Alphonse de Lamartine

Alphonse Marie Louis de Prat de Lamartine dit

Alphonse de Lamartine, né à Mâcon le 21 octobre 1790 et
mort à Paris le 28 février 1869, est un poète, romancier,
dramaturge et prosateur en même temps qu'un homme
politique français, l'orateur d'exception qui fut l'âme de la
révolution de février 1848 et qui proclama la Deuxième
République. Il est l'une des plus grandes figures du
romantisme en France.

Alphonse de Lamartine naît à Mâcon dans une famille de petite noblesse attachée au roi et
à la religion catholique ; il passe son enfance en Bourgogne du sud, en particulier à Milly. Un
temps en collège à Lyon, il poursuit son éducation à Belley, où il rencontre Aymond de Virieu.
Après son retour à Mâcon, une aventure sentimentale avec une adolescente incite ses parents à le
divertir de cette liaison précoce. « Une diversion naturelle [lui] était nécessaire » : ce fut un
voyage en Italie, effectué en compagnie de Virieu et évoqué plus tard dans le roman Graziella.
Après son voyage en Italie et une éphémère fonction militaire auprès de Louis XVIII, il revient
en Bourgogne, où il mène une vie de jeune homme oisif et séducteur.

En octobre 1816, il rencontre Julie Charles à Aix en Savoie et vit avec elle un amour
tragique puisque Julie meurt en décembre 1817 au bord du lac du Bourget. Il écrit alors les
poèmes des Méditations dont le recueil est publié en 1820 et obtient un grand succès3. Alphonse
épouse Marianne-Elisa Birch, une jeune Anglaise, en 1820, et occupe des fonctions de secrétaire
d'ambassade en Italie avant de démissionner en 1830. Il publie alors d'autres poèmes comme, en
1823, les Nouvelles Méditations poétiques et La Mort de Socrate, ou, en juin 1830, les
Harmonies poétiques et religieuses après avoir été élu à l’Académie française en 1829.

En 1830, il entre en politique et se rallie à la Monarchie de juillet mais échoue à la

députation. Il voyage alors en Orient visite la Grèce, le Liban et les lieux saints du christianisme.
En 1833, il est élu député et le restera jusqu'en 1851 : il évolue du royalisme au républicanisme
et prononce des discours remarqués. Il joue un rôle important au moment de la Révolution de
1848, proclamant la République ; il est pendant trois mois chef du gouvernement provisoire,
mais se retire de la politique après sa lourde défaite, n'obtenant que 0,26 % des suffrages, lors de
l'élection présidentielle qui porte au pouvoir Louis-Napoléon Bonaparte en décembre 1848.

Lourdement endetté, il doit vendre Milly en 1860 et écrire des œuvres alimentaires comme
de nombreuses compilations historiques (peu solides aux yeux des historiens d'aujourd'hui) ou
son Cours familier de littérature (1856-1869) à côté de textes plus réussis mais mineurs comme
Le Tailleur de pierre de Saint-Point (1851). Son dernier grand poème La Vigne et la Maison est
écrit en 1857. Alphonse de Lamartine meurt en 1869 presque octogénaire et repose dans le
caveau familial au cimetière communal, le long du mur du parc du château de Saint-Point qu'il a
habité et transformé depuis 1820.

Portrait d'Alphonse de Lamartine

Son lyrisme associé à une expression harmonieuse fait la

qualité des meilleurs poèmes de Lamartine, la partie la plus
marquante de son œuvre étant constituée par les poèmes pleins
de sensibilité inspirés par Julie Charles, avec les thèmes
romantiques de la nature, de la mort, de l'amour (Le Lac,
L'Isolement, L'Automne...) mais l'œuvre - immense : 127
volumes - est parfois, dans sa forme, considérée comme vieillie . Admiré et salué par toute la
génération, romantique (Victor Hugo, Nodier, Sainte-Beuve), Lamartine est parfois jugé plus
sévèrement par les générations suivantes : Flaubert parle de « lyrisme poitrinaire » et Rimbaud
écrit : « Lamartine est quelquefois voyant, mais étranglé par la forme vieille » (Lettre du voyant).
Il reste cependant largement - et légitimement - admiré pour la puissance de son génie poétique
et compte indiscutablement parmi les plus grands poètes français du XIXe siècle.

