte producţia de CO2.
Alcaloză respiratorie: apare în hiperventilaţie, hipoxie, anxietate, intoxicaţii
(salicilaţi, analeptice, hormoni, etc). Tratament: ajustarea ventilaţiei.
Echilibrarea hidroelectrolitică
Echilibrarea hidroelectrolitică este imposibilă fără determinarea concentraţiei
elecroliţilor în sânge. În funcţie de perturbările hidroelectolitice, de natură şi
gravitatea lor, diagnosticate clinic şi laborator se administrează soluţiile corectoare.

Formele clinice ale tulburărilor hidro-electrolitice

Deshidratarea extracelulară : prezintă următoarele caracteristici:

Clinic: pliu cutanat persistent, hipotonie oculară, presiunea venoasă centrală

scăzută, oligurie, lipsa senzaţiei de sete.
 Laborator: hemoconcentraţie (hematocrit, hemoglobină – crescute, proteine-
crescute, Na+, Cl— - normale sau crescute, uree, creatinină – crescute, oligurie).
Etiologie: deficit de aport de apă şi Na+ (psihoze, come) pierderi digestive,
pierderi renale, pierderi cutanate (ex.: arsuri).
Tratamentul: - constă în aport de apă şi NaCl.

Deshidratarea intracelulară : prezintă următoarele caracteristici:

Clinic: sete, uscăciunea mucoaselor, scădere în greutate, febră, dispnee,

torpoare, agitaţie…
Laborator: hipersodemie, hipercloremie, hiperosmolaritate plasmatică.
Etiologie: pierderi de apă mai mari decât pierderi de Na+, din cauze renale
(diabet insipid hipotalamo-hipofizar, diabet nefrogen, diureză osmotică), cauze
extrarenale (arsuri, hipertermie, polipnee, diaree…)
Tratament: - apă pură per os, soluţii hipotone (glucoză 5%).

Hiperhidratarea extracelulară : se caracterizează prin:

Clinic: creşterea în greutate, edeme, edem pulmonar acut, edem cerebral,

colecţii seroase.
Laborator: hematocrit scăzut, hemoglobină scăzută, proteine diminuate
(hemodiluţie), Na+, Cl— normale.
Etiologie: retenţie de apă şi de Na+ din cauze renale, cardiace, hepatice,
endocrine.
Tratament: restricţie de Na+, Cl—, eliminare prin saluretice, tratament etiologic.

Hiperhidratarea intracelulară : are drept simptome:

Clinic: greţuri, vome, apetit crescut pentru sare, cefalee, astenie, convulsii.
Laborator: hiponatriemie, hipocloremie, hipoosmolaritate plasmatică.
Etiologie: supraîncărcare cu apă sau/şi deficit de aport de NaCl din cauze
iatrogene (perfuzii), sindrom Schwarz-Bartter (hipersecreţie de ADH), tulburări ale
membranei celulare (Sick Cell Syndrom).
Tratament: aport de NaCl (15-50 g/zi) restricţie hidrică.

Deshidratarea intra- şi extracelulară

- se caracterizează prin:

Clinic: sete, uscăciunea mucoaselor, hipotensiune, scădere în greutate, febră.

Laborator: hemoconcentraţie, hipernatriemie, hiperosmolaritate.
Etiologie: acido-cetoză diabetică, comă hiperosmolară, diaree, hipertermie,
poliurie osmotică.
Tratament: aport de apă sau soluţii hipotone (glucoza 5%)

Hiperhidratarea intra- şi extracelulară :

Clinic: edeme, greţuri, vomă, tulburări neurologice.

 Laborator: hemodiluţie, hiponatriemie, hipoosmolaritate.
Etiologie: iatrogenă – NaCl la edematoşi, aport excesiv de apă, ciroză
ascitogenă…
Tratament: restricţie hidrică, restricţie la NaCl, hemodializă.

Deshidratarea extracelulară şi hiperhidratarea intracelulară :

Clinic: tulburări neurologice, hipotonie oculară, oligurie, presiunea venoasă

centrală scăzută, hipotensiune arterială.
Laborator: hemoconcentraţie, hiponatriemie, hipoosmolaritate.
Etiologie: pierderi hidro-sodate cu supracompensare de apă, erori terapeutice şi
dietetice.
Tratament: aport de NaCl, apoi de apă.

