Cap 2 Energia eoliană

Vântul este o circulaţie a aerului, ca răspuns la diferenţele de presiune din

atmosferă. Diferenţele de presiune exercită o forţă care determină masele de aer pentru a
trece de a o regiune de mare presiune, la una de joasă presiune. Această mişcare se
numeşte vânt. Anual, peste suprafaţa terestră a pământului, aproximativ 1,7 milioande de
TWh de energie este generată sub formă de vânt.. Chiar şi aşa numai o mică parte din
energia eoliană poate fi exploatată pentru a genera energie utilă.

2.1.1 Istoricul Eolienelor

Moara de vânt este strămoşul generatoarelor eoliene (Fig. 1). Ea a apărut în Evul Mediu
în Europa. Ea a funcţionat la început cu ax vertical.

Fig.1: Imagine a două mori de vânt

Mai târziu, morile se orientau după direcţia vântului şi au fost puse pânze pentru a capta
mai bine energia vântului. (Fig. 2)

Fig. 2: Imagine a unei mori de vânt cu pânze

 Prima moară de vânt cu pale profilate a apărut în secolul doisprezece. Chiar dacă
era foarte simplă, este totuşi vorba de prima cercetare aerodinamică a palelor. Acestea au
fost utilizate în principal pentru pomparea apei sau pentru măcinarea grâului.
În perioada Renaşterii, inventatori celebrii ca Leonardo da Vinci s-au interesat foarte
intens de morile de vânt, ceea ce a condus la numeroase inovaţii, uneori inutile. De
atunci, morile s-au înmulţit în Europa.
Revoluţia industrială a oferit un nou început pentru morile de vânt, prin apariţia
de noi materiale. În consecinţă, utilizarea metalului a permis modificare formei turnului şi
creşterea considerabilă a maşinilor pe care le numim pe scurt "eoliene". (Fig. 3)

Fig. 3: Moară de vânt (Germania de Nord)

Evoluţia electricităţii în secolul XX a determinat apariţia primelor eoliene
moderne (Fig. 4). Este studiat profilul palelor, iar inginerii se inspiră după profilul
aripilor de avion.

Fig. 4: Eoliană modernă

 În prezent, eolienele sunt, aproape în totalitate cu ax orizontal, cu excepţia
modelelor cu ax vertical ca cele cu rotor Savonius şi Darrieus, care sunt încă utilizate, dar
sunt pe cale de dispariţie.Ultimele inovaţii permit funcţionarea eolienelor cu viteză
variabilă, respectiv reglarea vitezei turbinei eoliene în funcţie de viteza vântului.

Principiul de conversie

Stocare
Acumulatori

Energie cinetică Energie mecanică Energie electrică Reţea de distribuţie

Vânt Rotor Generator
Sarcini izolate
(ex: sate izolate)

Energia de origine eoliană face parte din energiile regenerabile. Aero-generatorul

utilizează energia cinetică a vântului pentru a antrena arborele rotorului său: acesta este
transformată în energie mecanică, care la rândul ei este transformată în energie electrică
de către generatorul cuplat mecanic la tubina eoliană. Acest cuplaj mecanic se poate face
fie direct, dacă turbina şi generatorul au viteze de acelaşi ordin de mărime, fie se poate
realiza prin intermediul unui multiplicator de viteză. În sfârşit, există mai multe
posibilităţi de a utiliza energia electrică produsă: fie este stocată în acumulatori, fie este
distribuită prin intermediul unei reţele electrice, fie sunt alimentate sarcini izolate.
Sistemele eoliene de conversie au şi pierderi. Astfel, se poate menţiona un randament de
ordinul a 59 % pentru rotorul eolienei, 96% al multiplicatorului. Trebuie luate în
considerare, de asemenea, pierderile generatorului şi ale eventualelor sisteme de
conversie.
 Tipuri de instalări

O eoliană ocupă o suprafaţă mică pe sol. Acesta este un foarte mare avantaj,
deoarece perturbă puţin locaţia unde este instalată, permiţând menţinerea activităţilor
industriale sau agricole din apropiere.
Se pot întâlni eoliene numite individuale, instalate în locaţii izolate. Eoliana nu
este racordată la reţea, nu este conectată cu alte eoliene.
În caz contrar, eolienele sunt grupate sub forma unor ferme eoliene. Instalările se
pot face pe sol(Fig 5), sau, din ce în ce mai mult, în largul mărilor, sub forma unor ferme
eoliene offshore(Fig 6), în cazul cărora prezenţa vântului este mai regulată. Acest tip de
instalare reduce dezavantajul sonor şi ameliorează estetica.