Maître du lyrisme romantique et chantre de l'amour, de la nature et de la mort, Alphonse

de Lamartine marque une étape importante dans l'histoire de la poésie française avec sa musique
propre. En effet « La révolution française de la poésie peut être datée des Méditations
poétiques de Lamartine : cette mince plaquette […] eut un effet à la fois détonant et fondateur
dans la redéfinition lente de la poésie à laquelle procède le XIXe siècle ». Lamartine, admiré par
Hugo, Nodier ou Sainte-Beuve, disait de la poésie qu'elle était « de la raison chantée » et
retrouva les accords d'un langage enthousiaste, c'est-à-dire d'une possible communion avec Dieu.
La poésie est chant de l'âme. Si ses élégies restent dans la lignée de celles de Chénier, Bertin ou
Parny, ses méditations et ses poèmes métaphysiques (notamment « La Mort de Socrate » et « Le
Désert ») sont le résultat d'une expérience nouvelle, qui ont pu faire dire à Rimbaud que
« Lamartine est quelquefois voyant, mais étranglé par la forme vieille. »(Lettre du voyant.)

L'œuvre — immense : 127 volumes — propose parfois des textes moins reconnus

(poèmes de circonstances par exemple ou de nombreux textes du Cours familier de littérature),
mais on y reconnait le plus souvent l'expression d'un artiste, pour qui la poésie est « l'incarnation
de ce que l'homme a de plus intime dans le cœur et de plus divin dans la pensée. » Il restera
comme le grand restaurateur de l'inspiration lyrique. La beauté de cette poésie suppose donc la
profonde sympathie de son intime lecteur : « La phrase fait secrètement entendre ce qu'elle fait
discrètement voir et ressentir. Quiconque la murmure se substitue à celui qui l'inventa et se met à
confondre les automnes de son âme avec ceux de la nature car ils sont signes de la déploration
qu'il y a en Dieu. / Telle aura été la visitation de Lamartine ».

Son Voyage en Orient est avec celui de Nerval, après l'Itinéraire de Paris à

Jérusalem de Chateaubriand, l'un des chefs-d’œuvre du récit de voyage. Son titre
complet, Souvenirs, impressions, pensées et paysages pendant un voyage en Orient (1832-1833),
ou Notes d'un voyageur, souligne assez bien l'ambition littéraire de Lamartine, poète d'une nature
illimitée dont la vision voluptueuse ouvre un espace immense à la rêverie, à une profonde
méditation. « La poésie se rêve en effet le plus souvent chez Lamartine comme une coulée
douce, d'ordre presque érotique, chargée tout à la fois de délivrer le moi et d'occuper en face de
lui, disons presque de séduire, l'espace d'un paysage.

Critiques
Dans les années 1840, l'économiste Frédéric Bastiat, qui entretenait un bon rapport avec
Lamartine et qui admirait l'écrivain, lui reprocha son incompréhension de l'économie et les
positions paradoxales ou ambiguës qui, selon lui, en résultèrent.
 Dans une lettre à Bastiat Lamartine écrit : « Votre doctrine n’est que la moitié de mon
programme ; vous en êtes resté à la Liberté, j’en suis à la Fraternité. » Bastiat répondit : « La
seconde moitié de votre programme détruira la première. » et développa ses arguments dans son
pamphlet La Lo.
Alexis de Tocqueville se montra très critique envers l’homme politique : « Je ne sais si
j'ai rencontré, dans ce monde d'ambitions égoïstes, au milieu duquel j'ai vécu, un esprit plus vide
de la pensée du bien public que le sien. J'y ai vu une foule d'hommes troubler le pays pour se
grandir : c'est la perversité courante ; mais il est le seul, je crois, qui m'ait semblé toujours prêt à
bouleverser le monde pour se distraire. Je n'ai jamais connu non plus d'esprit moins sincère, ni
qui eût un mépris plus complet pour la vérité. Quand je dis qu'il la méprisait, je me trompe ; il ne
l'honorait point assez pour s'occuper d'elle d'aucune manière. En parlant ou en écrivant, il sort du
vrai et y rentre sans y prendre garde . »
Victor Hugo, que Lamartine nomma maire du 8e arrondissement de Paris et à qui il
proposa le poste de ministre de l’Instruction, le présente en revanche comme quelqu’un de
« noble, tranquille, généreux, tout entier au pays, poussant le patriotisme jusqu’au dévouement,
et le dévouement jusqu’à l’abnégation 