Hiperhidratarea etracelulară cu deshidratare intracelulară :

Clinic: edeme, colecţii seroase, sete, uscăciunea mucoaselor, febră.

Laborator: hemodiluţie, hipernatriemie, hiperosmolaritate.
Etiologie: retenţie de apă, de Na+, predominant de Na+.
Tratament: aport de apă fără NaCl.

Reechilibrarea hidrică - se realizează utilizând diferite criterii şi formule în funcţie

d de situaţie şi caz. Calculul necesarului hidric se bazează pe
necesarul normal pe 24 ore plus pierderile patologice, (bilanţ zilnic), pe calculul
hematocritului, al sodiului plasmatic, iar în condiţii de cercetare, prin determinarea
spaţiilor hidrice cu radioizotopi. Nevoile bazale la un bolnav le apreciem la 30-40
ml/kg/24 ore. Calculul pierderilor: vărsături, aspiraţii, diureză, drenaje, scaun, febră,
transpiraţii etc... Necesarul de electroliţi:
Na+: 1-4 mmol/kg/24 h aproximativ 100 mEq/24h = 6-7 g NaCl.
K+: 0,7-3 mmol/kg/24h sau 2-4 g/24 h, 1 g KCl = 12 mEq K+ şi 12 mEq Cl—.
Parenteral se administrează soluţia molară de KCl 7,4% în care 1 ml = 1 mEq.
Fosfaţii: necesarul este de 25-40 mmol/24h, sub formă de fosfat de K sau de
Na în fiole de 20 mmol.
Magneziul: necesarul zilnic se apreciază la 0,1-0,4 mmol/kg/24 h (10-20
mEq/24), 1 fiolă MgSO4 are 4,1 mEq.
Calciul: necesarul este evaluat la 0,1-0,4 mmol/kg (1 ml Calciu gluconat 10%
este egal cu 0,48 mEq).
Oligoelemente: Zn – 1,5 mmol/kg/24h; Fe – 0,5mmol/24 h, Cu 0,1 mmol; Se –
0,006 mmol; Mb – 0,003 mmol, Cr – 0,015 mmol, F – 0,7 mmol, I – 0,015 mmol.
În prezent există flacoane injectabile cu oligoelemente sub denumirea
comercială de NONAN şi soluţii buvabile sub diverse denumiri.

DIURETICE
 Diuretice – Remedii medicamentoase, ce au acţiune selectivă asupra rinichilor,
ca consecinţa mărind diureza. Acţiune diuretica poseda RM din alte grupe de
exemplu: RM ce măresc debitul cardiac, mai ales la bolnavii cu insuficienţa cardiacă.
În majoritatea cauzelor, creşterea numai a filtraţiei glomerulare nu duce la acţiune
diuretica vizibil marcată ca consecinţa a reabsorbţiei intensive a Na+ în părţile distale
a nefronului. Diureza marcată se poate obţine numai la inhibarea reabsorbţiei Na+ şi
H2O.

