Lect. univ. dr.

VALERIU MARINESCU

MOMENTE DE REFERINŢĂ
ALE EVOLUŢIEI
LIMBII ROMÂNE LITERARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARINESCU, VALERIU
Momente de referinţă ale evoluţiei limbii române literare
/Valeriu Marinescu – Bucureşti:
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005
152 p., 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN: 973-725-266-7

811.135.1

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Andreea DINU

Tehnoredactor: Georgiana (GHEORGHE) GÎRJOI
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar:26.05.2005; Coli tipar: 9,5
Format: 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83
Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Lect. univ. dr. VALERIU MARINESCU

MOMENTE DE REFERINŢĂ
ALE EVOLUŢIEI
LIMBII ROMÂNE LITERARE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

BUCUREŞTI, 2005
 CUPRINS

Cuvânt explicativ………………………………………………………. 7
I. CHESTIUNI TEORETICE………………………………………... 9
Conceptul de limbă literară………………………………………… 9
Periodizarea istoriei limbii române literare………………………… 13
Originile limbii române literare…………………………………….. 16
Baza dialectală a limbii române literare……………………………. 17
II. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ………… 19
Caracteristici generale ale primelor texte româneşti(particularităţi
fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale)……………………….. 23
III. PERIOADA 1640 – 1780………………………………………….. 28
Particularităţile textelor din perioada 1640 – 1780………………… 28
Monumentele limbii române literare din perioada 1640 – 1780…… 33
IV. CONTRIBUŢIA CRONICARILOR ŞI A LUI DIMITRIE
CANTEMIR LA DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE
LITERARE……………………………………………………….. 49
Cronicarii moldoveni……………………………………………… 50
Grigore Ureche……………………………………………………… 50
Miron Costin……………………………………………………… 52
Ion Neculce……………………………………………………….. 54
Cronicarii munteni………………………………………………… 59
Dimitrie Cantemir…………………………………………………... 64
Influenţa turcească şi influenţa neogreacă asupra limbii române
literare……………………………………………………………….. 66
V. PERIOADA DE TRANZIŢIE DE LA EPOCA VECHE LA
EPOCA MODERNĂ: 1780-1836/1840…………………………… 70
Şcoala Ardeleană……………………………………………………. 71
Scriitorii epocii premoderne şi limba română literară……………… 76

5
 Ion Heliade Rădulescu…………………………………………..….. 80
Susţinătorii direcţiilor latiniste……………………………………… 86
VI. PERIOADA 1836/1840 – 1881…………………………………… 89
Limba română literară în epoca marilor clasici…………………… 98
Mihai Eminescu…………………………………………………… 102
Ion Creangă………………………………………………………… 107
Ion Luca Caragiale…………………………………………………. 112
VII. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN SECOLUL AL XX-LEA 119
Norme ortografice şi ortoepice……………………………………. 124
Norme morfologice………………………………………………. 126
Lexicul limbii române literare în secolul al XX-lea……………… 134
VIII. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN ZILELE NOASTRE ....... 137
Evaluarea cunoştinţelor……………………………………………. 144
Bibliografie……………………………………………………………. 151

6
 CUVÂNT EXPLICATIV

Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea.

(Mihai Eminescu)

Rezultată din activitatea didactică, desfăşurată cu studenţii, în

cadrul disciplinei Istoria limbii române literare, lucrarea de faţă se
vrea un util manual, un îndrumar pentru tinerii studioşi, pentru
cercetătorii în domeniu şi pentru toţi cei care vor să afle cum au
evoluat normele limbii pe care o vorbim. Fără să aibă ambiţia
realizării unui tratat, autorul acestei cărţi urmăreşte un scop practic,
imediat, făcând o prezentare generală şi sistematică (pe cât a fost
posibil) a problemelor ce ţin de istoria limbii noastre de cultură. Non
multa, sed multum – iată principiul care l-a călăuzit pe autor în
redactarea acestui curs universitar ce oferă o serie de repere, într-o
formă cât mai accesibilă.
Există multe scrieri despre epoca veche (cităm doar
excepţionala Istorie a limbii române literare, avându-i ca autori pe
Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu), despre limba şi despre stilul unor
scriitori paşoptişti, clasici, interbelici sau contemporani (merită
amintite cele două cărţi în care doamna prof. univ. dr. Mihaela
Mancaş urmăreşte limbajul artistic românesc în secolele al XIX-lea şi
al XX-lea), dar o carte unde să găseşti sintetizate aceste informaţii şi
care să fie accesibilă în primul rând studenţilor şi celor ce doresc
doar o iniţiere în domeniul istoriei limbii române literare, o astfel de
carte nu se prea găseşte…
Tocmai de aceea, sintetizând – cum a putut mai bine – opiniile
celor mai avizaţi specialişti în domeniu (indicaţi în bibliografie) şi
gândindu-se că, pentru studenţi, este preferabil să aibă la îndemână o
singură lucrare, decât să citească, prin biblioteci, alte zece,
semnatarul acestor rânduri a alcătuit cursul universitar de faţă. S-a
acordat atenţie scriitorilor a căror operă s-a plasat de la început în
perspectivă lingvistică şi a contat mai puţin relevarea valorilor
literare ale scrierilor analizate.
Valeriu MARINESCU

7
 I. CHESTIUNI TEORETICE

CONCEPTUL DE LIMBĂ LITERARĂ

Limba literară este o disciplină relativ nouă a lingvisticii
(noţiunea de limbă literară se vehiculează din prima jumătate a
secolului al XIX-lea). Concret, ea reprezintă varianta cea mai îngrijită
a limbii naţionale, caracterizată printr-un sistem de norme, care s-au
fixat în scris şi care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.
Noţiunii de limbă literară i s-au dat, de-a lungul timpului,
accepţii diferite. Astfel, iniţial, ea a fost socotită exclusiv o limbă
scrisă, având menirea de a servi pentru exprimarea unei literaturi.
G. Ivănescu defineşte „limba literară românească” drept „limba scrisă
sau, cum i se mai spune de către unii lingvişti, limba comună
românească”, în timp ce, pentru Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu,
istoria limbii literare constituie „istoria scrisului românesc de la origini
şi până în prezent”.
Mult timp, noţiunea de limbă literară a fost suprapusă peste
noţiunea de limbă a literaturii artistice. Ideea că Eminescu a creat
limba română literară a fost exprimată de multe ori (vezi cazul lui
G. Călinescu), chiar de către unii lingvişti. Însă istoria literaturii şi
istoria limbii literare sunt domenii diferite, iar interpretarea literară a
unui text nu echivalează cu interpretarea lingvistică, întrucât scopurile
urmărite de cele două discipline diferă.
Pe de altă parte, limba literară a fost considerată instrumentul de
expresie a culturii, în general (instrumentul de expresie a producţiilor
intelectuale din diverse domenii ale culturii).
Cel care a examinat riguros problemele de ordin teoretic şi
metodologic ale cercetării limbii literare a fost Iorgu Iordan, după a
cărui părere, limba literară reprezintă „un aspect al limbii naţionale,
aspectul ei cel mai corect, produs al unei prelucrări continue din partea
scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a
posibilităţilor de exprimare pe care le are limba întregului popor. Ea
este limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului,
administraţiei”. În raport cu limba naţională, varianta ei literară se
dovedeşte mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al
9
acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i
respecta cu cea mai mare stricteţe normele”. Şi Al. Rosetti, B. Cazacu
şi Liviu Onu definesc limba literară drept „o sintetizare a
posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în
special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă
manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme
care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate”.
Caracterul „îngrijit” al limbii literare este subliniat de Al. Graur
(care socoteşte limba literară a fi „limba îngrijită, corectă, conformă
cu normele curente”), de Ion Coteanu („limba literară reprezintă
aspectul cel mai îngrijit al limbii comune”), de J. Byck („limba literară
are în vedere nu ce-i frumos, ci ce-i corect, corect din punctul de
vedere al normelor stabilite şi acceptate printr-un consimţământ, tăcut
sau exprimat, în orice caz manifestat în scriere sau în vorbire de o
colectivitate”) sau de D. Macrea (după a cărui opinie, limba literară
este „aspectul normat cel mai îngrijit al limbii naţionale, folosit în
literatură, în lucrările tehnico-ştiinţifice, filosofice, economice,
politice, în periodice şi în presa zilnică”.
Cel care defineşte cel mai bine limba literară pare a fi acad. Ion
Gheţie: „limba literară este varianta cea mai îngrijită a limbii
întregului popor, care serveşte drept instrument de exprimare a
celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin
respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor
comunităţii căreia i se adresează”.
Obiectul istoriei limbii române literare îl reprezintă
constituirea şi dezvoltarea normelor limbii literare, de la origini şi
până în zilele noastre. Limba literară se situează deasupra dialectelor,
reprezentând norma unică supradialectală. Spre deosebire de dialecte
şi de graiuri, folosirea limbii literare presupune o selecţie atentă a
mijloacelor de exprimare, deci, ţine seama de anumite norme, unanim
acceptate. Prin norma limbii literare, înţelegem expresia
convenţională a unui anumit uzaj lingvistic, expresie obligatorie
pentru toţi cei care folosesc limba literară respectivă. Noţiunea de
normă şi noţiunea de abatere de la normă se găsesc într-un raport de
corelaţie, în sensul că o normă există în măsura în care se înregistrează
abateri de la ea. Dar normele nu trebuie concepute ca nişte realizări
statice, ci ele trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei
limbii. Normele limbii literare se constituie în diacronie, iar
10
îndreptarele şi tratatele academice consemnează existenţa lor în
sincronie. Crearea şi cultivarea normelor limbii literare se află într-o
strânsă legătură cu procesul general de dezvoltare a limbii, iar acesta,
la rândul lui, cu procesul de dezvoltare social-culturală. Iată ce spunea,
în acest sens, Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci
limba e stăpâna noastră… este însăşi floarea sufletului etnic al
românimii. […] Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există
obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos… iară nu fantasiile mai
mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar, adevăr
obiectiv şi nu arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o
normă pentru limba scrisă, trebuie luate în considerare şi unele
influenţe istorice care au rezistat tendinţei de espulsiune şi s-au
conservat în limba vie… Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată
lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce”. Orice creaţie literară se
elaborează, în general, pe baza limbii literare, dar scriitorii pot apela şi
la mijloace care „depăşesc” cadrul strict al limbii literare, ei putând
folosi, atunci când conţinutul operei o impune, elemente din fondul
arhaic sau din cel regional al limbii. Studierea limbii şi a stilului
creaţiilor artistice ţine de domeniul lingvistic, întrucât această
disciplină dispune de mijloacele necesare pentru a da un caracter
riguros ştiinţific cercetării şi pentru a elimina observaţiile adesea
subiective ale criticilor literari. Cercetătorul trebuie să ştie să
delimiteze fenomenele generale ale limbii literare a epocii de cele
proprii unui scriitor.
Trebuie să facem distincţia între norma literară şi norma
lingvistică. E Coşeriu a subliniat că norma lingvistică arată „cum se
spune”, în timp ce norma literară stabileşte „cum trebuie să se spună”.
Norma lingvistică are un caracter „natural” şi abstract, în timp ce
norma literară este concretă şi convenţională, presupunând un acord
prealabil din partea celor care o hotărăsc şi o respectă.
Condiţiile de folosire a limbii în scris se deosebesc de acelea ale
limbii vorbite. Textul scris este, de regulă, rodul unei mai îndelungate
elaborări conştiente, cel care scrie având posibilitatea de a reveni
asupra textului şi de a-l corecta, perfecţionându-l. În exprimarea orală,
se constată (şi chiar se admit) unele abateri. Iată de ce istoria limbii
literare urmăreşte fenomenele lingvistice consemnate în texte scrise.
Caracterul normat al limbii literare se evidenţiază la toate
palierele structurii limbii: fonetic, lexical, morfologic, sintactic. La
nivelul fonetic, normele indică pronunţarea corectă a cuvintelor
11
(norme ortoepice); de aceste norme, se leagă cele ortografice, care
stabilesc reprezentarea grafică a structurii fonetice a cuvântului.
Normele ortografice pot avea caracter subiectiv (vezi, de pildă,
normele ce reglementează scrierea cu â în interiorul cuvintelor).
Normele morfologice ale limbii literare cuprind, în special, regulile
declinării şi pe cele ale conjugării, adică regulile modificării structurii
cuvintelor în comunicarea scrisă sau orală. Normele sintactice
oglindesc mecanismul de funcţionare a sistemului sintactic al limbii
(de pildă, subiectul şi predicatul, în limba română, se acordă după
anumite principii, topica părţilor de propoziţie îşi are normele ei,
propoziţiile se leagă între ele după nişte reguli consacrate etc.). Pe
plan lexical, dicţionarele normative ale limbii menţionează caracterul
neliterar al unui termen sau al unei expresii (indicaţii precum popular,
regional, dialectal, familiar, argotic precizează că un anumit termen
nu aparţine limbii literare, recomandând implicit evitarea lui în
exprimarea îngrijită).
Primele studii de istorie a limbii române literare s-au alcătuit la
sfârşitul secolului al XIX-lea, iar cel mai vechi este articolul lui
I. Nădejde, intitulat Limba literară, urmărind evoluţia limbii române
literare din cele mai îndepărtate vremuri până în secolul al XIX-lea.
Alte lucrări de referinţă sunt Dezvoltarea limbii literare române în
prima jumătate a secolului al XIX-lea (ediţia I: 1905; ediţia a II-a:
1928), de P.V. Haneş, şi Probleme capitale ale vechii române literare
(1947), de G. Ivănescu. Începând cu anul 1950, în programa analitică
a facultăţilor de filologie, este introdus cursul de Istoria limbii române
literare, ceea ce duce la creşterea interesului pentru această disciplină
lingvistică. Şi după 1960, apar lucrări de o deosebită importanţă în
acest domeniu, dintre care menţionăm: Formarea terminologiei
ştiinţifice româneşti (1962), de N.A. Ursu, Baza dialectală a românei
literare (1975), de Ion Gheţie, Normele limbii literare în gramaticile
româneşti (1979), de Mariana Costinescu, Limba presei româneşti din
secolul al XIX-lea (1979), de Al. Andriescu etc.
O primă încercare de a investiga o perioadă mai largă a evoluţiei
limbii române o constituie Istoria limbii române literare (ediţia I:
1961; ediţia a II-a: 1971), avându-i ca autori pe Al. Rosetti, B. Cazacu
şi Liviu Onu. Din păcate, valoroasa lucrare se reduce la un singur
volum, dedicat epocii vechi (până la 1830).
Cele dintâi istorii ale limbii române literare din cele mai vechi
timpuri până în zilele noastre sunt Istoria limbii române literare.
12
Privire generală, de Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra, şi Istoria limbii
române literare. Privire sintetică, de Ion Gheţie; ambele lucrări au
apărut în 1978.

PERIODIZAREA ISTORIEI LIMBII ROMÂNE LITERARE

De-a lungul istoriei sale, limba română literară evoluează, în

strânsă legătură cu dezvoltarea culturală a societăţii. Din acest motiv,
se impun a fi stabilite cele mai importante perioade ale istoriei limbii
literare. Această problemă (a periodizării) a preocupat pe foarte mulţi
cercetători, fapt care a dus la existenţa unui mare număr de opinii.
Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu – de exemplu – propun o
periodizare pe secole, ceea ce nu convine, întrucât inovaţiile
lingvistice nu se produc între limite temporale exacte.
Ion Gheţie socoteşte că periodizarea limbii româneşti de cultură
trebuie să surprindă principalele momente ale procesului de unificare
şi de modernizare şi, astfel, acceptăm periodizarea susţinută de
cunoscutul lingvist român în Istoria limbii române literare. Epoca
veche (1532-1780), unde sunt distinse două mari epoci: epoca veche
(1532-1780 sau din prima jumătate a secolului al XVI-lea până în
1780) şi epoca modernă (1780-1960).
Ce reprezintă aceşti ani?
1532 este anul celei mai vechi menţionări a unui text literar
românesc şi, implicit, al folosirii limbii române pentru realizarea unui
act de cultură. În acest an, este semnalată, într-o scrisoare poloneză,
intenţia unui bătrân învăţat din Moldova de a pune sub tipar două
monumente literare, Evanghelia şi Apostolul. Informaţia aceasta a fost
interpretată, în general, ca o mărturie că, la data respectivă, existau, în
Moldova, traduceri româneşti ale celor două cărţi sacre. Din păcate,
aceste două lucrări nu au ajuns până în zilele noastre.
În 1780, apare prima gramatică românească tipărită – Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae –, datorată lui Samuil Micu (şi
lui Gheorghe Şincai), prima dintre lucrările lingvistice ale Şcolii
Ardelene, în care sunt enunţate principiile de cultivare a limbii literare
ce vor sta la baza constituirii aspectului ei actual. Acum, procesul de
înnoire lingvistică intră într-o nouă fază, decisivă, la capătul căreia
limba română literară îşi dobândeşte înfăţişarea de astăzi.
Procesul de constituire a limbii române literare se încheie în
secolul al XX-lea, mai exact prin anii 1953-1960, odată cu publicarea
13
Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie şi a Gramaticii
Academiei.
Aşadar, deosebim două mari faze în evoluţia limbii române
literare: prima este faza constituirii limbii literare, care porneşte de la
origini şi ţine până în momentul când se poate vorbi despre o limbă pe
deplin formată, sub raportul normelor şi al structurii sale stilistice; a
doua fază este aceea a consolidării şi a desăvârşirii limbii literare.
După 1960, vorbim despre perioada contemporană, caracterizată prin
păstrarea şi prin consolidarea unităţii câştigate şi, în acelaşi timp,
printr-o intensă difuzare a normelor literare în graiuri.
Epoca veche, la rândul ei, se împarte – după opinia lui Ion
Gheţie – în două mari perioade:
1) 1532-1640 – delimitează faza formării variantelor teritoriale
ale limbii române literare. 1640 este anul când, după o întrerupere de
peste 50 de ani, se reia activitatea de tipărire a cărţii româneşti, prin
Pravila de la Govora.
Este o perioadă extrem de importantă în evoluţia limbii noastre
de cultură, pentru că reprezintă punctul de pornire atât pentru
literatura, cât şi pentru limba literară naţională. Din această perioadă,
datează cele mai vechi texte literare româneşti ce ne-au parvenit,
precum şi cele dintâi cristalizări ale unor norme literare. Tot acum,
apar şi indiciile constituirii stilurilor funcţionale ale limbii,
deocamdată în forme mai puţin coerente.
În această perioadă, cultivarea limbii se face prin scrieri
religioase şi mai puţin prin scrieri originale. Acum, se poate vorbi
despre două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi
alta de tip sudic (zona sudul Transilvaniei – nordul Munteniei). În
lipsa lucrărilor cu caracter normativ (nu se cunoaşte, din această
perioadă, nici o lucrare cu caracter teoretic sau practic din care să
reiasă concepţiile de atunci cu privire la problemele limbii literare),
şcolile promovează normele limbii de cultură şi asigură perpetuarea
tradiţiei literare. În acest sens, un rol important l-au jucat şi textele
bilingve slavo-române, destinate învăţării, de către români, a limbii
slave, dar având o contribuţie importantă în procesul de scriere şi de
normare a limbii române (Ion Gheţie).
2) 1640-1780 reprezintă perioada primei unificări a limbii
române literare. Prin înlăturarea slavonei ca limbă oficială, limba
română se dezvoltă din ce în ce mai vizibil ca limbă de cultură. Acum
apar opere de referinţă, datorate unor personalităţi precum Dosoftei,
14
Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Constantin
Cantacuzino (Dosoftei şi Dimitrie Cantemir contribuie la dezvoltarea
stilului artistic). Variantele literare distincte sunt, ca şi în perioada
precedentă, două: moldovenească şi muntenească. Între limba literară
şi cea populară, există mari apropieri, iar principalele surse de
împrumut sunt slavona, turca şi greaca.
Din această perioadă, avem şi primele opinii (deşi sumare)
asupra problemelor limbii literare, mai ales cu privire la unificarea şi
la modernizarea ei. Tot acum, apar primele gramatici şi primele lucrări
lexicografice (este vorba despre aşa-numitele „lexicoane”).
Epoca modernă, la rândul ei, cunoaşte trei perioade:
1) 1780-1840 – această perioadă este socotită, de unii lingvişti,
drept faza de tranziţie spre epoca modernă. Cea mai importantă lucrare
de acum pentru istoria limbii române literare este Gramatica
românească, apărută la Sibiu, în 1828, şi datorată lui Ion Heliade
Rădulescu. În 1836, începe corespondenţa dintre Ion Heliade
Rădulescu şi Costache Negruzzi, în care sunt expuse unele principii
(ale lui Heliade) privind limba literară, principii însuşite de Negruzzi.
În 1840, apare, la Iaşi, revista Dacia literară.
2) 1840-1881 – reprezintă faza modernă propriu-zisă, în care
constatăm dezvoltarea stilurilor limbii române literare şi o deosebită
evoluţie a stilului literaturii artistice (şi chiar apariţia şi dezvoltarea
stilurilor individuale: stilul lui Al. Odobescu, stilul lui Mihai
Eminescu, stilul lui Ion Creangă etc.). Anul 1881 marchează stabilirea
primelor norme ortografice ale Academiei Române, cu un rol deosebit
de important în procesul de unificare a limbii române literare scrise.
3) 1881-1960 reprezintă etapa definitivării, în amănunt, a
normelor limbii literare. Stilurile funcţionale cunosc dezvoltarea care
ne permite să vorbim despre cele patru variante cunoscute: ştiinţific,
administrativ, jurnalistic, beletristic. Limba literară se răspândeşte şi
se impune tot mai mult, tinzând să se identifice cu limba naţională
unică, dar deosebindu-se de aceasta prin caracterul ei normativ mai
accentuat.
ORIGINILE LIMBII ROMÂNE LITERARE
În privinţa perioadei de formare a limbii române literare, părerile
specialiştilor sunt împărţite.
Astfel, Iorgu Iordan (în studiul Limba literară. Privire generală,
din 1954) susţine că limba română literară s-ar fi format în secolul
15
al XIX-lea, cam în preajma Unirii celor două Principate Române.
Iordan consideră că începuturile constituirii limbii noastre naţionale,
împreună cu aspectul ei literar, trebuie plasate în această perioadă,
întrucât, până în secolul al XIX-lea, am avut numai o limbă scrisă şi
nu o limbă literară în sensul adevărat al termenului. Acest punct de
vedere a fost respins aproape de toţi specialiştii, iar principalul
opozant al lui Iorgu Iordan a fost Boris Cazacu, care vede în veacul al
XIX-lea o epocă de accentuare a procesului definitivării normelor
limbii literare. În această perioadă, se cristalizează norma
supradialectală unică, ea constituind rezultatul unui proces început
încă din secolul al XVI-lea, iar în tot acest răstimp, se constată o
îmbogăţire şi o diversificare a stilurilor limbii literare. Deosebirea
dintre punctul de vedere al lui Iorgu Iordan şi acela al lui Boris Cazacu
constă în faptul că, dacă Iordan consideră limba literară ca pe un
rezultat, Cazacu crede că aceasta este un proces în dezvoltare, fixarea
unei date fiind inoperantă.
O altă teză susţine că limba română literară ar începe odată cu
literatura noastră populară, aşadar, din cele mai vechi timpuri. Punctul
de vedere a fost lansat de Liviu Onu, într-un articol apărut, în 1955, în
revista Steaua de la Cluj-Napoca, şi a fost împărtăşit de Ion Coteanu şi
de Al. Graur. Însă, limba literară se distinge nu numai prin faptul că
este mai îngrijită, ci mai ales prin caracterul ei normat şi prin voinţa
colectivităţii de a-şi însuşi normele limbii literare şi de a le respecta,
ceea ce nu se întâmplă în cazul producţiilor folclorice. Boris Cazacu
recunoaşte că limba folclorică a exercitat o influenţă mare asupra
stilului beletristic, dar consideră că începuturile limbii literare au ca
bază limba primelor tipărituri şi a primelor manuscrise în româneşte.
Această limbă prezintă o serie de trăsături specifice, care o delimitează
net de limba creaţiilor folclorice. Iată de ce Boris Cazacu respinge teza
împărtăşită de Liviu Onu, de Ion Coteanu şi de Al. Graur, fiindcă,
adoptând-o, ar însemna să extindem cercetarea limbii literare dincolo
de limitele propuse prin însuşi obiectul cercetării. Şi D. Macrea
respinge acest punct de vedere.
N. Iorga şi G. Ivănescu leagă începuturile limbii literare de
momentul realizării primelor texte literare româneşti, aşa-numitele
texte rotacizante, databile, conform opiniei lingviştilor menţionaţi, în
secolul al XV-lea.
Ion Gheţie arată că începuturile românei literare trebuie plasate
în momentul când limba română devine instrumentul de expresie a
16
unei literaturi, în momentul când se săvârşeşte, prin limbă, un act de
cultură. Acest moment trebuie aşezat în secolul al XVI-lea, în
perioada din care datează primele noastre texte literare. Punctul de
vedere este împărtăşit de foarte mulţi cercetători: B. P. Hasdeu,
O. Densusianu, Al. Rosetti, J. Byck, D. Macrea, B. Cazacu. Toţi leagă
începuturile limbii noastre de cultură de tipăriturile diaconului Coresi.
Coresi elimină (după cum vom vedea ceva mai departe) unele cuvinte
din textele maramureşene, considerate de el „neînţelese”, cuvinte cu o
sferă restrânsă de circulaţie.

BAZA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE LITERARE

Alături de problema perioadei de formare a românei literare,

chestiunea bazei dialectale a limbii noastre de cultură a fost foarte
dezbătută în cercetarea lingvistică şi s-au emis numeroase păreri în
legătură cu graiul care stă la baza limbii române literare.
Astfel, Nicolae Iorga şi Sextil Puşcariu consideră că, la baza
românei literare, se află graiul maramureşean, datorită prestigiului
câştigat de primele texte literare româneşti (Psaltirea şi Apostolul),
traduse – cred cei doi lingvişti – în nordul extrem al teritoriului de
peste munţi. Sextil Puşcariu chiar vede în limba română un
compromis între graiul maramureşean şi cel muntean, reflectat de
tipăriturile lui Coresi.
G. Ivănescu socoteşte că româna literară din diverse regiuni ale
ţării a avut o bază comună maramureşeană, până la jumătatea
secolului al XVIII-lea, şi una munteană, după această dată.
Iorgu Iordan, reluând teza dialectelor literare, susţine că limba
română literară ar fi un compromis între toate graiurile dacoromâne.
Aceasta, întrucât oamenii noştri de cultură, până la sfârşitul secolului
al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au scris, cu diferenţe
neimportante, în graiul lor provincial, nu într-un aspect al limbii
noastre pe care l-am putea numi literar. Deşi Iorgu Iordan recunoaşte
că graiul muntenesc a fost şi este cel mai apropiat de limba literară, el
nu admite că acest fapt ne dă dreptul să considerăm că la baza limbii
române literare ar sta graiul muntenesc. Ca argument, Iordan invocă
autoritatea scriitorilor moldoveni din prima jumătate a secolului
al XIX-lea.
Alţi lingvişti (precum I. Nădejde, L. Onu, D. Macrea) pun la
baza românei literare întregul dialect dacoromân, unitar în epoca de
17
început a scrisului românesc (secolul al XV-lea sau secolul
al XVI-lea).
Emil Petrovici crede că, dintre graiurile dacoromâne, numai
două au jucat un rol hotărâtor în unificarea lingvistică: graiul muntean
şi graiul moldovean, reprezentate prin două variante literare: cea
bucureşteană şi cea ieşeană.
Însă opinia care a întrunit cele mai numeroase adeziuni (ne
socotim şi noi printre susţinătorii ei) este aceea conform căreia la baza
limbii române literare stă graiul muntean (muntenesc). Sunt de
această părere B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur,
B. Cazacu, I. Coteanu, care arată rolul major jucat de tipăriturile
munteneşti (mai ales cele datorate lui Coresi) în impunerea acestui
grai ca bază a limbii române literare. Alte argumente aduse: sistemul
vocalic al limbii române literare se suprapune peste cel al graiului
muntenesc; africatele č şi ğ se scriu şi se pronunţă la fel numai în acest
grai; în secolul al XIX-lea, Ţara Românească a dobândit un ascendent
politic foarte pronunţat, iar limba vorbită în Bucureşti (devenit, în
1862, capitala României) a exercitat o mare înrâurire. Şi Ion Gheţie
împărtăşeşte această opinie, subliniind că unificarea limbii de cultură
s-a produs la jumătatea secolului al XVIII-lea, în condiţiile
naţionalizării slujbei religioase în biserica românească.
Un dialect devine limbă literară ca urmare a poziţiei privilegiate
pe care provincia unde se vorbeşte el o deţine în viaţa economică,
politică şi culturală a întregii comunităţi lingvistice.

18
 II. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Limba slavonă a fost folosită în biserică şi în cancelariile

domneşti până în vremea lui Petru Şchiopul, în Moldova (1574) şi a
lui Mihai Viteazul, în Muntenia (1593). Totuşi, oficial, româna nu a
înlocuit slavona în serviciul divin decât în primele decenii ale
secolului al XVIII-lea.
P.P. Panaitescu (în Începuturile şi biruinţa scrisului în limba
română) arată că se poate vorbi despre texte scrise în româneşte
înainte de 1500. Încă de la 1396, suntem informaţi că regele Ungariei
cerea conducătorilor oraşului Sibiu să îi găsească un interpret de limbă
românească pe lângă solul său la curtea domnitorului Ţării Româneşti,
Vlad I, interpret care, în acelaşi timp, să poată furniza (probabil pe
cale scrisă) şi unele ştiri despre mişcările turcilor la sud de Dunăre.
Cert este că, tot după documentele sibiene, la 1495, s-a plătit suma de
un florin unui preot român pentru redactarea unei scrisori în
româneşte.
Tot P.P. Panaitescu crede că a existat şi o versiune românească
(ea nu ni s-a păstrat) a jurământului omagial prestat de Ştefan cel
Mare către regele polon, Cazimir, la Colomeea, în anul 1485. Ca
argument, se aduce însemnarea de pe marginea documentului redactat
în limba latină: „Haec inscriptio ex Valachico in latinum versa est, sed
rex ruthenica lingua scriptam accepta” (=Acest act a fost tradus din
româneşte în latineşte, dar regele a primit exemplarul tradus în
slavonă).
Din păcate, cele mai vechi scrieri româneşti care ne-au parvenit
nu sunt anterioare secolului la XVI-lea, cap de serie fiind Scrisoarea
lui Neacşu din Câmpulung (1521):
Mudromu i plemenitomu, i čistitomu i b[o]gom darovannomu
jupan Hanăş Begner ot Braşov mnog[o] zdravie ot Neakşul ot
Dlăgopole (=Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului
jupân Hanăş Begner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu
din Câmpulung).
I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnietale za (=despre) lucrul
turcilor, cum am auzit eu că înpăratul au eşit den Sofiia şi aimintrea
19
nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniiata că au
venit un om de la Nicopoe de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi
că au trecut ciale corabii ce ştii şi domniiata pre Dunăre în sus. I pak
să ştii ca bagă den tote oraşele câte 50 de omin să fie în ajutor în
corabii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţ[a]rigrad
cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce ştii şi
domniiata. I pak spui domnietale de lucrul lui Mahamet beg cum am
auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiu Negre cumu i-au dat
înpăratul slobozie lui Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţara
Rumânească iară el să treacă. I pak să ştii domniiata că are frică
mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg mai vârtos de
domniele vostre. I pak spui domnietale, ca mai marele miu de ce am
înţeles şi eu. Eu spui domnietale, iară domniiata eşti înţelept şi
aceaste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi
domniele vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I b[o]gu te veselit (=şi
Dumnezeu să te bucure). Aminu.
După cum se observă cu uşurinţă, limba scrisorii lui Neacşu este
foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi, textul având un
caracter compact şi unitar. Excepţie fac formulele protocolare de
introducere şi de încheiere, care sunt în slavonă; celelalte două cuvinte
slavoneşti, din corpul textului („I pak” şi „za”), pot fi deduse, ca
înţeles, din context, deci fără a fi nevoie de un dicţionar. Scrisoarea
aceasta se caracterizează prin claritate, prin concizie şi prin cursivitate,
iar statisticienii lingvişti arată preponderenţa masivă a elementului
latin: 92,31%.
Identificăm, desigur, şi câteva particularităţi ale limbii române
vorbite la începutul secolului al XVI-lea:
- auxiliarul pentru perfectul compus, persoana a III-a singular
este „au”, în loc de „a”: înpăratul au eşit; au venit un om; i-au dat
înpăratul sloboziie etc.;
- omisiunea lui „i” final pentru pluralele meşter(i), megiaş(i),
omin(i);
- popularul muntenesc „mieu”, în loc de „meu”: generemiu;
- forma veche şi populară aimintrea, pentru „altminteri” etc.

