L’etrager- albrt camus

1.pers principal = morceau, permetre de vivire a l’interierur tous les etapes et avec une influence
filosofique

Le roman commence avec une phrase tres connue et tres celebre : aujourd hui maman est morte. Ou
peut etre hier je ne se pas.- madame mersaulut…j’ai recu une telegramme de l’asile : « mere decidee.
Enterrement demain.sentiments destingues.

Il y a presente un discours pathetique. Le narator se detacher de l’action

Jps-l’ectirure blanche de camus et presente une manierre de confronter le lecteur de sentiment de

l’abourd.
Camus ilustre un veritable trasee initiatique avec l’absourd.

presente : ocnsequences simboliques et psihosophyque

Et le simbol de l’absourd.

Il cherche une verite unique

Le theme de la culpabilite est presente de la premiere chapitre et aussi le mecanisme tragique

Dans le myth de sisi camus presente une constructiond de la drame tragique

Apres..il mange au restaurant et il se rencontre avec 2 amis : emanuel et celeste

https://www.youtube.com/watch?v=lpnCeiH9eCk

Dans mon travaille je veux méttre en évidence la psychologie de deux caractére dans deux
époque différence. D'abord le caracteré Morceau qui se trouve dans le livre d’Alber Camus-
L’étranger et aussi Zabor, le caracteré de Kamel Daoud qui se retrouve en roman Zabor. En plus
je veux dire sur Kamel Daoud qu’il est une écriture qui s’inspire d’en les romans d’Alber Camus.
Le psychologie des personnages est trés complexe et plus intéressant pour être voir avec
l’indiference.
Nr dosar : 1394101 LENOVOema12..

Bonjour. Je m'appelle Chirilă Emanuela et j'ai vingt ans. Maintenant je suis étudiant au
Faculté de Lettre à Brasov (un petit ville en Roumaine) ou j'étudie la langue et la literature
francaise. Pendant le lycée j'ai faite de bénévolait au "Centre pour l'enfants avec
handicapes et sans famille". Avec cet opportunité j'ai apprêté comme il doit parler et agiter
avec les enfants. Je suis devenu calme et plus responsable de besoin des personnes qui sont
autour de moi. Ausi, j'ai fait de bénévolait a "L'institut pour défandre les animaux". Je
trouve que le bénévolait m'aide developper en societe et aussi d'apprendre être un homme
mieux pas pour gagner une renommée, mais pour le silance de mon âme.

Comme j'ai déja dit, j'ai étudie au Lycée "Mihai Eminescu" à Buzau. En plus j'ai participé
au beaucoup de concours des poémes, parce que je suis passionée d'écriture. L'anne
prochain je veux poublier un livre des poémes contemporaine (francais- roumaine). Je
veux dire que je suis une personne qui cherche toujours d'appendre le nouveau. Au lycée
j'étais responsable des activites au étudiants et j'ai organisé des differentes projects. Grace
à cet experience j'ai devenu une personne responsable, sociable, avec l'initiative et avec une
grand passion pour ce que je doit faite.Maintenant, au faculte je suis aussi responsable des
activites et j'éssaye de créer beaucoup de nouveau maniérè d'apprendre la langue francaise
et la literature, cela parce que j'étudie la langue et la literature francaise.

Je suis passionné de photographie et de lire. J'adore faire des photos, j'adore capturer les
emotions réeles au personne dans les moments quand ils ne savent pas qu'ils sont
photographie. Je préfère les romans philosophiques et culturels. Je suis une personne trés
sensible et affecteuse. Comme je déja dis, j'écris des poemes contemporaines en roumaine et
aussi en francaise. Je préfèr voyager à la montagne et tester de tracé montagneux difficilles.
En plus je suis une personne qui chercher toujours les defis et qui se lutte pour le rêve.