Clasificarea
Se clasifică RM diuretice după caracterul efectului obţinut, mecanismului şi
localizării acţiunii în glomerul, viteza apariţiei şi duratei efectului, după puterea
acţiunii, acţiunii asupra echilibrului acido-bazic, eliminări K+, Ca+, acidului ureic.
După caracterul efectului obţinut:
1. Obţinerea preponderentă a diurezei hidrice (diuretice osmotice).
2. Ce cresc eliminarea din organism a Na+, K+, Cl— – saluretice (diuretice de ansă,
chlortalion, clopamid, derivaţii benzotiadiazinelor).
3. Ce sporesc eliminarea de Na+ şi blochează excreţia ionilor de K+- diuretice
kaliupăstrătoare (spironolactona, amiloridul, triamteren).
După localizarea şi mecanism de acţiune:
1. Diuretice cu acţiune asupra canalelor proximale a glomerulului (inhibitorii
carboanhidrazei, diuretice osmotice).
În partea incipientă a canalelor contorţi proximale se înfăptuieşte o reabsorbţie
intensivă a ionilor Na+, bicarbonaţilor, cloridelor, fosfaţilor, glucozei, aminoacizilor
şi a substanţelor organice dizolvabile. Pereţii aceştea a glomerulului posedă o
permeabilitate mărită pentru apă, reabsorbţia căreia (prin difuzie pasivă) e direct
proporţională cu reabsorbţia sărurilor, deaceea urina primară pe parcursul a tot
canalul contort proximal este izoosmotică în raport cu plasma sanguină.
Inhibitorii carboanhidrazei (acetazolamida). Reabsorbirea bicarbonaţilor în
canalele proximale contorte depinde de activitatea carboanhidrazei. Deaceea inhibiţia
fermentului de către acetazolamidă măreşte diureza şi scade rezervele bicarbonatului
în organism, ce duce la acidoza metabolică hipercloremică. Ca consecinţă a acidozei
şi reabsorbţiei de ioni Na+ şi Cl— în celelalte segmente a tubilor glomerulari acţiunea
acetazolamidei se nivelează la administrarea în decurs de câteva zile. Inhibitorii
carboanhidrazei mai inhibă formarea lichidului intraocular şi lichidului
cefalorahidian.
Diuretice osmotice (manitol, urea) – rău se reabsorb din urina primară, ce
duce la majorarea osmolarităţii ei, nu se reabsoarbe apa şi creşte diureza hidrică.
2. Diuretice de ansă – furosemid, bumetanid, acidul etacrinic). RM a acestei grupe
manifesta acţiune diuretică vădită, inhibând reabsorbţia Na+ şi apei în porţiunea
ascendentă a ansei Henle.
Membrana apicală a acestei părţi a glomerulului foarte rău e permeabilă pentru
apă şi activ reabsoarbe clorizii şi ionii de Na (≈ 35% din Na filtrat). Diureticele de
ansă aflânduse în lumenul tubului ansei glomerulare (pe contul secreţiei şi filtraţiei
relative) şi cu urina primară atingând partea ascendentă a ansei Henle, unde se
cuplează cu receptorii ai membranei apicale şi inhibă difuziunea Na+ şi Cl— din
lumenul tubului, ca rezultat se micşorează reabsorbţia apei. Diureticele acestei grupe
duc la natriureza evident marcată (până la 25% din natriul filtrat) şi diureza (viteza
eliminării ureei atinge 5-8 ml/min). La ora actuală nu există o lămurire certă a acţiunii
de creştere a secreţiei Mg+ şi Ca+ indusă de diureticele de ansa. Există ipoteza, ce
lămureşte mărirea eliminării Mg2+ prin mărirea în canalicule a încărcăturii “-“, ce se
formează la dereglarea reabsorbţiei Na+. La acţiune diuretică îndelungată apare
pierdere însemnată de K+, ce e însoţită de majorarea secreţiei aldosteronului, deaceea
e raţională utilizarea furosemidei cu diuretice K+-păstrătoare.
Furosemidul şi într-o măsură mai mică bumetamidul inhibă neînsemnat
carboanhidraza, mai ales în doze mari, ce se manifestă prin mărirea excreţiei
bicarbonaţilor, ionilor K+, Ca2+, Mg2+, acţiune benefică deoarece se reduce alcaloza
hipocloremică.
Efectul diuretic a Diureticelor de ansă nu depinde de mediul acido-bazic al
organismului.
Micşorarea volumului sângelui circulant în organism la folosirea diureticelor
de ansa duce la ridicarea relativă a concentraţiei glucozei, acidul uric în plasmă, ce
poate acutiza formele cu decurgere latentă a diabetului zaharat, podagrei.