Fig 5: Imagine a unei ferme eoliene

Fig 6: Ferma eoliană offshore de la Middelgrunden (Danemarca)

 Orientarea axului

Există mai multe tipuri de eoliene. Se disting însă două mari familii: eoliene cu ax
vertical şi eoliene cu ax orizontal.
Indiferent de orientarea axului, rolul lor este de a genera un cuplu motor pentru a antrena
generatorul.

Eoliene cu ax vertical

Pilonii eolienelor cu ax vertical sunt de talie mică, având înălţimea de 0,1 - 0,5 din
înălţimea rotorului. Aceasta permite amplasarea întregului echipament de conversie a
energiei (multiplicator, generator) la piciorul eolienei, facilitând astfel operaţiunile de
întreţinere. În plus, nu este necesară utilizarea unui dispozitiv de orientare a rotorului, ca
în cazul eolienelor cu ax orizontal. Totuşi, vântul are intensitate redusă la nivelul solului,
ceea ce determină un randament redus al eolienei, aceasta fiind supusă şi turbulenţelor de
vânt. În plus, aceste eoliene trebuiesc antrenate pentru a porni, pilonul este supus unor
solicitări mecanice importante. Din acest motive, în prezent, constructorii de eoliene s-au
orientat cu precădere către eolienele cu ax orizontal.Cele mai răspândite două structuri de
eoliene cu ax vertical se bazează pe principiul tracţiunii diferenţiale sau a variaţiei
periodice a incidenţei:

• Rotorul lui Savonius în cazul căruia, funcţionarea se bazează pe principiul tracţiunii

diferenţiale. Eforturile exercitate de vânt asupra fiecăreia din feţele unui corp curbat au
intensităţi diferite. Rezultă un cuplu care determină rotirea ansamblului.
 Schema de principiu a rotorului lui Savonius

Schema rotorului lui Savonius

• Rotorul lui Darrieus se bazează pe principiul variaţiei periodice a incidenţei. Un profil

plasat într-un curent de aer, în funcţie de diferitele unghiuri, este supus unor forţe ale
căror intensitate şi direcţie sunt diferite. Rezultanta acestor forţe determină apariţia unui
cuplu motor care roteşte dispozitivul.

Imaginea unei eoliene Darrieus Schema rotorului lui Darrieus

Eoliene cu ax orizontal

Funcţionarea eolienelor cu ax orizontal se bazează pe principiul morilor de vânt. Cel mai

adesea, rotorul acestor eoliene are trei pale cu un anumit profil aerodinamic, deoarece
astfel se obţine un bun compromis între coeficientul de putere, cost şi viteza de rotaţie a
captorului eolian, ca şi o ameliorare a aspectului estetic, faţă de rotorul cu două pale.
Eolienele cu ax orizontal sunt cele mai utilizate, deoarece randamentul lor aerodinamic
este superior celui al eolienelor cu ax vertical, sunt mai puţin supuse unor solicitări
mecanice importante şi au un cost mai scăzut.

Imaginea unei eoliene cu ax orizontal

Există două categorii de eoliene cu ax orizontal:

• Amonte: vântul suflă pe faţa palelor, faţă de direcţia nacelei. Palele sunt rigide, iar
rotorul este orientat, cu ajutorul unui dispozitiv, după direcţia vântului.

Schema unei eoliene cu ax orizontal amonte

• Aval: vântul suflă pe spatele palelor, faţă de nacelă. Rotorul este flexibil şi se auto-
orientează.

Schema unei eoliene cu ax orizontal aval

Dispunerea amonte a turbinei este cea mai utilizată, deoarece este mai simplă şi
dă cele mai bune rezultate la puteri mari: nu are suprafeţe de direcţionare, eforturile de
manevrare sunt mai reduse şi are o stabilitate mai bună.
 Palele eolienelor cu ax orizontal trebuiesc totdeauna, orientate în funcţie de
direcţia şi forţa vântului. Pentru aceasta, există dispozitive de orientare a nacelei pe
direcţia vântului şi de orientare a palelor, în funcţie de intensitatea acestuia.

Componentele clasice ale unei eoliene

Palele sau captorul de energie sunt realizate dintr-un amestec de fibră de sticlă şi
materiale compozite. Ele u rolul de a capta energia vântului şi de a transfera rotorului
turbinei. profilul lor este rodul unor studii aerodinamice complexe, de el depinzând
randamentul turbinei. Astfel diametrul palelor (sau suprafaţa acoperită de acestea) este în
funcţie de puterea dorită:

Lăţimea paleleor determină cuplul de pornire, care va fi cu atât mai mare cu cât palele
sunt mai late. Numărul de pale depinde de eoliană. În prezent, sistemul cu trei pale este
cel mai utilizat, deoarece asigură limitarea vibraţiilor, a zgomotului şi a oboselii rotorului,
faţă de sistemele mono-pală sau bi-pală. Coeficientul de putere este cu 10 % mai mare
pentru sistemul bi-pală faţă de cel mono-pală, iar creşterea este de 3% între sistemul cu
trei pale faţă de două pale. În plus, este un compromis bun între cost şi viteza de rotaţie a
captorului eolian şi avantaje din punct de vedere estetic pentru sistemul cu trei pale, faţă
de cel cu două pale.