inteze precum cea a lui Terry Eagleton (Teoria literară. O introducere, Polirom 2008) sunt foarte
greu de realizat, în primul rând pentru că e foarte greu de delimitat însuşi obiectul disciplinei în
cauză. E o dificultate esenţială, pe care o semnalează autorul încă din primul capitol
(Introducere. Ce este literatura?). Cu deplină candoare, el constată că e, practic, imposibil să
defineşti literatura, deşi în practică puţină lume sănătoasă la minte ar pretinde că Hamlet nu e un
text literar, în vreme ce un anunţ din metroul londonez este. Probabil cea mai bună soluţie e una
de tip Humpty Dumpty, personajul lui Lewis Carroll care taie nodul gordian al semanticii
spunând: When I use a word, [...] it means just what I choose it to mean—neither more nor
less. Nu altceva susţinuse Roland Barthes, declarând că literatura este ceea ce se învaţă că este
literatură.

Dacă mai avem resurse de mirare după această introducere, e bine să le cheltuim parcimonios,
căci capitolul respectiv pune pe masă abia una din chestiunile surprinzătoare pentru cititorul mai
puţin umblat prin hăţişurile teoriei literare. Imediat după prima secţiune, Terry Eagleton ne
vorbeşte despre începuturile studiului literaturii engleze ca obiect de studiu independent (sau, în
fine, disciplina numită English studies în ţările anglo-saxone). Aceste origini n-ar fi, aşa cum s-ar
aştepta mulţi dintre noi, îngropate în negura istoriei, ci s-ar situa în primii ani ai secolului XX.
Dacă punem însă lucrurile în context şi ne amintim de dificultăţile definirii conceptului de
literatură (pe care omenirea învăţată îl foloseşte în sensul ei de azi, imprecis, de mai puţin timp
decât s-ar crede), aserţiunea nu mai pare chiar aşa de exotică. Ne sunt relevate rădăcinile
ideologice ale termenului de literatură engleză şi ale studiului acesteia. Toate astea sună un pic
scandalos. Ce să caute ideologia într-un spaţiu pe care multă lume îl crede pur, eventual populat
de entităţi picate din cosmos sau paradis? Demonstraţia autorului, care leagă debutul studiilor
literare de necesitatea de a promova noi valori pentru clasa burgheză şi de a o legitima în faţa
aristocraţiei în declin economic, dar cu ascendent cultural, e însă coerentă şi demnă de atenţie.

Miezul cărţii e alcătuit din prezentarea (succintă, căci altfel nu se poate într-un spaţiu redus la
vreo 300 de pagini) a principalelor abordări din teoria literară a secolului XX. Prima ediţie a
lucrării a apărut în 1983, dar cea de a doua, publicată după 25 de ani, nu cuprinde modificări
esenţiale. Se trec în revistă orientări precum fenomenologia, hermeneutica, teoria receptării, dar
şi structuralismul (literar şi semiotic), post-structuralismul, feminismul sau, în fine, psihanaliza.
Sunt chestiuni care ar necesita ele însele cel puţin un volum separat, dar autorul are meritul de a
condensa, uneori în doar câteva pagini, teorii şi dezbateri de idei care ocupă rafturi întregi de
cărţi. Interesant e că abordările post-moderniste sunt expediate în doar câteva rânduri, pe la
coadă, deşi chiar şi în1983, la data apariţiei primei ediţii, se lucrase deja destul de mult în
domeniu.

Ultimul capitol al cărţii (Concluzie. Critica politică) e cel puţin la fel de interesant ca primul, nu
în ultimul rând prin insolitul lui. Dacă introducerea la Teoria literară ne adusese în faţa unei
întrebări destul de neplăcute (ce este literatura?), concluzia e că studiile de teoria literaturii se află
într-o adevărată criză. S-ar pune sub semnul întrebării însăşi legitimitatea teoriei literare ca
domeniu independent. Destul de neplăcut, nu? Pe de o parte, am avea o disciplină care nu e in
stare să-şi definească obiectul, pe de altă parte, disciplina însăşi e minată din interior de
contradicţii care ameninţă s-o anihileze. Aş adăuga la toate acestea şi noilemedia, care ameninţă
să mai bată un cui în sicriul teoriei tradiţionale, cu canoanele, ierarhiile şi formele ei specifice de
exprimare. Să aibă postmodernismul cheia problemei? Greu de spus, dar de dorit ar fi poate ca o
asemenea cheie miraculoasă să nu existe. Până la urmă, Eagleton contrapune ansamblului de
teorii pe care le prezintă în miezul acestei cărţi „nu o teorie literară, ci un tip diferit de discurs [...]
care ar include obiectele („literatura”) de care se ocupă aceste teorii, însă care le-ar transforma,
prin situarea într-un context mai larg”. De citit şi de reflectat.