La indicarea diureticelor acestei grupe se determină mărirea circulaţiei
sanguine în rinichi, distribuirea sângelui preponderent în stratul cortical al rinichilor.
Acest efect se lămureşte prin activarea sistemului calicreinkininic şi sporirea sintezei
prostaglandinelor, ultima se poate determina prin reducerea efectului diuretic la
asocierea furosemidului + AINS (indometacina). Acţiunea îndelungată pozitivă a
furosemidului asupra hemodinamicii renale lămureşte eficacitatea lui crescută şi la
filtraţie glomerulară scăzută (mai puţin 30 ml/min) când alte diuretice sunt puţin
efective.
Înafară de efectul diuretic, furosemidul şi acidul etacrinic nemijlocit scade
tonusul arterelor şi venelor (mai ales la administrarea i/v) şi simptomele de stază
pulmonară şi presiunea de umplere a ventricolului stâng la insuficienţa cardiacă cu
staza până la începerea acţiunii diuretice evidente.
1. Diuretice ce acţionează ansa canalelor distale: tiazide (hidroclortiazida) şi
netiazide (clopamid, oxodolin), derivaţii sulfanilamidelor.
Tiazidele şi a diuretice ce conţin gr. sulfanilamidă scad reabsorbţia ionilor Cl—
şi Na+ în canale contorte distale, deasemeni ei inhibă carboanhidraza în tubii contorţi
proximali, dar acest mecanism nu este de bază în acţiunea lor diuretică. Spre
deosebire de diureticele de ansă ce inhibă reabsorbţia Ca+ în ansa Henle, tiazidele o
sporesc în tubii contorţi distali, ce duce la hipercalciemie. Inhibând reabsorbţia Na şi
crescând concentraţia lui în tubii colectori ei duc la mărirea secreţiei K+.
Diureticele tiazide majorează eliminarea Mg2+ ce trebuie de luat în consideraţie
la administrarea lor la bolnavii cu insuficienţa cardiacă gravă. Tiazidele nu
dereglează mediul acido-bazic (Na+ se excretă împreună cu Cl— şi HCO3—).
Efectul diuretic se reduce la micşorarea vitezei filtraţiei glomerulare şi se
termină la viteza 30 ml/min. Eliminarea diureticelor tiazide prin rinichi şi eficacitatea
lor se micşorează la reacţia alcalină a urinei. Majoritatea diureticelor din această
grupă posedă acţiune hipotensivă, mecanismul căreia nu e determinat pe deplin. Se
presupune că ei au acţiune relaxantă directă asupra musculaturii netede a vaselor şi
nevelează acţiunea vasoconstrictorie.
2. Diuretice cu acţiune asupra regiunii tubilor colectori – kaliupăstrătoare: directe
(spironolactona), indirecte (triamteren, amilorid), antagoniştii aldosteronei.
Diureticele K+-păstrătoare inhibă reabsorbţia Na+ şi secreţia K+ în tubii
colectori. Reabsorbţia Na+ şi legată cu ea secreţia K+ în aceste regiuni este reglată de
aldosteron ce acţionează mărind activitatea canalelor ionilor de Na+ şi K+.
Spironolactona este un antagonist concurent al aldosteronului, ea împiedică
legarea hormonului cu receptorii specifici. Antagoniştii aldosteronului sunt foarte
efectivi la concentraţia crescută a aldosteronului în sânge.
Triamteren şi amilorid direct acţionează asupra canalelor ionice de Na a tubilor
colectori şi reduc reabsorbţia Na+ ca rezultat scade excreţia K+. Acţiunea
kaliupăstrătoare a amiloridului şi triamterenului nu depinde de concentraţia
aldosteronului în sânge. Triamteren este suportat de pacienţi mai rău ca amiloridul,
deoarece el posedă acţiune iritativă asupra mucoasei tractului gastro-intestinal şi
determină – convulsii musculare. Preparatul se recomandă de întrebuinţat după masă.
După acţiunea aupra stării acido-bazice:
1. Ce determină acidoza (acetazolamidă, clorură de amoniu) evidentă.
2. Ce determină acidoza metabolică moderată la administrare îndelungată în doze
mari (amilorid, spironolactonă, triamteren).
3. Ce determină alcaloza metabolică moderată la tratament îndelungat în doze mari
(furosemid, ureghit).
După acţiunea aupra eliminării K+
1. Kaliuuretice cu efect marcat (diureza: kaliureza = 1: 1)
- preparatele ce acţionează la porţiunea iniţială a tubilor contorţi distali (tiazidele).