Textele traducerilor religioase sunt cunoscute sub denumirea de

texte rotacizante, numele venind de la fenomenul numit „rotacism”,
potrivit căruia „n” intervocalic trece la „r” în cuvintele de origine
20
latină: „mâră” sau „mânră” în loc de „mână”, „pâră” sau „pânră” în
loc de „până”, „lură” sau „lunră” în loc de „lună” ş.a.m.d. Potrivit
acestei trăsături, respectivele texte au fost plasate în Maramureş şi
reprezintă traduceri din slavonă ale cărţilor bisericeşti. Ele sunt:
Psaltirea Scheiană (copie provenind din biblioteca lui Dim. Sturdza
Scheianu), Psaltirea Voroneţeană (copie), Psaltirea Hurmuzaki (este
un manuscris original şi provine din biblioteca lui Eudoxiu
Hurmuzaki, fiind donat de acesta Academiei Române) şi Codicele
Voroneţean (păstrat în copie şi numit astfel după numele Mănăstirii
Voroneţ, de unde provine). Limba acestor texte se dovedeşte destul de
greoaie, în primul rând din cauza sintaxei, traducătorul lăsându-se
mult influenţat de original. Şi în ceea ce priveşte lexicul, influenţa
slavă este destul de puternică. Cauza trebuie căutată în grija
tălmăcitorilor anonimi de a păstra „neschimbată” litera cărţii sfinte,
pentru a nu se îndepărta de la dogmele ortodoxiei. Românii nu au
trecut la husitism, la calvinism sau la luteranism, dar asemenea
curente religioase au trezit ideea folosirii limbii naţionale în biserică.
Din cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, datează un
număr relativ mare de texte literare: 58 (după opinia lui Ion Gheţie),
dintre care o parte reprezintă versiuni ale aceluiaşi text de bază. Sunt
de amintit cele 9 versiuni ale Psaltirii, cele 5 versiuni ale rugăciunii
Tatăl nostru, Molitvenicul, Liturghierul, Palia, Catehismul.
Originile limbii române literare, datând din secolul al XVI-lea,
trebuie legate de activitatea diaconului Coresi, originar din
Târgovişte, trăind aproximativ între 1510-1581. Împreună cu ucenicii
săi, Coresi tipăreşte, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
lucrări de o deosebită importanţă: Catehismul luteran (tipărit sub titlul
Întrebare creştinească), Evangheliarul, Apostolul, Cazania,
Liturghierul, Psaltirea românească, Molitvenicul, Psaltirea slavo-
română etc. În epilogul ultimei cărţi citate, descoperim una dintre pro-
fesiunile de credinţă ale tipografului: „Cu mila lui Dumnezeu, eu
diacon Coresi, deaca văzui că mai toate limbile au cuvântul lui
Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n-avăm, şi Hs zise, Mathei
109: <Cine ceteşte să înţeleagă> şi Pavel apstl (=apostol) încă scrie în
Corint. 155 că întru besearecă mai vrătos cinci cuvinte cu înţelesul
mieu să grăiesc, ca şi alalţi să învăţ, decăt un tunearec de cuvinte neîn-
ţelease într-alte limbi. Derept aceea, fraţii miei preuţilor,
scrisu-v-am aceste psăltiri cu otveat (=răspuns, traducere), de-am scos
21
de în psăltirea srăbească pre limbă rumânească, să vă fie de
înţelegătură, şi grămăticilor, şi vă rog ca fraţii miei să cetiţi şi bine să
socotiţi că veţi vedea înşivă că e cu adevăr”. Şi în Cazania a II-a (de
la 1581), Coresi îşi explică demersul: „…ca să fie mai lesne şi mai
uşor a ceti şi a înţelege oamenii cei proşti” (=simpli, fără ştiinţă de
carte).
La baza limbii cărţilor lui Coresi, se află, după cum se ştie,
graiul din sudul Ardealului-nordul Ţării Româneşti (Coresi a tipărit la
Braşov şi la Târgovişte). În efectuarea traducerilor, diaconul porneşte
de la textele rotacizante, maramureşene, însă operează anumite
modificări. Astfel, el înlătură particularităţile arhaice şi dialectale din
textele maramureşene, înlocuindu-le cu forme din graiul vorbit de sine
însuşi, graiul muntenesc. Sunt înlocuite unele cuvinte mai puţin
cunoscute cu altele având o mai largă circulaţie. Deosebirile dintre
cele două categorii de texte pot fi urmărite şi în domeniul sintaxei:
fraza lui Coresi este ceva mai firească, iar raporturile sintactice, în
textul său, sunt exprimate mai exact faţă de întorsăturile de frază mai
greoaie ce caracterizează textele maramureşene.
Traducerile lui Coresi au avut o largă circulaţie. Diaconul şi
ucenicii săi, prin munca de „revizuire” şi de muntenizare a textelor
maramureşene, au făcut ca aceste tipărituri, prin trăsăturile specifice,
să se aşeze la baza limbii române literare.
Comparând textele maramureşene cu textele lui Coresi, ajungem
la concluzia (susţinută, de altfel, de lingvişti) că, în perioada 1532-
1640, întrevedem două arii lingvistice – nordică şi sudică –, fiecare
având particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale.
Înainte de a prezenta aceste particularităţi, ne-am gândit că ele se vor
reţine mai uşor dacă vor fi susţinute de texte; în acest sens, transcriem
acelaşi text – Psalmul 101 – din Psaltirea Scheiană şi din Psaltirea
slavo-română a lui Coresi:
Doamne auzi rugăciunre me şi strigarea me cătră tine să vinie.
Nu întoarce faţa ta de mine; în ce zi chemu-te, corundu auzi-me. Că
periră ca fumul zilele meale, şi oasele meale ca uscarea uscare-se.
Vătămat fuiu ca iarba şi usucă-se înema me, că ultai să mănâncu
pânea me. De glasul suspinilor meale lepiră-se oasele meale peliţei
meale. Podobiiu-me nesăturatul pustinei… Fuiu ca de noapte corbu în
turnu. Privegiaiu şi fuiu ca pasăre ce însingură-se în zidu. În toată zi
împută-mi dracii miai şi ce lăuda-me cu mine giurase. Derep ce
22
cenuşe ca pine mâncaiu şi berea me cu plângere mestecaiu; de faţa
mâniei tale şi de urgia ta, că ridicaşi, aruncaşi-mă.

ŞEDEREA 14. RUGĂCIUNEA MEASERULUI CÂND OŢĂRAŞTE-SE ŞI

ÎNTRE DOMNUL VARSĂ RUGĂCIUNEA SA, 101.

Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea cătră tine să viie.

Nu întoarce faţa ta de mine;
în ce zi tânjesc, pleacă cătră mine ureachea ta.
În ce zi chemu-te, curând auzi-mă.
Că periră ca fumul zilele meale
şi oasele meale ca uscarea uscară-se.
Vătămat fuiu ca iarba şi uscă-se inema mea,
că ultai să mănânc pâinea mea.
De glasul suspinilor meale, lepiră-se oasele meale peliţeei meale.
Podobii-mă nesăturatul pustiiei.
Fui ca de noapte corb în turn.
Prevegheiu şi fuiu ca pasărea ce însingură-se în zid.
În toată zi împutară-mi dracii miei
şi ce lăuda-mă cu mine jura-se.
Derep ce cenuşe ca pâinea mâncai
şi bearea mea cu plângere mestecaiu;
de faţa mâniei tale şi de urgiia ta,
că rădicaşi, aruncaşi-mă.

CARACTERISTICI GENERALE
ALE PRIMELOR TEXTE ROMÂNEŞTI:
PARTICULARITĂŢI FONETICE, MORFOLOGICE,
SINTACTICE ŞI LEXICALE

PARTICULARITĂŢI FONETICE

1) În nordul Ardealului, în Maramureş şi în Moldova (vom numi

această regiune „aria nordică”), a etimologic se păstrează în cuvântul
samă, în timp ce în sudul Ardealului şi în Ţara Românească (prin
urmare, în „aria sudică”), a evoluează la ea (seamă).
2) În aria nordică, dar şi în Banat, întâlnim consoanele africate
dz şi ğ (în cuvinte precum dzâce, ğos), pe când, în aria sudică,
23
africatele au evoluat la consoanele fricative z şi j: zice, jos. De
observat că, în nord, după africata dz se păstrează î (dzâc), în timp ce,
în sud, după dz întâlnim vocala i: dzic.
3) În aria nordică, se menţine î provenit din a nazal (a+n): câne,
mâne, pâne etc.; în aria sudică, sub influenţa formei de plural, apare
diftongul îi: câine, mâine, pâine etc.
4) În aria nordică, diftongul ea se reduce la è: mè pentru mea,
avè pentru avea, vedè pentru vedea ş.a.m.d.; în sud, diftongul ea se
păstrează: mea, avea, vedea ş.a.m.d.
5) În nord, întâlnim palatalizarea consoanelor oclusive labiale şi
a consoanelor fricative labio-dentale: hier pentru fier, va hi pentru va
fi etc.; acest fenomen lipseşte din aria sudică.
6) Fenomenul definitoriu pentru nordul Ardealului, pentru
Maramureş şi pentru Moldova este, în această perioadă, rotacismul,
fiind frecvente forme precum bunrătate, burătate (pentru bunătate),
mânră (pentru mână), ura (pentru una) ş.a.m.d. Evident că fenomenul
este absent în sudul Ardealului şi în Ţara Românească, unde n se
păstrează neatins.
7) În Moldova, în Maramureş, în nordul Transilvaniei, dar şi în
Banat, se păstrează n palatalizat (muiat): călcâń (pentru călcâi), cuń
(pentru cui), spuń (pentru spui), cuvinios (pentru cuvios) etc. În aria
sudică, n palatalizat trece la i.
8) În aria nordică, se întâlneşte, în această perioadă, r vibrant
(rrădăcină, urrăciunile), în timp ce, în sud, apare r normal: rădăcină,
urăciunile.

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE

1) În tipăriturile din Moldova, din Transilvania şi din Banat, este

utilizată frecvent forma invariabilă a pentru articolul posesiv-
genitival. În textele din celelalte zone, întâlnim formele variabile ale
articolului posesiv: al, a, ai, ale.
2) Multe substantive de genul feminin, care, astăzi, au pluralul în
i, aveau, pe atunci, pluralul în e: talpe, grădine, nunte. Mai rar,
întâlnim şi situaţia inversă, de plural în i în loc de e: fieri (pentru
fiare), pietri (pentru pietre) etc. Aceleaşi substantive prezintă, în unele
texte, forme de plural în i, iar în alte scrieri, forme de plural în e:
bălţi/balte, vieţi/viaţe ş.a.m.d. Pentru forma de plural mânu(le), în
textele din sud, apare forma normală mâni – şi chiar forma mâini.
24
 3) Acuzativul numelor de persoane apare fără prepoziţia pre ca
morfem al acuzativului: mene nu mă trage inima (pentru pe mine nu
mă trage inima).
4) La indicativul mai mult ca perfect, alături de formele
sintetice, apar şi forme analitice (perifrastice): au fost lăsat, au fost
poruncit, au fost început (pentru lăsaseră, porunciseră, începuseră).
5) Formele de indicativ imperfect pentru persoana a III-a plural
fără u sunt generale: era pentru erau.
6) Formele de perfect simplu pentru persoanele I şi a II-a plural
apar fără grupul ră: fum în loc de furăm, ţinum în loc de ţinurăm etc.
7) La indicativul perfect compus persoana a III-a singular,
întâlnim forma de auxiliar au în loc de a: au aprins pentru a aprins.
8) Formele verbale iotacizate sunt generale: puiu (=pun), spuiu
(=spun).

PARTICULARITĂŢI SINTACTICE

Traducerile religioase înregistrează o serie de construcţii străine

limbii române, ca rezultat al imitării, de către traducător, a originalelor
slave sau maghiare. O altă explicaţie pentru sintaxa uneori nefirească
ar fi lipsa unei tradiţii a scrisului românesc. Iată cele mai importante
particularităţi:
1) întrebuinţarea pleonastică a pronumelui de persoana a III-a: se
ştiţi că domnul elu e dzeul nostru;
2) lipsa pronumelui personal neaccentuat în construcţii precum:
luară elu (în loc de îl luară pe el), dărui ţie (în loc de îţi dăruiesc ţie);
3) aşezarea pronumelor reflexive după verbe, sub influenţa
slavonă: să veselească-se (în loc de să se veselească), plecă-se giurele
(=se plecă junele);
4) aşezarea nefirească, în româneşte, a adjectivului pronominal
demonstrativ după substantiv: pasă cătră oamenii miei aceştia;
5) întrebuinţarea nefirească a pronumelui relativ în construcţii de
tipul în cărora mână va veni aceste cărţi;
6) unele verbe care nu se pot folosi cu dativul sunt întâlnite totuşi
în asemenea construcţii, ca în limba slavă: că-şi era soţi; bătuşi ğoc
lor; tocmi-se domnului în fii dzeului
7) ordinea cuvintelor imită ordinea din versiunea originală:
Esaias prorokul tuturora au scris lassat.

25
 Nici unul dintre aceste fenomene nu se întâlneşte în textele
netraduse, a căror limbă este mult mai apropiată de cea vorbită.
Totuşi, urme ale influenţei slave întâlnim şi în textele netraduse: de
exemplu, construcţia cu prepoziţia de, în locul genitivului numelui,
imitată după construcţia slavă cu ot: mănăstire de Bistriţa (în loc de
mănăstirea Bistriţei), mijloc de besearecă (în loc de mijlocul
bisericii).

PARTICULARITĂŢI LEXICALE

De la început, trebuie arătat că lipsa unei tradiţii literare, ca şi

contactul strâns cu slavona, au întârziat dezvoltarea lexicului limbii
române literare. Observăm sărăcia lexicală a textelor de început, de
unde polisemantismul exagerat al unor cuvinte. Traducătorii s-au
văzut nevoiţi să efectueze împrumuturi lexicale din originalele slavone
sau maghiare, cele mai multe din aceste cuvinte întâlnindu-se în
textele maramureşene. Amintim câteva elemente slave: besădui (=a
vorbi), dodei (=a supăra), gadină (=fiară, vită), grobnic (=giulgiu),
hrăborie (=vitejie), iscodnic (=sol), mojdan (=măduvă), pamente şi
pamite (=pomenire, amintire), pravednic (=drept), săblaznă
(=greşeală, sminteală), stepenă (=treaptă), upovăi (=a nădăjdui),
zăbleală (=fereastră) ş.a.m.d.
Dintre elementele maghiare, amintim: adămană (=camătă,
lăcomie), aldui (=a binecuvânta), bănat (=necaz, scârbă), băsău
(=mânie, urgie), de biu (=din belşug), feleleat (=justificare,
îndreptare), gilălui (=a urî), nemzet (=popor) etc.
Traducerile religioase din secolul al XVI-lea conţin un număr
destul de mare de elemente lexicale latine, care nu s-au păstrat în
limba literară: agru (=ogor, ţarină), auă (=strugure), căsătoriu (=om
cu familie), cumândare (=jertfă), cumpli (=a pierde, a da pieirii), cura
(=a şterge, a ierta), despune (=a stăpâni), deşidera (=a dori, a pofti),
deştinge (=a coborî), a ferica (=a ferici, a face bine), înveşti (=a se
îmbrăca), lucoare (=lumină), prepune (=a bănui), prevence (=a birui, a
învinge), temoare (=teamă, spaimă), urăciune (=urare, binecuvântare),
viptu (=grâne, bucate).
Destul de puţine cuvinte sunt cunoscute şi astăzi dialectal:
bezaconie (=nelegiuire), bolovan (=idol, chip cioplit), dihanie (=duh,
suflet), fămeie (=familie), greaţă (=greutate), limbă (=popor, neam
străin), mişel (=sărac), silă (=putere) etc.
26
 Câteva cuvinte întâlnite numai în Maramureş şi în nordul
Transilvaniei apar doar în textele rotacizante, deci nu se întâlnesc în
textele coresiene: adămană, a felelui etc.
Textele din secolul al XVI-lea cuprind o serie de cuvinte
derivate cu sufixe, dintre care unele sunt cunoscute şi în secolul al
XVII-lea şi chiar mai târziu. Astăzi, însă, ele sunt neobişnuite:
-ame: mişelame (=sărăcime), voinicame (=oştire);
-ătate: bogătate (=bogăţie), meserătate (=mizerie);
-ciune: fericăciune (=fericire);
-eală: odihneală (=odihnă);
-esc: peliţesc (=trupesc);
-et: omenet (=mulţime de oameni, popor);
-ime: necurăţime (=necurăţie);
-inţă: întâinţă (=întâietate);
-nic: mezerernic (=milos);
-os: pănos (=acoperit de pene);
-ură: călcătură (=urmă).

În textele netraduse, formaţiunile cu sufixe sunt destul de rare.

27
 III. PERIOADA 1640 – 1780

În istoria limbii române literare, perioada 1640-1780 are o

importanţă aparte, în primul rând deoarece ea consemnează
consolidarea structurii şi a normelor acestei limbi, precum şi
momentul primei sale unificări. Faţă de perioada anterioară, în
intervalul despre care discutăm, cultura scrisă cunoaşte o dezvoltare
fără precedent. În Moldova şi în Muntenia, se întemeiază tipografii în
care se desfăşoară o bogată activitate; de aici se vor pune în circulaţie
cărţi religioase şi pravile, ce vor contribui la răspândirea limbii
române literare şi la unificarea ei. În 1635, se reînfiinţase tipografia
din Ţara Românească, iar în 1641, se întemeiază prima tipografie din
Moldova.
În această epocă, se dezvoltă şi învăţământul. În Moldova, iau
fiinţă primele şcoli cu predare în limba latină, iar domnitorul Vasile
Lupu întemeiază, sub conducerea lui Sofronie Pociaţki, fostul rector al
Academiei Ortodoxe din Kiev, Colegiul de la Trei Ierarhi. Peste
Milcov, din iniţiativa voievodului Şerban Cantacuzino, se pun bazele
Academiei domneşti, în chiliile mănăstirii Sfântul Sava din Bucureşti.
Pe lângă traduceri, încep să apară şi creaţii originale, mai ales în
domeniul beletristic (Viiaţa lumii, de Miron Costin; Istoria ieroglifică,
de Dimitrie Cantemir) şi în istoriografie (letopiseţele moldoveneşti şi
munteneşti).
Anii 1640-1780 consemnează şi primele opinii, primele
preocupări teoretice pentru unele probleme ale limbii literare (după
cum vom vedea ceva mai departe).

PARTICULARITĂŢILE TEXTELOR DIN PERIOADA

1640-1780

PARTICULARITĂŢI FONETICE
Mai întâi, întâlnim o serie de fonetisme pe care le-am descoperit
şi în perioada precedentă, având valoare de normă:
1) vocala ă se menţine în forme precum lăcui sau rădica;
2) î iniţial se păstrează, în forme precum a îmbla, a împle;
28
 3) diftongul ia pentru ie se întâlneşte destul de des: grăiaşte,
învoiaşte;
4) î devine i în cuvinte precum ride, singe (dar se întâlnesc şi
formele cu î: râde, sânge).
Pe lângă fonetismele arhaice, întâlnim o serie de forme noi, care
se vor impune în limba literară de mai târziu: e > i (a ceti > a citi; den
> din); î > u (a îmbla > a umbla); ia > ie (boiar > boier).
La unii cărturari (precum Dosoftei, Ion Neculce), apar, în număr
destul de mare, unele forme populare şi regionale, care însă nu se vor
generaliza: ea > è (avè, bătè); ia > ie (spăriet); vocala anterioară e
trece, prin închidere, la i (carele > careli, să venim > să vinim); ea şi
i, după labiale, devin ă, a (mărg în loc de merg; margă în loc de
meargă); consoana f, palatalizată în stadiul h’, apare mai des în
scrierile moldoveneşti (hiare, a hi); în prepoziţiile de şi pe, caracterul
dur al consoanei duce la trecerea lui e în seria mijlocie (dă, pă).

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE

1) întâlnim unele forme vechi şi populare, comune tuturor

textelor: pluralul în e la unele substantive de genul feminin: izbânde;
talpe; de asemenea, întâlnim substantive neutre terminate în –ure:
lucrure; glasure;
2) vocativul masculin singular nearticulat se termină în e: oame;
3) numele proprii de persoane apar articulate: Cârnul;
Cornescul;
4) dativ-genitivul apare cu articolul postpus: Brâncoveanului;
5) la pronumele relative, nehotărâte şi demonstrative, întâlnim
encliza particulei -şi: cineşi; careşi; cevaşi; acestaşi; uneori, această
particulă se adaugă şi la adverbe: acoloşi; încăşi;
6) pronumele relativ care apare atât cu forma invariabilă, cât şi
cu formele variabile după gen şi după număr în toate textele literare:
carele; carea; carii; căriia; forma de nominativ-acuzativ, invariabilă
după gen şi după număr, devine din ce în ce mai frecventă pe măsură
ce ne apropiem de epoca modernă;
7) la indicativul prezent şi la conjunctivul prezent, formele
iotacizate ale verbelor de conjugările a II-a, a III-a şi a IV-a cu
radicalul terminat în d, t, n şi, uneori, în r (precum a cere) sunt şi în
această perioadă mult mai frecvente decât formele refăcute: audz(u);
29
să audză; să ceaie; deşchidz; deşchiz; piei; să prindză; puiu; scoţ; să
vază; văz; vânz etc.;
8) imperfectul indicativului cunoaşte, în perioada 1640-1780,
unele schimbări privind desinenţele de persoana I singular şi persoana
a III-a plural; astfel, la persoana I singular, apare şi se răspândeşte
desinenţa analogică –m: mă duceamu; eram; iernam; năşteam;
scârbiiamu-mă; vream etc.; la persoana a III-a plural, formele vechi,
etimologice, sunt singurele întâlnite în toate textele, indiferent de
varianta literară pe care o reprezintă (cu excepţia celor din Banat-
Hunedoara): să alegea; era; vedea etc.;
9) perfectul simplu îşi limitează aria de circulaţie, în limba
vorbită, la Oltenia, Banat şi Crişana, în timp ce, în limba scrisă, el se
menţine şi în textele din celelalte regiuni, unde apare aproape exclusiv
la persoana a III-a; la persoanele I şi a II-a plural, normele epocii
conţineau numai formele etimologice, fără –ră- analogic: văzum;
prinset (=prinserăţi) etc.; formele analogice, cu –ră- de la persoana
a III-a plural, apar spre sfârşitul perioadei 1640-1780 în textele sudice,
unde perfectul simplu era des întrebuinţat, iar omonimia unor forme
de perfect cu forme de prezent cerea diferenţiere;
10) pentru persoana a III-a singular şi plural a perfectului
compus, norma epocii admitea numai formele cu auxiliarul au: (el)
s-au ales; (ei) s-au ales; (el) au făcut; (ei) au făcut; forma diferenţiată
cu a la singular, impusă în normele limbii literare moderne, este rară
în texte, chiar în cele munteneşti; în Transilvania, alături de formele cu
au, apar forme cu o creat din au prin asimilare reciprocă:
m-o niescutu; m-o prins;
11) mai mult ca perfectul sintetic îşi extinde, la persoana I
singular, forma analogică în –m, creată încă din secolul al XVI-lea şi
atestată numai de documentele particulare de la sfârşitul secolului:
avusesem; culesesem; mă dusasăm; fusesem; poruncisăm; mai mult
ca perfectul analitic, format din perfectul compus al verbului a fi şi
participiul trecut al verbului de conjugat, se întâlneşte foarte des în
textele nordice (au fost dat; m-am fost dus; au fost făcut; au fost spus)
şi destul de rar în Ţara Românească;
12) viitorul prezintă, în epoca studiată, deosebiri faţă de
perioada precedentă; astfel, la persoana a II-a singular, forma vei
câştigă din ce în ce mai mult teren în faţa formei veri: veri lăcui > vei
lăcui; veri vedea > vei vedea; la persoana a III-a singular, forma cu a
apare sporadic, alături de forma generală cu va, în texte din Moldova
30
şi din Transilvania: a avè; s-a curăţî; i-a plăcè; n-a putea; în textele
din Ţara Românească şi din sudul Transilvaniei, apar sporadic forme
cu auxiliarul o: o spune; s-o vedea; infinitivul lung apare deseori în
locul celui scurt, în formele de viitor: or înnotarie; mi-oi înmutarie; de
asemenea, sunt destul de frecvente formele de viitor cu auxiliarul va
urmat de conjunctiv: va să vie (=va veni).

PARTICULARITĂŢI SINTACTICE

Faţă de perioada anterioară, înregistrăm modificări însemnate,

chiar dacă unele fenomene sintactice de până la 1640 se păstrează.
Deosebirile se limitează mai ales la apariţia frecventă a anumitor
structuri şi a anumitor elemente de relaţie sau la tendinţa de evitare a
unor modele sintactice slavone şi de impunere a unor modele latineşti
şi greceşti, pentru a da limbii române strălucirea limbilor clasice, după
cum gândeau cărturarii epocii (de pildă Dimitrie Cantemir). Cele mai
importante particularităţi sunt:
1) atributul substantival în cazul dativ (dativul adnominal)
continuă să rămână normă în toate variantele literare: Acestu Pătru
vodă era…ficior Mircii-Vodă şi nepot de soră Mihnii-Vodă; zic să fie
fost frate lui Neagoe-Vodă; domn ţărâi Moldovei; tendinţa de
înlocuire a dativului adnominal cu un atribut în cazul genitiv,
constatată încă din secolul al XVI-lea, se accentuează în această
perioadă, în special în textele din Ţara Românească;
2) apoziţia acordată cu substantivul rămâne, şi pentru această
perioadă, destul de frecventă (deşi cazurile când este pusă numai în
nominativ devin din ce în ce mai frecvente, pe măsură ce ne apropiem
de anul 1780): cheltuiala lui Şerban-Vodă, domnului muntenesc;
jupâneasa lui…mergea la jupâneasa Stanca, cu mumă-sa băneasa
Ilinca, sora jupânesii Stancăi, mumei domnului;
3) în cazul complementului direct, ca normă generală, în toate
variantele literare, se impune prepoziţia pre sau varianta ei disimilată
pe, în aproape toate cazurile în care se întrebuinţează şi astăzi: pre
acesta să-l spânzure; sărută pe om; eu voi odihni pre voi; te fericesc
pre tine; pe un om sângur nu-l putem giudeca;
4) înregistrăm din ce în ce mai mult tendinţa de reluare şi de
anticipare a complementelor direct şi indirect prin formele atone ale
pronumelui personal: m-au aflat pre mine; şi-l apucă pre dânsul; el ne

31
învaţă pre noi; l-au trimis pre sol; le împărţi lor avuţiia; le zise lor; să
le dea lor bir;
5) în ceea ce priveşte sintaxa frazei, coordonarea prin
juxtapunere câştigă teren în enumerări; pe de altă parte, mai ales în
cărţile populare, în cronici, în povestirile versificate, coordonarea
copulativă devine mai frecventă prin deasa întrebuinţare a lui şi (mai
rar, a lui iar);
6) şi subordonarea cunoaşte unele deosebiri faţă de perioada
anterioară; devin frecvente subiectivele cerute de verbe impersonale şi
de expresii verbale impersonale; în privinţa elementelor de relaţie, se
observă dispariţia unor formaţii ocazionale care se întâlnesc până în
prima jumătate a secolului al XVII-lea (iuo pentru circumstanţiala de
loc; mainte daca, ainte de ce nu, ainte până nu pentru circumstanţiala
de timp; săva(i) pentru circumstanţiala concesivă) şi apariţia, în
schimb, a altora noi: îndată ce; fiindcă; întrucât; chiar să etc.

PARTICULARITĂŢI LEXICALE

Lexicul are, în această perioadă, un caracter compozit;

influenţele reflectate de lexicul moldovenesc şi muntenesc sunt
diverse: slavă veche (cireadă, dajde, dumbravă, gloabă, mârşav,
prieteşug, soroc, teslar), latină (ficat, pepene, zeamă, certa – cu sensul
de „a pedepsi”), turcă (cioban, conac, divan, hain, haraci),
(neo)greacă (aguridă, chivernisi, hrisov), bulgară (doică, magherniţă),
maghiară (beteag, bântui – cu sensul de „a persecuta”), rusă (balamut,
mojic) etc. Se menţin elemente lexicale vechi, dar în număr mai redus
decât în perioada precedentă: bucin (=trâmbiţă), a cerşi (=a cere),
chiar (=clar), lucoare (=lumină), neştine (=cineva) ş.a.m.d. Sunt
înlăturate multe slavonisme din textele româneşti din secolul al
XVI-lea, în schimb apărând un număr destul de mare de neologisme
greceşti, latine şi turceşti.
În această perioadă, întâlnim o serie de elemente nordice în
lexicul textelor din sud, principala cauză fiind tradiţia scrisă locală.
Alte cauze sunt preluarea unor texte nordice, mai ales moldoveneşti,
în sud şi activitatea literară desfăşurată de moldoveni şi de ardeleni în
Ţara Românească. Elemente nordice întâlnim la cronicarii munteni, ca
urmare a izvoarelor moldoveneşti folosite de aceştia. În actele oficiale,
termenii nordici pătrund în Ţara Românească aduşi de copiştii
voievozilor mutaţi din Moldova (se constată, desigur, şi fenomenul
32
invers: termeni sudici se infiltrează în lexicul din nord). Prin urmare,
procesul de unificare a limbii literare, început în cel de-al XVI-lea
veac, când cuvintele „călătoreau” odată cu textele din care făceau
parte, continuă, de-a lungul acestei perioade.
Lexicul scrierilor religioase este mai variat decât acela al
scrierilor din secolul al XVI-lea, datorită întinsei culturi a
traducătorilor (precum Simeon Ştefan sau Antim Ivireanul). În
scrierile laice, întâlnim, de asemenea, un lexic variat şi mai bogat
decât în cele cu caracter religios. Un reformator al lexicului românesc
literar va fi Dimitrie Cantemir; glosarul („scara”) de la Istoria
ieroglifică introduce aproximativ două sute de cuvinte noi. Procesul
de modernizare a lexicului românesc se va încheia către sfârşitul
secolului al XIX-lea.