  

Fact checking

Mai întâi un caraghioslâc ce ţine de munca editorului. Cartea se numeşte (e titlul mare de pe
copertă) Teoria literară, însă în antetul paginilor din interiorul volumului scrie, negru pe
alb... Teoria literaturii. Probabil nu ştie stânga ce face dreapta. Traducătoarea volumului, Delia
Ungureanu, a făcut o treabă destul de bună, deşi n-a avut o sarcină uşoară. Cu toate astea, uneori
ea s-a intercalat în mod nepermis între autor şi cititor:

Se ştie că Derrida este cel care a creat termenul tehnic de diferanţă, care nu trebuie desigur
confundat cu simpla diferenţă. Cu toate astea, Eagleton, vorbind despre contribuţia teoreticianului
francez, nu simte nevoia să folosească termenul de specialitate, ci se mulţumeşte cu „difference”,
probabil pentru a nu complica discuţia. Nu-i nimic, las’ că e traducătoarea mai catolică decât
papa şi ne explică ea despre ce e vorba în versiunea românească, unde scrie „diferanţă”,
marcând a-ul buclucaş, ca să priceapă cititorul că ea a înţeles mai mult decât ne comunică
autorul. Sau – ceea ce ar fi mult mai grav – poate că în pasajul cu pricina autorul nici măcar nu s-
a referit la diferanţa lui Derrida. Comparaţi:

Scrisul, la fel ca orice alt produs al limbajului, funcţionează ca diferanţă; dar diferanţa în sine nu
este un concept, nu este ceva care să poată fi gândit.

cu textul-sursă:

Writing, like any process of language, works by difference; but difference is not itself
a concept,  is not something that can bethought.

În alt loc traducătoarea, confruntată cu o referire explicită în text la obligativitatea exprimării

subiectului în limba engleză, introduce o notă de subsol în care ne spune:

Limba engleză satisface obligatoriu poziţia subiect, „eu” fiind realizat textual, nu inclus în
desinenţă, ca în limba română. Engleza nu este o limbă pro-drop, ca româna. 