Poésie 
 Méditations poétiques (1820) dont « Le Lac » et
« L'Isolement »
 La Mort de Socrate (1823)

 Nouvelles Méditations poétiques (1823) dont « La

Solitude » et « Les Préludes » (ce dernier poème fut
mis en musique par Franz Liszt)

 Le Dernier Chant du pèlerinage d'Harold (1825)

 Épîtres (1825)

 Harmonies poétiques et religieuses (1830) dont

« Milly, ou la Terre natale »

 Recueillements poétiques (1839)

  Le Désert, ou l'Immatérialité de Dieu (1856)

 La Vigne et la Maison (1857)

Romans en prose

 Raphaël (1849)
 Graziella (1849)
 Le Tailleur de pierre de Saint-Point (1851)
 Geneviève, histoire d'une servante (1851)
 Fior d'Aliza (1863)
 Antoniella (1867)
Épopées ou romans en vers
 Jocelyn (1836), dont une version illustrée par Albert Besnard
 La Chute d'un ange (1838)
Théâtre

 Médée (créé en 1813 publié en 1873)

 Saül (écrit en 1819 mais publié en 1861)
 Toussaint Louverture (1850)

Histoire
 Histoire des Girondins, en huit volumes (1847)
 Histoire de la Restauration, en huit volumes (1851)
 Histoire des Constituants (1853),
 Histoire de la Turquie (1853-1854), ce livre contient une Vie de Mahomet
 Histoire de la Russie (1855).
Alphonse Marie Louis de Prat de Lamartine a declarat Alphonse de Lamartine, născut în Mâcon
21 octombrie 1790 și a murit la Paris, 28 februarie 1869, este un poet, prozator, dramaturg și
prozator precum și un politician francez, vorbitor o excepție care a fost sufletul revoluției din
februarie 1848 și care a proclamat a doua Republică. Este una dintre cele mai mari figuri ale
romantismului din Franța.

Alphonse de Lamartine sa născut în Mâcon într-o familie de nobilime minoră atașată regelui și
religiei catolice; Și-a petrecut copilăria în sudul Burgundiei, mai ales în Milly. Un timp la
colegiu la Lyon, își continuă educația la Belley, unde îl întâlnește pe Aymond de Virieu. După ce
sa întors la Mâcon, o aventură romantică cu un adolescent îi încurajează pe părinți să-i distreze
cu această legătură timpurie. "A fost nevoie de o diversiune naturală": a fost o excursie în Italia,
făcută în compania lui Virieu și menționată mai târziu în romanul Graziella. După călătoria sa în
Italia și o funcție militară efemeră cu Ludovic al XVIII-lea, sa întors în Burgundia, unde conduce
o viață de tânăr inocent și seducător.

În octombrie 1816, îl întâlnește pe Julie Charles în Aix en Savoie și trăiește cu ea o dragoste

tragică, după ce Julie a murit în decembrie 1817 pe malurile lacului Bourget. Apoi a scris poezile
despre Meditații a căror colecție a fost publicată în 1820 și a obținut un mare succes3. Alphonse
soția Marianne Elisa Birch, o tânără englezoaică în 1820 și deține funcții de secretar de
ambasadă în Italia înainte de a demisiona în 1830. El a publicat alte poezii ca în 1823, meditatiile
New Poetic și moarte a lui Socrate sau, în iunie 1830, a armoniilor poetice și religioase după ce a
fost ales în Academia Franceză în 1829.