Schema eolienelor mono-pală, bi-pală şi cu trei pale

Butucul este prevăzut cu un sistem pasiv (aerodinamic), activ (hidraulic) sau mixt (active
stall) care permite orientarea palelor pentru controlul vitezei de rotaţie a turbinei eoliene
(priza de vânt).

• Controlul activ, prin motoare hidraulice, numit şi "pitch control". Acest sistem
asigură modificarea unghiului de incidenţă a palelor pentru a valorifica la maximum
vântul instantaneu şi pentru a limita puterea în cazul în care vântul depăşeşte viteza
nominală. În general, sistemul roteşte palele în jurul propriilor axe (mişcare de pivotare),
cu câteva grade, în funcţie de viteza vântului, astfel încât palele să fie poziţionate în
permanenţă sub un unghi optim în raport cu viteza vântului, astfel încât să se obţină în
orice moment puterea maximă. Sistemul permite limitarea puterii în cazul unui vânt
puternic (la limită, în caz de furtună, trecerea palelor în "drapel").
• Controlul aerodinamic pasiv, numit şi "stall control". Palele eolienei sunt fixe
în raport cu butucul turbinei. Ele sunt concepute special pentru a permite deblocarea în
cazul unui vânt puternic. Deblocarea este progresivă, până când vântul atinge viteza
critică. Acest tip de control este utilizat de cea mai mare parte a eolienelor, deoarece are
avantajul că nu necesită piese mobile şi sisteme de comandă în rotorul turbinei.
• Ultimul tip de control, vizează utilizarea avantajelor controlului pasiv şi al celui
activ, pentru a controla mai precis conversia în energie electrică. Acest sistem este numit
control activ cu deblocare aerodinamică, sau "active stall". El este utilizat pentru
eolienele de foarte mare putere.

Imagine a butucului unei eoliene, dotat cu sistem de orientare a palelor

Arborele primar: este arborele rotorului turbinei eoliene. Se mai numeşte arborele lent,
deoarece el se roteşte cu viteze de ordinul a 20 - 40 rot/min. Prin intermediul
multiplicatorului, el transmite mişcarea, arborelui secundar.
Multiplicatorul mecanic de viteză permite transformarea puterii mecanice, caracterizată
de cuplu mare şi viteză mică specifică turbinei eoliene, în putere de viteză mai ridicată,
dar cuplu mai mic. Aceasta deoarece viteza turbinei eoliene este prea mică, iar cuplul
prea mare, pentru a fi aplicate direct generatorului. Multiplicatorul asigură conexiunea
între arborele primar (al turbinei eoliene) şi arborele secundar (al generatorului).
Există mai multe tipuri de multiplicatoare, cum ar fi:
• Multiplicatorul cu una sau mai multe trepte de roţi dinţate, care permite transformarea
mişcării mecanice de la 19-30 rot/min la 1500 rot/min. Axele de rotaţie ale roţilor dinţate
sunt fixe în raport cu carcasa.
• Multiplicatorul cu sistem planetar, care permite obţinerea unor rapoarte de transmisie
mari, într-un volum mic. În cazul acestora, axele roţilor numite sateliţi nu sunt fixe faţă
de carcasă, ci se rotesc faţă de celelalte roţi.
Există şi posibilitatea antrenării directe a generatorului, fără utilizarea unui multiplicator.

Arborele generatorului sau arborele secundar antrenează generatorul electric, sincron

sau asincron, ce are una sau două perechi de poli. El este echipat cu o frână mecanică cu
disc (dispozitiv de securitate), care limitează viteza de rotaţie în cazul unui vânt violent.
Pot exista şi alte dispozitive de securitate.

Generatorul electric asigură producerea energiei electrice. Puterea sa atinge 4,5 MW

pentru cele mai mari eoliene. În prezent se desfăşoară cercetări pentru realizarea unor
eoliene de putere mai mare (5 MW).
Generatorul poate fi de curent continuu sau de curent alternativ. Datorită preţului şi
randamentului, se utilizează, aproape în totalitate, generatoare de curent alternativ.
Generatoarele de curent alternativ pot fi sincrone sau asincrone, funcţionând la viteză fixă
sau variabilă.