MONUMENTELE LIMBII ROMÂNE LITERARE DIN

PERIOADA 1640-1780

CAZANIA MITROPOLITULUI VARLAAM

În Moldova, răspândirea tiparului şi primul efort susţinut de
răspândire a cuvântului tipărit se datoresc celui care, timp de două
decenii, a şezut în scaunul mitropolitan: Varlaam. Înaltul ierarh este
cunoscut în literatura ecleziastică prin importante opere: Cartea
românească de învăţătură; Şapte taine a besearecii; Răspunsul
înpotriva catihismusului calvinesc. Cea mai importantă este, fără
îndoială, prima, apărută la Iaşi în 1643, cu ajutorul domnului ţării,
Vasile Lupu, şi cunoscută mai ales sub numele de Cazanie.
Această carte voluminoasă (peste 1000 de pagini) se deschide cu
câteva versuri – primele versuri româneşti tipărite: Stihuri în stema
domniei Moldovei; ne aflăm în faţa unor versuri chinuite, lipsite de
originalitate, inexpresive, prozaice, mitropolitul alegând, din
ansamblul heraldic, doar simbolul central – „capul de buăr” – şi
exprimându-şi mândria că ţara este ocrotită de acest „sămn”.
Cazania este socotită de autorul ei un „dar limbii româneşti”,
îndreptat către „toată semenţia românească pretutindene ce se află
pravoslavnici într-aciastă limbă”. Iată ce scrie mitropolitul în Cuvânt
cătră cetitoriu: „…mărgând de sus în ğos şi împuţinându-se din
oameni înţelesul sventelor scripturi, le-au căotat a pogorî şi svânta
scriptură tot mai pre înţelesul oamenilor, pân-au început a scoate aşeaş
33
cineş pre limba sa pentru ca să înţeleagă hiecine, să să înveaţe şi să
mărturisască minunate lucrurile lui D[u]m[ne]dzău, cu mult mai vârtos
limba noastră românească, ce n-are carte pre limba sa, cu nevoe iaste a
înţeleage cartea alţii limbi. Şi şi pentru lipsa dascalilor ş-a învăţăturei.
Cât au fost învăţând mai de multă vreame, acmu nice atâta nime nu
învaţă. Pentr-a-cea de nevoe mi-au fost ca un datornic ce sint lui
D[u]m[ne]dzău cu talantul ce mi-au dat să-mi poč plăti datoriia macar
de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor miei”.
Urmărind să-şi facă textul cât mai accesibil, Varlaam a
contribuit la închegarea unei limbi unitare. Cartea propriu-zisă se
compune din 50 de predici la duminicile anului, predica din Sâmbăta
lui Lazăr, cea din Vinerea Mare şi 22 de predici la prăznuirea sfinţilor
mari (acestea din urmă sunt nişte hagiografii), în total 75 de predici,
compilări şi chiar traduceri, mai ales din omiletica bizantină (în
special din Omiliile lui Calist scrise în prima jumătate a secolului
al XV-lea). Caracterul puternic popular şi de intensă oralitate a limbii,
prezenţa regionalismelor conferă scrisului lui Varlaam expresivitatea
beletristicii de mai târziu a lui Ion Creangă şi a lui Mihail Sadoveanu.
Iată o rugăciune „către Hristos Împăratul”:
Şi, întru mulţămirea noastră să dzicem aşea: mulţămimu-ţi,
Hristoase Împărate, noi, nemulţămitorii şi smeriţii şerbii tăi, că
Svenţia Ta ca un Dumnedzău iubitoriu de oameni şi milostiv ce eşti,
venişi şi purtaşi trup pentru noi, nemulţămitorii. Iară noi,
nedestoinicii, nice un lucru bun pre voia ta nu facem, ce ne smerim şi
ne rugăm să nu ne dai după faptele noastre, ce după mila ta ne
miluiaşte. Că de ne veri giudeca pre toate păcatele şi de ne veri
strânge să dăm samă de toate faptele, Doamne, cine va răspunde
înaintea ta ? Sau cine va sta împotriva măniei tale ? Ce ne iartă
pentru mare mila ta şi ne dăruiaşte împărăţia ta, că ţie să cade cinste
şi închinăciune, mărire şi ţineare, împreună cu părintele şi cu duhul
svânt, acmu şi pururea şi întru veaci netrecuţi. Amin.
Cazania lui Varlaam a avut o mare răspândire, graţie
excelentelor condiţii grafice în care a apărut, numărului mare de
exemplare şi prestigiului de care se bucura mitropolitul. Cercetătorii
au observat că numeroasele exemplare păstrate până în zilele noastre
şi răspândite în toate provinciile româneşti constituie o dovadă că
tirajul cărţii a fost destul de mare. Deoarece a fost retipărită mai mult
în Ţara Românească, aspectul lingvistic al ei a ajuns să se deosebească
34
destul de mult de original prin eliminarea particularităţilor
moldoveneşti. Astfel, deşi apărută iniţial în haină moldovenească,
Cazania lui Varlaam primeşte, pe măsură ce se retipăreşte peste
Milcov, o haină muntenească.
Prezentăm, în cele ce urmează, câteva particularităţi ale acestui
monument de limbă română literară:
1) Fonetica
Se întâlnesc în această operă unele fonetisme, curente în epocă:
buăr; bucin; cărtulari; dascalii; făcătoriu; înblă; nedirepţi; samă;
vamăş; viiaţa ş.a.m.d. Pe lângă ele, descoperim unele arhaisme,
precum păstrarea lui –u după un grup de consoane (un domnu), unele
aspecte vechi, regionale (prezenţa lui dz şi a lui ğ faţă de fricativele z
şi j din alte regiuni – astădzi, dzisa, dzuă, agiungem, agiutoriul, ğos,
giudecă, giudeţ etc.; palatalizarea labialei f în h’: hieri, hiecine, are
hi), prezenţa lui i în locul lui î (sint, să osindească, dinsul, atiţea
oameni, singe).
2) Morfologia
Ne reţin atenţia forma veche de plural mânule (pentru mâinile),
construirea genitivului cu ajutorul prepoziţiei de (Mitropolitul de Ţara
Moldovei), vocative de tipul oame!, ome!, articolul posesiv-genitival
invariabil a (toate faptele ceriului şi a pământului), forme puţin
obişnuite de numeral (ai treii), forma lungă a imperativului prohibitiv
de persoana a II-a plural (nu uitareţi) etc.
3) Sintaxa
Sunt de semnalat folosirea conectorului de, ca în graiurile
populare (dusu-m-am de m-am spălat; acolo era un om de avea
treidzeci şi opt de ani întru boala sa), construcţia nominală „nume
propriu de persoană + atribut apoziţional” (Maximiian înpărat; Pavel
apostol), postpunerea gerunziului cu repetarea subiectului (adunaţi
fiind ei fariseii), postpunerea auxiliarului, mai ales la început de frază
(Plânge-vor necredincioşii), ca şi fraza liberă, naturală, mult deosebită
de fraza greoaie a traducerilor româneşti din secolul al XVI-lea.
4) Lexicul
Vocabularul Cazaniei este foarte bogat şi, totodată, foarte
colorat. Întâlnim numeroase cuvinte de origine latină (alalţi; să cerce;
cineş = fiecare; despuitoriul = stăpânitorul; mainte = mai înainte; nici
dănăoară = niciodată; şerbul = robul), întâlnim slavonisme, unele
35
fixate în limbă, altele dispărând ulterior din româna literară
(blagoslovită; boiarin = boier; ciudese = minuni; spăsenie = ispăşire;
tâlcovnici = interpreţi, comentatori), apar cuvinte din maghiară
(giuruesc = promit; hotnog = comandant militar, sutaş), din neogreacă
(amăgeul = şarlatanul; schizmeaşte = separă, dezbină), din turcă
(aslam = dobândă, camătă). Opera mitropolitului Varlaam este scrisă
într-o limbă mai limpede decât a Cazaniei lui Coresi de la 1581.

NOUL TESTAMENT DE LA BĂLGRAD

În Transilvania, unul dintre cei mai de seamă promotori ai

culturii, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a fost mitropolitul
Simeon Ştefan, contemporan cu Varlaam şi cu marele cărturar
muntean Udrişte Năsturel. Cartea de căpetenie tipărită de acesta este
Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648), de o extraordinară
importanţă în istoria limbii române literare, în primul rând pentru
problemele teoretice pe care le ridică mitropolitul în prefaţa către
cititori, ca şi pentru limba folosită în traducerea acestei voluminoase
opere (este prima traducere integrală a Noului Testament în limba
română), limbă caracterizată printr-un aspect relativ unitar, deşi
existenţa variantelor limbii noastre literare constituie o dovadă că ne
aflăm încă departe în timp de preocupări mai susţinute în vederea
constituirii unor norme literare unitare.
Cele 24 de introduceri la cărţile Noului Testament se dovedesc
adevărate exegeze biblice, iar sumele (adică rezumatele) capitolelor,
glosele şi explicaţiile demonstrează că ne aflăm în faţa unei concepţii
moderne despre editarea textului.
Arătând că lucrarea este tradusă după izvoade „greceşti şi
sârbeşti şi lătineşti”, mitropolitul observă existenţa unor graiuri
diferite pe teritoriul românesc şi susţine importanţa stabilirii unei limbi
care să fie înţeleasă de toţi. În acest sens, cărturarul propune utilizarea
cuvintelor de largă circulaţie, comparate sugestiv cu banii. O altă
problemă adusă în discuţie este aceea a împrumuturilor din alte limbi,
nevoia îmbogăţirii limbii române cu neologisme.
În lumina acestor precizări, redăm, în cele ce urmează,
Predoslovia cătră cetitori.
Cetitorilor într-ačastă sf[â]ntă carte; milă, pace şi sănătate de
la tatăl, domnul nostru I[su]s H[risto]s!
36
 Începeniia ceştii sf[i]nte cărţi. Trebuiaşte să ştiţi şi să
înţelegeaţi despre ceaste lucruri carele sunt scrise pre rându.
1. Acest testament l-au început a-l izvodi ermonah Selivestru,
din porunca şi chelşugul măriei sale, şi el s-au ustenit cât s-au putut şi
curând îi s-au tâmplat lui moarte. Iară noi, socotind şi luând aminte,
găsit-am multă lipsă şi greşeale în scriptura lui, pentru neînţelesul
limbiei şi cărţii greceşti. Pentr-aceaea noi am început dintâiu a-l
posledui şi unde n-au fost bine am isprăvit şi am împlut, şi am tocmit
din cât am putut.
Ce numai ačasta să ştiţi, că noi n-am socotit numai pre un izvod,
ce toate câte am putut afla, – greceşti şi sârbeşti şi lătineşti, carele au
fost izvodite de cărtulari mari şi înţelegători la carte grečască, –
le-am cetit şi le-am socotit, ce mai vârtos ne-am ţinut de izvodul
grecescu şi am socotit şi pre izvodul lui Eronim, carele au izvodit
dintâiu din limbă grecească-lătineaşte, şi am socotit şi izvodul
slovenescu carele-i izvodit sloveneaşte din grečască şi e typărit în ţara
Moscului. Şi socotind aceastea toate, varecarea am îmblat mai
aproape de cartea grecească, – de pre aceaea am socotit, – însă de
cea grecească nu ne-am depărtat, ştiind că d[u]hul sfânt au îndemnat
ev[an]gh[e]listii şi ap[o]s[to]lii a scrie în limbă grečască testamentul
cel nou, şi cartea grečască iaste izvorul celoralalte.
2. Ačasta încă vom să ştiţi că noi în cest testamânt întâiu am pus
şuma la toate capetele, şi în şumă suntu stihuri, carele arată mai pre
scurtu lucrurile ce sunt scrise într-acel cap, pentru să se afle mai în-
de-grabă ce va vrea să caute, şi în toate capetele toate soroacele
le-am pus cu număr carele să chiamă sloveneşte s[ti]h, pentru că mai
în toate limbile vedem că au acest izvod de scriu cu stihuri, pentru că
foarte-i lesne a găsi în-de-grabă ce veri vrea să cauţi în numărul
soroacelor.
3. De ačasta încă vom să ştiţi, că vedem că unele cuvinte unii
le-au izvodit într-un chip, alţii într-alt. Iară noi le-am lăsat cum au
fost în izvodul grecescu, văzând că alte limbi încă le ţin aşea, cumu-i
synagoga, şi poblican, şi gangrena, şi pietri scumpe, carele nu să ştiu
rumâneaşte ce sunt; nume de oameni, şi de leamne, şi de veşmente, şi
altele multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt, noi încă le-am lăsat
greceaşte, pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea.
4. Ačasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu
în toate ţărâle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip.
Pentr-aceaea cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind
37
un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip: au veşmânt, au vase, au
altele multe nu le numescu într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue
să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle,
aşea şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi. Noi derept
aceaea ne-am silit, den cât am putut, să izvodim aşea cum să
înţeleagă toţ[i], iară să nu vor înţeleage toţi nu-i de vina noastră, ce-i
de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţăr[i], de ş-au
mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip.
5. Mai apoi de toate rugăm pre cetitorii ceştii cărţi să nu ne
giudece numaidecât, până nu vor socoti izvoadele, şi veţi afla pre ce
cale am îmblat.
Adevăr, şi noi oameni suntem şi am putut şi greşi, săva că am
silit den cât am putut să nu greşim.
Mai vârtos de toate pre ačasta ne-am silit să ţinem înţelesul
d[u]hului sf[â]nt, că scriptura fără înţeles iaste ca şi trupul fără
suflet.
Ačasta poftim de la tatăl Dumnezău şi de la domnul nostru
I[su]s H[risto]s, cum să vă înţelepţească d[u]hul sfânt, ca să
înţelageaţi voia sf[i]nţiei sale şi să faceţi carele sunt scrise într-ačastă
carte spre slavă lui Dumnezeu şi spre isp[ă]seniia voastră. Amin.
Dintre particularităţile Noului Testament de la Bălgrad,
menţionăm:
- în plan fonetic, se întâlnesc consoanele africate č, ğ; remar-
căm iotacizarea verbelor (să ţie; să-l piarză; să cază); după ş, ţ, j,
apare a în loc de ea sau de ia (să-ţi înmulţască); după r, e se închide la
ă, iar i se închide la î (comoarăle; izvoară; ţărâle);
- în plan morfologic, semnalăm unele plurale vechi la
substantive (greşeale; darure), articolul posesiv-genitival invariabil în
general (Testamentul cel nou a domnului nostru), articularea
pronumelui relativ (carele; carii); auxiliarul pentru indicativul perfect
compus persoana a III-a singular este, în continuare, au (el s-au ustenit
cât s-au putut);
- în plan sintactic, observăm topica „nume propriu de persoană
+ substantiv în cazul nominativ” (Iacov patriarhul; Irod craiu),
circumstanţiala condiţională introdusă prin conjuncţia să (să nu vor
înţeleage toţi, nu-i de vina noastră), circumstanţiala temporală
introdusă prin conjuncţia deaca (iară deaca veniră ei aicea, fără nece

38
o zăbavă, a doao zi şăzând la giudecată, poruncit-am să aducă
bărbatul);
- vocabularul este, în general, alcătuit din cuvinte curente în
epocă şi nu întâlnim abuzul de slavonisme caracteristic scrierilor
româneşti din secolul anterior; în schimb, descoperim o serie de
maghiarisme (beteag; chelşug; ponos; şumă; făgădui), indicând,
probabil, şi un original maghiar ce a stat la baza traducerii cărţii sfinte,
precum şi neologisme din greacă (gangrenă; maghi; poblican;
synagoga; typografie).

PSALTIREA PRE VERSURI TOCMITĂ A LUI DOSOFTEI

Ideea versificării psalmilor a apărut de la Calvin, iar după el,

Clément Marot a fost primul care a versificat 50 de psalmi, din cei 150
existenţi. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea (mai precis
pe la 1579), poetul polon Jan Kochanowski publică psalmii versificaţi
în întregime, iar calităţile artistice ale operei sale determină apariţia
Psaltirii în versuri în 15 ediţii.
Unii dintre comentatorii operei lui Dosoftei au spus că opera
poetului polon a reprezentat un model pentru scrierea de la 1673 a
mitropolitului moldovean. I. Bianu, de pildă, autorul primei ediţii
critice a Psaltirii lui Dosoftei, afirmă că toată structura versurilor lui
Dosoftei o regăsim la Kochanowski, versurile mitropolitului
moldovean fiind „o imitare a versurilor din traducerea poetului
polon”. Asemănarea dintre schemele prozodice ale celor doi este un
fapt real, dar el nu justifică în nici un fel afirmaţia lui Bianu. Există, la
Dosoftei, o structură strofică şi de versificaţie pe care o găsim în
literatura populară.
În 1971, un cercetător polon, Henryk Misterski, în studiul
Psaltirea în versuri a mitropolitului moldovean Dosoftei şi Psaltirea
lui David de Jan Kochanowski, reia ideea înrâuririi poetului polon
asupra mitropolitului român, considerând izbitoare apropierea dintre
denumirile de plante şi de animale din cele două Psaltiri. În
introducerea la Psaltirea lui Dosoftei, editată de N. A. Ursu,
Al. Andriescu respinge această afirmaţie, demonstrând convingător că
denumirile de plante şi de animale şi expresiile comune aduse în
discuţie de Misterski se află aproape toate în Psaltirea Scheiană şi în
Psaltirea lui Coresi, de unde Dosoftei le putea lua fără să apeleze la
textul lui Kochanowski. Compararea textului lui Dososftei cu cel al lui
39
Kochanowski şi cu vechile psaltiri româneşti impune concluzia că, în
afara unor similitudini în structura imaginii, se pot aduce prea puţine
probe în sprijinul influenţei exercitate de poetul polon asupra
prelatului român.
Ladislau Gáldi, în Introducere în istoria versului românesc,
adoptă teza lui Bianu, afirmând că modelul principal al lui Dosoftei a
fost traducerea lui Kochanowski, însă recunoaşte că majoritatea
perioadelor metrice şi a schemelor strofice au suferit schimbări
radicale în prelucrarea lui Dosoftei.
Cei mai mulţi comentatori îl socotesc pe Dosoftei ctitor al
poeziei lirice româneşti, însă Mircea Scarlat susţine că nu trebuie
văzut în mitropolit un deschizător de drumuri, un începător absolut,
fiindcă „poet” în epoca lui însemna meşteşugar al stihului, iar psalmii
ce pot fi receptaţi integral ca poezie sunt rari. Dosoftei a văzut în
versuri o necesitate ecleziastică – în vremea aceea, ortodoxismul făcea
necesare concesii spre a rezista şi stihuirea psalmilor în limba
poporului se încadrează în eforturile mitropolitului de a întări
ortodoxismul în ţara sa – fără a practica poezia dintr-o chemare
artistică imperioasă, întrucât, fiind om de carte, avea dexteritate
prozodică, nu ceea ce numim astăzi talent poetic. Totuşi, făcând
efortul de a găsi, cu orice preţ, cuvântul solicitat de rimă, Dosoftei va
ignora adesea exactitatea sensurilor termenilor şi de aici remarcabilele
îndrăzneli metaforice. Mitropolitul schimbă chiar „esenţa” unora
dintre psalmii pe care îi versifică, dar face acest lucru nu pentru că nu
s-ar fi lăsat intimidat de sacralitatea textului veterotestamentar, ci
pentru că se conformează spiritului timpului care impunea afirmarea,
în interiorul unei mentalităţi ce propovăduia libertatea, a tuturor
particularităţilor adunate astăzi în noţiunea de „spirit naţional”. Astfel,
el adaugă versuri fără corespondent în textul biblic (de pildă, cele
„patru părechi de stihuri” despre care cărturarul ne spune că le-a
„scornit” el, „prăvind acest psalom a lui” David, un soi de comentariu
la Psalmul 132 – „Cine-ş face zidi de pace”) sau imprimă spaţiului un
„aer moldovenesc” (aşa cum se observă în Psalmul 49). Modificările
de măsură a versurilor favorizează schimbări de tonalitate, astfel încât
putem distinge doine de jale, imnuri de slavă, rugăciune umilă,
confesiuni, meditaţii. Năzuinţa fierbinte de a desăvârşi vers după vers,
conform spuselor lui „foarte cu osârdie mare”, poate fi interpretată ca
un sentiment că astfel se aduce un omagiu divinităţii. În general, pe
Dosoftei l-a preocupat insistent înţelegerea corectă a textului pe care îl
40
trimitea către cititor, receptarea lui adevărată, iar nevoii fireşti de a
înţelege cuvântul sacru, Dosoftei îi alătură, orgolios în umilinţa lui,
dreptul semenilor săi de a se afla în rândul neamurilor care se roagă lui
Dumnezeu în limba lor. Înţelegerea corectă a „tainelor svintei
beserici” – zice el în Molitvănic de-nţăles (Iaşi, 1681) – netezeşte
calea spre mântuire.
PSALMUL 148
Lăudaţ din ceriurile toate
Pre Dumnezău cât sâla vă poate.
Lăudaţ pre Domnul din nălţâme,
Lăudaţî-l, de îngeri mulţâme.
Lăudaţî-l, oştile lui toate,
Cât puterea şi sâla vă poate.
Lăudaţî-l, soarele şi luna,
Cu lucoare ce daţ totdeauna.
Lăudaţî-l, ceriuri preste ceriuri
Şi apa cea pre din sus de ceriuri
Să-i laude cinstitul lui nume,
Şi cu toate ce sunt preste lume.
Că Domnul au cugetat cu gândul
De le-au făcut şi-i ţân toate rândul.
Şi le-au tocmit în veci să trăiască
Şi din faptul lor să nu-ş smintească.
Că precum le-au dat Domnul poruncă,
Din hotariul lor să nu mai urcă.
Lăudaţ pre Domnul, toţ bălauri
De pre pământ şi zmei de prin gauri.
Lăudaţî-l, fulgere şi focuri,
Şi smida ce cade-n toate locuri,
Omeţii şi gheţâle, şi vântul,
De turbură şi-i face cuvântul,
Măguri, dealuri şi lemne cu roadă,
Şi chedrii toţ, pănă-n cei de coadă,
Gadinile şi cu toată hiara,
Şi dobitoc de prin toată ţara.
Împăraţ de prin ţărâle toate,
Boieri, giudeci, năroadele toate,
Giuni şi govi, cu bătrânii, tot omul,
41
 Şi pruncii să laude pre Domnul.
Că ş-au înălţat cinstitul nume
De ş-au făcut veste preste lume,
Şi-l mărturiseşte tot pământul
Şi ceriul tot, că-ş ţâne cuvântul.
Şi ş-va rădica Dumnezău steagul
Oamenilor săi în tot şireagul.
Şi svinţii lui toţ cu bucurie
Îi vor cânta cântec cu tărie,
Fiii lui Izrail ce-s la Domnul
Rugători de-aproape, şi tot omul.
Particularităţi fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale:
– numeroase fonetisme sunt curente în limba română a epocii:
bănat; păhar; zăhar; demineaţă; inema; îmblam; pohta; m-am
spământat; deaca; alte fonetisme sunt puse în circulaţie de Dosoftei:
seate; dzeace; creaşte; viearme;
– se conservă africatele ğ şi dz: agiutoriu; ğurământ; ğunghiară;
dzilele; dzua; să creadză;
– palatalizarea lui f în h se întâlneşte mai ales în cuvinte de
origine latină: hiiu-său; hie-ţ milă; a hi; hirea omului; herbinte;
– o diftongat alternează cu o nediftongat: doaă; forte; omeni;
nevoae; vorovă;
– după ţ şi după dz, i se închide la î: bărbăţâie; despărţârea;
mulţâmea; împăraţâi; dzâlele; dzâc;
– unele substantive au pluralul în e (alte date; talpe);
– pronumele relativ cunoaşte forme articulate (Ţara cea
dorită/Carea-i ğuruită…);
– sunt frecvente aspectele iotacizate în flexiunea verbală: poč;
credz; vădz; să scoaţă; să răsae;
– la perfectul compus indicativ persoana a III-a singular, se
foloseşte, în mod curent, auxiliarul de plural au;
– repetarea enclitică a formei neaccentuate a pronumelui
personal cu funcţie de complement indirect în dativ sau de
complement direct în acuzativ: Ca ghulturul te-a-nnoi-te/De-i hi tânăr
ca mainte; De te-aş mai putea uita-te;
– există cazuri de dislocare nefirească a elementelor propoziţiei:
Şi ne de greşeale curăţeaşte/Cu numele tău ce să slăveaşte,/Să nu ne
păgânii pâşcâiască;
42
 – construcţii sintactice forţate întâlnim şi la nivel frastic: Tu
strângi păsările-n ghoarbă/La părău ce vin să soarbă;
– vocabularul se caracterizează printr-o bogăţie deosebită,
mitropolitul moldovean cunoscând foarte bine nu numai resursele
lexicale ale limbii române, ci şi greaca veche şi bizantină, latina,
slavona, rusa, polona, ucraineana, limbi la care face apel atunci când
româna nu dispune de termeni corespunzători; multe dintre aceste îm-
prumuturi s-au consacrat în româna literară, iar atunci când Dosoftei
consideră că un cuvânt nu va putea fi uşor înţeles de cititor, el îl
explică sau îi găseşte sinonime (pita-pâinea).
BIBLIA DE LA BUCUREŞTI (1688)
Sub patronajul domnitorului valah Şerban Cantacuzino, se
realizează prima traducere integrală a Bibliei în româneşte – Biblia de
la 1688, lucrare capitală pentru evoluţia în timp a culturii naţionale,
adevărat act oficial de naştere a limbii române literare (Ion Rotaru),
contribuind la introducerea limbii române în biserică.
Lucrarea se dovedeşte mai puţin unitară sub raport fonetic şi
sintactic; ea oferă multe fenomene arhaice, dintre care unele sunt şi
populare.
Particularităţi:
– în domeniul fonetic, se constată încă o pronunţată instabilitate,
normele fonetice nefiind bine fixate; se menţine sufixul –toriu
(sprejenitoriul; gâlcevitoriu; judecătoriu), e se închide la ă după
consoanele r, ş (zăvoarăle; păharăle; deşărt);
– şi aici întâlnim forme vechi de plural în cazul unor substantive
(izbânde; ceriuri), precum şi articularea pronumelui relativ care
(înpăratul carele era zălog la Roma);
– indicativul imperfect al verbelor de conjugarea a IV-a se
termină în -iam, -iai, -ia: îl omorâia; să porecliia; lăcuia;
– articolul posesiv se acordă în gen, în număr şi în caz: celor
aleşi ai miei; ale tale sunt ceriurile şi al tău iaste pământul;
– complementele directe şi indirecte sunt reluate şi anticipate
prin forme atone de pronume personal: le acoperi pre eale cu aramă;
şi-au făcut lui grătariu; d[o]mnul mi-ar fi ajutat mie;
– construcţia frazei este, în general, mult mai firească;
– lexicul se dovedeşte bogat şi variat; spre deosebire de
traducerile religioase din secolul al XVI-lea, în Biblia de la Bucureşti,
43
numărul elementelor lexicale slavone este destul de redus; în schimb,
apar unele neologisme greceşti, fenomen pe care Şerban Cantacuzino
îl explică prin lipsa unor termeni corespondenţi în româneşte şi „având
pildă pe tălmăcitorii latinilor şi slovenilor”; traducătorii au păstrat, de
pildă, din limba greacă forma din original a cuvintelor denumind
pietre preţioase;
– I.C. Chiţimia consideră că traducătorii Bibliei de la Bucureşti
au procedat la românizarea, printr-un număr de termeni compuşi, a
unor elemente din original care nu aveau corespondent în limba
noastră: scriitoriu de pământ (=geograf); împreună lucrătoriu
(=colaborator).
O operă de asemenea proporţii a contribuit la consemnarea
aspectului graiului muntenesc şi la impunerea lui. Deosebit de
instructiv ni se pare, în acest sens, studiul comparativ al unui fragment
din Faptele Apostolilor, în evoluţia lui în trei redacţii: Codicele
Voroneţean, Coresi (Apostolul) şi Biblia de la Bucureşti:
Codicele Voroneţean
Întru ura de sămbăte adurară-se ucenicii se frăngă pănre, şi
Pavel grăia cătră ei că demăreaţa vrea se iasă, şi tinse cuvăntu pănră
la miadză-noapte. Era lumănrari multe întru comarnicu, iuo era
aduraţi. Şi şedea lăngă o zăbleală un giurelu ce-i era numele Evtih,
acela purtau cu somnu adăncatu: şi grăindu Pavelu de multe, plecă-se
giurele de somnu şi cădzu din comarnicu dintr-al treile podu giosu.
Deaci luară elu mortu. Deştinse Pavelu şi cădzu spr-insu de-lu
cupriense, şi dzise: nu vorovireţi, că sufletul lui întru elu iaste. Deaci
se sui de frănsu pănre şi gustă, şi băsădui de biu pănră la zori. Aşa
eşi. Şi aduseră pruncul viu şi fu măngăiare nu puţină.
Coresi
Întru una de sămbăte adunară-se ucenicii a frânge pâine. Pavel
grăi cătr-înşii: vreare-ş să es de demâneaţă, să tinz cuvânt până în
miază-noapte. Era lumânări multe în gorniţă, unde eram adunaţi. Ce
şedea un june în nume Evtih lângă ocnă, somnoros cu somnu adâncat,
grăia Pavel de multe: plecă-se de somn şi căzu de la al treilea
acoperământ jos, şi-l luară el mort. Deştinse Pavel, căzu spr-insul şi-l
cuprinse el, zise: nu voroviţi, că sufletul lui întru el iaste. Aşezară-se
şi frâmse pâine şi-i îmbucă, până la destul, besedui până la zori. Aşa
eşi, aduse feciorul viu şi mângâiară-se nu puţin.
44
 Biblia de la Bucureşti
Iară într-una de sâmbete, adunaţi fiind ucenicii a frânge pâinea,
Pavel să priciia cu ei, vrând să iasă a doua zi, şi îndelungă cuvântul
până la amiază-noapte. Şi era făclii câteva în foişorul unde era
adunaţi. Iară şăzând oarecarele tinerel, pre nume Evtih, la fereastră,
împreunându-se cu adânc somn, povestind lui Pavel în multă vreame,
biruindu-se de somn, căzu den a treia straşină jos şi să râdică mort. Şi
pogorându-se Pavel, căzu preste el şi îmbrăţeşându-l zise: „Nu vă
turburaţi, pentru că sufletul lui întru el iaste”. Şi suindu-se şi
frângând pâinea şi gustând şi oarecâte vorovind până la zio, aşa au
ieşit. Şi aduseră pre copil viu şi s-au mângâiat nu puţin.
DIDAHIILE LUI ANTIM IVIREANUL
Egumen la Mănăstirea Snagov, episcop de Râmnic şi mitropolit
al Ţării Româneşti, canonizat, în zilele noastre, de Biserica Ortodoxă
Română, Antim Ivireanul este cunoscut ca tipograf, editor, traducător
şi orator bisericesc. El tipăreşte cărţi de ritual foarte necesare într-o
perioadă în care se simţea acut nevoia oficierii serviciului liturgic în
limba română, în defavoarea limbilor slavonă şi greacă; astfel, cărţi
precum Antologhionul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul, patronate de
Antim, vor apărea fie numai în limba română, fie în ediţie bilingvă
slavo-română şi vor avea o prezentare artistică deosebită (gravuri,
viniete, xilogravuri). Susţinut de voievodul Constantin Brâncoveanu,
Ivireanul devine îndrumătorul tiparului în Ţara Românească.
Capodopera sa – cartea de predici intitulată Didahii –, publicată,
pentru prima oară la sfârşitul secolului al XIX-lea, îl indică pe
mitropolit ca iniţiator al elocvenţei sacre româneşti. Lucrările sale
predicatoriale, de o factură nouă în evoluţia speciei la noi, sunt de o
extraordinară substanţă stilistică. Cele 28 de predici – pronunţate la
sărbătorile mari în timpul guvernărilor lui Constantin Brâncoveanu şi
Ştefan Cantacuzino – nu au egal în literatura română veche prin
armonie şi prin arhitectură. Antim Ivireanul nu respectă cu stricteţe
praznicul la care trebuie să vorbească în calitate de mitropolit, ci are
preferinţe (există teme cu disponibilităţi retorice şi altele neatractive,
abandonate după primele fraze în favoarea temei directe, iar această
opţiune reprezintă victoria literatului, a scriitorului asupra prelatului).
Folosindu-se de Vechiul Testament, de Evanghelii, de Faptele
Apostolilor, de Scrisorile Soborniceşti, Antim ridică predica la rang de
eseu teologic, de operă beletristică. La el, omilia e meditată, relevând
45
un caracter scriptic şi implicând ideea de public. Stilul didahiei se
subordonează relaţiei predicator-auditor şi toate datele conduc la ideea
că actul de naştere a discursului românesc nu se află în altă parte.
Antim foloseşte întreaga reţea de reguli omiletice: afectarea
modestiei, persoana I participativă, stilul solemn, persuasiunea,
argumentaţia, abstractizarea, exaltarea, capacitatea de a coborî în
concretul exemplului etc., şi, de asemenea, recurge la procedeele
stilistice ale oratoriei: interogaţia retorică, exclamaţia, repetiţia,
contrastul, pamfletul, comparaţia, epitetul ornant.
Epitetul are valoare generală, iar scopurile folosirii lui sunt,
adesea, moralizatoare. Întâlnim epitetul dublu (dările cele grele şi
nesuferite) şi chiar triplu, epitetul antepus substantivului, pentru
reliefarea însuşirii, iar alteori, construcţiile în care apare epitetul
capătă valoare superlativă, intensivă, hiperbolică. Procedeul repetiţiei
este larg utilizat de predicator, în special repetiţia anaforică, ea
constituind un mijloc de nuanţare a comunicării şi de reliefare a ideii
enunţate. De fiecare dată, repetiţia presupune gradaţia ascendentă.
Comparaţia se realizează prin referire la elemente concrete şi are
funcţie de plasticizare (lumea aceasta iaste ca o mare; precum nu sunt
dulci bucatele fără de sare, aşa nici postul fără de rugăciuni).
Antiteza se întâlneşte adesea în descrierile moral-sociale (ajută la
reliefarea opoziţiei săraci-bogaţi) şi are un caracter retoric evident. De
multe ori, ea se îmbină cu interogaţia retorică (opoziţia semantică între
termenii alternanţei: să vorbesc? Să tac?). Interogaţia retorică are, la
Antim, dublu efect: sub forma unei gradaţii, presupune o intonaţie cu
rostul de a ţine trează atenţia auditoriului, pe de o parte, iar, pe de altă
parte, accentuează ideea oratorului. Uneori, interogaţia retorică se
asociază cu repetiţii, cu reluări, cu superlative: Că ce folos este trupul
să fie deşert în bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este
a fi galben şi ofilit de post, iar de pismă şi de urâciune a fi aprins? Ce
folos este a nu bea vin şi a fi beat de veninul mâniei? Ce folos este a
nu mânca carne, şi cu hulele a rumpe carne fraţilor noştri?
În Didahii, sunt incluse câteva specii: imnul, rugăciunea,
descrierea, portretul (de cele mai multe ori, o caricatură a păcătosului);
întâlnim şi predici narative, unde se rezumă viaţa sfântului prăznuit,
Antim Ivireanul având meritul de a alcătui o textură omogenă,
capabilă să ne convingă de ceva. Compoziţia didahiei este
transparentă, cercetătorii remarcând că nu lipsesc introducerea,
tratarea şi încheierea, însoţite de formule de adresare (precum Feţii
46
mei iubiţi!; Iubiţii mei ascultători!) şi de un moto la 16 predici, care
facilitează coborârea în subiect.
În spiritul imnurilor liturgice, Antim Ivireanul creează un
excelent imn dedicat Fecioarei Maria în Cazania la Adormirea Maicii
Domnului. După etalarea, la început, a potenţelor divine, mitropolitul
ajunge la concluzia că Dumnezeu, în ciuda preaputerniciei sale, nu va
reuşi niciodată să creeze ceva care „să covârşească în vrednicie pre
maica lui… […]. Pentru că precum nu iaste cu putinţă nu zic să
socotească, ce nici cu mintea să gândească neştine o fiinţă mai
cuvioasă şi mai naltă decât dumnezeirea, aşa nici o zidire mai
covârşitoare decât aceia ce au născut pre un Dumnezeu, carele s-au
făcut om”. Încercând să contureze portretul Mariei, mitropolitul
subliniază dificultatea temei, grandoarea ei (afectarea modestiei),
pentru ca apoi, cu o fantezie de miniaturist, să încerce o explicaţie
simbolico-mistică a numelui Maicii Domnului. Observarea migăloasă
a fiecărei silabe şi a fiecărei litere din cuvântul Mariam porneşte de la
corespondenţa dintre nume şi fapte (motivarea semnului lingvistic,
„etimologia ca formă de gândire” – Curtius). Este un portret
encomiastic, având toate elementele imnice: retorica, frazarea,
periodicitatea, formule de tip anaforic („Aleasă…”, „Aceasta..”, „Pre
aceasta au văzut-o…”). În final, tonul laudativ din exaltarea Fecioarei
se converteşte într-o umilă rugăciune :
Stăpână de Dumnezeu născătoare, împărăteasa ceriului şi a
pământului, cinstea şi slava creştinilor, ceia ce eşti mai naltă decât
ceriurile şi mai curată decât soarele, fecioară prealăudată, nădejdia
celor păcătoşi şi liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor, caută
asupra norodului tău, vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pre noi, păcătoşii
şi ne păziaşte şi ne mântuiaşte de vicleşugurile diiavolului că ne-au
impresurat scârbele, nevoile, răotăţile şi necazurile; dă-ne mână de
ajutoriu, fecoară, că perim; nu te îndura de noi, că pre tine te avem
ajutătoare şi la tine nădăjduim ca cu rugăciunile tale cele
preaputernice şi nebiruite, să îmblânzeşti pre fiul tău asupra noastră,
ca să-şi întoarcă mila sa cea bogată spre noi.
Dintre fenomenele fonetice mai importante, în Didahii, întâlnim
iotacizarea verbelor (să auză; să cază; să le întinz; puindu-şi; să vă
spuiu; să vie; să scoaţă) şi palatalizarea lui f (hiare sălbatice; hier).
Din punct de vedere morfologic, limba predicilor lui Antim nu diferă
prea mult faţă de limba română de astăzi. Semnalăm acuzativul cu pre
47
(aţi biruit pre vrăjmaşii voştri, pre diavolul şi pre păcatul), forme de
vocativ singular vechi (oame; preote), articolul posesiv-genitival cu
forme variabile după gen şi după număr, encliza particulei –şi la unele
pronume demonstrative şi la unele pronume nehotărâte (acestaşi;
cevaşi). În sintaxă, trebuie să remarcăm fraza îngrijit construită, dar şi
regimul de dativ al unor verbe care, de obicei, nu se construiesc cu
acest caz (vom să mergem răului; nu fu lui alt loc în lume), precum şi,
uneori, anacolutul (dar acest feliu de cinste de pre urmă sufleteşte o
dau lui Hristos, care pre omul cel vechiu lepădându-l, obiceiurile cele
vechi pentru mărirea lui Hristos a le lepăda să nevoesc).
Lexicul se caracterizează prin varietate; întâlnim cuvinte
populare (au = sau; borâtură; cocon; hulă; încailea; întina; măhrămi;
meşterşug; moştean; mumă; năstrapă; neştine; niscaiva; pacoste;
plod; slobod etc.), termeni privitori la cult şi la sărbătorile religioase
(blagoveştenie = Buna Vestire; bogoiavlenie = Boboteaza; comândare
= praznic, pomană; ispovedanie; praznic; preobrajenie = Schimbarea
la Faţă; sărindar), neologisme de origine greacă (astronom; catarg;
ochean; politie; ritor), împrumuturi turceşti (cabaniţă; mozavirii).
În concluzie, vom reţine că Didahiile se dovedesc opere
originale, menite, în primul rând, să fie simţite de ascultători, iar prin
Antim, cititorul modern întâlneşte adevăratul spirit biblic şi pe cel mai
de seamă orator religios din literatura română.