2. Kaliuuretice cu efect mediu (1: 0,75). Diurtice de ansă.

3. Kaliuuretice slabe (1: 0,25). Diuretice osmotice.
4. Diuretice kaliupăstrătoare (spironolactona, amilorid, triamteren)
După acţiunea asupra eliminării Ca+
1. Ce scad excreţia Ca+ (tiazide)
2. Ce cresc excreţia Ca2+ (diuretice osmotice)
După acţiunea asupra concentraţiei ureei în sânge
1. Ce măresc concentraţia acidului ureic în sânge (Diuretice de ansă)
2. Ce nu acţionează asupra acidul ureic (Celelalte diuretice)
După puterea de acţiune
1. Diuretice puternice – duc la excreţia 15-25% a Na+ filtrat, viteza eliminării ureei
mai mult 8 ml/min. (Diuretice de ansă), osmotice.
2. Diuretice cu putere medie – duc la excreţia 5-10% de Na+ filtrat (hidroclortiazid,
netiazidele (clopamid, clortalidona)).
3. Diuretice slabe – 5% din Na+ filtrat (acetazolamidă, diur. K+-păstrătoare)
Acţiunea diureticelor asupra metabolismului mineral şi lipidic e arătată în tab.1.
Tab. 1
Acţiunea diureticelor asupra metabolismului mineral şi lipidic
 Preparat Hipergli- Hiperuri- Hipoka- Ototoxici- Excreţia
cemia cemia liemia tatea calciului
Tiazide + + + – ↓
Acid etacrinic + + + + ↑
Furosemid + + + + ↑
Bumetanid + + + + ↑
Diacarb + – – + – ↑
(+) – prezenţa efectului
(–) – lipsa efectului
(↑) – creşte
(↓) – scade
Farmacocinetica

Hidroclortiazida – se absoarbe bine la administrare internă. T0,5 în faza rapidă =

1,7 ore, în faza lentă – 13,1 ore. Cmax în plasma sanguină atinge peste 1-4 ore. Se
cuplează cu proteinele plasmatice 40-65%, volumul distribuţiei = 0,8 l/kg.
Hidroclortiazida se acumulează în eritrocite, unde concentraţia ei e de 3,5 ori mai
mare ca în plasma sanguină, deaceea durata efectului atinge 12-18 ore. Se elimină pe
cale renală în stare neschimbată pentru secreţia activă a tubilor contorţi proximali.
Clearanceul gen. = 2,5 ml/min. În timp de 6 ore după administrarea internă se
elimină 50% din doza preparatului. Acţiunea diuretică apare peste 1-2 ore şi diureza
6-12 ore.
Diuretice de ansa – rapid se absorb în tractului gastrointestinal. Se elimină în
stare neschimbată prin filtrare glomerulară şi secreţie canaliculară în timp de 4 ore.
Furosemid – biodisponibilitatea la administrarea peros 25-70% (≈ 60%). De
aici rezultă că pentru a atinge concentraţie plasmatică ce apare la administrare i/v,
trebuie administrat peros o doză de 2-4 ori mai mare. La administrare internă 80 mg
Cmax în sânge apare peste 1,5-2,9 ore. T0,5 = 1-1,5 ore la administrarea i/v T0,5 = 1,8-2,2
ore. Aceşti indici depind de starea hemodinamicii şi funcţiei ficatului şi rinichilor.
Efect diuretic a furosemidului e în strânsă corelare cu excreţia renală.
Spironolactona se absoarbe bine în tractul gastro-intestinal, dar în legătură cu
efect marcat de eliminare primară biodisponibilitatea e joasă (≈ 30%). Ea se ridică
după administrare preparatului după masă. T0,5 creşte în staza cardiacă, ciroza
hepatică. Cu urina se elimină 20-35%. Efectul deplin terapeutic se dezvoltă doar
peste câteva zile de administrare a preparatului.
Triamteren – repede şi deplin se absoarbe în intestinul subţire. Peste 90% se
metabolizează în ficat. Calea de bază de eliminare a formei active şi metaboliţilor lui
este excreţia renală.
Amilorid – se elimină sub formă neschimbată cu urina.
Diuretice osmotice – se absorb rău în tractul gastro-intestinal, deaceea se
administrează parenteral. Manitolul nu se metabolizează în ficat, se elimină prin
filtrare glomerulară. Excreţia manitolului se face timp de 30-60 minute.
Indicaţii:
 Diacarb: eficient în gaucom, pentru alcalinizarea urinei, în alcaloza
metabolică (pentru corecţia ei rapidă sau la administrarea diuretcelor la bolnavi cu
insuficienţa cardiacă) la boala de înălţime, în epilepsie, pentru excreţia fosfaţilor în
hiperfosfatemie.
Diuretice de ansă: edem pulmonar acut, alte maladii însoţite de edeme,
hipercaliemie acută, insuficienţa renală acută, intoxicaţii acute, (diureza forţată).
Tiazide: hipertensiune arterială, insuficienţa cardiacă de stază, nefrolitiază,
diabet zaharat insipid.
Diuretice kaliupăstrătoare: hiperaldosteronism primar şi secundar şi în asociere
cu alte diuretice pentru prevenirea hipokaliemiei.
Diuretice osmotice: pentru sporirea eliminării apei din organism, profilaxia
anuriei în hemoliză, pentru scăderea presiunii intracraniene şi intraoculare.
Contraindicaţii:
Diacarb: e contraindicat în criza hepatică, cu riscul dezvoltării encefalopatiei
hepatice ca rezultat scăderii eliminării NH4.
Diuretice osmotice: e contraindicat în insuficienţa renală şi hepatică, cardiacă,
deoarece creşte volumul sângelui circulant.
Furosemid, bumetamid nu se administrează la alergii la preparate sulfamidice.
Cu prudenţa de indică în insuficienţa hepatică, renală, insuficienţa cardiacă.
Diuretice tiazide, clopamidă – sunt contraindicate în forme grave a podagrei şi
în diabet zaharat, hipocaliemiei.
Spironolactonă, triamteren, amilorid – sunt contraindicate în insuficienţa renală
acută, hiperkaliemie, acidoză. Riscul hiperkaliemiei creşte la în combinaţia cu
preparate β-AB.