Generatorul sincron:

Generatorul sincron sau maşina sincronă (MS) se poate utiliza în cazul

antrenării directe, respectiv legătura mecanică dintre arborele turbinei eoliene şi cel al
generatorului se realizează direct, fără utilizarea unui multiplicator. În consecinţă,
generatorul este conectat la reţea prin intermediul unui convertor static. Dacă generatorul
este cu magneţi permanenţi, el poate funcţiona în mod autonom, neavând nevoie de
excitaţie.
• Excitaţie electrică. Bobinele circuitului de excitaţie (situate pe rotor) sunt
alimentate în curent continuu, prin intermediul unui sistem de perii şi inele
colectoare fixate pe arborele generatorului. Alimentarea se poate face prin
intermediul unui redresor, ce transformă energia de curent alternativ a reţelei, în
curent continuu. Există însă mai multe metode de realizare a excitaţiei.
Generatoarele sincrone cu excitaţie electrică sunt cele mai utilizate în prezent.
• Cu magneţi permanenţi (MSMP). Sursa câmpului de excitaţie o constituie
magneţii permanenţi situaţi pe rotor, fiind astfel independentă de reţea. Acest tip
de maşină are tendinţa de a fi din ce în ce mai utilizată de către constructorii de
eoliene, deoarece ea funcţionează autonom, iar construcţia în ansamblu, este mai
simplă.

Generatorul asincron:

Maşina asincronă (MAS) este frecvent utilizată, deoarece ea poate suporta

uşoare variaţii de viteză, ceea ce constituie un avantaj major pentru aplicaţiile eoliene, în
cazul cărora viteza vântului poate evolua rapid, mai ales pe durata rafalelor. Acestea
determină solicitări mecanice importante, care sunt mai reduse în cazul utilizării unui
generator asincron, decât în cazul generatorului sincron, care funcţionează în mod
normal, la viteză fixă. Maşina asincronă este însă puţin utilizată pentru eoliene izolate,
deoarece necesită baterii de condensatoare care să asigure energia reactivă necesară
magnetizării.
• Cu rotor bobinat. Înfăşurările rotorice, conectate în stea, sunt legate la un sistem
de inele şi perii ce asigură accesul la înfăşurări, pentru conectarea unui convertor
static în cazul comenzii prin rotor (maşina asincronă dublu alimentată - MADA).
• În scurt-circuit. Rotorul este construit din bare ce sunt scurtcircuitate la capete
prin intermediul unor inele. Înfăşurările rotorice nu sunt accesibile.
Sistemul electronic de control a funcţionării generale a eolienei şi a mecanismului de
orientare. El asigură pornirea eolienei, reglarea înclinării palelor, frânarea, ca şi
orientarea nacelei în raport cu vântul.

Dispozitivele de măsurare a vântului sunt de două tipuri: o giruetă pentru evaluarea

direcţiei şi un anemometru pentru măsurare vitezei. Informaţiile sunt transmise sistemului
numeric de comandă, care realizează reglajele în mod automat.

Imagine a dispozitivelor de măsurare a vântului

Sistemul de orientare a nacelei este constituit dintr-o coroană dinţată (cremalieră)

echipată cu un motor. El asigură orientare eolienei şi "blocarea" acesteia pe axa vântului,
cu ajutorul unei frâne.

Pilonul
Pilonul este, în general, un tub de oţel şi un turn metalic. El susţine turbina eoliană şi
nacela. Alegerea înălţimii este importantă, deoarece trebuie realizat un bun compromis
între preţul de construcţie şi expunerea dorită la vânt. În consecinţă, odată cu creşterea
înălţimii, creşte viteza vântului, dar şi preţul. În general, înălţimea pilonului este puţin
mai mare decât diametrul palelor. Înălţimea eolienelor este cuprinsă între 40 şi 80 de
metri.
Prin interiorul pilonului trec cablurile care asigură conectarea la reţeaua electrică.
 Importanţa eolienelor
Situaţia actuală

Noile cerinţe în domeniul dezvoltării durabile au determinat statele lumii să îşi pună
problema metodelor de producere a energiei şi să crească cota de energie produsă pe baza
energiilor regenerabile. Protocolul de la Kyoto angajează statele semnatare să reducă
emisiile de gaze cu efect de seră. Acest acord a determinat adoptarea unor politici
naţionale de dezvoltare a eolienelor şi a altor surse ce nu degajă bioxid ce carbon.

Trei factori au determinat ca soluţia eolienelor să devină mai competitivă:

• noile cunoştinţe şi dezvoltarea electronicii de putere;
• ameliorarea performanţelor aerodinamice în conceperea turbilneor eoliene;
• finanţarea naţională pentru implantarea de noi eoliene.