48
 IV. CONTRIBUŢIA CRONICARILOR
ŞI A LUI DIMITRIE CANTEMIR LA DEZVOLTAREA
LIMBII ROMÂNE LITERARE

Prin cronicarii moldoveni şi munteni, limba română literară

înregistrează o fază nouă a evoluţiei sale, întrucât aceştia părăsesc
(este drept, nu în totalitate) limba textelor religioase şi pun la baza
letopiseţelor pe care le redactează graiul vorbit de ei înşişi. Iată de ce
vom descoperi multe elemente populare în textele din această
perioadă, elemente care, datorită culturii, datorită erudiţiei
cronicarilor, se îmbină cu procedeele de limbă cultă, savantă,
cărturărească (de pildă fraza de tip periodic din cronica lui Miron
Costin).
Tipăriturile lui Coresi nu puteau constitui începutul scrisului laic
românesc şi depindeau destul de mult de topica şi de lexicul slavonei.
Acum se face efortul de ridicare a limbii române la nivelul necesar
exprimării ideilor, expunerii precise a faptelor, formulării fără
ambiguitate a principiilor juridice.
În cronici, naraţiunea este legitimă, istoriografia înseamnă şi
istorisire, apropiindu-se de artă, pentru că dă accent subiectiv
evenimentului şi pentru că se ocupă de accidental. Naraţiunea
cronicilor este una artistică, iar timpul, în letopiseţe, este epic şi nu
istoric (Eugen Negrici). Timpul istoric ar trebui să fie incomprimabil,
ireversibil, continuu, însă cronicarii îşi îngăduie anticiparea şi
recuperarea evenimentelor – ceea ce ţine de epic. Apar stereotipii,
situaţii-şablon în prezentarea domniilor: instalarea voievodului,
uciderea boierilor vicleni, ridicarea unei (unor) mănăstiri, mazilirea.
Putem descoperi povestiri autonome, nuclee narative ce ar putea fi
oricând decupate pentru alcătuirea unei antologii de povestiri istorice
româneşti. Există şi suspans care vine, de cele mai multe ori, de la
curgerea sinuoasă a istoriei, iar alteori, de la frazele şi de la
fragmentele ambigue din text.
Particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale –
discutate pentru perioada de până la 1780 – rămân valabile. În operele
cronicarilor, se găsesc începuturile exprimării artistice, în ciuda
caracterului documentar accentuat.
49
 CRONICARII MOLDOVENI
GRIGORE URECHE (aprox. 1590-1647) – cel care studiază la
colegiul iezuit din Liov, unde învaţă limbile latină şi polonă şi citeşte
cronici polone cuprinzând ştiri despre Moldova – este autorul celei
mai vechi cronici în limba română (care ni s-a păstrat): Letopiseţul
ţărâi Moldovei, prezentând istoria acestei provincii româneşti de la „al
doilea descălecatu” al lui Dragoş-Vodă (1359) până la cea de-a doua
domnie a lui Aron-Vodă (1594). Originalul nu ni s-a păstrat, dar
lucrarea o cunoaştem din copii interpolate, cele mai multe interpolări
fiind făcute de Simion Dascălul (alţi interpolatori: Misail Călugărul şi
Axinte Uricariul).
Izvoarele de care se serveşte Ureche sunt puţine; el apelează la
surse interne (pomelnicele unor mănăstiri, letopiseţele lui Macarie,
Eftimie şi Azarie, cronica presupusă a fi a lui Eustratie logofătul) şi la
surse externe, cea mai importantă fiind Kronika Polska a lui Joachim
Bielski. Din cauza numărului mic de izvoare, cronica se caracterizează
prin sobrietate, prin simplitate, prin concizie, prin energie. Naraţiunea
are o desfăşurare firească, naturală, este liniară şi posedă atributul
cursivităţii. Ureche are vigoarea relatării, iar naraţiunea înaintează
rapid. Ţinerea strictă a cronologiei evenimentelor vine în sprijinul
relatării, ferind-o de lâncezire, iar lipsa amănuntelor lasă libertate
imaginaţiei (Eugen Negrici).

Limba cronicii lui Grigore Ureche

Numărul particularităţilor fonetice, raportat la norma
supradialectală, se reduce simţitor. Forme de limbă română veche se
îmbină cu forme regionale şi populare:
– vocala e trece uneori la i sau la ă nesincopat: să se îndirepteze;
dereptate; îndireptare; să nu îndărăpteze;
– ă etimologic se păstrează: lăcuit; răsipi; săbor;
– j în loc de ğ este predominant: judeţ; deajuns; jugul; joi;
juruind; încunjurat; sporadic, apare č: pociu;
– În morfologie, formele diferite de acelea corespunzătoare
normei sunt mai numeroase decât faptele de fonetică:
– câteva forme vechi de substantive feminine: sor (=soră);
mânule; trebe; adevere;

50
 – articolul posesiv-genitival este invariabil – a – înaintea
numelor la genitiv singular sau plural: acei 2 ani a domniei lui; haine
proaste a lor;
– auxiliarul pentru indicativul perfect compus, persoana a III-a
singular este au: l-au scris; i-au părut lui; au stătut; uneori, întâlnim
şi construcţia cu auxiliarul repetat: l-au şi ospătat-au;
– forma perifrastică de mai mult ca perfect se compune din
verbul a fi şi din gerunziul verbului de conjugat: au fost lăcuind tătari;
au fost zicând; s-au fost făcând; s-au fost strângând; o altă formă
perifrastică se compune din perfectul compus al verbului a fi şi din
participiul verbului de conjugat: i-au fost gonit pre tătari; au fost
început; au fost trimis pe Gligorie Ţamblac; s-au fost săvârşit;
– conjunctivul perfect se formează din conjunctivul prezent al
verbului a fi şi din participiul trecut al verbului de conjugat: să fie dat
dos Radul vodă; să-l hie aflat în viclenie;
– infinitivul lung este folosit cu prepoziţia de: de a-şi tocmire
oastea; nici de a se îndireptare; bani de a le dare; de-a facere lege;
de-a prădare;
– unele prepoziţii au alte valori decât acelea cu care ne vom
întâlni în limba română literară de mai târziu: de = de la; de = din;
spre = asupra, contra;
– particula –şi se adaugă la unele forme pronominale şi la unele
adverbe: careşi; aceieşi; cumuşi; undeşi; cineşi; acestaş; atunciaşi.
Sintaxa:
– atributul adjectival se acordă cu substantivul pe care îl
determină: era fecior lui Ştefan vodă celui bun;
– topica pronumelui personal aton cu rol de complement direct
aminteşte de limba veche a scrierilor religioase: o au fost vândut; i-au
prinsu-i;
– frecvenţa mare a lui şi coordonator, ca în limba vorbită;
– prezenţa lui căci că în propoziţiile circumstanţiale cauzale: să
nu însemnăm nici de feciorii lui Ştefan vodă, căci că poate să fie
adevărat.
Lexicul este presărat cu elemente populare (cuvinte şi expresii),
din limba vorbită a epocii: aciua (= a adăposti); câşlegi; dăbilar
(= perceptor al birului); descăleca (= a întemeia); flămânjune;
păresimi (= Postul Mare); moşie; oblici (= a descoperi, a afla, a da pe
faţă); omăt; pomăzui; prepus (= bănuială); rost (= gură, vorbă); stropşi
(= a zdrobi); ţarină; vicleni; vorovi etc.
51
 Pe de altă parte, Grigore Ureche foloseşte, cu măiestrie, cuvinte
de diverse origini: elemente latine (op = trebuie; este necesar;
pedestru); elemente slave (pohvală = pompă, strălucire; comornic =
postelnic; fală; hraniţă; plean = pradă de război); elemente
neogreceşti (beg).
MIRON COSTIN reprezintă, în cultura română, primul scriitor
savant, el cunoscând multe limbi străine şi iubind literatura antică.
Dintre operele sale importante, amintim poemul filozofic Viiaţa lumii,
letopiseţul şi lucrarea polemică De neamul moldovenilor… (în care el
se referă la originea poporului român şi la epoca stăpânirii Daciei de
către romani).
Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron vodă încoace se dovedeşte
un amplu poem elegiac al Moldovei, împrumutând cadrul tematic de
la Viiaţa lumii. Letopiseţul continuă cronica lui Ureche, relatând
evenimentele de la cea de-a doua domnie a lui Aron-Vodă (1595) până
la Dabija-Vodă (1661).
Izvoarele cronicii nu pot fi precizate, pentru că ele sunt interne:
din auzite, din povestirile boierilor bătrâni… De la 1653, odată cu
guvernarea lui Vasile Lupu, cronica devine memorialistică.
Impresionează, în primul rând, energia cu care Costin îşi conduce
naraţiunea, spre deosebire de Ureche, în al cărui letopiseţ putem spune
că există mai multă acţiune decât povestire. Având plăcerea de a
istorisi, cronicarul comentează întâmplările, iar când izvoarele îi dau
prea puţine informaţii, el umple golul cu numeroase divagaţii, stârnind
interesul cititorului. Pe Costin îl interesează ce fac oamenii, cum se
mişcă, el descriind lumea în mijlocul căreia trăieşte, iar pasiunea
pentru anecdotic îi salvează stilul de uscăciune. Miron Costin
deschide seria marilor noştri povestitori.
Începuturile dialogului ca procedeu literar trebuie căutate în
cronici; la Grigore Ureche, reproducerile în vorbire directă sunt foarte
rare, verbul prin care se introduce vorbirea directă (întrebare şi
răspuns) fiind „a zice”; la Miron Costin, numărul intervenţiilor în
vorbire directă este mult mai mare decât la înaintaşul său, replica
reprodusă în stil direct fiind precedată, de multe ori, de întrebarea
redată în stilul indirect-liber: „La slobozitul lui Costin postelnicul din
închisoare, au întrebat ceauşii cu pază l-or slobozi au fără pază? Au zis
chihaia vizirului: Unde să fugă, săracul?”; contextul îi permite

52
cititorului să-şi reprezinte cadrul situaţional în care va fi avut loc
convorbirea.
Trăsături lingvistice:
Fonetica înregistrează un număr destul de redus de
particularităţi arhaice şi de limbă vorbită, populară. Unele
particularităţi fonetice munteneşti trebuie puse pe seama copiştilor
munteni:
– u este un fonetism normal al limbii vorbite, în cuvântul
rumâni; deseori, însă, apare şi fonetismul analogic cu o: român;
româneşte; Ţara Românească;
– i trece la î după s: osinda; singe (fonetismul se întâlneşte încă
din secolul al XVI-lea);
– f este palatalizat în h: hirelor; hire; va hi.
Şi în morfologie, formele arhaice stau alături de cele populare:
– întâlnim formele cu î pentru genitiv, caracteristice graiului
moldovenesc: ţărâi; ţărâlor;
– articolul posesiv-genitival apare sub forma invariabilă a:
poftele a domnilor şi a împăraţilor;
– descoperim forme arhaice pentru perfectul simplu: dederă
(persoana a III-a plural); vădzum (persoana I plural);
– pronumele relativ care cunoaşte forme variabile după gen şi
după număr;
– infinitivul lung este folosit mai rar în acest secol al XVII-lea
decât infinitivul scurt.
Sintaxa ne demonstrează cultura căpătată de Miron Costin la
colegiile iezuite din Polonia. Cărturarul, ca, mai târziu, Dimitrie
Cantemir, a încercat să aplice limbii române regulile frazei latine, aşa
ajungându-se la construcţii sintactice ample (perioade), în care verbul
este plasat, de regulă, la sfârşitul propoziţiei sau al frazei. De
asemenea, semnalăm topica nefirească şi a altor părţi de propoziţie
(subiectul apare uneori aşezat la sfârşitul propoziţiei, iar atributul este
izolat de cuvântul pe care îl determină). Perioada lui Miron Costin se
caracterizează prin plasarea uneia sau a mai multor propoziţii
secundare în interiorul propoziţiei principale ori înaintea acesteia,
având drept consecinţe realizarea paralelismelor, a opoziţiilor, a
simetriilor şi a unui echilibru al frazei.
Iată şi un exemplu pentru evidenţierea acestor trăsături
sintactice:

53
 Acest război cum au fost şi cum s-au prilejit (= s-a întâmplat)
nici unii părţi nefăţărind (= nefavorizând nici o parte) că nemică nu
strică credinţa aşe celora ce scriu letopiseţele ca făţăriia
(= favorizarea, părtinirea) când veghe voia unuia (= favorizează pe
unul) şi coboară lucrul cu hula altuia, noi, măcar că am fi datori cu
pomenire lăudată mai mult lui Ştefan Vodă, de la carele multă milă
am avut, decât lui Vasilie vodă, de la carele multă urgia părinţii
noştri au petrecut, iară dreptatea socotind nu poci scrie într-alt chip.
Vocabularul:
Cuvintele şi expresiile folosite de Miron Costin se pot grupa în
trei mari categorii:
- arhaisme: doară (= răutăţi, fărădelegi); îmbe (= amândouă,
ambele); înmă (= mamă); să lege bir (= să fixeze birul);
- cuvinte şi expresii din vorbirea populară: aevea; orbu de un
ochiu; prostatec (= prost); rost;
- neologisme (unele dintre ele fiind explicate chiar de către
Costin): consilium, lătineşte este sfatul; dominus, de pre lătinie, este
la noi domn; imperator, va să zică poruncitoriu; astronomii;
calendar; canţeliar; fantastic; gheneral; milion; senator; tiran;
ţărămonie.
ION NECULCE, cel de-al treilea mare cronicar moldovean,
continuă letopiseţul lui Miron Costin, relatând evenimentele de la
Dabija-Vodă (1661) până la domniile Mavrocordaţilor (1743). Epoca
zugrăvită este una de mari tensiuni, de jafuri şi de umilinţe pentru ţară,
Poarta Otomană intervenind din ce în ce mai mult în politica internă a
Moldovei, mergând până la înlăturarea domniilor pământene şi la
instalarea celor fanariote.
Cel mai important lucru este unghiul de abordare a
evenimentelor ce decurge din trăsăturile naratorului (Neculce ne-a
lăsat o cronică memorialistică). El minimalizează, redimensionează
ţărăneşte totul şi avem de-a face cu triumful naraţiunii anecdotice,
decorative. Tot ceea ce poate încânta prin bizarerie este inclus în
cronică, unde există dorinţa de a uimi, ca în cărţile populare şi în
mentalitatea povestitorului popular.
Letopiseţul Ţării Moldovei este precedat – se ştie – de 42 de
legende istorice, reunite sub titlul O samă de cuvinte. Aceste legende –
cele mai multe de origine folclorică – au fost aşezate la începutul
letopiseţului, întrucât povestesc fapte anterioare domniei lui Dabija-
54
Vodă, iar cronicarul pune sub semnul îndoielii autenticitatea lor,
lăsând la alegerea cititorului să creadă sau nu în ele. Legendele – ca şi
letopiseţul – se caracterizează în primul rând prin oralitate, care este
spontană şi nu căutată (prin oralitate, înţelegem însuşirea textului scris
de a părea vorbit, ceea ce presupune o receptare simultană vizuală şi
auditivă a textului pentru decodarea lui exactă). Neculce îl anticipează
foarte bine pe Ion Creangă, după cum a observat G. Călinescu: „Când
citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte:
Creangă”. Dintre toate cele 42 de legende, merită analizată – şi, de
aceea, o vom prezenta şi noi, în continuare, pentru limba şi pentru
epicul pur –, cea de-a 41-a povestire:
Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de
moşia lui, prè învăţat şi cărturar şi ştiè multe limbi: elineşte,
sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat şi umbla cu
povodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot
sirmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-vodă îi era prè drag, şi-l ţinè pre bine, şi
tot la masă îl punè, şi să giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era
atunce grammatic la dânsul. Iar când au fost odată, nu s-au săturat de
bine şi de cinstea ce avè la Ştefăniţă-vodă, ce au şedzut şi au scris
cărţi viclene, şi le-au pus într-un băţ sfredelit şi le-au trimis la
Constantin-vodă cel Bătrân Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să
rădice de acolo cu oşti, să vie să scoaţă pre Ştefăniţă-vodă din
domnie. Iar Constantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri
ce-i scriè, ce s-au sculat şi au trimis băţul acel sfredelit cu cărţi tot
înapoi la Ştefăniţă-vodă de le-au dat. Deci Ştefăniţă-vodă, cum au
vădzut băţul cu cărţile, s-au prè mâniet şi l-au adus şi pre acel Nicolai
Milescul înaintea lui, în casa cè mică, şi au pus pre calău de i-au tăiat
nasul. Scoţând Ştefăniţă-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat
de i-au tăiat calăul nasul. Şi n-au vrut să-l lasă pe calău să-i taie
nasul cu cuţitul lui de calău, ce cu hamgeriul lui Ştefăniţă-vodă i-au
tăiat nasul. După acee, Nicolai Cârnul au fugit în Ţara Nemţască şi
au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodziè sângeli din obraz, şi-l boţiè
la nas, şi aşe din dzi în dzi sângele să închega, de i-au crescut nasul la
loc, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aice în ţară, la domniia lui
Iliieş-vodă, numai de abiè s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai
tot n-au şedzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mareli
împărat, la Alecsii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat, carele
au vinit la noi aice în Moldova. Şi pentru învăţătura lui au fost
terziman împăratului şi învăţa şi pre fiiul împăratului, pre Petru
Alecsievici, carte. Şi era la mare cinste şi bogăţie. Şi l-au trimis
împăratul Alecsii Mihailovici sol la mareli împărat al chitailor, de au
55
zăbăvit la Chitai vreo doi, trii ani. Şi au avut acolo multă cinste şi dar
de la mareli împărat al chitailor şi multe lucruri de mirat au vădzut de
acè împărăţie a chitailor. Şi i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe
şi un diiamant ca un ou de porumbu. Şi întorcându-să pe drum înapoi,
s-au tâmplat de au murit împăratul Moscului, pre anume Alecsii
Mihailovici, iar senatorii de la Moscu i-au ieşit întru întimpinare şi
i-au luat aceli daruri şi tot ce au avut, şi l-au făcut surgun la Sibir. Şi
au şedzut câţiva ani surgun la Sibir. Iară mai pre urmă, rădicându-să
Pătru împărat, fiiul lui Alecsii Mihailovici, carele au vinit aice în ţară,
în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de
Huşi, în ţinutul Fălciiului, agiuns-au Cârnul din Sibir cu cărţi la
dânsul, la împăratul Petru Alecsievici, de i-au făcut ştire de toate
ce-au făcut şi cum este surgun.
Atunce Petru Alecsievici împărat au chemat senatorii şi au
întrebat dzicând: „Unde este dascălul mieu cel ce m-au învăţat carte?
Acmu curund să-l aduceţi”. Şi îndată au răpedzit de olac şi l-au adus
la Petru Alecsievici, împăratul Moscului, în stoliţă. Şi l-au întrebat
ce-au vădzut şi ce au păţit, şi i-au plătit lucrurile toate acele de la
senatori ce-i luasă, până la un cap de aţă, şi diiamantul cel mare. Şi
împăratul, după ce l-au vădzut, s-au mirat şi l-au dat în haznaoa cè
împărătească, iar Cârnului i-au dat optdzăci de pungi de bani. Şi l-au
luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic.
Şi când au ras barbeli, împăratul, a moscalilor, atunce când
s-au schimbat portul, atunce sângur împăratul i-au ras barba cu
mâna lui. Şi au trăit Cârnul până la a doa domnie a lui Mihai-vodă
Racoviţă, şi atunce au murit. Care mare cinste i-au făcut împăratul la
moartea lui şi mare părere de rău au avut după dânsul, că era tre-
buitoriu la aceli vremi.
Rămas-au acelui Cârnu ficiori şi nepoţi, şi au agiunsu unii de au
fost polcovnici spre slujba oştirii. Că să însurasă el acolo, de luasă
moscalcă. Şi s-au mai dus după dânsul de aice din Moldova trii nepoţi
de frate, de să aşedzase şi ei pe lângă unchiu-său. Şi aceie avè milă de
la împărăţie, şi acolo au murit.
Trăsături lingvistice:
Fonetică:
– e > i: bini; Cantimir; caprile; celi; diparti; pietri; să pitreacă;
au vinit;
– a (ea)> è: acè; bè; rè; prè; avè; scriè; ştiè;

56
 – e > ă: adusesă; Dabijăi; Dumnedzău; înţălăgând; letopisăţ;
vesălie (alături de aceste fonetisme moldoveneşti, apar şi fonetisme
munteneşti care se vor impune mai târziu în limba literară: aşedzat;
nemţescu; scrise; senin);
– i > î: casâli; mazâlia; mojâci; sângur; zâd;
– ea > a: ameţală; să găsască; să grijască; să slujască;
– palatalizarea labialelor: chept; here; hiece; hierbinţeală; hire;
a răschira;
– prezenţa consoanelor africate ğ şi dz: agiunsu; agiutat; gios;
giuca; giudecătoriu; aşedzat; cădzut; dzi; vădzusă;
– prezenţa lui –u silabic după un grup de consoane: agiunsu;
aprinsu; câmpu; mărsu; povestescu; scumpu;
– terminaţia mai veche –riu, la substantive şi la adjective:
giudecătoriu; adevăriul; ficioriul; spătariu; cupariu;
– lupta dintre fonetismele vechi şi cele noi explică alternarea
dintre pre şi pe, precum şi multiplicitatea formelor prepoziţiei prin:
pren; pen; pin; prin.
Morfologia:
– unele substantive fac pluralul în i (capeti; ferestri; pietri;
şcoali) – iar articolul hotârât –le devine –li (averili; barbeli; frateli;
oştili; scrisorili; sateli) –, altele în ă (cară; braţă; hotară), iar altele în
e (talpe; blane; cheltuiele; rane; barbe);
– articolul posesiv din construcţia genitivală a substantivelor se
păstrează, de obicei, sub forma invariabilă a: căpetenii a Porţii;
schimbări a vezirilor; bunătăţi a domnului;
– unele nume proprii apar articulate: Radul-vodă; Cornescul;
Uşurelul;
– substantivele nume de persoană formează dativ-genitivul cu
articolul postpus: Brâncovanului; Radului-vodă; Tăutului;
– substantivele care indică grade de rudenie, urmate de un
adjectiv pronominal posesiv, apar, de regulă, nearticulate: frate-său;
frăţine-său; maică-sa; mumă-sa; tată-său; ginere-său;
– gradul superlativ absolut se formează cu ajutorul adverbului
prea (notat prè) sau cu ajutorul adverbului mult: cutremur prè mare;
prè bun prietin; bătaie prè groaznică; Dumnedzeu este mult milostiv;
– în cazul pronumelui, este frecventă folosirea dativului
posesiv: gazda-mi; scaunu-ş; casă-ş;
– uneori, pronumele relativ şi pronumele demonstrativ apar
întărite cu particula –şi: acestaş; cineş; ciniş;
57
 – la indicativul perfect compus persoana a III-a singular, se
întrebuinţează forma de auxiliar a pluralului, au;
– la indicativul mai mult ca perfect persoana a III-a plural, se
remarcă lipsa terminaţiei –ră: boierii ce pribegisă; ce-i luasă
senatorii;
– se întâlnesc forme perifrastice pentru imperfect (perfectul
compus al verbului „a fi” şi gerunziul verbului de conjugat: l-au fost
trăgând; au fost arând; s-au fost apucând) şi pentru mai mult ca
perfect (perfectul compus al verbului „a fi” şi participiul trecut al
verbului de conjugat: au fost căzut; au fost început-o; l-au fost închis;
au fost pus;
– la viitor, Neculce preferă formele populare: om sosi; om scrie;
ce mi-i face; le-ţi vidè;
– la conjunctivul prezent, întâlnim formele iotacizate:
s-ascundză; să-l prindză; să-l puie; să-i scoaţă.
Sintaxa reprezintă domeniul în care se manifestă în mod
deosebit caracterul popular al limbii lui Neculce:
– apoziţiile se acordă în caz cu substantivul determinat: pe
cheltuiala lui Şerban-vodă domnului muntenescu; au giurat lui
Gavriliţă celui bătrân;
– gerunziul înlocuieşte de multe ori subordonate atributive,
temporale şi cauzale;
– în frază, coordonarea predomină faţă de subordonare,
joncţiunea făcându-se cu ajutorul lui şi copulativ sau al lui iar
adversativ;
– ca în limba populară, subordonatele temporale sunt introduse
frecvent prin cât şi prin cum: Cât s-au făcut vară, au purces cu oşti;
Cum au trecut Nistrul, cum au început a prăda; tot ca în limbajul
popular, subordonata finală se introduce prin de (Şi au trimis Scarlat
ferman împărătescu de ş-au luat fata de după Alecsandru-vodă de au
dus-o la Ţarigrad), iar condiţionala – prin să şi prin de: de l-ai fi
mazilit, s-ar fi făcut mare greşală; subordonata circumstanţială de
scop se mai introduce şi prin prepoziţia pentru urmată de conjunctiv:
au poruncit să iernedze tătari în ţară, pentru să apere raiaua;
– subordonata circumstanţială de cauză se introduce prin
elementele căci că, pentru căci, pentru căci că: l-au mustrat pentru
căci s-au hainit ţara;
– conjuncţia subordonatoare de introduce multe tipuri de
subordonate: subiective, completive directe, atributive, consecutive.
58
 Vocabularul reuneşte cuvinte cu caracter regional sau popular
(beteji; boţi; bucate; carte = scrisoare; cătinel; ficior; istovi; muiere;
omăt; sfădi; ţiitoare), arhaisme (acolisi = a urmări pe cineva; îmă =
mamă; liubov = dragoste; oblici = a simţi, a afla, a vedea; pofală;
purcede; purure; sărdar; volnic = liber, independent), neologisme
(bombă; danţ; eclipsis; fantazie; filosof; guvernat; maiur; menistru;
muzică; parolă; politică; practică; senator; sinod; testament).
Dialogul:
Spre deosebire de Grigore Ureche şi de Miron Costin,
reproducerile în stil direct sunt mai numeroase la Ion Neculce. Şi la el,
relaţia dialogală rămâne în stadiul iniţial întrebare – răspuns, iar
continuarea acestui cuplu iniţial de replici se face în stil indirect.
Întâlnim, în textul lui Neculce, o structură compoziţională care se
îndepărtează de relatarea proprie cronicii, apropiindu-se de relatarea
literară. Caracterul scenic al relatării este, ca şi la Miron Costin,
consecinţa succesiunii într-un context nu prea întins a unei varietăţi de
mijloace compoziţionale.