Alegerea preparatului diuretic

Alegerea preparatului diuretic pentru efectuarea farmacoterapiei individuale
sunt determinate de caracterul maladiei, dereglarea homeostazei, starea funcţională a
sistemului cardio-vascular, endocrin, ficatului, rinichilor, de asemeni de
particularităţile farmacocineticii, farmacodinamicii şi efectelor adverse.
În stări de ungenţă preparate de elecţie sunt diureticele de ansă. La
administrarea i/v a furosemidului îmbunătăţirea stării la bolnavi cu edem pulmonar
apar peste 10 min – deoarece preparatul dilată venulele. Peste 20-30 min efectul
clinic a furosemidului e condiţionat de scăderea VSC ca rezultat a efectului diuretic.
Dacă timp de 60 min se elimină mai puţin de 1 l urină, e indicată repetarea
administrării furosemiduluiîn doza dublă.
Creşterea diurezei la dereglări neînsemnate a echilibrului acido-bazic e posibilă
la administrarea unimomentană a 20 mg furosemid. La administrarea dozelor mari
fără indicaţii clinice adecvate poate scădea brusc VSC ce poate duce la consecinţe
grave.
La administrarea i/v a furosemidului în timp de 1 oră se elimină 43% volum
nictimeral de urină. Peste 2 ore-60% ce e foarte important la stări cu dereglarea
echilibrului hidro-electrolitic. Doza repetată de furosemidului se indică nu mai mult
de 6-8 ore la administrarea orală şi 2-ore la administrarea i/v. Doza la administrarea
repetată a preparatului depinde de precedenta, dacă la administrarea 40 mg i/v diureza
nua scăzut, se indică 120 mg , dacă se măreşte nesatisfăcător 80 mg.
Dehidratarea rapidă deasemeni poate fi obţinută la administrarea diurezei
osmotice în doză 1 g/kg masa corporală. În caz de insuficienţă ventriculară stângă
acută diureticul osmotic trebuie administrat nu mai devreme de 10 min după
administrarea furosemidului, deoarece primul la etapele incipiente creşte VSC ce
poate duce la agravarea edemului pulmonar.
În retenţie hidrică cronică în organism tactica este alta.
La retenţie neînsemnată a apei (insuficienţa cronică a hemodininamicii de
gradul II A, s-m premenstrual, gestoze uşoare şi medii, administrarea
glucocorticoizilor) sunt indicate diuretice cu acţiune medie. Cel mai des se
administrează hidroclortiazid (doza minimă efectivă = 25 mg). Dacă preparatul nu e
destul de efectiv doza se măreşte până la 100-200 mg/24 ore. Se administrează zilnic
până la dispariţia edemelor, apoi se trece la terapie de întreţinere (25-50 mg peste 2-3
zile).
La s-m edematos pronunţat (insuficienţa circulatorie acută II B – III, s-m
nefrotic, ascită în ciroza hepatică) e indicată administrarea internă a diureticelor
puternice. Doza iniţială a furosemidului 80 mg, uregitului – 100 mg, bumetamidei – 2
mg.
La administrarea îndelungată a furosemidului efectul său se poate micşora. În
acest caz se măreşte doza sau se recomandă combinare cu alte diuretice. Trebuie de
ţinut cont de refractiritate la diuretic, ce este condiţionată de hipokaliemie,
hiponatriemie, alcaloza metabolică, hiperaldosteronism secundar, micşorează filtraţiei
glomerulare.
Dacă sunt primele 2 cauze de refractiritate, se indică spironolactona, amilorid,
treamteren.
La folosirea combinaţiei furosemid + diuretic kaliupăstrător se ţine cont de un
raport anumit:
furosemid 80 mg spironilacton 150 mg
furosemid 1200 mg spironilacton 200 mg
La terapie neefectivă a diureticelor de ansă şi K+-păstrătoare e indicată
administrarea unui diuretic tiazid. (De exemplu, hidroclortiazida 50-200 mg).
Pentru tratarea hipertensiunii arteriale se indică diuretic de putere medie şi de
durata acţiunii mare. Deobicei se administrează hidroclortiazid în doză 10-12,5 mg
iniţial, dacă efect nu-i satisfăcător, doza se măreşte până la 100 mg.
 Tab.N 2
Reacţii adverse a diureticelor