În prezent, pe plan mondial, ponderea energiilor regenerabile în producerea energiei

electrice, este scăzută. Se poate spune că potenţialul diferitelor filiere de energii
regenerabile, este sub-exploatat. Totuşi, ameliorările tehnologice au favorizat instalarea
de generatoare eoliene, într-un ritm permanent crescător în ultimii ani, cu o evoluţie
exponenţială, având o rată de creştere de 25% în 2003.
Filiera eoliană este destul de dezvoltată în Europa, deţinând poziţia de lider în topul
energiilor regenerabile. Acest tip de energie regenerabilă asigură necesarul de energie
electrică pentru 10 milioane de locuitori. Dealtfel, 90 % din producătorii de eoliene de
medie şi mare putere, se află în Europa.

Repartiţia în Europa a energiei electrice produse pe baza eolienelor, arată diferenţe între
state. Germania este liderul pe piaţa europeană, în ciuda unei încetiniri în 2003 a
instalărilor. Spania, pe poziţia a doua, continuă să instaleze intensiv parcuri eoliene.
Danemarca este pe a treia poziţie, având dezvoltate eoliene offshore şi trecând la
modernizarea eolienelor mai vechi de 10 ani.

Costurile şi eficienţa unui proiect eolian trebuie să ţină seama atât de preţul eolienei, cât
de cele ale instalării şi întreţinerii acesteia, precum şi de cel al vânzării energiei. O
eoliană este scumpă. Trebuiesc realizate încă progrese economice pentru a se putea
asigura resursele dezvoltării eolienelor. Se estimează că instalarea unui kW eolian, costă
aproximativ 1000 Euro. Progresele tehnologice şi producţia în creştere de eoliene din
ultimii ani permit reducerea constantă a preţului estimat. Preţul unui kWh depinde de
preţul instalării eolienei, ca şi de cantitatea de energie produsă anual. Acest preţ variază
în funcţie de locaţie şi scade pe măsura dezvoltării tehnologie.
În Germania şi Danemarca, investitorii sunt fie mari grupuri industriale, fie particulari
sau agricultori. Această particularitate tinde să implice populaţia în dezvoltarea
eolienelor. Energia eoliană este percepută ca o cale de diversificare a producţiei agricole.
În Danemarca, 100 000 de familii deţin acţiuni în energia eoliană. Filiera eoliană a
permis, de asemenea, crearea de locuri de muncă în diverse sectoare, ca cele de producere
a eolienelor şi a componentelor acestora, instalării eolienelor, exploatării şi întreţinerii,
precum şi în domeniul cercetării şi dezvoltării. Se înregistrează peste 15 000 de angajaţi
în Danemarca şi 30 000 în Germania, direct sau indirect implicaţi în filiera eoliană.

Clasificarea eolienelor

Generatoarele eoliene pot fi clasificate in funcţie de puterea lor:

Diametrul palelor Puterea nominală

Mică putere <12 m < 40 kW
Medie putere 12 la 45 m 40kW la 1 MW
Mare putere > 46 m > 1 MW
Ca ordin de mărime, 1 MW reprezintă necesarul de putere a aproximativ 900 de locuinţe
de 3 persoane, fără încălzirea electrică.

Evoluţia puterii şi a taliei

Talia

Funcţionare

Distribuţia procentuală a probabilităţii vântului (distribuţie Weibull)

 Tehnologii de conversie în sistemele eoliene
Elementele lanţului de conversie sunt de mai multe tipuri. Totuşi, anumite elemente se
regăsesc întotdeauna în lanţul de conversie, cum sunt: o turbină eoliană, un generator
trifazat, un dispozitiv de interconectare, ce realizează conectarea generatorului la reţeaua
de distribuţie sau la o sarcină izolată.

Structura generală a unui sistem de conversie a energiei eoliene

 Cu titlu informativ, maşinile cele mai utilizate pentru realizarea eolienelor
sunt cele asincrone cu rotorul în scurtcircuit (aproximativ 90% în 1997, 60% în 2001). Se
observă tendinţa de scădere a ponderii lor.
Generatoarele asincrone cu rotor bobinat s-au dezvoltat în ultimii ani (de la
3% în 1997, s-a ajuns la aproximativ 30% în 2001).Maşinile sincrone cu rotor bobinat (cu
excitaţie electrică) îşi sporesc, de asemenea, ponderea. Ele reprezentau puţin peste 5% în
2001.

Eoliene cu viteză fixă

În cazul maşinilor sincrone clasice şi asincrone cu rotorul în scurtcircuit,
viteza de rotaţie depinde direct şi strict de frecvenţa curenţilor ce parcurg înfăşurările
statorice. Maşina asincronă cu rotorul în scurtcircuit, având un număr fix de perechi de
poli, poate funcţiona într-un domeniu restrâns de viteze: alunecarea este de ordinul a
câtorva procente. Maşina sincronă funcţionează strict cu viteză fixă.