Bietul cititor abia acum e băgat în ceaţă. Ultima propoziţie e perfect inutilă, căci exprimă exact ce
spusese fraza precedentă. Traducătoarea însă, poate din dorinţa de a arăta publicului cât de vaste
sunt cunoştinţele ei, introduce tehnicalităţi perfect inutile în context. Pentru a şti ce-i aia
parametrul pro-drop cititorul trebuie să aibă cunoştinţe serioase de sintaxă generativă-
transformaţională, ceea ce e o aşteptare puţin stupidă în situaţia dată.  
Frumoasa necunoscută, cu subtitlul explicit Literatura şi paradoxurile teoriei, Polirom, 2017,
este o carte binevenită în momentul actual al „postumanului”, în care apare nevoia perspectivei
echilibrate asupra creşterii şi descreşterii teoriei literare. Mai întâi, tipul de scriitură la un subiect
aşa de arid este mult „îmblânzit” de Carmen Silvia Muşat printr-o implicare suplă, poziţionare
firească şi matură versus istoria teoriei literare (şi a literaturii). În Argument se explicitează
perspectiva, se decriptează şi coperta, demonstrativă, dar şi firul urmat după un relansator-
concluzie. Dubla interogaţie retorică, unde apar şi cei trei „actanţi” implicaţi, este o cheie de
lectură continuă:
„Nu este, oare, şi reprezentarea literară o astfel de viziune, ce ia naştere la intersecţia realităţii
exterioare cu lumea interioară a autorului, ce cea a receptorului şi cu limbajul? O frumoasă
necunoscută, a cărei existenţă himerică ne fascinează şi ne provoacă să o cercetăm, căci accesul
nostru la lume nu e posibil decât prin intermediul reprezentărilor pe care le avem despre ea?”.
De fapt, Carmen Muşat va centra demersul său analitic şi sintetic pe ideea „cronotopului”, cu
multiple valenţe datorită decriptării atâtor unghiuri funcţionale din care a fost şi este înţeles, încât
întregul volum are unitate şi o cătare cu ţintă sigură. Şi asta mai ales că părea greu de realizat la
câtă mobilitate, rupturi, reinterpretări, influenţări, ecouri şi distorsiuni a avut, pe parcursul unui
secol, teoria literară. În plus, cei mai cotaţi teoreticieni, cu nucleul lor textual cu tot, devin
„martorii” aduşi în prim plan pentru ca pledoaria să capete autenticitate şi, cum totul e vizat în
oglindire, o distanţă necesară re/evaluării şi poziţionărilor proprii. Aici stă căldura „istoricului” şi
diagnosticării etapelor acestei ştiinţe a limbajului, când ridicată, în timpuri anume, la gratuitate
(cea a „artei”), când coborâtă la sol, la referenţialitatea cea plată ca măsură etică (a „tendinţei”).
Cu primul capitol, Modernitatea şi ascensiunea teoriei, se stabileşte succint momentul incipitului
teoriei literare, el însuşi proiectat în contextul social, politic, ideologic, renumita şcoală
a formalismului rus, cu teoreticieni chiar şi dintre scriitori. Carmen Muşat atrage într-o nouă
„lectură” a teoriei literare şi scriitorii, unii dintre ei vizionari chiar în cerinţele de interpretare a
textelor. Şi asta mai ales că se fixează, în oglindire continuă, similitudinea „cronotopică” a celor
doi mari actanţi ai limbajului artistic, apoi terţul mai nou, cititorul. Personalitatea autoarei e la
vedere, cum s-ar spune oglindită în textură, viziune proprie. Carmen Muşat lucrează şi cu detalii;
imprevizibilul se impune din primul capitol, unde modernismul de „context” al formaliştilor ruşi
atrage şi nume de pictori, de pildă, sau citate emblematice dintr-un Osip Mandelştam. Întregul e
ţinut în nodurile fixate prin capitole distincte, care indică din titlu etapele evoluţiei şi „căderii”
teoriei literare, dar şi, în cele din urmă, teme actuale din această arie, cum este canonul, lectura
operei sau orizontul de aşteptare azi. Finalul cărţii este, ca într-o operă deschisă, o proiecţie
provocatoare de motive, surprinse în mişcărilor tectonice ale actualităţii, la nivelul ştiinţei
literaturii. Aici, izul de dezbatere vie e încă o dovadă a personalităţii autoarei, care face