CRONICARII MUNTENI

Cronicarii munteni scriu în cea de-a doua jumătate a secolului

al XVII-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Multă
vreme, paginile lor au fost subestimate, ca urmare a comparaţiei cu
cele ale moldovenilor. Subiectivismul cu care scriu pentru a apăra
interesele unei partide boiereşti a determinat o atitudine rezervată.
Cele două mari grupări feudale – Cantacuzinii şi Bălenii – ce s-au
înfruntat de-a lungul anilor au solicitat cronici (care pot fi privite
dintr-un unghi jurnalistic) pentru a le apăra interesele. În vreme ce
cronicarii moldoveni au considerat o datorie patriotică să scrie unul în
continuarea celuilalt, confraţii lor de peste Milcov iau de fiecare dată
totul de la început, în funcţie de interesele partidei din care fac parte.
Cele mai importante cronici munteneşti sunt:
1) Letopiseţul Cantacuzinesc – prezintă evenimentele de la 1290
(de la aşa-crezuta întemeiere a Ţării Româneşti de către Radu Negru
sau Negru-vodă) până la 1688. Avem de-a face cu un corpus de texte
puse cap la cap, naraţiunea nu este omogenă, ritmurile narative diferă.
După momentul 1663 (uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino
din porunca lui Ghica-vodă), cronica începe să vibreze, căpătând aerul
unui pamflet, al unui poem al urii, caracterul polemic reuşind să
59
omogenizeze textul. Ritmul devine alert, apar antiteza, gradaţia,
imprecaţia, blestemul arghezian, dar nu lipsesc nici comentariile
religioase, întemeiate pe o morală fatalist-creştină.
2) Cronica Bălenilor – este alcătuită tot din numeroase fragmente şi
prezintă cam aceleaşi evenimente. Virulenţa merge în cunoscutul spirit
balcanic, descoperim disimularea, limbuţia maliţioasă, insinuarea,
intenţia mistificării, pamfletul, gustul farsei, înscenarea burlescă.
3) Istoria Anonimă a Ţării Româneşti (Anonimul Brâncovenesc)
– prezintă evenimentele petrecute de la moartea domnitorului Şerban
Cantacuzino până la domnia lui Nicolae Mavrocordat (octombrie 1688
– martie 1717). Autorul se simte atras de anecdotic, de pitoresc, iar
opera se caracterizează prin „plăcerea de a povesti, de a reconstitui
istoria cu ajutorul imaginaţiei scenice surprinzătoare a autorului, care
preface realitatea însăşi în spectacol. […] Episoadele se înlănţuie
într-o naraţiune punctată de numeroase nuclee dramatice, fastuoase şi
burleşti rând pe rând” (Dicţionarul literaturii române de la origini
până la 1900). Interesantă se dovedeşte intuirea extraordinară a
mecanismului dramatic; dramatizarea este vie, intriga politică devine
intrigă de teatru popular (a se vedea, spre exemplu, scena aducerii la
Brâncoveanu a paharnicului Staico sau aceea a judecării clucerului
Constantin în Divanul ţării). În acest letopiseţ, se produce un fenomen
uimitor: cronicarul nu se mai arată interesat de continuitatea anilor.
Avem de-a face cu o scriere nucleică, materia epică nefiind, prin
urmare, continuă, ci coagulându-se în episoade, astfel încât se pot
alcătui mici scenete, cu eroi şi cu o atmosferă particulară.
4) Istoriile domnilor Ţării Româneşti – este un letopiseţ cu autor
cunoscut, Radu Popescu, şi consemnează evenimentele petrecute în
perioada 1200 – 1729, Radu Popescu având ambiţia de a da o istorie
completă, de la întemeierea Munteniei până în zilele sale. Scenele sunt
dinamice, limbajul – energic, vorbirea directă apare de multe ori, se
recurge la tehnica acumulării (de pildă, în prezentarea bătăliei de la
Călugăreni). Radu Popescu evită portretul în stil clasic şi preferă să
nareze evenimente semnificative, care să ilustreze trăsături de
caracter. Dacă, până la domnia lui Nicolae Mavrocordat, cronicarul nu
şi-a disimulat ura şi şi-a înmuiat pana într-o cerneală îndoită cu venin
(Radu Popescu deschide, astfel seria marilor noştri pamfletari, în care
se înscriu Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu,
Al. Macedonski, N. D. Cocea, Tudor Arghezi), odată cu întronarea lui

60
Nicolae Mavrocordat, tonul se schimbă, iar cronica devine un enco-
mion, trimiţându-ne cu gândul la Radu Greceanu.
5) Radu Greceanu (unul dintre traducătorii Bibliei de la
Bucureşti) reprezintă, prin cronica alcătuită din porunca şi la adresa lui
Constantin Brâncoveanu, intelectualul din epocile de opresiune care se
străduieşte să spună frumos lucruri inofensive, ocolind mereu
complicaţiile. Opera se dovedeşte un lung panegiric, un encomion
retoric şi redundant, în care nu supără neapărat lauda, cât mai ales
inconsistenţa relatării, impresia de plutire pe deasupra faptelor,
manierismul şi caracterul prea oficial. Ne aflăm în faţa unei cronici
encomiastice exemplare, caracterizate prin ţinută distinsă, glacială,
textul fiind un „instrument” de preamărire a patronului şi unul politic
al cârmuirii, un „monitor oficial” al curţii domneşti.
LIMBA CRONICARILOR MUNTENI se distinge prin trăsăturile
sale populare, dintre care multe s-au impus cu timpul ca normă
supradialectală în limba română literară, iar altele – mai puţine – s-au
păstrat până astăzi în graiurile din sudul ţării, ca elemente regionale.
Alături de acestea, întâlnim şi unele fenomene arhaice.
Fonetica:
– prezenţa lui –u după grupuri consonantice: au mersu; au
ajunsu şi la domnu; pă ascunsu; au fostu; dreptu aceia; nemţescu etc.;
– fonetisme vechi, curente: lăcui; lăcuitor; inemă; rădica;
răsipi; atunce etc.;
– numeroasele alternanţe între forme ca: den – din; dentâi –
dintâi; dencolo – dincolo; dentre – dintre; pre – pe – pă etc.;
– diftongul îi este general în cronicile muntene: mâini; câini;
pâine;
– generale sunt şi fonetismele z şi j, care se opun mai vechilor
dz şi ğ: zise; auzind; judecată; jurământ; jupânese;
– apar unele inovaţii care se vor impune mai târziu ca normă
supradialectală: biserică; mulţumi; umbla; umfla; umplea; poftă; a
vicleni (în loc de beserică; mulţămi; îmbla; înfla; împlea; pohtă; a
hicleni);
– forme populare: dă; dămult, dăparte; dăspre; dăpărta;
nicidăcum; dăşărtăciune; dăsculţi; să dăschise; să mira; să
întâmplasă; tătărăşti; şădea; mazâl; boiarii ţărâi; dupe; dupre
(=după);

61
 – iotacizarea verbelor de conjugările a II-a, a III-a şi a IV-a cu
tema în consoană dentală: văz; să cază; să nu-l piiarză; să nu-l
prinză; să spuie; să nu dăşchiză; să scoaţă; să trimiţă ş.a.m.d.;
– fără să fie o particularitate strictă a graiurilor sudice,
palatalizarea labialei f la h’ se întâlneşte destul de frecvent în cronicile
muntene: hieri sălbatice; scoabe de her; l-au muncit cu hiară.
Morfologia:
– articularea cu articol hotărât a numelor proprii: Rodolful,
împăratul nemţescu; Radul-vodă Negru;
– cazuri de dispariţie a lui –l ca articol, la masculin şi la neutru
singular: la împăratu nemţesc; să ia Ardealu; în mijlocu târgului;
– forme acordate în gen şi în număr ale articolului posesiv-
genitival (foarte rar întâlnim forma invariabilă a);
– forme atone de pronume cu funcţie de atribut în cazul dativ
(dativul posesiv): vin tătarii asupră-le; au venit la casă-şi;
– forme de pronume nehotărât compuse cu particula –şi: cevaş;
oareceş;
– articularea pronumelui relativ care la nominativ şi la acuzativ:
carele; carea; carii; carei;
– terminaţia –a pentru indicativul imperfect persoana a III-a
plural: era; zicea; gândiia; ştiia;
– prezenţa unui i între rădăcină şi terminaţie la verbele de
conjugarea a IV-a: gândiia; ştiia; auziiam; socotiia etc.;
– auxiliarul au este folosit şi la persoana a III-a singular a
indicativului perfect compus;
– unele prepoziţii au semnificaţii deosebite faţă de cele de
astăzi: cătră (=faţă de); de (=de la; din; din cauza); despre (=dinspre);
împotriva (=în faţă; faţă în faţă cu).
Sintaxa:
– dativul adnominal: era nepot lui Traian; fiind Cantacozinilor
rudă; au rămas stăpânitori multor ţări;
– acordul în caz al apoziţiei cu substantivul determinat: O,
ticăloase Radule;
– uzul, pe scară foarte largă, al construcţiilor gerunziale;
– alături de topica obişnuită „substantiv + atribut în genitiv”,
întâlnim şi construcţia inversă: ale lui haine; ai lui oameni; ale
lui oşti;

62
 – pronumele personal formă atonă, cu funcţie sintactică de
complement direct, apare, uneori, plasat înaintea indicativului perfect
compus: cetatea o au fărâmat; toată o au luat;
– la nivel frastic, întâlnim, uneori, construcţii greoaie, lipsite de
precizie, alcătuite din multe propoziţii subordonate (năzuinţa unor
cronicari de a scrie într-un stil savant).
Lexicul:
– elemente vechi, moştenite din latină: astruca (=a îngropa, a
înmormânta); căscăund (=prostănac, gură-cască); crudătate; descă-
leca; făt; foale; fur (=hoţ); judeţ (=judecată); meser (= sărac); mişăl;
neştine; păcurar (= cioban); prepune; purcede; răposa; răşchira
ş.a.m.d.;
– elemente slave: basnă; aiave; becisnic; blagocestiv;
blagoslovenie; boiarin; căzni; ciudă (= minune); dajdie; ghenarie;
ispovedanie; ispravnic; izvod; liubov; milosârdie; năpaste; obşte;
oltar; pamente; petrecanie; pogorî; prihană; pristăvi; proclet;
stepenă; stoliţă (=capitală, reşedinţă); zapis ş.a.m.d.;
– împrumuturi din diferite limbi slave: ordie (= armată, oaste);
sluger (= rang boieresc); magherniţă (= bucătărie la o mănăstire);
hatman; cuhnie (= bucătărie); obroc; vătaf; zarvă; cneaz; mojic;
polcovnic; sobor etc.;
– cuvinte de origine maghiară: bişug (= belşug); dărăbanţi,
dărăbani, dorobani; haiduc; hălădui (= a trăi liniştit, ferit de
primejdii); husar; meşteşug; nemeş (= nobil); pârcălab; răvaş; tituluş;
– elemente de origine neogreacă: anatefter (= registru); apostat;
catastih; chedru; chir; cocon; comis; didahie; eres; fandasie; hrisov;
idiomă; mădulariu; patimă; poetic; scandalisi; ticălos; varvar;
– cuvinte din limba turcă: agă; alai; antiriu; bairam; bei; bei-
zadea; cabaniţă; caftan; caimacam; divan; giovaher; hain;
herghelegiu; ienicer; lefegiu; olac; pehlivan; sarai; seimeni; ter-
ziman; vezir (vizir); zaharea;
– neologisme latino-romanice: audienţie; canţelariu; confe-
rmaţie; decadă; dicret; elector; graţie; obligaţie; ofiţier; oraţie;
pompă; practic; prezidiu; protecţie; rebel; respublică; rezident; ţări-
monie etc.
Principalele procedee de realizare artistică sunt: expresiile
populare (specifice stilului colocvial), comparaţiile, epitetele (epitetul
este figura de stil cel mai mult întâlnită în cronicile muntene),
63
proverbele, zicătorile, metaforele (apar mai rar în comparaţie cu
celelalte figuri de stil), vorbirea directă, monologul.

DIMITRIE CANTEMIR

Cea mai complexă personalitate din istoria literaturii române

vechi, Dimitrie Cantemir, prin vasta şi remarcabila sa operă ştiinţifică
şi literară, se plasează cu mult deasupra cărturarilor vremii.
Personalitate de factură enciclopedică, Dimitrie Cantemir se manifestă
în cele mai variate domenii – istorie, filozofie, literatură, geografie,
muzică, arhitectură, matematică –, fiind în acelaşi timp un neobişnuit
poliglot. Lucrările sale, cele mai multe scrise în limba latină, atestă o
bogată documentare în domeniul ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune
pentru cercetare.
Prin scrierile sale în limba română – Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, Istoria
ieroglifică şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor –, Dimitrie
Cantemir contribuie substanţial la dezvoltarea limbii noastre literare,
în special în domeniul vocabularului (introduce, în lexicul românesc,
un număr foarte mare de cuvinte împrumutate din diferite limbi) şi al
sintaxei (încearcă să realizeze o modalitate de exprimare în scris
deosebită de tot ce se făcuse până la el). Intenţiile sale sunt explicate
în cea de-a doua prefaţă de la Istoria ieroglifică: „Vii şti, iubitule, că
nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint, sacra acii
am suppus; ce pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai
nedeprinşi, lovind vreare-aş, ca aşea a le înţălege şi în di[a]lectul strein
să să deprindză. Că aşea unul după altul nepărăsind urmând, spre cele
mai adânci învăţături prin hirişă limba a noastră a purcede, a să
îndrăzni cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea ellinească
întâi îndemănându-să cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale
supţiiare şi a cuvintelor însămănare, şi-au agonisit […]; într-acesta
chip spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte dându-te
a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie ellinizeşte, şi în
ellinie moldoveniseşte. Însă cu atâta îndestulit să nu fii, foarte bine
cunoscând pre Dumnădzău, a toate darurile deplin dăruitoriul,
amândoi noi a-l ruga rămâne ca toată învăţătura loghicăi pre limba
noastră în curând să videm carea învoind puternicul, în curând de la
noi o nedejduiaşte”.

64
 Această scară la care se referă Cantemir (intitulată Scara a
numerelor şi a cuvintelor streine tâlcuitoare şi aşezată la începutul
Istoriei ieroglifice) este primul dicţionar românesc, explicând
termenii noi. Iată câteva cuvinte, aşa cum apar ele lămurite în Scară:
Activitas lăt. Făcătoriia, lucrarea lucrului
Agona el. Lupta carea face trupul cu sufletul în ceasul morţii
Alaiu turc. Petrecanie, tocmală de oaste, şicuire
Alhimista arăp. Cela ce se sileşte a face din aramă aur, cela
ce ştie a preface formele materii[i]
Antidot el. Leac împotriva boalei ce să dă
Armistiţie lăt. Vreme pusă, în carea, de războiu sau de pace,
solii şi mijlocitorii să aleagă
Atomuri el. Lucrul carele într-alt chip sau parte nu să mai
poate despărţi, despica, tăia; netăiat
Cabala evr. Învăţătură disidemonească, cu carea evreii
Sfânta Scriptură după voe tâlcuesc
Chentru el. Ţinta, punctul carile iaste tocma în mijlocul
lucrului rătund.
Dialog el. Voroavă carea iaste tocmită cu întrebare şi
răspundere.
Ermafroditis el. Cel ce iaste şi bărbat şi femeie, sau îmblă în
pofta a doaă părţi
Ironic el. Cuvânt cu carele lăudăm pe cel de hulă şi
hulim pe cel de lăudat, în şagă
Materie lăt. Orice supt formă s-ar suppune, precum
materia lumânării iaste ceara, săul.
Parola ital. Cuvânt, cuvânt dat, stătătoriu, neîntors.
Reţeta ital. Izvozel de leacuri, carile trimet doftorii la
spiţeri să facă asupra boalei
După cum se observă, cuvintele sunt împrumutate în primul rând
din limba greacă, iar apoi din limba latină.

LIMBA SCRIERILOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ ALE LUI

DIMITRIE CANTEMIR

În plan fonetic, trebuie semnalate trăsăturile moldoveneşti ale

limbii folosite de Cantemir: macar; să videm; să margă; mierare; ar
hi fost; hulpe. Unele particularităţi grafice se explică prin influenţă
savantă – de exemplu, reduplicarea consonantică imită modele latine:
65
afflare; suppune; sufferire etc. Grafia cu e pentru i este arhaică: den;
pren.
Şi în morfologie, întâlnim unele trăsături arhaice: vocativul
masculin nearticulat (o, şoaime; o, coarbe), articolul posesiv-genitival
a invariabil, forme vechi de perfect simplu (eu răspunşi; eu dziş) şi de
mai mult ca perfect (au fost ağuns; au fost invitând).
Sintaxa lui Dimitrie Cantemir demonstrează că acesta vorbea şi
scria curent latineşte (unii comentatori chiar au afirmat că Dimitrie
Cantemir ar fi uitat limba română). Hronicul vechimei a romano-
moldo-vlahilor, după mărturisirea autorului, a fost scris în limba latină
şi apoi tradus în româneşte. De multe ori, observăm topica
neromânească a frazei lui Cantemir şi aşezarea verbului la sfârşitul
propoziţiei şi, uneori, chiar al frazei, particularitate întâlnită şi în
scrisul lui Miron Costin.
O trăsătură a sintaxei lui Cantemir este hiperbatul, adică
separarea a două cuvinte strict conexe din punct de vedere sintactic,
prin intercalarea unei părţi de propoziţie al cărei loc ar trebui să fie în
altă parte: de s-ar cumva altuia iară nu şie tâmpla; a ucenicilor cu
învrednicii şi învăţături împodobeşte viaţa. Indiferent de contextul
gramatical în care se produce, dislocarea este, la Cantemir, un
procedeu de stil unic, aplicat frecvent grupărilor organice de cuvinte.
La nivelul vocabularului, semnalăm un mare număr de cuvinte
din limba vorbită: bărdăhan; brâncă; chiteală; ciudesă; fârtat;
ghizdav; gârtan etc. Acestea se îmbină, armonios, cu neologismele,
culese de autor din latină, din italiană, din greacă, din neogreacă, din
turcă, din slava veche, din rusă, din polonă, din ucraineană, din arabă,
din persană, din ebraică: consens; deplomă; fundament; ocheian;
ţircumstanţie; ghenealoghie; plasmă; herb; oblastie (= stăpânire,
dominaţie). La acest material, se adaugă cuvintele formate de
Cantemir pe tărâm românesc, prin derivare sau prin compunere,
preocuparea cărturarului de a exprima, în limba maternă, orice noţiune
apropiindu-l de scriitorii din prima jumătate a secolului al XIX-lea,
care au introdus, în limba literară, un număr mare de neologisme.

INFLUENŢA TURCEASCĂ ŞI INFLUENŢA NEOGREACĂ

ASUPRA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Dintre limbile altaice care ne-au influenţat între secolele

al IX-lea – al XIX-lea, singura ce a avut un puternic impact asupra
limbii noastre a fost turca osmanlâe, ca urmare a invaziei turcilor în
66
Peninsula Balcanică şi a subjugării treptate a tuturor popoarelor de
aici.
Până pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, în limba română pă-
trund destul de puţine cuvinte turceşti: atlaz, boccea, bogasiu, catifea,
cergă, haraci, ibric, maramă, peşcheş, tafta, tipsie etc. Împrumuturile
lingvistice din limba turcă vor creşte simţitor începând aproximativ cu
anul 1600, multe cuvinte turceşti intrând în limba comună şi în limba
literară şi menţinându-se până astăzi: abanos, acaret, alai, bacşiş,
belea, cafea, capac, caşcaval, chef, cioban, cişmea, conac, cusur,
divan, dugheană, duşman, hain, herghelie, leafă, mahala, maidan,
murdar, muşama, odaie, perdea, raft, saltea, tain, taraf, tutun, ursuz
ş.a.m.d.
Apogeul influenţei turceşti asupra limbii române îl reprezintă –
fără îndoială – epoca domniilor fanariote, ca urmare a strânselor relaţii
politice şi sociale dintre Principatele Române şi Poarta Otomană. La
scriitori precum Ion Neculce, Radu Popescu sau Dimitrie Cantemir,
numărul turcismelor este – aşa cum am arătat ceva mai devreme –
considerabil. În schimb, turcismele se întâlnesc într-o mică măsură în
limba literaturii religioase. Influenţa turcească se va exercita, în plan
lingvistic, şi asupra scriitorilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
de la începutul veacului următor, însă ea se va diminua după Revoluţia
de la 1821, care, deşi înfrântă, a avut o consecinţă foarte importantă:
restabilirea domniilor pământene.
În afară de elemente lexicale turceşti, în limba română au
pătruns şi câteva sufixe turceşti care au dat naştere unor substantive
nume de agent, nume abstracte şi nume de acţiune sau unor adjective:
-giu, -ciu (cafegiu; geamgiu; surugiu; reclamagiu; pomanagiu;
scandalagiu – se vede că aceste sufixe se aplică şi la rădăcini latino-
romanice); -liu, -iu (chefliu; nurliu; durduliu; hazliu; cafeniu; lilia-
chiu); -lic, -lâc (caraghioslâc; calabalâc; paşalâc; crailâc; sava-
ntlâc); -man (duşman; gogoman; hoţoman).
Sensul unor cuvinte turceşti pătrunse în limba noastră a suferit,
pe teren românesc, anumite modificări. Astfel, bulubaşă însemna
„căpitan de companie”, iar astăzi are sensul de „conducătorul unei
şatre de ţigani”; buluc desemna o „companie de soldaţi”, în timp ce, în
zilele nostre, înseamnă „gloată, grămadă”; caraghioz era numele
arlechinului dintr-o farsă turcească (deci aveam de-a face cu un
substantiv), pe când astăzi, cuvântul şi-a schimbat valoarea
67
gramaticală, devenind adjectiv şi având sensul cunoscut; dandana
însemna „alai militar”, iar astăzi are înţelesul de „belea, încurcătură”;
leafa, care era solda lunară a ienicerilor, desemnează astăzi orice
salariu; tertip însemna „plan, proiect”, iar astăzi are sensul de
„intrigă”. O serie de termeni s-au păstrat cu sensul lor ironic: aferim;
ageamiu; babalâc; berechet; habar; haz etc.
O statistică având în vedere şi limba vorbită în primele decenii
ale secolului al XX-lea arată că elementele turceşti reprezintă 4,4 %
din întregul vocabular românesc. Elementele turceşti ieşite din uz se
refereau mai mult la domenii precum viaţa de la curtea domnească,
relaţiile de afaceri, ceremoniile oficiale, sistemul monetar etc. În
schimb, unele cuvinte de origine turcă s-au impus în fondul principal
lexical (vocabularul fundamental, vocabularul de bază) al limbii
române: cafea; chef; chior; chirie; cântar; duşman; moft; murdar;
soi; zor etc. La început, influenţa osmanlâe a atins limba literară din
Ţara Românească şi din Moldova, şi abia în secolul al XIX-lea,
elementele turceşti încep să pătrundă şi în regiunile din vestul
românesc.
Cultura greacă pătrunde, în Ţările Române, prin biserică, prin
şcoală, prin cancelaria domnească, prin cărţile greceşti copiate sau
tipărite pe pământul nostru, prin traducerile din limba greacă şi prin
contactul direct al românilor cu cărturarii greci. Grecismele nu se
întâlnesc numai în traduceri, ci şi în lucrări originale sau în traduceri
din alte limbi decât greaca, justificarea fiind lipsa termenilor
corespunzători din limba română. Numărul cuvintelor de origine
greacă este redus în prima jumătate a secolului al XVII-lea; astfel, în
Cazania lui Varlaam, în cronica lui Grigore Ureche sau în Pravilele
lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, înregistrăm puţine grecisme; în
Transilvania – cu excepţia Noului Testament de la Bălgrad (1648),
tradus prioritar din greceşte –, termenii de această provenienţă nu se
întâlnesc aproape deloc.
Epoca de influenţă maximă a limbii neogreceşti asupra limbii
române este, ca şi în cazul limbii turce, guvernarea fanariotă (1711 –
1821). Acum, limba oficială a Moldovei şi a Ţării Româneşti devine
neogreaca, legislaţia se va scrie în greceşte, învăţământul slavon cu
caracter religios este înlocuit de instrucţia laică în limba greacă,
operele manuscrise şi tipărite imprimă vieţii un caracter grecesc tot
mai pronunţat. Se scriu foarte multe cronici în greceşte privitoare la
Ţările Române, printre autori numărându-se Constantin (Chesarie)
68
Daponte, Theodor Trapezuntul, Naum Râmniceanu, Nicolae Chipa-
rissa, Petru Depasta Peloponesianul.
Cuvintele împrumutate din neogreacă se referă la viaţa de stat
(politică, administraţie, armată), la ierarhia socială, la comerţ, la
meserii, la viaţa religioasă etc. Iată câteva exemple: anarhie;
despotismos; eterie; anomalie; epitrop; olograf; protipendadă;
simandicos; babac; matracucă; ţaţă; catadixi; plictisi; ifos; ipocrisie;
sintaxis; istericale; molimă; molipsitor; simfonie; igrasie; pronie etc.
Din limba greacă, româna a luat şi un număr de sufixe (-icos:
tacticos; simandicos; economicos), în special verbale, obţinându-se
verbe de conjugarea a IV-a: -isi (a sinchisi; a agonisi; a plictisi) etc.
Privită în ansamblu, influenţa neogreacă a avut un caracter
oficial, pe de o parte, şi savant, pe de altă parte, cuvintele de această
origine nefiind, în general, folosite de oamenii de rând, de populaţia
largă. Numărul elementelor neogreceşti care au rămas până astăzi în
uz în limba română literară este destul de mic şi priveşte în special
domeniile vieţii comerciale şi intelectuale.
În concluzie, deşi au început să se manifeste în perioade şi în
condiţii diferite, influenţele turcă şi neogreacă se aseamănă prin
profilul general al evoluţiei istorice, prin răspândirea geografică în
cuprinsul regiunilor locuite de români şi prin afectarea exclusivă a
lexicului românesc. Cele două influenţe s-au completat reciproc: din
turca osmanlâe ne-au venit foarte mulţi termeni referitori la cultura
materială, în timp ce, din neogreacă, au fost împrumutate cuvinte
privind mai ales viaţa spirituală, intelectuală. Ambele influenţe au avut
un caracter relativ trecător (până în secolul al XIX-lea) şi, din întreg
fondul lexical turcesc şi grecesc, au supravieţuit până astăzi puţine
elemente.

69
 V. PERIOADA DE TRANZIŢIE DE LA EPOCA VECHE
LA EPOCA MODERNĂ: 1780 – 1836/1840

Anul 1780 reprezintă începutul unui lung proces de modernizare

a limbii române literare, proces care va dura până la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi va avea drept consecinţe realizarea caracterului unitar al
limbii noastre de cultură şi nuanţarea lexicului ei. În această perioadă,
limba română literară va renunţa la un mare număr de elemente
neogreceşti (care se conformau greu structurii gramaticale româneşti
şi aveau o circulaţie limitată) şi se va îndrepta spre limba latină şi spre
limbile romanice (în special franceza şi italiana). O contribuţie
însemnată vor avea, în aceste privinţe, Şcoala Ardeleană, Ion Heliade
Rădulescu, reprezentanţii curentului popular-istoric (precum Alecu
Russo, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu şi alţii) şi cei ai
direcţiilor latiniste (Timotei Cipariu, A. T. Laurian, Aron Pumnul).
Acum apar primele gramatici ale limbii române, ca urmare a
necesităţii de codificare a limbii literare şi de creare a unei norme
literare supradialectale. Limba română literară modernă se va închega
abia după 1830, perfecţionându-se şi îmbogăţindu-se treptat până în
zilele noastre.
În fonetică, se abandonează unele fonetisme arhaice destul de
răspândite în epoca precedentă: a ceti > a citi; den > din; dentre >
dintre; leage > lege; singe > sânge etc. Unele fonetisme vechi se
conservă (păstrarea lui ă în forme ca rădica; răsipi; păstrarea lui î
iniţial în Moldova, în cuvinte precum a îmbla; a înfla – în Muntenia,
predomină formele cu u în loc de î), se acceptă formele cu j pentru ğ şi
cu z pentru dz (ğ se menţine în împregiur şi în încongiura), formele
verbale cu dentala refăcută sunt aproape generale în Muntenia (spun;
aud; văd; cred; doar pot alternează cu poci).
În morfologie, observăm tendinţa de înlocuire a articolului
posesiv-genitival invariabil a cu formele variabile, răspândirea
formelor de indicativ imperfect persoana a III-a plural terminate în u
(erau în loc de era), auxiliarul a de indicativ perfect compus persoana
a III-a singular este înlocuit cu au, formele de conjunctiv de tipul să
deie, să ieie, să steie alternează cu să dea, să ia, să stea.
70
 Sintaxa păstrează unele construcţii vechi şi populare, dar, către
sfârşitul perioadei (spre 1840), se constată o modernizare accentuată a
sintaxei, datorită lui Ion Heliade Rădulescu şi datorită unei puternice
influenţe a modelului sintactic francez.
Lexicul înregistrează puternice modificări acum, elementele
latino-romanice concurând cu cele autohtone.