În cazul în care eoliana este conectată la reţea, viteza de rotaţie a maşinii

asincrone trebuie să rămână practic constantă, apropiată de viteza de sincronism, pentru a
asigura funcţionarea stabilă a generatorului. Frecvenţa reţelei impune viteza de rotaţie a
maşinii. Generatorul cu viteză fixă, conectat direct la reţea, trebuie neapărat prevăzut cu
un multiplicator de viteză. Eoliana funcţionează la o anumită viteză de rotaţie, pentru un
domeniu restrâns de viteze ale vântului. Din acest motiv, aplicaţiile sunt limitate.

Reglajul

Zonele de funcţionare
 Eoliene cu viteză variabilă
Sistemele eoliene cu viteză variabilă ce funcţionează conectate la reţea,
utilizează convertoare statice de tensiune şi frecvenţă (CSTF) .
Prin modificarea vitezei, frecvenţa şi amplitudinea tensiunii la ieşirea generatorului sunt
variabile. Pentru conectarea la reţea, energia electrică trebuie transformată şi adusă la
parametrii constanţi ai reţelei. În acest scop se utilizează convertoare statice de tensiune şi
frecvenţă, interpuse între generator (sincron sau asincron) şi reţea. Acesta transformă
energia de curent alternativ în curent continuu, generează energie de curent alternativ, ce
este filtrată pentru asigura conectarea cu reţeaua de distribuţie, fără a produce perturbarea
acesteia. Generatoarele astfel echipate pot suporta rafale ale vântului, reducând
solicitările mecanice.
Lanţul de conversie va cuprinde:
• Generatorul
• Convertorul static de tensiune şi frecvenţă, compus din:
o convertor c.a.-c.c. (redresor) (1). Se utilizează redresoare necomandate, cu
diode, în cazul generatoarelor sincrone. Acestea sunt convertoare
unidirecţionale. În cazul generatoarelor asincrone, se utilizează redresoare
cu comandă în durată. Acestea pot furniza şi energia reactivă necesară
magnetizării
o convertor c.c.-c.a. (invertor) (2). Prin comanda acestuia, se poate regla
frecvenţa şi valoarea eficace a energiei, astfel încât să se poată realiza
conectarea la reţea. Se preferă utilizarea invertoarelor cu modulaţie în
durată, deoarece calitatea energiei furnizate este mai bună (conţinut mai
redus de armonici).
 Comanda acestor convertoare se realizează cu plăci de comandă numerice
specializate, implantate în PC. Controlul transferului de putere între redresorul cu
modulaţie în durată şi invertor se realizează prin controlul circuitului intermediar de c.c.
Acesta conţine un condensator de valoare importantă, ce asigură atât filtrarea tensiunii,
cât şi caracterul de sursă de tensiune al circuitului intermediar.
Tipuri de eoliene cu viteză variabilă sau parţial variabilă
În cazul generatoarelor asincrone, datorită alunecării, există posibilitatea
funcţionării acestora cu uşoare variaţii de viteză. Sunt posibile mai multe configuraţii:
În cazul generatoarelor asincrone, datorită alunecării, există posibilitatea funcţionării
acestora cu uşoare variaţii de viteză. Sunt posibile mai multe configuraţii:

Maşină asincronă (MAS) şi reostat în circuitul rotoric

Această soluţie exploatează faptul că alunecarea s depinde de rezistenţa rotorică, care

exprimă în schema echivalentă prin Rr / s. Prin adăugarea de rezistenţe suplimentare în
circuitul rotoric, se poate regla alunecarea, şi deci viteza rotorului, în funcţie de condiţiile
de vânt. În consecinţă, pulsaţia rotorică ωr este dată de :

în care ω este pulsaţia fixă a reţelei, iar s alunecarea. Pulsaţia rotorică se poate

exprima şi ca: în care Ω este viteza de sincronism.

Rezultă:

dacă s < 0.

Generatorul utilizat este MADA (Maşină Asincronă cu Dublă Alimentare), sau MAS cu
rotor bobinat.
Schema de principiu a acestui tip de sistem este prezentată în figura de mai jos

Schema de conectare a unei e cu maşină asincronă şi reostat în circuitul rotoric

Maşină asincronă (MAS) cu rotor în scurtcircuit

asociată cu un convertor static de tensiune şi frecvenţă (CSTF) indirect.

Pentru generatoarele sincrone:

Maşină sincronă (MS) cu multiplicator şi convertor în stator

În cazul maşinii sincrone, amplitudinea şi frecvenţa tensiunii la borne, depind de viteză.