reevaluări, puneri la măsura cuvenită a unor momente sau analize de critică literară (adjuvant la
demersul de restructurare a istoricului teoriei), ca în cazul lui Don Quijote. În „oglindă” e
apropiat de văzător şi „sfârşitul” (ghilimelele aparţin, nu întâmplător, investigatoarei) teoriei
literare. Carmen Muşat nu mizează pe neutralitate deşi utilizează distanţa, perspectiva istorică, ci
pe participare şi deschidere, reflectare şi reflecţie la etapele teoretice, momente consumate, dar
şi…neconsumate, încă.
Active sunt şi capitolele în care se demontează multe dintre pre/concepțiile, pre/judecăţile legate
de anumite momente din istoricul teoriei literare şi chiar a teoreticienilor înşişi, demonstrându-se
cu argumente că, şi acolo unde exista la suprafaţă cerinţa distanţei, în adâncime se strecoară tot
„cronotopul”. Orice demers teoretic se leagă, la fel ca cel literar, de un moment istoric. Cel mai
elocvent este acela al formaliștilor ruşi, care refuzau abordările psihologice sau filosofice deşi
sunt determinante, în adâncime. Cazul Todorov e luat tot ca martor:
„…nu e deloc lipsit de importanţă faptul că, după prăbuşirea regimurilor totalitare din Europa
Centrală şi de Est, Todorov a simţit el însuşi nevoia să vorbească despre conexiunile dintre un
anumit sistem teoretic şi contextul istorico-politic din care provine.”
Însăşi elaborarea conceptului (cronotop) de către Bahtin, anume după revoluţia bolşevică, este în
perspectiva autoarei dovada că „molozul istoriei” (sintagmă citată) impregnează literatura şi
lucrările teoretice, fapt vizibil până şi la nivelul conceptelor. Miza/seducţia volumului este chiar
ideea acestei duble determinări, şi literatura şi teoria sa fiind înglobate portretului din oglindă, cu
multiplele lui unghiuri de reflexie şi reflectare, punctat mereu în perspectivă istorică, dar şi
personalizat totodată. O demonstraţie a prezenţei cronotopului în orice moment teoretizant al
literaturii infiltrată de „prezent” apare în comentariul autoarei la cunoscuta interpretare bahtiană a
cărţilor lui Rabelais. Se face apel şi la un text T. S. Eliot, adiţiune tipică în demersul cărţii, care
surprinde atât unitatea cât şi contradicţiile formalismului, ca şi ale următoarele etape teoretice.
Spectaculoase de-a dreptul sunt subcapitole ca Pual de Man sub semnul
dublului sau Ambiguitatea lui Maurice Blanchot. Iniţiatorul prosopopeei, „tropul autobiografiei”,
este, cred, marele exemplu al des-figurării, al dublării, ascunderii şi mai dezvăluitoare a
secretului biografic chiar în teoria, exemplară, de altfel, a teoreticianului. Pentru demonstraţie,
Carmen Silvia Muşat vine din nou cu un „martor”, aportul lui Shoshana Feldman privind
numita tăcere, vinovată, a lui de Man. Astfel, depistarea alterităţii sale este punctată tocmai prin
ascundere. Astfel, în remarcabila Autobiografie ca des-figurare lipsa trimiterii la„personajului
omonim” al lui Rilke este concludentă („întruchiparea perfectă a relaţiei problematice dintre
(con)figurare şi desfigurare, prezentă în etimologia prosopopeei”).
Şi dialogul autoarei cu sine este seducător în momentele în care identitatea şi alteritatea unor mari
teoreticieni se desfăşoară din/prin propriile texte, din descoperiri şi reevaluări ulterioare ale
trecutului vreunui teoretician, traume strecurate pe furiş în operă. Un eşantion din momentul de
Man cred ca ar fi elocvent:
„În măsura în care prosopopeea este este figura centrală a autobiografiei, scriitura autobiografică
funcţionează asemenea unui văl (vălul Mayei) ce ascunde în aceeaşi măsură în care dezvăluie,
fiind doar o reprezentare a persoanei, şi nu persoana în sine. În ce condiţii devine acest văl, în
general inofensiv, la fel de fatal precum cămaşa oferită lui Nessus de către Deianira sau masca ce
se lipeşte ireversibil de chiul lui de Man? Să nu uităm că autobiografia nu înseamnă doar trans-