ŞCOALA ARDELEANĂ

Perioada de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul

secolului al XIX-lea este dominată de mişcarea culturală (cu caracter
patriotic) din Transilvania, cunoscută sub numele de Şcoala
Ardeleană. Esenţa ei a fost sesizată foarte exact de Ion Gheţie:
„Crezul acestei mişcări de regenerare naţională şi spirituală avea drept
principală ţintă demonstrarea, prin toate mijloacele, a latinităţii limbii
române. Cultivarea a tot ceea ce era latin şi, dimpotrivă, izolarea sau
chiar eliminarea elementelor alogene era consecinţa acestei atitudini,
colorate de raţionalismul şi de clasicismul târziu al luminilor”.
Şcoala Ardeleană reprezintă şi un moment de solidaritate
intelectuală, întrucât, în afară de corifeii Samuil Micu, Gheorghe
Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, s-au înscris în acelaşi
program şi alţi cărturari cu merite incontestabile în afirmarea
idealurilor românilor din Ardeal, precum Radu Tempea, Vasile Aaron,
Paul Iorgovici, Ioan Molnar Piuariu şi alţii. Aceşti intelectuali introduc
concepte şi valori noi în manifestările spirituale ale românilor şi
preconizează un vast program de redeşteptare naţională, elogiat de
Nicolae Iorga în următorii termeni: „…în Ardeal, nu un mănunchi, ci
o pleiadă, nu un predicator în pustie, cu câţiva ucenici răzleţi, ci
profeţi sărbătoriţi se înconjură de ucenici înţelegători şi devotaţi cari
repetă cuvântul auzit, îl tâlcuiesc pentru alţii, scot dintr-însul adevăruri
nouă. Şi nu mai sunt aici cari vorbesc, câţiva nobili cu carte, ci preoţi,
corectori de cărţi, învăţători, slujbaşi, medici, toată inteligenţa naţiei
participă la mişcare, se încălzeşte de dânsa. De aceea, curentul nu
încetează, nu slăbeşte: în învălmăşagul discuţiilor necontenite, în focul
luptei fără odihnă, ideile se ascuţesc, caracterele se întăresc,
sentimentele se fanatizează. Prin exageraţie şi fanatism, ca şi prin
adevăr şi iubire de neam, biruinţa se câştigă de data aceasta. Ideile
învietoare au pătruns acum în sângele poporului român, al poporului
român de pretutindeni”. Din iniţiativa Şcolii Ardelene, se va dezvolta
71
reţeaua de şcoli în limba română (Gheorghe Şincai va contribui la
înfiinţarea a trei sute de şcoli), se vor alcătui şi se vor tipări manuale,
se vor ţine conferinţe şi se vor publica broşuri de popularizare, în care
se vor explica diferite fenomene ale naturii, idei filozofice, morale etc.
Toate acestea reprezintă latura activităţii practice a mişcării. În plan
teoretic, al elaborării unor lucrări ştiinţifice, reprezentanţii Şcolii
Ardelene redactează opere istorice şi filologice de mare erudiţie, în
care preiau de la cronicarii umanişti problema originii latine a
poporului nostru şi a limbii lui, problema continuităţii neîntrerupte a
elementului roman în spaţiul carpato-danubiano-pontic, problema
unităţii românilor din toate provinciile româneşti, limba literară
constituind cea mai bună dovadă în acest sens. Iată ce afirmă Samuil
Micu:
Să adeverează din limbă cum că românii cei ce astăzi sunt în
Dachiia sunt din romanii cei vechi, că tot cel ce ştie limba cea
latinească şi cea românească bine cunoaşte cum că limba cea
românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea
neamuri varvare, măcar rău stricată, tot o au ţinut românii în
Dachiia; care lucru cu totul de crezut face cum că ei sunt adevăraţi fii
şi nepoţi ai romanilor celor vechi carii preste toată lumea împărăţea.
Nici iaste minune că şe-au stricat aşea tare românii limba, şi multe
cuvinte de la neamurile varvare, supt a cărora stăpânire venisă, au
luoat, de vreme ce aceasta s-au întâmplat şi cu romanii cei din Roma
şi cu grecii carii, după ce varvarii i-au supus, aşea şi-au stricat şi
şe-au amestecat limba, cât a treia au făcut, şi romanii cei din Italia nu
înţeleg limba latinească, grecii nu înţeleg limba elinească care cei de
demult o grăia. Nici să poate zice că românii s-au împrumutat din
limba latinească pentru împărtăşirea ce avea cu romanii. Că românii
cei ce acum sunt în Dachiia, de multe sute de ani nici o amestecare şi
nici o împărtăşire nu au cu romanii din Italiia, de vreme ce sunt
departe unii de alţii, şi în mijlocul lor multe osibite neamuri lăcuiesc,
care osibită limbă au. Iar bine să poate zice cum că românii au luoat
unele cuvinte de la bulgari şi de la sloveni şi de la unguri, pentru că
aceste neamuri şi stăpâne şi vecine era şi împreună mestecate cu
românii lăcuia şi să trebuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei
învăţaţi bine l-au cunoscut şi unii l-au şi însemnat. […] Şi din numele
cu care ori românii să numesc pre sine, ori alte neamuri îi chiamă,
românii pre sine să numesc români, care cuvânt însemnează roman,
72
că s-au obicinuit românii de demult cu a înainte de n să-l mute în î în
cuvintele cele din latinie, ca: lana, lână, campo, câmp şi altele.
Printre operele de o covârşitoare importanţă, se numără:
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (apărută la Viena, în
1780, scrisă în latineşte, este cea dintâi gramatică românească tipărită
şi prima gramatică de la noi în care, pentru redarea exemplelor şi a
dialogurilor în limba română, se folosesc litere latine şi nu chirilice;
lucrarea are patru părţi: Ortografia, Sintaxa, Etimologia, Formarea
cuvintelor daco-romane din cele latine); Carte de rogacioni pentru
evlavia homului chrestin (de Samuil Micu, autorul discutând probleme
de ortografie şi adoptând un sistem ortografic etimologizant);
Dissertaţie pentru începutul linbei româneşti; Orthographia romana
sive latino-valachica (de Petru Maior); Grammatică românească
(apărută la Sibiu, în 1797, şi datorată lui Radu Tempea, un adept al
latiniştilor care crede că „măestria grammaticească este începere şi
povăţuire spre toate celelalte măestrii şi ştiinţe înalte”); Observaţii de
limbă rumânească (de Paul Iorgovici); Temeiurile gramaticii
româneşti (scrisă de Ion Budai-Deleanu, iniţial în latină şi apoi tradusă
în româneşte), Lexicon românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc;
Lexicon pentru cărturari (ambele de Ion Budai-Deleanu); Lexiconul
de la Buda (publicat în 1825, început de Samuil Micu şi continuat de
Petru Maior şi de alţii, primul dicţionar etimologic românesc unde se
precizează genul şi formele de plural pentru substantive, indicativul
prezent, infinitivul şi participiul pentru verbe, iar atunci când se
înregistrează forme regionale, se fac trimiteri la cele literare).
Iată ce scrie Ion Budai-Deleanu în Temeiurile gramaticii
româneşti:
Vrut-am să arăt temeiurile gramaticii româneşti cu acesteşi
slove obicinuite la români, ca să fiu înţăles mai de cătră mulţi.
Cercat-am în tot chipul, dar prin ispitire delungată am rămas
încredinţat că nu este cu putinţă a aduce limba românească la regule
gramaticeşti de o vom scrie cu letere sloveneşti. Pentru aceasta, fiind
silit de o parte ca să tălmăcesc cuvintele româneşti la lexiconul ce am
izvodit nu numai cu aceste slove pentru români, dar şi cu slove
lăteneşti, pentru hatirul streinilor carii nu cunosc aceste slove a
noastre, am socotit depreună să dau aici şi tălmăcirea acelor slove
lătineşti şi să aşez orthografia şi acestora. În urmă, văzând că după
această orthografie să desleagă toate îndoielele ce s-au ivit până
73
acum la gramaticele româneşti, ba aşa să pot aşeza regule cât pare că
această orthografie este una hotărâtă din fire pentru limba
românească, m-am îndemnat a tălmăci temeiurile gramaticii mele cu
slove lătineşti, cu atât mai vârtos că această parte a lexiconului,
adecă tom I, este mai cu samă alcătuită pentru ardelenii noştri şi a
românilor care să află supt împărăţia Austriii, care acum de multă
vreme au început la scrisorile sale private a trebuinţa scrisoarea cu
slove lătineşti, dar nimine nu au covârşit până acum toate regulele ei.
Era şi anevoie fără de lexicon a săvârşi un lucru ca acesta, dar cu
prilejul lexiconului s-au putut face cu mult mai lesne, căci acolo să
află toate cuvintele scrise nu numa cu aceste slove, dar şi cu lătineşti
şi fiecare având vreo îndoială va putea căuta la acelaşi lexicon.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene încearcă să elaboreze un sistem
ortografic, bazat pe principiul etimologic. Dacă Samuil Micu şi
Gheorghe Şincai susţineau că limba română este descendentă din
latina cultă, Petru Maior, cu un dezvoltat simţ lingvistic, a demonstrat
– cu argumente valabile şi astăzi – că limba nostră îşi are originea în
latina vulgară. Tot el a explicat apariţia, în alfabetul românesc, în
urma unor procese lingvistice, a vocalelor ă şi î şi a grupurilor che şi
ghi.
În Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, aflăm un
sistem ortografic cu litere latine, la baza căruia stă, după cum
spuneam, principiul etimologic; astfel, ă este redat prin a sau prin e
(caldare pentru căldare; septamana pentru săptămână); î apare sub
diferite notaţii: în poziţie iniţială, urmat de sunetele –mb, -mp, -n, este
notat prin i (imperat), în interiorul cuvântului, tot în poziţie nazală,
apare ca e sau ca a (fen; coperement; camp; pane); i urmat de –nt sau
de –n este notat e (cuvente; dente); u înaintea sunetelor –mb, -mp, -n,
dar şi, neaccentuat, în cuvintele de origine latină, este notat o
(bombac; compar; monte; rogacioane); diftongii ea şi ia apar notaţi
prin e (ferestra; epa; herba); oa este redat constant prin o (porta;
sorte); z este redat prin d + i (dice); grupul pt din rostire este notat în
scriere ct (lacte); k şi g urmate de e şi de i, scrise astăzi ch şi gh, sunt
notate cl şi gl (claue; glacie) ş.a.m.d.
Pentru limba română literară, etimologismul extrem al
gramaticii de la 1780 a avut efecte negative, care cu greu au putut fi
înlăturate în secolul următor. De caracterul exagerat al acestei scrieri
etimologice şi-a dat seama, într-o oarecare măsură, chiar Gheorghe
74
Şincai, care, în ediţia a doua a lucrării Elementa linguae…(Buda,
1805), face unele concesii ortografiei fonetice (diftongii oa şi ia se
scriu ca în ortografia actuală, se simplifică, la unele cuvinte,
consoanele duble, grupurile che, chi, ghe, ghi sunt notate ca în
ortografia de astăzi etc.). Iată ce se poate citi în prefaţa celei de-a doua
ediţii din Elementa linguae…:
Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă
neîndoios, dar română sau latină, diferă totuşi de italiană, franceză,
spaniolă, însă apropiată cel mai mult de vallică şi de italiană, nu
numai eu, ci şi alţii am crezut de cuviinţă să o numim cu numele
general daco-romană, de aceea că, vorbindu-se în diferite regiuni şi
provincii, a primit chiar şi nume diferite de la acele regiuni sau de la
părţile lor. […] În prima noastră Gramatică daco-romană am
încercat să dovedim cu orice chip coruperea limbii daco-romane din
latină şi totodată să-i învăţăm limba română pe cei care cunosc bine
latina, după o metodă foarte lesnicioasă şi pe o cale mai scurtă;
judece alţii dacă am dobândit scopul încercării noastre, însă prin
regulele de-a scrie româneşte cu litere latine, reguli pe care le-am
stabilit în aceeaşi Gramatică, puţin a lipsit de n-am făcut limba daco-
romană asemănătoare limbii franceze, în ceea ce priveşte scrierea şi
cetirea.
Oricum, ideea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin este
foarte importantă, cum importantă este şi formularea, de către Samuil
Micu şi Gheorghe Şincai, a primelor legi privind evoluţia fonetică a
limbii române: e şi o accentuate se diftonghează dacă în silaba
următoare se află a sau e (porta > poartă); t şi d, urmate de i, se
transformă în ţ, z, ş; l intervocalic devine r etc.
Un alt element important al acestei prime gramatici tipărite
româneşti îl reprezintă formularea unei terminologii moderne, întrucât
terminologia slavonă şi clasificările erau foarte complicate şi
neconforme cu structura limbii române. După Micu, în limba noastră,
ar exista două genuri – masculin şi feminin –, fapt explicat prin
aspectul formal al neutrelor româneşti, care, la singular, seamănă cu
masculinele, iar la plural – cu femininele. În ceea ce priveşte sintaxa,
Micu afirmă că instrumentalul se exprimă la noi prin ablativ +
prepoziţia „cu”, deci limba română ar fi moştenit din latină şi
ablativul.
În ceea ce priveşte neologismele, reprezentanţii Şcolii Ardelene
recunosc necesitatea introducerii cuvintelor noi în limbă, fapt
75
determinat de cultura modernă. Împrumuturile de cuvinte, însă, trebuie
făcute moderat şi treptat. Iată ce spune, în acest sens, Samuil Micu:
„Nu se cade să mestecăm cuvinte străine în limba românească, adică
nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte limbi,
mai ales când vorbim cu cei proşti. Iară unde lipseşte limba noastră
românească şi nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri,
mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe, atunci cu socoteală şi numai cât
iaste de lipsă putem să ne întindem să luăm ori din cea grecească, ca
din cea mai învăţată, ori din cea latinească, ca de la a noastră maică,
pentru că limba noastră cea românească iaste născută din cea
latinească”. Se pun în circulaţie o serie de neologisme latino-
romanice: chirurg; convenţie; gazetă; magie; modă etc.

SCRIITORII EPOCII PREMODERNE

ŞI LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului

al XIX-lea, vocabularul limbii române literare este încărcat cu multe
elemente turceşti şi greceşti, dar, pentru exprimarea unor noi noţiuni,
se recurge şi la limbi precum italiana, franceza, germana, latina.
Muntenia şi Moldova rămân în urmă, din punct de vedere cultural, faţă
de Transilvania (unde, aşa cum am văzut, se manifesta cu putere, în
această perioadă, mişcarea culturală cunoscută sub numele de Şcoala
Ardeleană).
În vremea în care apăreau primele scrieri ale reprezentanţilor
Şcolii Ardelene, în Ţara Românească, Ienăchiţă Văcărescu punea
temelii pentru cultivarea limbii prin poezie şi prin gramatică, făcând
efortul de a rafina limbajul comun prin versuri şi prin învăţăminte
practice, consemnate în cartea sa apărută la Râmnic, în 1787, şi
intitulată Observaţii sau băgări dă samă asupra regulelor şi
orânduelelor gramaticii rumâneşti. Este prima gramatică a limbii
române tipărită în limba română şi cea mai bună, din punct de vedere
practic, până la Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu
(1828). Cunoscând limbile franceză şi italiană, Ienăchiţă Văcărescu
introduce mulţi termeni ce s-au dovedit rezistenţi până în zilele
noastre şi pe care îi explică meşteşugit. Iată un pasaj semnificativ:
„Cuvântul are noao părţi, carele suntu acestea: articolul, adică
încheerea, nome, adică nume, prenome adică pronume, verbu adecă

76
graiu grăirea, partiţipie adecă părtăşire, propoziţione adecă
propunere, adverbu adecă spre graiu, congiunţione adecă legare”.
Ce l-a determinat pe Ienăchiţă Văcărescu să alcătuiască o
asemenea lucrare se va înţelege mult mai bine din propriile
mărturisiri:
Ar fi lucru dă mirare şi poate îl socoti fieştecine, cum în vreme
de 1601 ani nu să află vreun om ca să grijească să coprinză starea
limbii prin mijlocul a vreunii gramatici şi să adune termenii filozofiii
prin vreun dicţionar, ca să poată tălmăci cu înlesnire cărţile de şienţă
în limba rumânească şi să nu mai puie în osteneală pă lăcuitorii
acestor eparhii ce vor pohti să fie ştiutori dă şienţe şi filozofie, ca să
înveţe altă limbă străină, întru care să le afle acestea… Dă aceea şi
cugetând să aduc şi această limbă a noastră în sistemă grămăticească
după starea ce să află acum şi socotind că au a nu fire sau pierzania
ei cea din ceput, din eparhia sfiinţeniei tale s-au zămislit, iubirei tale
de Dumnezeu să cuvine să o hărăzesc, ca iarăşi într-aceea eparhie
zămislindu-se, dă acolo să i se facă şi naşterea şi creşterea în
celelalte părţi, precum şi a nefire după dreptate şi cuviinţă. […] Am
ostenit ostenind şi am obosit străduindu-mă, nu ca să fac Gramatică,
ci numai Băgări de seamă asupra Gramaticei a limbii noastre. […] Dă
câte ori am luat condeiul să scriu, de atâtea ori am şi hotărât să mă
părăsesc de această epihirimă grea. Şi după ce am sosit la această
stare, nu poci iarăşi să numesc Gramatică această alcătuire, fără dă
numai Băgări de seamă asupra idiotismii limbii noastre spre regulile
gramaticeşti; dă am a cădea în vină căci am făcut, un om plin de
amathie şi neştiinţă, această îndrăzneală să scot acest fel dă carte în
vedeală, învinovăţirea-mi iaste iubirea patriei, a vecinătăţii şi a
rumânilor ce vorbesc cu această limbă şi sunt gata să-mi iau de la
aceştia pedeapsa după vina mea. […] Şi eu iarăşi mă aflu în osârdie
ca să aduc, de voi avea viaţă, şi un Dicţionar la vedere; iar dă nu mă
voi învrednici, las clironomi şi pă fiii mei cei trupeşti şi pă fiii mei cei
gramaticeşti ca să clironomisească dragostea, râvna şi silinţa mea
cea pentru binele, cinstea şi folosul simpatrioţilor şi a patriei. (Prefaţa
este închinată episcopului Filaret al Râmnicului).
Ienăchiţă Văcărescu crede că limba română s-a „strămutat” şi
prezintă diferenţieri dialectale din cauza lipsei unei gramatici. Vechii
locuitori ai ţinuturilor româneşti au adoptat, în biserică, limba slavonă
(numită „limba sârbească”), „iar limba rumânească o avea numai
pentru a grăire şi pântru negoţiu şi trătăluiri politiceşti”. De asemenea,
77
cărturarul constată inexistenţa unei terminologii ştiinţifice în limba
română şi insistă asupra necesităţii introducerii neologismelor. Partea
din lucrare destinată gramaticii conţine o introducere în care se
lămureşte noţiunea de gramatică şi se prezintă câteva elemente de
fonetică, apoi noţiuni detaliate de morfologie, unele noţiuni de
ortoepie şi de ortografie şi unele noţiuni de sintaxă. În partea
consacrată poeticii, se explică o serie de figuri de stil şi se analizează
tehnica versificaţiei, pornindu-se de la structuri metrice latine şi
greceşti clasice, dar şi italiene. Uneori, autorul face referiri la unele
variante regionale, în legătură cu formele verbale; astfel, el constată că
vreu şi potu din „prinţipatul Moldaviei” sunt regulate („să pronunţie
cu regulă şi nu suntu anomale”), în comparaţie cu voiu şi pociu din
Ţara Românească, acestea nefiind regulate. De asemenea, forma arde-
lenească lucru (indicativul prezent al lui lucra) este în conformitate cu
„regulile grammaticeşti”, spre deosebire de muntenescul lucrezu, care,
după opinia lui Ienăchiţă Văcărescu, nu ar fi regulat. În conjugarea
multor verbe, atât „fraţii moldoveni”, cât şi „rumânii ardeleni” păzesc
regulile gramaticale, în virtutea obişnuinţei „mai cu scumpătate”.
Către 1820, o pleiadă de cărturari şi de scriitori cultivă ştiinţele
şi literatura în limba naţională: Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi,
Eufrosin Poteca, Veniamin Costache şi alţii. În 1818, Gheorghe Lazăr
pledează, în Divanul ţării, pentru înfiinţarea unei şcoli superioare
româneşti, şi aşa îşi va deschide porţile Colegiul de la Sfântul Sava
(numit „Academia de ştiinţe filozoficeşti şi matematiceşti”). În
Înştiinţarea adresată către „toată cinstea vrednicei tinerimi”, Gheorghe
Lazăr subliniază: „Cu ruşine vine un popor şi neam ce este aşa vechi,
aşa vestit, proslăvit şi înzestrat cu toate rodurile pământului, precum şi
cu toate darurile duhovniceşti, cu un cuvânt neam împărătesc… şi să
nu aibă şi el o şcoală mai de treabă, o Academie de ştiinţă, chiar în
limba maicei sale, ci să se lase mai slab, mai scăzut şi mai batjocorit
decât toate celelalte limbi şi popoare ale pământului”. Lazăr îi
îndeamnă pe tineri să nu uite ortografia, cititul „desăvârşit”, gramatica
„desăvârşit cu sintaxa împreună”.
Gheorghe Asachi face şi el adesea observaţii filologice:
Limba română, ce derează de la idiomele care se vorbeau în
Italia antică, la început se scria cu litere latine; ist argument a
uricului ei e de agiuns spre a statornici adevărul, în lipsa altor
mărturii materiale, care în cursul a mai mult de una mii de ani s-au
78
perdut. Întrebuirea literelor chiriliane în limba noastră datează de la
introducerea creştinismului în România, făcută de slavi, apostoli a
bisericei răsăritene, carii, necunoscând scriptura latină, au adoptat în
limba română litere chiriliene, precum în Polonia apostolii bisericii
apusene, necunoscători de litere chiriliene, au aplicat în scrierea
limbei polone litere latine, deşi după uricul ei slav se cuvinea a se
scrie cu cele chiriliane. Asămene încungiurări şi un simţ etnic au
îndemnat aproape de un veac pe românii [de] dincolo de munţi a scrie
iar limba lor cu caractere latine, însă în aplicaţie filologii s-au
dezbinat prin diferite sisteme de ortografie voind numai prin acele
litere să se poată reproduce unile din sonurile originale a limbei, la
care nu se poate agiunge prin simple litere latine, încât din asta au
răsărit ortografii complicate ce astăzi naţiile cele mai civilizate
cearcă în a lor limbă a le simplifica. Spre a înlătura o asămene
greotate, nimerit s-au părut a adopta în limba română ortografia cea
simplă italiană şi cu oarecare mic adaos de semne nu numai că ea se
va putea scrie corect şi a se pronunţia de asămene, ci şi străinii mai
lesne ne vor putea ceti şi înţălege scrierile noastre şi prin asta a ne
împărtăşi de a lor critică luminoasă şi nepărtinită, atât de folositoare
pentru dezvoltarea literaturii naţionale pe o cale clasică.
Poeţi precum Alexandru Beldiman sau Barbu Paris Mumuleanu
erau încredinţaţi de puterea limbii în sfera creaţiei poetice;
edificatoare, în acest sens, este prefaţa lui Mumuleanu la Caracteruri
(1825), de unde reproducem un pasaj: „Să lucrăm limba noastră cea
vorbitoare şi să luăm numai acelea (cuvinte) care ne vor fi de lipsă de
la greci şi de la latini, iar ceale slavoneşti vorbe şi ziceri, câte sunt
dulci la auzul nostru şi câte sunt prea de obşte, să le întrebuinţăm, iar
câte sunt numai în gurile celor învăţaţi şi câte sunt aspre de fărâmă
limba şi dinţii noştri, să le lăsăm”.
O voluminoasă gramatică – terminată în 1832 şi publicată în
1840 la Bucureşti – alcătuieşte Iordache Golescu: Băgări-de-seamă
asupra canoanelor grămăticeşti. Capitolele mari ale acestei lucrări
sunt fonetica, morfologia, ortografia şi stilistica. În ceea ce priveşte
terminologia, Iordache Golescu îi rămâne tributar lui Ienăchiţă
Văcărescu, deşi foloseşte şi o serie de termeni noi, luaţi din italiană,
din greacă sau creaţi de el însuşi. Remarcabilă este strădania autorului
de a stabili norme unitare pentru limba română literară. O altă lucrare
datorată acestui cărturar este Condica limbii rumâneşti, un dicţionar în
79
şapte volume, explicativ şi enciclopedic în acelaşi timp, ilustrând
bogăţia lexicală a limbii române din primele decenii ale secolului
al XIX-lea. Cele mai multe cuvinte şi expresii româneşti sunt însoţite
de traducerea în neogreacă. Iordache Golescu avea un plan vast de
studiere şi de cultivare a limbii vii, a tuturor resurselor ei, aşa cum s-a
întâmplat în cazul altor limbi: „Întâi să se alcătuiască o gramatică, cu
cele trebuincioase, mai pe scurt şi mai semplice reguli şi priimită prin
toate părţile pe unde se grăieşte această limbă; apoi după acea
gramatică să se întocmească şi un dixioner mai desăvârşit şi mai
deplin, cu cuvinte de toate ştiinţele, pentru care de trebuinţă este a
alerga şi la alte limbi străine şi, spre înlesnirea lor, s-ar cuveni ca
lexiconul românesc să fie împreunat şi cu alte limbi, sau, mai bine a
zice, să avem într-aduse în limba noastră şi lexicoane de străine
limbi”.

