Vous êtes sur la page 1sur 1

Arhitectura Modernista a Bucurestiului

Arhitectura modernistă a Bucureştiului este puţin cunoscută. Paradoxal aş spune, pentru


că este cea mai valoroasă. Oraşul acesta de blocuri gri are una dintre cele mai mari
colecţii de imobile moderniste europene, concentrate în ansambluri coerente şi relativ
unitare… De cele mai multe ori trecem pe lângă ele fără să le observăm şi fară să le ştim
povestea.

Vilele şi blocurile moderniste sunt mărturia celei mai prospere perioade din istoria
oraşului. Sunt producţia unei societăţi moderne, a unei lumi de o vitalitate şi o prospeţime
greu de imaginat astăzi, a unei lumi cel mai bine descrise de Mircea Eliade “Eram liberi,
disponibili pentru tot felul de experienţe (…) Eram prima generaţie românească
necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”

O să vă spun istoria blocurilor de pe Magheru, o să descoperim eleganţa vilelor din


Parcul Filipescu şi sobrietatea edificiilor publice bucureştene.

Povestea începe după marea unire. Societatea românească îşi realizase obiectivul istoric
şi avea o poftă teribilă de înnoire. În condiţiile acestea o generaţie întreagă de tineri
arhitecţi ce se întoarce de la studii din străinătate găseşte, începând cu ultima parte a
anilor ’20, un mediu favorabil pentru punerea în practică a principiilor modernismului.
Marcel Iancu, arhitect şi artist plastic, fondator, împreună cu Tristan Tzara, al mişcării
dadaiste, construieşte la Bucureşti primele imobile moderniste în 1926 – 1927. Îi urmează
Horia Creangă care, în 1929, prin imobilul ARO, realizează manifestul arhitecturii
moderniste şi trasează imaginea a ceea ce avea să devină o adevarată colecţie de produse
ale noii arhitecturi: Bulevardul Magheru. Societatea vremii, dornică de progres
imbratiseaza noul curent care in scurta vreme ajunge sa se manifeste atat prin vile si
imobile de raport rezultat al comenzii private cat si in edificii publice.

Vedem apoi cum principiile moderniste sunt intrepretate într-o arhitectură continuatoare a
tradiţiei, o arhitectura sensibilă şi rafinată practicată de Henriette Delavrancea şi Octav
Doicescu, o arhitectură care luând-o model pe cea vernaculară afirmă principiile
funcţionale moderniste si reia formele arhetipale in spirit contextualist.

Adoptarea noii arhitecturi în construcţia edificiilor publice reprezintă deplina


recunoaştere a acesteia. Alterarea principiilor în arhitectura oficială a anilor ’40 nu va
duce la o scădere a valorii tocmai datorită priceperii arhitecţilor. Spiritul modernist va
rămâne prezent şi în clădirile edificate după 1945, talentul şi consecvenţa profesională
neputând fi anulate de noua conducere politică.