figurare, ci şi des-figurare, distrugere a figurii reale pentru a face loc imaginii pe care discursul o
ţese”. Un asemenea fragment indică şi faptul că autoarea nu pierde niciodată din vedere poziţia în
oglindă/reflexie/metatext(ură) a autorului prins sub lupă. Dacă lucrările lui de Man sunt vizate în
acest registru al re-găsirii sinelui într-un alter-oglindă, şi repoziţionarea lui Maurice Blanchot pe
întregul său traseu teoretic şi biografic, totodată, capătă aceleaşi dimensiuni ale identităţii
reflectate în alteritate. Concluzia cade tranşant după ce mărturiile, de texte şi momente biografice,
de reaşezări în timp sunt aduse ca martori credibili foarte: „S-ar putea spune că groaza resimţită
de Blanchot după Eliberare -cînd societatea franceză era dominată de nevoia de a-i pedepsi
exemplar pe colaboraţionişti, iar prezenţa pe lista neagră atrăgea instantaneu oprobiul public-e
convertită într-un discurs teoretic perfect articulat, care postulează puritatea absolută a operei în
raport cu lumea, neutralitatea limbajului în acre tăcerea şi absenţa (subiectului) pot vorbi. Ca şi în
cazul lui Bahtin, putem identifica în textul lui Blanchot aluzii transparente şa contextul politic
imediat…”
Nu numai concluziile punctuale, cum este cazul lui Blanchot sau coincidenţa crizei limbajului de
la începutul secolului al XX-lea cu prezenţa agresivă a ideologiilor totalitare sunt remarcabile în
carte, ci şi cele generale. Astfel, se conchide că apare o identitate între reacţia scriitorilor a
vremuri şi aceea a teoreticienilor, datorită intersecţiei comune, limbajul („limbajul este punctul în
care identitatea colectivă și cea personală converg, iar modul în care cuvintele sunt utilizate în
anumite momente istorice reliefează modul decisiv al acestora în definirea condiției umane”).
De consemnat sunt desele luări de poziţie ale autoarei privind multe dintre momentele sau temele
cu istoric larg în demersurile teoreticienilor literari. Una dintre ele ar fi, de pildă, cea a mimesis-
ului, cu citate la vedere (aici dintr-un articol de Galili Shahar, 2011), pentru demonstraţie.
Structuralismul are, de asemenea, un loc ţintit anume, ca o răscruce, din care fiecare dintre noi
pleacă greu fiindcă ne-a marcat…tinereţile. Distanţa faţă de momentul respectiv o face pe
Carmen Muşat să pună în evidenţă până şi nuanţele şi înţelegerea, concluzia că factorul istoric
rămâne un catalizator pentru artist şi teoretician deopotrivă.
Extrem de bine conduse sunt momentele româneşti, anii creşterii conceptelor false şi a unei
anulări fără limită a criteriului axiologic, cu prezenţa arlechinească a unor comentatori pe măsura
propagandei tipice. Ca un făcut, lectorul se întoarce la o lecţie de oglindire savantă a lumii-text în
alt text-viaţă (şi a cărţii de faţă) la eseul despre Don Quijote. Este cel mai fecund exemplu, martor
de identitate şi alteritate totodată, din istoria literară şi teoria ei, remarcabil condus. Pentru asta ar
trebui citat întregul subcapitol Cu Don Quijote în căutarea aventurii textuale.
Mai fac o menţiune în ce priveşte canonul literar, unde alunecările de teren sunt puse la vedere
critică şi de Carmen Muşat, dar cu păstrarea perspectivei că autorul intrat în canor aparţine şi
„specificului național” și revizuirilor fireşti ale timpului/timpurilor, dar pe un fundament pururea
axiologic.
Frumoasa necunoscută, care se deconspiră ca fiind mereu în oglindă, dublu, literatura şi teoria
literară, este o carte neaşteptat de vie pentru tematica destul de scorţoasă la prima vedere, dar nu
lipsită de argumente, viziune, limpeziri, reevaluări, nuanţări, cu deschideri şi, indiscutabil,
proiecţii proprii. Ceea ce o aruncă în lupta noastră cotidiană (cea literară, fireşte). Echilibrul şi
proporţia în respectarea momentelor istorice ale teoriei literare sau ale prezenţei majorităţii
teoreticienilor de renume, fie şi dintre scriitori, dau o stare de armonie întregului demers.