Preparate Reacţii adverse

Diuretice osmotice Hipervolemia cu suprasolicitarea cordului, flebite şi tromboze
(ureea), necroza ţesuturilor (la nimerire soluţiei de uree sub
piele).
Inhibitorii Parestezia feţei, ameţeli, dispepsie, hipocaliemie, hiperirecemie,
carboanhidrazei febră, erupţii, inhibarea hematopoezei, colica renală din cauza
cristaluriei (rar).
Tiazide şi Hiperkaliemie, hiperirecemie, fenomene dispepsice, dereglarea
sulfamide metabolizării glucozei, fotosensibilizarea, paresteeii, slăbiciune,
netiazidice fatigabilitate, purpura trombocitopenică, icter, pancreatită (rar).
Furosemid Hipokaliemie, hiperirecemie, greaţă, erupţii, dereglări
circulatorii acute (la supradozare), ototoxicitate (la introducerea
i/v rapidă), dereglarea metabolizării glucozei (rar).
Spironolactona Hipokaliemie, ginecomastie, dereglarea ciclului menstrual,
impotenţa, colestaza hepatică cu dispepsie, greaţă, vomă, diaree,
somnolenţă, hemoragii gastrice la pacienţi cu ulcer peptic.

Tab. N 3
Interacţiune diureticelor cu alte medicamente

Diuretice Alte Efect Mecanism

medicamente
Tiazide Digoxina Creşte eficacitatea Hipocaliemie, condiţionate de
şi/sau toxicitatea tiazide
digoxinei
Chinidina Creşte eficacitatea Ridicare pH-ului urine, se
şi/sau toxicitatea inhibă eliminarea chinidinei
digoxinei chinidinei
Preparate Creşte efectSumarea sau potenţarea
hipotensive hipotensiv efectelor hipotensive
Sărurile litiului Creşte toxicitateaSe măreşte reabsorbţia
preparatelor de litiu sărurilor de litiu
Furosemid Aminoglico- Creşte ototoxicitatea Sumarea toxicităţii, creşte
zide concentraţia
aminoglicozidelor în sânge
din cauza dereglării secreţiei
renale
Cefalexin Se măreşte Toxicitatea se sumează
nefrotoxicitatea
cefalexinei

Indometacin Scade efect diuretic Se inhibă excreţia tubulară a

 furosemidului, se reţine apa
din cauza inhibării sintezei
prostaglandinelor de
indometacină
Acidul Micşorarea efectului Concurenţa pentu transport
acetilsalicilic diuretic tubular, interacţiunea cu
prostaglandine
Clofibrat Mărirea diurezei, Mecanism competitiv pentru
mialgii fixarea cu proteinele
plasmatice
Glicozidele Creşte riscul Eliminarea kaliului
cardiace intoxicaţiei
Spironolact Indometacina, Efectul diuretic Se inhibă sinteza
ona Acidul scade prostaglandinelor
acetilsalicilic
Digoxina Creşte concentraţia Se inhibă secreţia tubulară
digoxinei digoxinei
Remedii Majorează efect Efect natriuric
hipotensive hipotensiv
Acid Aminoglicozide Creşte oto- şi Sumarea toxicităţii
etacrinic nefrotoxicitatea
aminoglicozidelor
Cefalexin Creşte Sumarea toxicităţii
nefrotoxicitatea