În 1830, el a intrat în politică și sa adunat la Monarhia din iulie, dar a eșuat în deputație. Apoi
călătorește în est pentru a vizita Grecia, Libanul și locurile sfinte ale creștinismului. În 1833, el a
fost ales deputat și a rămas astfel până în 1851: el sa mutat de la royalism la republicanism și
discursuri pronunțate. El a jucat un rol important în timpul Revoluției din 1848, proclamând
Republica; este timp de trei luni, șeful guvernului interimar, dar sa retras din politică după
înfrângerea sa, castigand doar 0,26% din voturi în alegerile prezidențiale, care a adus la putere a
lui Ludovic Napoleon Bonaparte în decembrie 1848.

Puternic în datorii, aceasta ar trebui să vândă Milly în 1860 și funcționează ca aliment scris mai
multe compilații istorice (papirus ochii istoricilor de azi) sau un curs de literatură familiară
(1856-1869) texte alături de cele mai de succes, dar mineri precum Saint-Point Stone Tailor
(1851). Ultima sa poezie The Vine și Casa este scris în 1857. Alphonse de Lamartine a murit în
1869 și se sprijină aproape octogenar în mormânt de familie la cimitirul municipal, de-a lungul
peretelui din parcul castelului Sf. Punct și a trăit transformat din 1820.

Lirismul său asociat cu o expresie armonioasă face calitatea celor mai bune poeme ale
Lamartine, cea mai importantă parte a operei sale constând din poeme pline de tandrețe inspirate
de Julie Charles, cu teme romantice ale naturii, moarte, dragoste (Lacul, izolarea, toamna ...), dar
munca - 127 volume mari - uneori în formă, considerată în vârstă. Și lăudat de admirat toată
generația, romantic (Victor Hugo, Nodier, Sainte-Beuve), Lamartine este uneori mai aspru
judecat de către generațiile viitoare: Flaubert vorbește despre „lirism consumptive“ și Rimbaud a
scris: „Lamartine este uneori lumina, dar strangulat prin vechea formă "(Scrisoarea văzătorului).
Cu toate acestea, rămâne pe scară largă - și pe bună dreptate - admirat pentru puterea geniului
său poetic și, fără îndoială, unul dintre cei mai mari poeți francezi ai secolului al XlX-lea.

lirismul romantic Maestru și Bard de dragoste, natura și moarte, Alphonse de Lamartine este o
piatră de hotar în istoria poeziei franceze cu propria muzica. De fapt, „Revoluția franceză a
poeziei poate fi datată Poetic Meditațiile Lamartine acestei Ultraplat [...] a fost un efect atât
exploziv și fondator în redefinirea lentă a poeziei care poartă secolul al XIX-lea.“ Lamartine,
admirat de Hugo, Nodier sau Sainte-Beuve a spus de poezie că ea a fost „rațiune cântat“ și a
găsit coardele un limbaj entuziast, adică o posibilă comuniune cu Dumnezeu . Poezia este
cântecul sufletului. Dacă elegiie sale sunt în concordanță cu cele ale Chenier, sau Parny Bertin,
meditații și poeme metafizice (inclusiv „Moartea lui Socrate“ și „Deșertul“) sunt rezultatul unei
noi experiențe, care au fost în stare să spună la Rimbaud că "Lamartine se vede uneori, dar este
strangulat de vechea formă. (Scrisoarea vizionarului.)

Lucrarea - 127 volume imense - oferă uneori texte mai puțin cunoscute (de exemplu, poezii de
circumstanțe sau mai multe texte ale literaturii familiare, desigur), dar una recunoaste cele mai
multe ori expresia unui artist pentru care poezia este „întruchiparea a ceea ce omul este cel mai
intim in inima si mai divin în gândire. El va rămâne ca marele restaurator al inspirației lirice.
Frumusetea acestei poezii presupune simpatia profundă a aproape cititorului său: „Propoziția în
secret aud ce văd discret și să se simtă. Oricine murmur înlocui pe cei care au inventat și a
început să confunde toamnele sufletului său cu cele ale naturii, deoarece acestea sunt semne de
bocet acolo în Dumnezeu. / Asta va fi vizitarea Lamartinei.