ION HELIADE RĂDULESCU

Activitatea de unificare a limbii române literare de la începutul

secolului al XIX-lea este dominată de personalitatea lui Ion Heliade
Rădulescu. Născut în anul 1802 la Târgovişte, cărturarul a jucat un rol
esenţial în procesul de sincronizare cu Europa a culturii româneşti de
la mijlocul veacului al XIX-lea. Este cunoscut meritul său în
dezvoltarea învăţământului naţional modern (conduce, în perioada
1822-1828, Şcoala de la Sfântul Sava, unde predă algebră, geometrie,
trigonometrie, istorie, geografie, botanică, gramatică, retorică), este
cunoscut rolul său în dezvoltarea presei în limba română (scoate
Curierul românesc, în 1829, şi, ulterior, suplimentul Curierul de ambe
sexe), cum, de asemenea, se ştiu îndrăzneţele lui planuri privind
alcătuirea unei Biblioteci Universale, care să cuprindă operele marilor
scriitori, filozofi şi istorici ai lumii întregi, de la Homer, Platon şi
Aristotel la Dante şi Byron. Ion Heliade Rădulescu este socotit, pe de
altă parte, „părintele” literaturii române moderne, calificare susţinută
de opere precum Serafimul şi Heruvimul, Visul, O noapte pe ruinurile
Târgoviştei, Sburătorul.
Trecutul nostru cultural cunoaşte numeroase încercări de
elaborare a unor gramatici ale limbii române, ivite din dorinţa
autorilor de a fixa norme ortografice şi ortoepice şi de a deschide căi
noi de afirmare a limbii române. Mai toate gramaticile apărute până la
sfârşitul secolului al XIX-lea oglindesc două principii ortografice:
80
principiul fonetic – introdus, la finele veacului al XVIII-lea, de
Ienăchiţă Văcărescu – şi principiul etimologic, latinist – cu punct de
plecare în Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780).
„Lupta” între cele două direcţii, durând aproximativ un secol, se va
încheia cu biruinţa celei care a mers în pas cu viaţa, cu vorbirea vie a
poporului – direcţia fonetică.
Lui Ion Heliade Rădulescu îi datorăm – în planul limbii literare
–, înainte de toate, Gramatica românească, publicată la Sibiu, în anul
1828. În prefaţa la această lucrare, autorul notează că, până atunci,
apăruseră zece gramatici, pe care le enumeră, indicând locul şi anul
apariţiei fiecăreia, numărul ediţiilor, limba în care au fost redactate
ş.a.m.d. Neexistând o tradiţie, autorii primelor gramatici au
împrumutat termeni (terminologia reprezenta o mare problemă) din
limbile slavonă, greacă, latină, franceză, italiană sau au creat ei înşişi
termeni, fiecare după felul său de a gândi.
Elaborarea Gramaticii româneşti a fost determinată, în primul
rând, de necesităţi didactice, iar importanţa unei asemenea lucrări
pentru dezvoltarea limbii literare i-a apărut lui Heliade foarte clar în
cursul activităţii ulterioare, după cum tot obligaţia de a preda l-a
condus la consultarea şi la transpunerea în română a unor lucrări de
matematică, de geografie, dându-i ocazia să constate utilitatea
procedeului pentru crearea vocabularului tehnic, pentru mlădierea
limbii. Pe concluziile acestei experienţe se sprijină ideile expuse în
prefaţa lucrării din 1828. La clarificarea acestor intuiţii şi idei a
contribuit la un moment dat şi contactul cu Societatea literară
românească.
Sursele folosite de Ion Heliade Rădulescu, în elaborarea
Gramaticii sale, au fost multiple (de aceea, ne vom limita la cele mai
importante): Elementa linguae…; Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu
(ediţia de la Râmnic din 1787) – pe Văcărescu, Heliade Rădulescu îl
numeşte „cel dintâi în Ţara Românească ce a deschis drumul
românilor spre cultura limbii”, „tatăl gramaticii noastre” –, apoi alte
surse au fost Gramatica lui Ioan Molnar din 1788, cea a lui Radu
Tempea din 1797, Gramatica lui Şincai din 1805 şi altele. De
asemenea, izvoarele trebuie căutate şi în lecţiile de gramatică ţinute de
Gheorghe Lazăr la Şcoala de la Sf. Sava.
Gramatica românească a lui Heliade cuprinde o dedicaţie
(„Către Dumnealui marele Vornic Gheorghie Golescu şi către
Dumnealor Domni Profesori ai şcoalelor naţionale din Bucureşti”), o
81
prefaţă şi cinci părţi. Iată câteva dintre cele mai importante probleme
abordate (vom cita titluri de capitole): Ce este grammatica şi în câte
se împarte; Părţile cuvântului: pentru substantiv; pentru pronume;
pentru adjectiv; pentru articol; pentru verb; pentru partiţipie; pentru
prepoziţii; pentru adverb; pentru conjugativ (=conjuncţie); pentru
interecţie (=interjecţie); concordanţa adjectivelor cu substantivele; ce
este ortografia; pentru litere, relaţia şi pronunţia lor; întrebuinţarea
literelor celor mari; pentru syllabe, pentru semnele zicerilor sau
prosodie; pentru puntuaţie (=punctuaţie).
Marele merit al Gramaticii lui Heliade este că ea oglindeşte
starea de fapt a limbii vorbite în epoca respectivă şi propune normele
literare munteneşti (autorul născându-se vorbitor al graiului „pivot” al
limbii române literare, precum, odinioară, diaconul Coresi). Heliade
înţelege că limba reprezintă unul dintre factorii de realizare şi de
menţinere a unităţii naţionale a unui popor şi crede că limba cărţilor
bisericeşti ar putea constitui baza procesului de unificare a limbii
literare. În Prefaţă, el îşi expune părerea cu privire la ortografie, pe
care o dezvoltă în partea finală a Gramaticii. Cărturarul se declară în
favoarea ortografiei fonetice, respingând etimologismul repre-
zentanţilor Şcolii Ardelene, considerând că „meşteşugul scrierii este
aflat ca să ne înţelegem şi cu cei ce nu sunt de faţă cu noi”.
Tradiţionalist, Heliade adoptă alfabetul chirilic şi nu pe cel latin, însă
nu în întregime, pledând pentru reducerea la un minimum necesar a
semnelor grafice utilizate, de la 33 la 29 (cei mai mulţi specialişti
agreează această cifră, deşi alţii consideră că alfabetul utilizat de
Heliade, în această lucrare, ar avea 28, 30, 32, 34 sau chiar 35 de
slove). [Ienăchiţă Văcărescu redusese numărul de litere de la 43 la 33].
Astfel, Heliade Rădulescu înlătură semnele de prisos: dubletele grafice
(al doilea i, al doilea o), literele „compuse” (în locul cărora cere să
scriem ea, iu, cs, ps). Reducerea numărului de litere o face pe baza
unui principiu fonetic exprimat cu claritate: „…pentru fieştecare sunet
şi pentru fieştecare glas câte un semn, adică câte o slovă”. Relaţia
biunivocă sunet-literă nu se realizează, însă, chiar în toate situaţiile în
sistemul ortografic propus de Heliade, o excepţie reprezentând-o, de
pildă, utilizarea literelor i şi y pentru notarea valorii fonice /i/. Avem
de-a face, în acest caz, cu o concesie etimologistă, de care Heliade e
conştient şi de care se scuză în prefaţa gramaticii, promiţând să o
corecteze într-o ediţie ulterioară. Întrebuinţarea semnului grafic y se
întâlneşte în scrierea unor împrumuturi în general recente: abys;
82
etymologie; ypotes; syllabă; symbol etc. Un alt exemplu de încălcare a
relaţiei „un sunet – o literă” îl constituie notarea lui „u” final; Heliade
nu se poate elibera de deprinderea – adânc înrădăcinată – de a nota
grafic finala vocalică în cazurile în care ea dispăruse de mult din
pronunţare; astfel, va scrie adverbu, verbu, articolu ş.a.m.d. Unele
gramatici din vremea aceea vorbeau de „u” mut şi Heliade, referindu-
se la folosirea apostrofului, arată că acesta se poate utiliza şi în locul
acelui „u” mut: „Putem’ asemenea să întrebuinţăm’ apostroful’ şi în
urm’a substantivelor’, adjectivelor’, verburilor’ şi partiţipiilor’, în loc’
de u mut’, cum: în loc’ de omu, om’, în loc de bunu, bun’, în loc de
rogu, rog’…”.
Heliade elimină şi „tonurile” (=accentele), explicând că „nu ne
fac tonurile să pronunţăm bine, ci deprinderea şi ştiinţa care avem
într-o limbă”. Cărturarul îi admiră pe intelectualii ardeleni, pentru
activitatea lor culturală, însă nu şi pentru ortografia pe care vor să o
introducă, scriind cu litere latine şi după principiul etimologic; de
aceea, le recomandă ca model pe italieni: „Bine ar fi fost să urmeze
duhului italienesc, adică a scri după cum vorbim. […] Cel ce cunoaşte
limba latină ştie că zicerea timp vine de la tempus, sau de va fi scrisă
timpu, sau de va fi scrisă tempu; asemenea şi primăvara este
cunoscută de unde vine, sau de va fi scrisă primavera, sau de va fi
scrisă prima-vara. Pentru cel ce nu cunoaşte limba latinească este în
zadar, oricum vor fi scrise zicerile […]. Aşa dară, pentru ce să nu
scrim după cum pronunţiem, când scrim pentru cei care trăiesc, iar nu
pentru cei morţi?”.
În privinţa neologismelor, Ion Heliade Rădulescu, plecând de la
premisa că „acela ce cunoaşte şi ştie mai multe lucruri, a aceluia limbă
este şi mai bogată de vorbe şi mai plăcută”, se declară în favoarea
acestora, cu precizarea că trebuie să împrumutăm numai atunci când
ne lipseşte cuvântul pentru noţiunea nou-apărută: „Fieştecare limbă,
când a început să se cultiveze, a avut trebuinţă de numiri nouă, pe care
sau şi le-a făcut de la sine sau s-a împrumutat măcar de unde şi mai
vârtos de acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţilor şi al
meşteşugurilor. […] Trebuie să ne împrumutăm, dar trebuie […] să
luăm numai acelea ce ne trebuie şi de acolo de unde trebuie şi cum
trebuie”. Recomandă împrumuturile din limba latină şi din limbile
romanice şi socoteşte obligatorie adaptarea neologismelor: „Noi
asemenea o să urmăm şi mai vârtos când avem de unde. Noi nu ne
83
împrumutăm, ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră moştenire şi
de la surorile noastre partea ce ni se cuvine. […] Vorbele streine
trebuie să se înfăţoşeze în haine rumâneşti şi cu mască de rumân
înaintea noastră”.
Pe de altă parte, Ion Heliade Rădulescu observă că – urmare a
împrejurărilor istorice – românii pronunţă diferit unele cuvinte, în
special verbe; astfel, cei din Ţara Românească, sub influenţa
grecească, pronunţă formalisesc; recomandarisesc etc., în timp ce
transilvănenii, influenţaţi de limbi mai aspre, pronunţă formăluiesc;
recomandăluiesc etc. Sfatul dat de Heliade, pentru evitarea acestor
diferenţe, este următorul: „Trebuie a se cerceta şi a se învăţa limba
românească şi geniul său şi pentru aceasta este destul o băgare de
seamă luminată şi fără prejudecăţi şi un paralelism al limbilor ce au
relaţie cu dânsa”.
Trecând la lucrarea propriu-zisă – până aici, am prezentat cele
mai importante idei desprinse din prefaţă –, constatăm că, la Heliade,
gramatica are trei părţi principale: etimologia (termenul „etimologie”,
de la Ienăchiţă Văcărescu până la Tiktin, desemnează morfologia),
apoi sintaxa şi ortografia. Heliade are în vedere cele zece părţi de
vorbire, existente şi astăzi, dar se impun câteva observaţii: declinarea
substantivelor se face la el după genuri, nu după terminaţii; cazurile
sunt, la Heliade, întâmplări şi se numesc după cum urmează:
nominativul – de numire, genitivul – de neam, dativul – de dare,
acuzativul – de cauză, vocativul – de chemare; se admite şi existenţa
cazului ablativ; conjugarea verbelor se face după terminaţii şi având
ca model conjugările din limba franceză: conjugarea I: -a; -are,
conjugarea a II-a: -i; -ire, conjugarea a III-a: -e, -ere, conjugarea
a IV-a: -ea; e(a)re; tot franţuzească este şi denumirea timpurilor,
Heliade vorbind despre perfectul definit şi indefinit.
Terminologia la care apelează Heliade Rădulescu se dovedeşte
destul de amestecată în privinţa provenienţei. Astfel, mulţi termeni
sunt preluaţi de la Ienăchiţă Văcărescu: bărbătesc; femeiesc (pentru
genuri), singurit; înmulţit (pentru numere), neam (=gen), verbe stră-
mutătoare (adică tranzitive), respectiv nestrămutătoare
(=intranzitive), săvârşit (=timpul perfect), nesăvârşit (=timpul imp-
erfect), mai mult decât săvârşit (=mai mult ca perfect), arătător sau
otărâtor (=modul indicativ), poruncitor (=modul imperativ), poftitor
84
(=condiţional-optativ) etc. Se păstrează termenul slavon de glasnice,
pentru vocale, însă, alături de termenul neglasnice, îl întâlnim şi pe cel
de consunate. Heliade recurge şi la termeni greceşti (precum analys),
franţuzeşti (precum condiţionel) şi italieneşti (de pildă pronunţie).
Meritul cel mare al lui Ion Heliade Rădulescu, prin Gramatica
de la 1828, constă în încercarea sa de a descoperi regulile limbii
române – după stadiul dezvoltării acesteia la vremea respectivă – şi de
a le formula metodic şi clar, astfel încât şi astăzi pot fi înţelese cu
uşurinţă. Tratarea realistă a faptelor şi bogăţia informaţiei situează
lucrarea apărută la Sibiu la începutul gramaticii descriptive ştiinţifice
româneşti, lucrare ce se dovedeşte un moment remarcabil în evoluţia
gândirii lingvistice româneşti şi care va juca un rol important în
întemeierea limbii române literare moderne, în procesul de stabilire a
normelor unice (Valeria Guţu-Romalo).
Heliade se declară în favoarea normelor literare munteneşti şi,
de aceea, este pentru rostirea moale a consoanelor ş şi j (în forme
precum aşeza; şir), pentru formele verbale cu consoana dentală
refăcută (aud; văd; cred), pentru formele cu u la indicativul imperfect
persoana a III-a plural (ei alergau), pentru auxiliarul a în loc de au la
indicativul perfect compus persoana a III-a singular; în schimb, el
optează pentru forme de tipul coajă; uşă (care, ulterior, se vor impune
în limba română literară), faţă de formele munteneşti coaje; uşe,
optează pentru forme de tipul pâne; câne, în locul formelor cu diftong
pâine; câine, iar j îl înlocuieşte parţial pe ğ (joc; a judeca, dar giur;
împregiur).
Din păcate, cărturarul, după 1840, părăseşte principiile expuse în
această lucrare, căci va aluneca în exagerări italienizante – la fel de
inacceptabile ca şi cele ale latiniştilor. Astfel, în broşura intitulată
Paralelism între limba română şi limba italiană, el arată că „aceste
două limbi sau mai bine dialecte sunt una şi n-au altă deosebire decât
aceea ce a putut face cultura în cea italiană prin autorii săi”. De aceea,
Heliade va începe să traducă din Dante, din Tasso şi din alţi autori
italieni într-o limbă română atât de italienizată, încât, pentru
înţelegerea ei, e nevoie de un dicţionar explicativ. Totuşi, rolul benefic
al lui Ion Heliade Rădulescu în câmpul literelor româneşti este
incontestabil şi, în acest sens, apelăm la opiniile profesorului Ion
Rotaru: „Şcoala şi necesităţile de ordin practic ultraurgente îl fac [pe
85
Heliade] nemaipomenit de categoric în a tăia noduri gordiene dintre
cele mai încâlcite în legătură cu scrierea limbii române, în special cât
priveşte simplificarea alfabetului, trecând cu dezinvoltură peste toţi
latiniştii, ţinta profesorului şi filologului fiind practica imediată a
scrisului. […] Cu mantia lui albă pe umeri, prezent peste tot şi în
toate, Heliade era omul zilei, centrul atenţiei tuturor cărturarilor,
simbolul românismului, la un moment dat, al cărui soare la Bucureşti
trebuia să răsară de aici înainte. În faţa munteanului impetuos, erudiţia
ardelenilor începe să pălească. Un Bariţ îi cere sfaturi şi chiar
Costache Negruzzi, moldoveanul atât de independent în opinii, fire
echilibrată şi retrasă, se lasă publicat în Curierul şi manifestă o anume,
imperceptibilă, deferenţă, în câteva scrisori, căzând de acord cu
Heliade în multe chestiuni privitoare la limbă”.

SUSŢINĂTORII DIRECŢIILOR LATINISTE

Timotei Cipariu, fidel continuator al tradiţiei iniţiate de Samuil

Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, este considerat de Ovid
Densusianu drept deschizătorul lingvisticii moderne româneşti, prin
operele sale, Principiu de limbă şi de scriptură sau Gramatec’ a
limbei române şi Elemente de limba română după dialecte şi
monumente vechi. Deşi acceptă sistemul etimologic în scriere – nu şi
în pronunţare –, Timotei Cipariu are meritul de a fi ţinut seama de
evoluţia istorică în ceea ce priveşte studiul limbii naţionale.
Primul volum al Gramaticii sale are două secţiuni: prima se
numeşte Fonetica şi ortografia, iar partea cea mai izbutită a ei este
istoria sunetelor, căreia astăzi nu i-ar trebui aduse prea multe
modificări; a doua secţiune, Etimologica, se ocupă de flexiune şi de
derivare şi examinează toate părţile de vorbire. Cel de-al doilea volum
este dedicat sintaxei şi se intitulează Relaţiile în care se pot pune
conceptele spre enunţarea cugetărilor.
Meritele acestei gramatici constau în terminologia ei, puţin
diferită de cea de astăzi, şi în caracterul descriptiv-istoric şi normativ.
Sunt explicate abaterile de la normele lingvistice consacrate, ideea de
normă subordonându-se concepţiei latiniste a autorului şi mai puţin
uzului general al limbii. Prin abatere, Cipariu înţelege îndepărtarea de
la faptele de limbă nelatineşti. El este de acord că, între secolele
86
al XVI-lea – al XIX-lea, din limba română au dispărut unele cuvinte
latineşti, dar este cu atât mai firesc să presupunem că, de la
colonizarea Daciei şi până în secolul al XVI-lea, se vor fi pierdut, vor
fi dispărut din limbă şi mai multe elemente latineşti decât din secolul
al XVI-lea până în cel de-al XIX-lea veac. Se impunea reintroducerea,
în limba română, a unor elemente care trebuie să fi existat cândva în
limba noastră, iar unele dintre ele ar fi putut fi reconstruite pe baza
formelor intermediare din aromână: „A scrie dar o limbă cât se poate
după împregiurări mai curată; a reînsufleţi moartele, uitatele,
părăsitele forme, însemnări şi cuvinte; a lepăda slovenismii etc., şi în
locul lor a reintroduce termini luaţi, când alte fântâne ne vor lipsi, din
dialectele romane; a le întocmi după formele şi exemplele ce ne
înfăţişează structura limbei, iar nu după uşurătatea buzelor, plăcutul
urechilor, aceste ne sunt propusul, scopul şi principiele din partea
limbei”.
Academia Română a iniţiat elaborarea unui dicţionar general al
limbii române, sarcina căzând în seama lui I. C. Massim şi a lui
August Treboniu Laurian. Vestitul dicţionar avea două volume şi
era însoţit de un Glosariu ce cuprindea cuvintele româneşti de alte
origini decât latina şi cuvintele cu origine incertă.
Dintre preocupările lingvistice ale lui A. T. Laurian, amintim
crearea unei terminologii corespunzătoare exprimării noţiunilor unei
culturi moderne şi asigurarea latinităţii lexicului românesc prin
împrumuturi din latină şi din limbile romanice. Dicţionarul reprezintă
una dintre lucrările cele mai vaste întreprinse vreodată la noi, fiind
înregistrate 70.000 de cuvinte, din care aproximativ 50.000 de cuvinte
sunt reale, iar restul constituie latinisme şi creaţii personale, latinizante
ale celor doi autori. Filiaţiile sensurilor cuvintelor şi definiţiile
acestora sunt remarcabile prin claritatea şi prin precizia lor.
Dicţionarul alcătuit de Laurian şi de Massim reprezintă cea
dintâi lucrare lexicografică pe baza căreia pot fi evaluate proporţiile
influenţei franceze asupra vocabularului românesc. Deşi se anunţa a fi
un dicţionar general, sunt înregistrate doar cuvintele moştenite din
latină şi cele recente, latino-romanice, cuvinte luate de cei doi autori
direct din dicţionarele latine sau constituind, cum arătam mai sus,

87
creaţii arbitrare ale celor doi cărturari. Ortografia latinizantă face
aproape inutilizabil dicţionarul.
Aron Pumnul este reprezentantul şcolii bucovinene şi propune
ca împrumuturile romanice şi latineşti să fie românizate potrivit unor
legi care acţionaseră într-o perioadă mai veche a dezvoltării limbii
române. Se ştie că o, urmat în silaba următoare de a, se diftonghează;
de aceea, Aron Pumnul propune, pentru unele cuvinte împrumutate
din franceză, variante precum foarmă, adreasă etc. şi recomandă
termeni ca limbământ (=gramatică), stelământ (=astronomie),
cugetământ (=logică). Aceste idei sunt exprimate de profesorul
bucovinean în două lucrări – Literele corespunzătoare firei limbei
româneşti şi Formăciunea cuvintelor româneşti – şi vor cunoaşte
reacţiile unor cărturari precum Mihail Kogălniceanu, Costache
Negruzzi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri.

88
 VI. PERIOADA 1836/1840-1881

Procesul de impunere a normei unice supradialectale se

accentuează după anul 1830, pentru a căpăta un caracter deosebit de
actual în deceniile al cincilea şi al şaselea, moment în care aproape
fiecare scriitor dovedeşte, cel puţin o dată, printr-o intervenţie
teoretică sau prin practica limbii, a avea preocupări de lingvist
(Mihaela Mancaş). Spre exemplificarea acestei afirmaţii, vom
reproduce câteva pasaje de unde rezultă ideile despre problemele
limbii literare, părerile despre limbă în general ale unor importanţi
scriitori paşoptişti.
COSTACHE NEGRUZZI
Dacă ne încercăm a face oarecare observaţii asupra limbei
noastre, facem cunoscut mai nainte, ca să fie tuturor ştiut, că n-avem
nicidecum pretenţia a fi priviţi ca nişte legiuitori sau cel puţin ca nişte
povăţuitori; voim numai să emitem şi opinia noastră alăturea cu a
altor filologi ce au lucrat şi lucrează pentru limbă.
Ne aducem aminte de decadinţia în care căzuserăm în privinţia
limbei subt domniile străine. În corupţia generală, se corupsese şi ea!
Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir, nici a cărţilor
bisericeşti; era un gerg hibrid, mestecat cu ziceri turco-grece etc.
Atunci era de bun ton a vorbi numai greceşte sau o românească
pestriţă. Damele noastre începură a nu putea pronunţia pe ş, pe ci, pe
gi. Ele ziceau: mozicule, nu ştii că nu se sede zos dinaintea
duduţelor?.
Aşadar limba moştenită de la străbuni se cârpea cu feluri de
peticării eterogene şi eram în risc a pierde ceea ce avem mai scump:
limba!
În timpul acesta, vr-o câţiva literaţi transilvani şi banaţeni,
văzând cu groază că fraţii lor – noi din principate – ne ducem de
râpă, începură a scrie mai multe dizertaţii prin cari ne arătau origina
noastră (ce începuserăm a o uita); dar cu toată buna voinţă ce aveau
de a ne îndepărta, scrierile lor aveau şi ele defecte, căci şi la ei se
introdusese iarba rea (deşi în mai mică câtime decât la noi).
89
 Aşadar, treaba ajunsese a fi de tot comică, încât numai ridicolul
ne putea mântui, aplicându-ne vorba poetului: Castigat ridendo.
Din norocire, un om veni; un om care-şi ştia în perfecţie limba
sa; un om ce era totodată poet, jurnalist, literator. El se numea Eliad.
Acesta se apucă să dezbrace pe fata lui Chiriac, cum o chemă el, de
toate ţorţoanile străine ce o desfigurau, arătându-ne-o întâi goală, ca
pe Venera de Medicis, pentru ca să putem apreţui formele ei cele
frumoase, se apucă să o învesminte cu hainele cu cari era deprinsă şi
cari o prindeau. Dar văzu că nu era destul a ne arăta graţiile
fecioarei; trebuia să ne dreagă şi gustul stricat, pricepu cu fireasca
lui sagacitate că a brusca lecuirea, era a nu ne mai vindeca, şi aşa
începu mai întâi a alunga o gramada de slove ce nu ne trebuiau…
Apoi puse a ne arăta mlădierea limbei prin traducţii din Lamartine şi
Byron. […]
Ar fi foarte de dorit ca din toate provinciile României
alegându-se câte un filolog, să se alcătuiască un comitet, care să
stabileze odată ortografia şi prozodia noastră; şi dacă s-ar face
aceasta şi acei bărbaţi învăţaţi ni-ar face onoare a ne întreba care e
ideea noastră în acest obiect, ni-am mărturisi către ei simbolul
credinţei noastre literare cam în felul următor:
„Credem în originea limbei noastre române şi mărturisim
literele străbune, dar nu ni plac inovaţiile nepotrivite cu natura
limbei, şi anume:
1. Nu ni place [a] întrebuinţa consoanele duple, ce sunt numai o
învălmăşeală şi o greutate la învăţarea gramaticei. Numai la foarte
puţine şi rare ziceri străine le-am priimi ca o excepţie.
2. Suntem contra lui u [este vorba despre u final – n. n.], pe care
îl socotim numai o împlutură de prisos, şi nu l-am întrebuinţa decât ca
să deosebim pluralul de singular, d. e.: eram eu, eramu noi etc.
3. Nu ne putem învoi cu ciune şi cu iune; pentru că dacă avem
câteva ziceri cu astă terminaţie, ni se pare că n-ar fi un cuvânt ca să
ni lungim toate substantivele cu un cot mai mult, când, mai ales, ea
nicicum nu le-ar face mai frumoase şi când în latină asemenea
terminaţii nu există.
4. Asemene, chiar subt ameninţarea de a fi numeraţi între
ignoranţi şi ruginiţi, nu vom zice: apt, aptiv, respept, carapter etc., în
loc de act, activ, respect, caracter, căci dacă am zice acestea, am fi
siliţi să zicem poate şi năciune în loc de naţie, şi cine mai ştie câte
altele.”
90
 NICOLAE BĂLCESCU
Cele mai multe dezbateri s-au ţinut asupra limbei. Am făcut o
apropiere între deosibiţi autori şi deosibitele sisteme şi căutăm să
venim la unul după care să scrim toţi, ca să lipsească odată acesta al
doilea Babel…
Cronicarii români au puţină erudiţie. Ei în stilul lor formează
două şcoli deosebite. Una mai serioasă se aseamănă cu cărţile
bisericeşti, citează adesea fraze din Biblie şi din Psaltire, de aceea
cam osteneşte pe cetitor, este însă prea interesantă pentru faptele ce
ne arată; alta – mai uşoară şi plină de naivitate – se citeşte cu mare
plăcere…
ALECU RUSSO
După socotinţa mè, rolul adevăraţilor învăţaţi, ce se vor
îndeletnici cu filologhia, va fi să se mărginească în definiţia
rânduielilor limbii, statornicia sintaxei şi a ortografiei; iar alcătuirea,
întrebuinţarea, iscodirea sau depărtarea cuvintelor trebuie să rămâie
proprietatea urechii, a bunei judecăţi a scriitorilor. Codul limbii nu
poate fi mai aspru decât codul politicesc. Cuvântul fie slav, fie turc,
fie latin, ce se va români, are drit de împământenire şi numai
obştească frământare şi nevoia poate să-i deie indijenatul, iar nu
autoritatea fabricanţilor de sisteme. Oare elementul fundamental
german al limbii engleze îi necinstit, deşi limba englezească cuprinde
multe cuvinte franţuze, italiene, latine? […]
Când românii vor intorloca o societate serioasă spre aşezarea şi
dezbaterea cvestiilor limbii, când vor pune pe izvod tot ce au, când
societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite,
îndijenate, lepădate, înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte
româneşte, când se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul
fieştecăruia, dar după duhul istoriei şi a originurilor neamului, atunce
literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului.
VASILE ALECSANDRI
Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de
la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care
merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este
cartea de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam; semnul
caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea
91
diversitate a popoarelor din lume, lanţul tainic ce-i leagă împreună
şi-i face a se numi fraţi, altarul împrejurul căruia toţi se adună cu
inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii cătră alţii.
A se atinge fără respect de acest altar este o profanare; a cerca
de a-i schimba forma sa originală, spre a-i da o aparenţă străină,
este un act de pedantism şi chiar de nebunie; într-un cuvânt, a
dezbina marea familie, introducând diverse jargonuri în diversele
ramuri ale ei, este un fapt de lesnaţionalitate, căci el naşte o fatală
neînţelegere între fraţi şi poate cu timpul să producă înstrăinarea
între dânşii.
Înainte de toate, sunt de părere a se adopta o ortografie simplă,
pe care să o poată învăţa şi deprinde lesne atât românii cât şi străinii.
Aş dori ceva care să se fixeze în minte a prima vista, pentru a evita
astfel elevilor o pierdere de timp preţios, pierdere regretabilă şi
recunoscută de toţi filologii greci şi francezi. Cine a fost osândit a
studia limba elenă ştie câtă bătaie de cap a suferit pentru ca să se
familiarizeze cu regulele ortografiei acestei limbi. Asemine şi acel ce
a învăţat limba franceză au blăstămat de o mie de ori încurcătura
ortografiei care l-au făcut a pierde anii întregi în labirintul ei.
Ortografia trebuie să fie un mecanism inteligent pentru scrierea
unei limbi, iar nu o ştiinţă adâncă, încâlcită, nesuferită, ce absoarbe o
mare parte din capitalul inteligenţii şi întârzie studiile serioase şi
folositoare…
ION GHICA
Profesorul să se folosească de toate ocaziile ce-i va da
gramatica latinească ca să dea şcolarilor notiţii desluşite şi adevărate
asupra limbii româneşti şi să le arate mai cu seamă cum formaţia
zicerilor româneşti atârnă adesea de aceea a zicerilor latine; într-un
cuvânt, profesorul să puie necontenit gramatica românească în
paralel cu cea latină.
*
Ideile despre limbă ale lui Mihail Kogălniceanu se desprind din
articolele lui literare şi din studiile sale istorice. În Introducţie la
Dacia literară (Iaşi, 1840), este exprimată necesitatea creării unei
literaturi naţionale („românii să aibă o limbă şi o literatură comună
pentru toţi”), a unei literaturi originale, pornindu-se de la ideea că
92
„însuşirea cea mai de preţ a unei literaturi este originalitatea”. De
asemenea, Kogălniceanu condamnă imitaţiile şi traducerile care
invadaseră literatura, întrucât acestea nu puteau ajuta nici la cultivarea
limbii, nici la constituirea literaturii adevărate, ci „omoară în noi duhul
naţional”. În alte studii, Kogălniceanu susţine ideea unităţii limbii
române şi se declară împotriva exagerărilor latiniste.
Părerile despre limbă ale lui Costache Negruzzi au fost expuse
în patru „scrisori” (nr. 14, 15, 16, 18) publicate în revista
„Propăşirea”. El îi grupează pe teoreticienii limbii în trei categorii –
liberali, moderaţi şi conservatori –, este adeptul unei ortografii
fonetice şi vede în Ion Heliade Rădulescu un legiuitor al limbii. De
asemenea, Negruzzi pledează pentru îmbogăţirea vocabularului limbii
române literare prin împrumuturi din latină şi din italiană, considerând
că neologismele trebuie adaptate limbii noastre şi pronunţându-se
împotriva celor ce le folosesc cu forma pe care o au în limba din care
s-a efectuat împrumutul.
Negruzzi admite ideea formării unei limbi literare unice după
modelul celei vechi. Totodată, apropierea de limba populară duce la
dezvoltarea limbii literare. În unele dintre scrierile sale, cărturarul va
înlocui unele particularităţi moldoveneşti cu forme ale graiului din
Muntenia (înlocuieşte unele fonetisme cu altele care au o circulaţie
mai mare).
Negruzzi a contribuit la unificarea şi la modernizarea limbii
române literare nu numai prin opiniile teoretice, ci şi prin opera
literar-artistică. O comparaţie între prima „scrisoare”, apărută în
Alăuta românească (1837), şi acelaşi text, publicat în ediţia din 1857
cu titlul Primblare, demonstrează că autorul a operat unele modificări
în scopul modernizării limbii; astfel, cuvinte precum pocnitile;
asemine; găzduire devin pocnetele; asemenea; ospitalitate.
Şi activitatea lui Alecu Russo în domeniul cultivării limbii
noastre de cultură are o importanţă deosebită, plasându-l pe un loc
privilegiat din acest punct de vedere între contemporani. Părerile sale
despre limbă pot fi desprinse din aproape toate lucrările pe care ni le-a
lăsat: Cugetări; Critica criticii; Soveja; Poezia poporală etc. După
Russo, limba literară trebuie să pornească de la limba populară,
poporul reprezentând adevăratul păstrător al tradiţiilor şi al tuturor
bunurilor spirituale (limba fiind cel mai de preţ bun spiritual). În ceea
ce priveşte neologismele, Russo este de acord că nevoile noi cer
93
mijloace noi şi ideile noi au trebuinţă de cuvinte noi, însă nu se cade
să împrumutăm abuziv şi nici să creăm artificial cuvinte după bunul
plac.
De asemenea, cărturarul moldovean combate latinismul, tendinţa
de a se merge înapoi către formele latinei clasice şi pledează pentru
limba populară, capabilă să exprime, în mod artistic, conţinuturi de
idei oricât de complexe. În privinţa slavonismelor, Russo optează
pentru păstrarea lor în limbă, ca o necesitate istorică, ele constituind
unul dintre elementele cărora limba română le datorează originalitatea
ei.
Vasile Alecsandri – corifeul generaţiei de la 1848 –, într-o
scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi şi în Dicţionarul grotesc, se
pronunţă direct împotriva exagerărilor ce se manifestau în chestiunea
normării limbii române literare. Opiniile sale sunt izvorâte din
bun-simţ şi din instinct lingvistic. Alecsandri se declară împotriva
ortografiei etimologice, împotriva lui u final, care nu se mai pronunţa,
şi respinge consoanele duble. De asemenea, nu este de acord cu forma
cari a pronumelui relativ şi nici cu multe forme recomandate de
latinişti, de tipul amoare; amare; beleţă; rumân.
Potrivit caracterizării făcute de Tudor Vianu, Alexandru
Odobescu a fost unul dintre cei mai de seamă scriitori şi învăţaţi
români ai secolului al XIX-lea şi una dintre figurile cele mai
atrăgătoare ale generaţiei lui. Apariţia sa în literatură coincide cu
afirmarea italienismelor lui Ion Heliade Rădulescu, a purismului
reprezentat de Aron Pumnul şi a latinismului Societăţii Academice
Române. Dintre studiile sale în care abordează probleme lingvistice,
amintim Psaltirea tradusă de diaconul Coresi, tipărită la 1577;
Reviziunea Dicţionarului Academiei; Condiţiunile unei bune traduceri
româneşti din autori eleni şi latini.
Odobescu a înţeles necesitatea modernizării limbii şi literaturii
naţionale şi şi-a manifestat dezacordul faţă de tendinţele lingvistice
menţionate mai sus (purism, latinism, etimologism). În 1872, lansează
o serie de critici la adresa Dicţionarului academic (autori:
I. C. Massim şi A. T. Laurian), condamnând caracterul fantezist al
multor etimologii indicate aici, includerea nejustificată a unor
neologisme nefireşti limbii române, lipsa de precizie în redactarea
definiţiilor, numeroasele divergenţe între scriere şi pronunţare.
Odobescu a formulat propria sa opinie, arătând că un dicţionar general
94
al unei limbi nu poate fi conceput în afara uzului contemporan, iar
dicţionarul trebuie să fie oglinda limbii din trecut până în prezent: „Să
dăm studioşilor români – şi nouă înşine, socotiţi printre ei – mijloacele
practice de a studia formaţiunea şi dezvoltările succesive ale limbei
naţionale, prin scoaterea la lumină a adevăratelor acte civile ale
adolescenţei sale; să găsim putinţa de a ne înfige adânc în măduva
graiului poporan de prin toată românimea şi s-o sorbim de acolo spre
a-i distila virtutea în rezervoriul comun al limbei naţionale; să
adaogem la aceste două comori ascunse în rărunchii traiului nostru
strămoşesc tot ce ne pot da mai bun scriitori noştri moderni şi ştiinţa
universală. Şi din toate acestea să întocmim un inventar complet şi
raţional al întregei noastre avuţii, să înfiinţăm adevăratul Dicţionar al
Academiei Române carele, precum s-a mai zis adesea printre noi, cată
să fie oglinda limbei din trecut până în prezent. […] Cărţile se scriu
spre a fi citite, şi numai acele citiri pot fi profitabile cititorului pe care
el le înţelege şi care, conţinând idei sănătoase, prezentate într-un mod
logic, sunt scrise într-o limbă de toţi pricepută, de toţi gustată, într-o
limbă care nici dezgustă mintea prin formele şi expresiunile ei pocite
şi înjosite, nici o osteneşte prin a ei frazeologie nomoloasă şi încâlcită,
nici o spăimântă prin netrebuincioase şi nejustificabile inovaţiuni…”.
Odobescu respinge reformele ortografice latinizante şi se declară
împotriva rezoluţiei Academiei Române care prevedea impunerea
ortografiei lui Timotei Cipariu. Cărturarul şi-a dat seama că, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, exagerările latiniste nu-şi mai găseau
nici o justificare. Pe de altă parte, Alexandru Odobescu recomandă „să
ne ferim de cuvinte străine sau înstrăinate de limba românească, fie
dânsele franţuzisme moderne sau latinisme pedante sau pocite
arhaisme slavone, greceşti şi turceşti, fie chiar şi maghiarisme cu
caracter local. Dar ce este încă şi mai de seamă e să cugetăm
româneşte, când scriem şi când vorbim. Întocmirea frazelor să se facă
în mintea noastră după logica limbii pământene, iar nu după sintaxe
străine, ca cele franceză ori germană, ori latină, ori ungurească. Aci,
pare-mi-se, e clenciul curatei vorbiri şi al frumoasei scrieri româneşti.
Ceea ce pe buze sau de sub pană iese dintr-o cugetare întocmită
româneşte, apoi tot cu răsunet şi cu înfăţişare românească ajunge la
auzul şi la vederea altora, chiar şi dacă, pe ici pe colo, s-ar strecura în
stil şi în rost câte o vorbă cu faţă străină”.
Ca scriitor, Alexandru Odobescu este reprezentantul direcţiei
savante în istoria limbii române literare. Specificul limbii şi al stilului
95
trebuie căutat în împletirea elementelor savante, livreşti cu cele
populare. Acestea din urmă reprezintă nu consecinţa unei influenţe
populare, ci rezultatul erudiţiei scriitorului şi al investigaţiilor
întreprinse de el în diferite compartimente ale vieţii sociale.
Elementele populare nu conferă operei lui Odobescu un caracter
popular, ci, dimpotrivă, atestă caracterul ei livresc atât la nivel lexical,
cât şi la nivel sintactic.
Elementele populare denumesc obiecte de gospodărie, unelte,
plante, animale, veşminte, ţesături şi sunt termeni cu circulaţie
regională: custură; joagăr; iarba ciutei; pojarniţă; babiţă; lişiţă;
conci etc. Neologismele reprezintă termeni referitori la artă – pictură,
sculptură, arhitectură, literatură, critică: histrion; fibulă; votiv;
pantocrator; paviment; expiaţie; palisadă; surfaţă etc. Arhaismele ţin
de domeniul administraţiei, al armatei, al vieţii religioase sau sunt
termeni referitori la îmbrăcăminte: arhonta; cămăraş; ciohodar;
cupar; lefegiu; armaş; haraci; contăş; cucă; feregea; gugiuman.
Fonetica şi morfologia scrierilor lui Alexandru Odobescu nu pun
probleme deosebite din punctul de vedere al normei literare.
Cărturarul utilizează unele fonetisme regionale sau unele forme
morfologice fluctuante, curente în epocă, dar puţine la număr şi fără să
aibă în text funcţie expresivă. Nivelul la care se produce, în istoria
limbii noastre literare, principala inovaţie a lui Odobescu este sintaxa
(Mihaela Mancaş), caracterul savant fiind confirmat de perioadă, ca
modalitate de exprimare. Odobescu depăşeşte acumularea enumerativă
a lui Nicolae Bălcescu, pentru a o înlocui cu ample construcţii
hipotactice, proprii mai ales expunerilor teoretice. Tudor Vianu a
distins trei caracteristici de bază ale perioadei lui Odobescu: simetria,
inversarea şi ramificarea.
Perioada lui Alexandru Odobescu se sprijină pe o construcţie
binară sau ternară, aceste construcţii alternând. Simetria se poate
limita la determinări din corpul aceleiaşi propoziţii sau se poate
extinde într-o întreagă frază sau chiar în afara cadrului frazei, grupând
unităţile sintactice în contexte mai largi. Inversiunea presupune
plasarea subordonatelor înaintea regentelor. Ramificarea poate fi
considerată o formă de simetrie şi constă într-o subordonare în lanţ:
fiecare element regent – propoziţie sau parte de propoziţie – se
subordonează, la rândul său, unui element regent de rang superior.
Spre exemplificarea acestor trăsături, prezentăm următoarea
frază:
96
 Dar fiindcă până acum nici prin vis piciorul nu mi-a călcat prin
asemenea prăpăstioase locuri şi fiindcă însumi – o mărturisesc cu
umilinţă – n-am fost niciodată la acea aspră şcoală în care cetăţenii
învaţă să fie meşteri în războaie şi în toate cele unde trebuie omului
să ştie a cugeta, a vorbi şi a lucra bine, de aceea, zic, nu mă voi
încumeta să spun ceea ce aievea n-am văzut cu ochii, ci legănat în
răsfăţările poeziei şi ale frumoaselor arte, voi cerceta numai cum alţii
mai pricepuţi au cugetat, au vorbit şi au lucrat, descriind şi
reprezentând episoade caracteristice din viaţa plină de neastâmpăr a
vânătoarei celei mari.
Construcţia dovedeşte în primul rând simetrie, pentru că se
sprijină pe două propoziţii principale, coordonate adversativ:
„Dar…de aceea…nu mă voi încumeta…/ci/ legănat în răsfăţările
poeziei şi ale frumoaselor arte, voi cerceta numai”. Se observă apoi
construcţiile binare („fiindcă până acum nici prin vis piciorul nu mi-a
călcat prin asemenea prăpăstioase locuri şi fiindcă însumi…n-am fost
niciodată la acea aspră şcoală”) şi cele ternare („a cugeta, a vorbi şi a
lucra bine”; „au cugetat, au vorbit şi au lucrat”). Ramificarea iese şi ea
în evidenţă, dacă încercăm o analiză sintactică a întregii fraze, prilej
cu care se va observa şi inversarea (vă recomandăm să faceţi acest
exerciţiu!).
Reţinem, în concluzie, stilul savant şi, în acelaşi timp, impunător
prin armonie al lui Alexandru Odobescu. „Scriitorul are un debit lent,
nezorit, lăsându-se furat de cele mai neaşteptate idei şi imagini, un
Marcel Proust al ştiinţei care se cheamă istoria artelor, solicitat de o
sumedenie de aspecte ale problemei, aşa cum i le furnizează memoria,
măcar aparent, cadenţând însă discursul său în frumoase, uneori ample
simetrii, de natură să încânte ochiul minţii, simţul gramatical şi auzul
ideal al cititorului. Vocabularul, expresiile luate în sine sunt populare
şi primul care a observat acest lucru a fost chiar Eminescu, într-o
recenzie consacrată capodoperei lui Odobescu şi publicată în
„Convorbiri literare” (1 aprilie 1875): «Limba e curată şi are farmecul
noutăţii. O mulţime de cuvinte şi forme idiomatice, până acum scrise
prea puţin sau defel, dar a căror origine este limba poporului nostru,
fac cartea [este vorba despre Pseudokinegetikos – n. n.] preţioasă şi
din punct de vedere lexical»” (Ion Rotaru).