Din acest motiv, conectarea la reţea trebuie să se realizeze prin intermediul unui
convertor static de tensiune şi frecvenţă (CSTF) indirect, compus dintr-un redresor, un
circuit intermediar de c.c. şi un invertor.
Se poate renunţa la multiplicatorul mecanic, dacă se utilizează un generator sincron cu
număr mare de poli (turaţie mică de sincronism). Sunt posibile două soluţii, ambele
referitoare la tehnologia de realizare a rotorului:

Maşină sincronă cu rotorul bobinat

O maşină cu număr mare de poli (turaţie de sincronism redusă) implică un stator cu

gabarit mare. În această variantă, nu se mai utilizează multiplicatorul de viteză, dar
maşina este conectată la reţea prin intermediul unui convertor static de tensiune şi
frecvenţă, care transformă energia de c.a. de frecvenţă variabilă, generată de maşină în
energie de c.a. cu tensiunea şi frecvenţa reţelei de distribuţie.

Maşină sincronă cu rotor cu magneţi permanenţi

Rotorul este realizat cu magneţi permanenţi cu flux axial, rezultând o maşină compactă -
Maşină Sincronă cu Magneţi Permanenţi (MSMP).
În această variantă, nu se mai utilizează multiplicatorul de viteză, dar maşina este
conectată la reţea prin intermediul unui convertor static de tensiune şi frecvenţă, care
transformă energia de c.a. de frecvenţă variabilă, generată de maşină în energie de c.a. cu
tensiunea şi frecvenţa reţelei de distribuţie.
Pentru optimizarea puterii debitate în reţea, în funcţie de viteza vântului, este de dorit ca
să se poată regla viteza de rotaţie a eolienei. Ideea de bază este de a realiza un generator
cu frecvenţă fixă, dar cu viteză variabilă. Generatorul cu viteză variabilă ar permite
funcţionarea pentru o gamă mult mai largă a vitezei vântului, deci recuperarea unei
cantităţi mai mari din energia vântului, reducând în acelaşi timp zgomotul pe durata
intervalelor cu vânt slab. În cazul eolienelor cu viteză variabilă, sistemul este reglat astfel
încât, pentru fiecare viteză a vântului, eoliana să funcţioneze la puterea maximă. Este
ceea ce se numeşte Maximum Power Point Tracking (MPPT). Pentru o anumită viteză de
rotaţie a eolienei, puterea maximă se obţine în concordanţă cu caracteristica eolienei
P(Ω).
Viteza de rotaţie se poate modifica în limite largi (într-un domeniu de până la 3), prin
modificarea frecvenţei de alimentare a maşinii. În plus in cazul eolienelor cu viteză
variabilă, se reduc solicitările mecanice şi zgomotul produs de turbina eoliană. În acealaşi
timp, calitatea energiei furnizate este ameliorată.
Variaţia vitezei vântului v, în funcţie de înălţimea h
α
v h 
= 
v0 h0 

v0 - viteza [m/s] la nivelul solului
α - coeficient caracteristic locaţiei, α = 0,1 ÷ 0,4
Energia vântului
Energia vântului e în fapt, energia cinetică recuperabilă a aerului, ce traversează suprafaţa
S. Puterea asociată acestei energii cinetice este:
1
Pvant = ⋅ ρ ⋅ S 3 ⋅v
2
în care ρ este densitatea vântului.
Totuşi, această putere nu poate fi recuperată în totalitate, deoarece o parte este necesară
pentru evacuarea aerului care a efectuat lucru mecanic asupra palelor turbinei. Se
introduce coeficientul de putere (de performanţă) al turbine Cp, rezultând puterea
mecanică la arborele turbinei:

1
PT u rbina= ⋅ C p ⋅ ρ 3S⋅ v ⋅
2
în care
v – viteza vântului [m/s];
ρ ≈ 1,25 kg/ m3 , densitatea aerului, în condiţii normale de temperatură şi presiune, la

nivelul mării;
S: suprafaţa[ m3 ] acoperită de palele turbinei.
Coeficientul Cp caracterizează randamentul turbinei eoliene. El poate fi exprimat şi ca:
Coeficientul de putere a fost introdus în cadrul teoriei lui Betz. Limita lui Betz indică
energia maximă ce poate fi recuperată, chiar şi de cele mai performante eoliene - bipale
sau tripale, cu ax orizontal. Aceasta nu poate fi decât 59% din energia vântului, ceea ce
înseamnă că Cp max (teoretic) este 0,59. Pentru o eoliană reală, Cp este cel mult 0,3 ÷
0,4.
Teoria lui Betz modelează trecerea aerului prin palele turbine, printr-un tub de flux de aer
cu vitezele:

V1 - viteza vântului înainte de turbină;

V - viteza vântului în dreptul palelor eolienei; este de ordinul a câţiva m/s (~ 10 m/s);
V2 - viteza vântului după preluarea energiei cinetice de către palele eolienei.
Se consideră că vitezele sunt paralele cu axul turbinei eoliene, existând relaţiile V1 > V >
V2.
Observaţie: Se poate determina valoarea lui Cp max, printr-o analiză a puterilor, ştiind
că:
- pe de o parte, puterea recuperabilă de către o eoliană este o consecinţă a variaţei energie
cinetice a vântului:
1 1
∆Ec= ⋅ρ⋅ ⋅S ⋅V V−
2
( 2
2
V 1
2
) rezultă Erecup =
2
(
⋅ ρ ⋅ S ⋅ V ⋅ V12 − V22 )
- pe de altă parte, efortul care se exercită asupra eolienei, determină puterea Pefort .