Călătoria sa la est este cea cu Nerval, după traseul de la Paris la Ierusalim Chateaubriand, una
dintre capodoperele travelogue. Titlul său plin, amintiri, impresii, gânduri și peisaje în timp ce
călătoresc în Est (1832-1833), sau Note ale călătorului, a declarat ambiția destul de bine literar
Lamartine, poet fel nelimitat a cărui viziune voluptoase se deschide un spațiu imens cu reverie,
cu o meditație profundă. „Poezia de vis într-adevăr, cel mai adesea în Lamartine ca turnate
moale, cu comanda aproape erotic, încărcat în același timp, mă livra și ocupă în fața lui, aproape
de a seduce spunând spațiul un peisaj.

opinii

În anii 1840, economistul Frédéric Bastiat, care a menținut o relație bună cu Lamartine și admirat
scriitorului, ia reproșat lipsa lui de înțelegere a economiei și pozițiile paradoxale și ambigue care,
potrivit lui, a rezultat.
Într-o scrisoare către Bastiat Lamartine scrie: "Doctrina voastră este doar jumătate din programul
meu; ai rămas la libertate, sunt la fraternitate. Bastiat a răspuns: "A doua jumătate a programului
tău va distruge prima. Și-a dezvoltat argumentele în broșura lui La Lo.

Alexis de Tocqueville a arătat foarte critic al politicianului: „Nu știu dacă m-am întâlnit în
această lume de ambiții egoiste, printre care am trăit, o minte goală de gândire, deși publice lui.
Am văzut o mulțime de oameni perturba țara să crească: perversității curent; dar el este singurul
care, cred eu, mi se pare întotdeauna gata să suprime lumea să se amuze. Nu am știut niciodată o
minte mai puțin sinceră sau un dispreț mai complet pentru adevăr. Când spun că el a disprețuit-o,
am greșit; el nu o onorează suficient pentru a avea grijă de ea în nici un fel. Când vorbește sau
scrie, el iese din adevăr și se duce acasă fără să știe. "

Victor Hugo, Lamartine numit primar al arondismentul 8 din Paris, și cărora le-a oferit postul de
ministru al Educației, în prezent însă ca cineva „pașnică generos, întreaga țară nobil,,, împingând
patriotismul la dăruire.

poezie

• Meditații poetice (1820), inclusiv "Lacul" și "Izolarea"

• Moartea lui Socrate (1823)

• Noi meditații poetice (1823), inclusiv "La Solitude" și "Les Préludes" (acest ultim poem a fost
stabilit la muzică de Franz Liszt)

• Cea mai recentă cântare a pelerinajului lui Harold (1825)

• Epistole (1825)

• Armoniile poetice și religioase (1830), inclusiv "Milly, sau locul de naștere"

• Recunoașterea poetică (1839)

• Desertul sau imaterialul lui Dumnezeu (1856)

• Vița și casa (1857)

Prose romane

• Raphael (1849)

• Graziella (1849)

• Stonemas Pietrar (1851)

• Genevieve, povestea unei servitoare (1851)

• Fior d'Aliza (1863)

• Antoniella (1867)

Epoci sau romane în versuri

• Jocelyn (1836), inclusiv o versiune ilustrată de Albert Besnard

• Căderea unui înger (1838)

teatru

• Medea (creată în 1813 publicată în 1873)

• Saul (scris în 1819 dar publicat în 1861)

• Toussaint Louverture (1850)

istorie

• Istoria Girondinilor, în opt volume (1847)

• Istoria restaurării, în opt volume (1851)

• Istoria constituenților (1853),

• Istoria Turciei (1853-1854), această carte conține o viață a lui Muhammad

• Istoria Rusiei (1855).