Cunoscând forţa exercitată de vânt F = ρ ⋅ s ⋅ V ⋅ ( V1 − V2 ) , exprimând puterea în funcţie

de lucrul mecanic efectuat de forţa vântului, rezultă:

Pefort = F ⋅ V = ρ S⋅ V( ⋅ 1 V⋅ 2 ) V− V ⋅ =S( ρ V⋅
2
1 ⋅ )V 2 ⋅V −
Pefort corespunde puterii absorbite de rotorul turbinei, espectiv puterea mecanică furnizată

de aero-motor. Relaţia între vitezele V1,V2,V3 se poate obţine considerând că variaţia

energiei cinetice a vântului se transferă ca putere mecanică a eolienei:
Pefort =| ∆Εc |

respectiv
1
ρ ⋅ S ⋅ V 2 ⋅ ( V1 − V2 ) =
2
(
⋅ ρ ⋅ S ⋅ V ⋅ V2 2 − V12 )
rezultă
1
V ⋅ ( V1 − V2 ) = ( V1 + V2 ) ⋅ ( V1 − V2 ) ,
2

V1 + V2
V=
2
Înlocuind acum această valoare în expresia puterii recuperate de turbină Pefort rezultă:

( V1 + V2 ) ⋅ ( V1 + V2 ) ⋅
Pefort = ρ ⋅ S ⋅ V 2 ⋅ ( V1 − V2 ) = ρ ⋅ S ⋅
4
( V1 − V2 ) = ρ ⋅ S ⋅
4
(V
1
2
− V22 )
Se va determina viteza V2 pentru care puterea recuperată este maximă, respectiv
∂Precup
=0
∂V2

∂(ρ ⋅ S ( −V23 − V1 ⋅ V22 + V12 ⋅ V2 + V13 ))

= 0.
∂V2
Rezultă ecuaţia de gradul II:
−3V22 − 2V1 ⋅ V2 + V12 = 0 ,

Cu soluţiile:
 2V1 + 4V1
V21 = ( < 0 , deci imposibil)
−6
2V1 − 4V1 V1
V22 = = .
−6 3
V1 V +V 2V
În această situaţie V2 = , V = 1 2 = 1 , puterea recuperată de turbină va fi
3 2 3
maximă:
2
 2V   V 
Pefort max = ρ⋅ S ⋅ 1  ⋅  V1 − 1  ;
 3   3
Respectiv
8
Pefort max = ρ ⋅ S ⋅ V13
27

Egalând expresia obţinută cu puterea tubinei Pefort max = Pturbin ă rezultă:

8 1
ρ ⋅ S ⋅ V13 = C p max ⋅ ρ ⋅ S ⋅ V 3 ,
27 2
respectiv
16
C p max = ≈ 0,59
27
Raportul de viteză λ
Se defineşte λ - raportul de avans, sau parametrul de rapiditate sau viteza specifică, sau
raport de viteză la capătul palei (în engleză "tip-speed ratio") - ca fiind raportul dintre
viteza tangenţială a capătului palelor şi viteza vântului:
RΩ
λ=
V
în care
R - raza palelor [m];
Ω - viteza unghiulară a rotorului turbinei eoliene [rad-sec];
V - viteza vântului [m/s].
Pentru a avea o imagine asupra ordinului de mărime: dacă λ < 3, eoliana se consideră ca
fiind lentă, dacă λ > 3, eoliana se consideră ca fiind rapidă.
Curba C p ( λ ) , specifică fiecărei eoliene, permite clasificarea diferitelor tipuri de eoliene.
În afara eforturilor aerodinamice datorate vântului, trebuie să se mai ţină seama de
eforturile inerţiale şi elastice datorate mişcării palelor: bătaie, flexiune, torsiune. Mai
există, de asemenea, efecte ale vitezei vântului, ale scurgerii acestuia, ale gradientului de
vânt.
Toate aceste eforturi sunt exercitate asupra palelor şi transmise apoi butucului şi
pilonului.
Parametrii ce caracterizează rotorul unei turbine eoliene sunt:
- randamentul aeromotorului;
- densitatea aerului [kg/m³];
- numărul de pale;
- diametrul palelor [m];
- pasul elicei;
- suprafaţa acoperită [m²];
- înclinarea palelor;
- înălţimea pilonului [m];
- viteza nominală a vântului [m/s];
- turaţia nominală a rotorului [rot/min].