97
 LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ
ÎN EPOCA MARILOR CLASICI
„România lui Traian a rămas până acum credincioasă sieşi,
neclintită în geniul ei primitiv. Poporul acesta […] păstrează
neschimbat tot ce a apucat de la părinţi: vesmântul, obiceiurile, limba
şi mai cu seamă numele lui cel mare: români! Nobleţe bine dovedită.
Limba lor e cu totul latină” – scria istoricul francez Jules Michelet.
Acest fapt a fost consfinţit printr-un act de o extremă importanţă
pentru aspectul romanic al limbii noastre: în anul 1860, imediat după
Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza legiferează
scrierea cu alfabet latin. În 1866, se înfiinţează Academia Română,
care îşi propune, printre obiective, elaborarea unei gramatici a limbii
române şi a unui dicţionar al limbii noastre, cele două lucrări trebuind
să contribuie în mod hotărâtor la modernizarea, la unificarea şi la
dezvoltarea limbii naţionale. Din păcate, excesele latinizante ale
ortografiei şi ale dicţionarului (despre care am vorbit ceva mai înainte)
au compromis, pentru o vreme, aceste intenţii pozitive ale Academiei.
Constituirea societăţii Junimea (1863-1864), apariţia pres-
tigioasei reviste „Convorbiri literare” (Iaşi, 1 martie 1867), impunerea,
în conştiinţa publicului, a tinerilor de atunci (Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, apoi a lui Octavian Goga,
Mihail Sadoveanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti), campaniile
susţinute în direcţia apărării limbii române de excesele puriste,
latinizante şi etimologizante au dus la rafinarea artistică a expresiei
literare, la impunerea unei estetici a limbajului literar. Un aspect nou
al studiului şi al cultivării limbii îl reprezintă apariţia celor dintâi
contribuţii lingvistice moderne, de anvergură europeană, prin scrierile
lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi ale lui Titu Maiorescu, mergând pe
linia lui Timotei Cipariu, care afirma: „Suntem cu totul pentru uzul
vorbirii româneşti, urmându-l, cercându-l, culegându-l şi examinându-l
din toate monumentele despre limba românească, după toate dialectele ei
ce ne sunt cunoscute”.
„Odobescu, Maiorescu, Eminescu ne-au lăsat pagini memorabile
despre limba literară, despre stilul artistic, inaugurând cultul estetic al
limbajului. Opera lor era expresia concretă a acestui cult, iar opiniile
lor cu privire la cultivarea şi la dezvotarea continuă a limbii naţionale
au o mare valoare practică, rămânând mereu actuale […]. Ataşamentul
lor faţă de fondul istoric al limbii şi geniul inventiv care a regenerat
98
valorile semantice ale vechilor cuvinte prin asocieri neaşteptate, prin
metafore uimitoare, au deschis largi perspective limbii naţionale, pe
calea înnoirii şi perfecţionării sale continui. Prin opera lor şi prin
atitudinea critică faţă de orice alterări şi artificii, tezaurul limbii
literare a renăscut şi s-a îmbogăţit, tocmai într-o epocă de controverse
aprinse în legătură cu dezvoltarea şi modernizarea limbii literare. Nu
vom uita că în redacţia ziarului Timpul cei trei scriitori clasici,
Eminescu, Slavici şi Caragiale, nemulţumiţi de nivelul cunoaşterii şi
practicării în scris a limbii literare, şi-au propus să facă o gramatică a
limbii, împărţindu-şi capitolele ei; doar Slavici a publicat mai târziu o
gramatică, dar discuţiile lor în legătură cu limba nu au fost inutile, nu
au rămas fără ecou, de vreme ce atât Eminescu, cât şi Caragiale s-au
referit nu o dată la limbajul epocii, la nevoile lui, în diferite articole de
ziar” (Gh. Bulgăr).
Lor li s-au adăugat scriitorii afirmaţi către sfârşitul celui
de-al XIX-lea veac – precum George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă,
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Barbu Ştefănescu-Delavrancea,
Duiliu Zamfirescu –, care au manifestat acelaşi viu interes pentru
cultivarea limbii literare şi care au prelungit, până în secolul următor,
tradiţiile apărării şi înnobilării limbii naţionale prin scrisul literar şi
prin comentariul critic al tendinţelor nesănătoase înregistrate în limbă.
„Ceea ce a devenit limba literară în secolul al XIX-lea a rezultat
din multipla nevoie de a elimina acele particularităţi ale limbii
secolului al XVIII-lea care nu mai corespundeau împrejurărilor sociale
ale noului veac, de a o îmbogăţi cu mijloacele de expresie cerute de
nevoile mai noi ale culturii, de a asigura acea stabilitate şi
corectitudine a formelor, menite să rezerve atenţia scriitorilor pentru
singurele, dar înaltele nevoi ale comunicării ştiinţifice şi literare, de a
o face să se îmbogăţească din izvorul graiului popular pentru a se pune
astfel, ca un instrument superior de cultură, la îndemâna păturilor
celor mai largi ale naţiunii” (Tudor Vianu).
În îndelungata sa activitate, Titu Maiorescu s-a dovedit şi un
profund cunoscător al istoriei şi al evoluţiei limbii române şi, în tot
ceea ce a întreprins, s-a aflat în continuarea eforturilor lui Ion Heliade
Rădulescu, marcate de Gramatica publicată în 1828, ale lui Alecu
Russo, ale lui Vasile Alecsandri, ale lui Alexandru Odobescu şi ale lui
Bogdan Petriceicu Hasdeu. În studiile Despre scrierea limbei române
şi Limba română în jurnalele din Austria, se ridică împotriva
99
curentului latinist, dar şi împotriva tendinţelor de introducere în limba
română mai ales a neologismelor de origine germană. Deşi recunoaşte
meritele, din punct de vedere social, ideologic şi patriotic, ale unor
cărturari ardeleni şi bucovineni ca Aron Pumnul, Timotei Cipariu,
George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, totuşi Titu Maiorescu se
împotriveşte tendinţelor de „siluire” a limbii române. Cu foarte
cunoscuta-i vervă pamfletară, dar şi cu solide argumente ştiinţifice, el
barează drumul acelor exagerări ce propuneau ca, în loc de leu să se
spună leune, în loc de nucă – nuce, în loc de piept – pieptore, în loc de
fulger – fulgure, introducăciune în loc de introducere etc. Arătând că
limba este vie şi se aseamănă cu viaţa plantelor, Maiorescu atrăgea
atenţia că ea nu poate fi încorsetată de reguli şi de principii nefireşti.
În acest sens, se ofereau ca exemple scrierile lui C. Negruzzi,
Alecsandri, D. Bolintineanu, apoi cele ale lui Odobescu, Eminescu,
Creangă, Caragiale, Coşbuc, Sadoveanu, pe care îi numea „scriitori
esteţi, iar nu erudiţi reflexivi”. Cu ironie, Maiorescu supune unei aspre
critici „beţia de cuvinte” de la „Revista contimporană”, în studii
numite de patologie literară.
În 1881, Titu Maiorescu publică studiul Neologismele, unde
respinge tendinţele de eliminare din limbă a cuvintelor ce nu sunt de
origine latină şi de introducere a neologismelor de prisos – adevărată
manie care înstrăinează limba „din ce în ce mai mult de la înţelesul ei
popular”. Marele critic mai afirmă că toate creaţiile arbitrare,
purificarea, etimologismul, germanismele duc la falsificarea geniului
propriu al limbii române şi, în acest context, defineşte sursele „pentru
a vorbi şi a scrie bine româneşte”: Biblia în frumoasa limbă a
secolului al XVII-lea, cronicarii noştri, poveştile, poeziile şi
proverbele populare. „Fără acestea, nu poţi fi scriitor român”,
concluzionează, categoric, Maiorescu.
Prezentăm, în continuare, câteva pasaje din principalele studii
ale lui Titu Maiorescu, în care sunt dezbătute probleme lingvistice:
Limba română în jurnalele din Austria (1868)
Nu orice introducere de cuvinte nouă şi orice aplicare de
cuvinte vechi la înţelesuri nouă constituie o originalitate falsă, ci
eroarea se comite numai acolo unde introducerea este de prisos şi
aplicarea falsă. În cazurile din urmă însă ne credem cu atât mai mult
datori a combate o asemenea tendenţă spre invenţiuni nouă, cu cât
fenomenul ei nu este izolat, ci stă în raport cu un şir de alte procedări
100
analoage în literatura noastră. Aceeaşi originalitate falsă a autorilor
şi aceeaşi tendenţă de a schimba toate o întâlnim şi în sfera
gramaticală, şi pe tărâmul discuţiunilor ortografice.
Greşeala fundamentală în toate aceste provine din
necunoaşterea valorii proprii ce are limba unui popor. Limba, în
orice manifestare a ei, în gramatică ca şi în expresiuni şi idiotisme,
este un product necesar şi instinctiv al naţiunii, şi individul nu o poate
niciodată modifica după raţiunea sa izolată. Fără îndoială, limba nu
există decât în raţiunile indivizilor, şi toată viaţa îi este atârnată de
cugetarea şi reproducerea în minţile generaţiunii prezente şi a celor
viitoare. Însă această viaţă, în esenţă, nu este reflexivă, ci instinctivă,
şi se produce în majoritate cu forţa fatală a legilor naturale, şi nu
după arbitriul reflecţiunii individului. De aceea limbile s-au înavuţit şi
se înavuţesc totdeauna prin scrierile poeţilor geniali, cari, fără a se
gândi la teoriile limbistice, se exprimă după simţământul ce-l au
despre ceea ce este potrivit cu limba lor; dar nu se înavuţesc
niciodată prin filologi, prin membri de societăţi academice etc., al
căror studiu reflexiv îi face capabili de a afla legile ascunse ale
simţământului după care poporul cu poeţii săi şi-a creat şi-şi măreşte
limba dar îi face totdeauna prin chiar faptul acestei reflecţiuni
incapabili de a forma şi reforma din nou.
Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întâi, dar apoi şi
ceilalţi prozaişti ai ştiinţei, îl pot avea în privinţa limbei lor materne
este de a i se supune fără împotrivire, de a o recunoaşte ca autoritate
legală a naturei proprie a poporului lor. […]
Tot aşa de nepotrivită ne pare procedarea filologului care ar voi
să ne silească astăzi să zicem ursili în loc de urşii, sau ul Domn, în loc
de Domnul sau meniciune, în loc de menire, motivând asemenea
schimbare prin faptul că aşa i se pare lui mai raţional.
Singura raţiune de îngăduit, în această materie, este uzul
poporului, care face lege, şi care îşi are totdeauna cauza lui
binecuvântată şi mai profundă decât raţiunile filologilor…
Între forma limbistică ce unui individ îi pare mai raţională şi
între forma obicinuită în dialectul cel cult al poporului nu este iertată
nici măcar şovăirea. Forma individuală trebuieşte înlăturată şi uzul
trebuieşte primit ca lege superioară.
Este de cea mai mare importanţă pentru direcţia sănătoasă a
unei literaturi de a se pătrunde de acest adevăr. Căci în opoziţia
dintre formele gramaticale sau expresiile limbistice originale, primite
101
de un număr mărginit de autori, şi dintre formele şi expresiile
obicinuite în dialectul cult al poporului, limba poporului rămâne
totdeauna deasupra, şi nu este exemplu în istorie, ca vreodată să se fi
întâmplat altfel. Rezultatul necesar este dar că o literatură scrisă în
asemenea mod rămâne înapoi şi se pierde pentru popor, şi că aceasta
îşi continuă calea sa fără a se putea lumina de învăţătura almintrelea
poate folositoare a literaţilor săi.
Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872)
Direcţia nouă a făcut dar un pas spre progres, când desrobin-
du-ne de acele sisteme greşite, ne-a îndreptat luarea aminte spre o
limbă mai potrivită cu vorbirea poporului de astăzi, spre limba
frumoasă în care scria Constantin Negruzzi şi pe care nu am fi trebuit
să o părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor. Multe întrebări
şi îndoieli se nasc fireşte şi aici. Că e mai bine să zicem roditor decât
fertil, mai bine a unelti decât a machina, mai bine obicei decât
abitudine, ne pare vederat. Trebuie însă să zicem priincios în loc de
favorabil? Nădejde în loc de speranţă etc.? Este bine să împrospătăm
vorbirea cea veche în întinderea în care o face d. Lambrior? Aceste
sunt întrebări al căror răspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe
care natura îl va fi înzestrat cu darul de a cunoaşte firele din care se
ţese limbagiul poporului român. Nouă celorlalţi nu ne rămâne decât a
urma, depărtaţi de orice silă teoretică, simţul nostru limbistic, ştiind
bine că judecata din urmă nu o pot pronunţa decât urmaşii noştri.

MIHAI EMINESCU

Plecând de la ideea că, în limbă, se reflectă caracterul unui

popor, că, în limba sa, omul îşi pricepe inima pe deplin, Mihai
Eminescu definea limba noastră drept „floarea sufletului etnic al
românimii”. Cunoscător profund al istoriei şi al evoluţiei graiului
strămoşesc şi sfânt, poetul nostru naţional s-a mândrit ori de câte ori a
avut ocazia cu originea nobilă a poporului român şi a limbii române:
„Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia
Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă; limba însă am
transcris-o din buchile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de aur
ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu
câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile”.

102
 Ca şi Titu Maiorescu, şi Eminescu se pronunţă împotriva
etimologismului promovat de latinişti: „Daunele ce le face sistemul
etimologic pur pronunţiei româneşti sunt însemnate. Având fiecare
facultatea de a pronunţa cum va vrea, generaţiune cu generaţiune, vom
păstra viciul pronunţiei corupte – şi teama etimologiştilor cum că
fonetiştii vor consacra prin uz pronunţia provincială şi vor face
dialecte e ilusorie. […] Noi ne bucurăm de propăşirea fonetismului în
Transilvania. Acesta este un puternic mijloc pentru a păstra vechea
noastră avere naţională: unitatea în limbă şi o normă unică în
pronunţie”.
O altă chestiune lingvistică asupra căreia s-a pronunţat
Eminescu este legată de neologisme. Introducerea excesivă a acestora
este combătută vehement de poetul nostru naţional, după a cărui
părere „limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte
timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în
care unul s-a făcut poporul şi una limba”. „Limba română la sine acasă
e o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal
aur, pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimica […]. A o dezbrăca de
averile pe care ea […] le-a adunat, în mai bine de o mie de ani,
însemnează a o face din împărăteasă cerşetoare”.
Cei mai importanţi cercetători ai operei eminesciene o împart în
trei perioade distincte, limitele dintre aceste perioade fiind, totuşi,
arbitrare.
În poezia de tinereţe, scrisă cam între anii 1866 – 1870, limbajul
poetic eminescian nu este încă unul particular, poetul fiind influenţat
de scrierile înaintaşilor (pe care, cum ştim, îi şi omagiază în Epigonii).
Această perioadă – subliniază Mihaela Mancaş – se opune net
celorlalte două, prin caracterul mai puţin modernizat al limbii, prin
subordonarea evidentă faţă de vocabularul poetic şi prin mijloacele de
expresie curente în limbajul poeziei timpului. Formele lingvistice
utilizate acum sunt, uneori, neobişnuite, alteori, puţin adaptate la
norma limbii literare şi nu vor caracteriza întreaga operă.
Cea de-a doua perioadă de creaţie (1870 – 1876/1878)
marchează faza romantică a poeziei eminesciene, prin temele abordate
şi prin procedeele stilistice: antiteza, acumulările retorice, caracterul
concret al imaginilor, densitatea figurilor.
Din 1878, începe etapa reclasicizării, a scuturării podoabelor
(Tudor Vianu), când Eminescu renunţă la figurile de stil numeroase.
Dacă primei perioade de creaţie, îi este specific epitetul ornant, ex-
103
primat mai ales prin adjectiv (de tipul blând; dulce; pal; tainic; palid),
după 1878, întâlnim epitetul metaforic, exprimat printr-un substantiv
(de tipul cugetările regine), alături de epitetul personificator (precum
flori înfiorate; vis blând etc.). Mihai Eminescu a reuşit să potenţeze,
prin transfigurări metaforice, substanţa concretă a termenilor, cele mai
abstracte noţiuni căpătând consistenţă materială. Cu Eminescu, se
deschide larg sfera posibilităţilor rare de asocieri semantice,
ajungându-se la ceea ce putem numi anomalii semantice, atribut al
poeziei române moderne (de pildă scamă de zare, la Arghezi, curţile
dorului, la Lucian Blaga, oul dogmatic, la Ion Barbu). Funcţia
expresiei poetice moderne nu mai este în primul rând aceea de a
comunica sau de a reprezenta, ci de a sugera – de aici, şi caracterul
mai încifrat al poeziei moderne (vezi, de pildă, poezia lui Nichita
Stănescu). Dacă, în prima perioadă de creaţie, în poezia eminesciană,
apar destul de multe neologisme, treptat, spre perioada de maturitate,
când imaginea va face loc reflecţiei, poetul va renunţa, pe cât posibil,
la termenii neologici, tinzând spre simplitatea esenţială – şi trebuie
spus că orice mare poet evită neologismul, întrucât acesta este
monosemantic, în timp ce cuvintele autohtone sunt polisemantice.
Poezii precum Lacul, Şi dacă..., Revedere impresionează prin
simplitatea exprimării, semn al unui rafinament artistic deosebit. Să ne
reamintim poezia Şi dacă...:

Şi dacă ramuri bat în geam Şi dacă stele bat în lac

Şi se cutremur plopii, Adâncu-i luminându-l,
E ca în minte să te am E ca durerea mea s-o-mpac
Şi-ncet să te apropii Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna

Tot în această perioadă, Eminescu este atras de poezia cu formă

fixă, precum sonetul (Trecut-au anii) sau glosa (Glossă).
Trăsături fonetice:
În toate perioadele de creaţie, Mihai Eminescu a conservat
anumite fonetisme regionale sau arhaice, folosite ca fapte de stil şi nu
104
ca fapte de limbă, aşa cum se întâmpla, de pildă, în poezia
paşoptiştilor:
– pentru formele literare cu a accentuat, Eminescu foloseşte
fonetismul moldovenesc e: jele; şele; lese (=verbul la conjunctiv să
lase);
– formele cu ă etimologic păstrat, faţă de cele cu e din
Muntenia, apar destul de des: părete; răpezindu-se; răzima;
– diftongul ea se reduce la a, după consoana s: sara; asameni;
mătasa;
– e final neaccentuat se transformă, de multe ori, în ă: izvoară;
braţă; pahară;
– diftongul ie apare des în locul formelor literare cu ia:
împrăştiet; tămâiet; nemângâiet; băiet;
– lui u din limba literară îi corespunde î, ca în cazul verbelor
împle; îmble;
– Eminescu este un foarte bun cunoscător al limbii române
vechi, pe care o numeşte „limba veche şi-nţeleaptă”. „De fiece cuvânt
vechi – scria Eminescu – se ţine un şir întreg de zicale, care înlocuiesc
cu prisosinţă, ba întrec adesea mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă,
primite în limbă fără de nici o rânduială”. Dragostea pentru această
limbă veche îl face pe Eminescu să folosească termeni precum
prepoziţiile pre şi preste, într-o perioadă în care consoana r din aceste
cuvinte fusese eliminată, disimilată. Pe de altă parte, pasiunea
declarată pentru folclor, pentru (cum spune el) „poveşti şi doine,
ghicitori, eresuri” are consecinţe şi în plan lingvistic; astfel, vom
întâlni uneori, în poezia eminesciană, forme precum să vază; să
rămâie; să pătrunză, aşadar forme verbale iotacizate.
Trăsături morfologice:
– se întâlnesc fluctuaţii în formarea pluralului substantivelor:
misteruri; cânture; stânce; inime; muzice; vremi; tainiţi;
– genitivul analitic (format cu prepoziţie) este o construcţie care
se menţine în tot cursul creaţiei eminesciene: adoarme pe sânul/
De-un june frumos; cântările de clerici; negură de vremi; umbra de
odaie;
– articolul posesiv-genitival apare, uneori, în forma regională
invariabilă după gen şi după număr a: a patriei dulci plaiuri; a morţii
dureri; a nopţii stele;

105
 – un alt element de sursă populară este dativul etic: Câtu-ţi ţine
ziuliţa; De ce nu-mi vii?;
– din necesităţi metrice, formele verbale apar fie cu formă
sufixată, fie cu formă nesufixată: Tresărind scânteie lacul; Lănci
scânteie lungi în soare; Mii pustiuri scânteiază; Răsare şi străluce; Pe
când luna străluceşte;
– formele arhaice şi populare ale timpurilor analitice apar în
poezia lui Eminescu din toate perioadele: Părea că printre nouri s-a
fost deschis o poartă; Şi apa unde-au fost căzut; Or să-ţi cadă flori de
tei; Să-mi deie ce i-oi ceie;
– superlativul absolut se construieşte, frecvent, cu ajutorul lui
prea, mult mai expresiv decât superlativul construit cu obişnuitul
foarte (în Luceafărul – O prea frumoasă fată); o altă modalitate de
realizare a superlativului absolut, la fel de expresivă şi tot de influenţă
folclorică, se întâlneşte atunci când adjectivul este precedat de
adverbul mult: Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac.

Trăsături sintactice:
– se menţin câteva particularităţi de sintaxă veche, cum ar fi
reluarea prin pronume personal a subiectului: Suflarea ta caldă ea n-o
să învie;
– uneori, se elimină prepoziţiile care ar marca precis raportul
sintactic: Adesea fruntea-mi de-o stâncă rezemată/ Priveam; S-avântă
pe el şi pleacă/ Păru-n vânturi, capu-n piept; Un arc de aur pe-al ei
umăr/ Ea trece mândră la vânat; se observă că, de cele mai multe ori,
se elimină prepoziţiile cu şi deasupra;
– trăsătură sintactică generală a poeziei eminesciene este
inversiunea determinării faţă de determinat: cumplita mea durere;
nebunul meu amor; Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde; Iar în
păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei;
– la nivel frastic, se constată o predominare a raportului de
subordonare; adesea, fraza se construieşte în raporturi sintactice mai
complicate, cu subordonare mai variată, combinată de multe ori cu o
topică savantă; după 1870, subordonarea pierde teren în faţa
coordonării (mai ales coordonarea prin juxtapunere); coordonarea este
raportul predominant în poezii întregi, precum Sara pe deal, S-a dus
amorul, Pe lângă plopii fără soţ….
Trăsături lexicale:
Toţi lingviştii au observat capacitatea lui Eminescu de înnoire a
expresiei poetice. El izbuteşte o extraordinară extindere a asocierilor
106
semantice, prin îmbinări inedite de cuvinte, plasate în ambianţe
contextuale neprevăzute. În mod frecvent, Eminescu asociază termeni
ce exprimă suferinţa şi voluptatea: farmec dureros; dulce jele etc.
„Numai o limbă în care cuvintele sunt împreunate c-un înţeles hotărât
de veacuri – scria Eminescu – este clară şi numai o cugetare care se
serveşte de o asemenea limbă e limpede şi cu temei. […] Cât despre
cuvintele multe, în loc de a îmbogăţi, ele sărăcesc cumplit o limbă. Ele
iau ideei vioiciunea intuitivă. Când la rostirea mai multor cuvinte ai
să-ţi închipuieşti acelaşi lucru, ajungi a nu-ţi mai închipui nimic sau
mai nimic la rostirea fiecăruia din ele”.
Deşi „primirea de termeni străini fără trebuinţă şi numai din lene
de a căuta echivalentul românesc” însemna, în opinia lui Eminescu,
lipsă de respect pentru limbă, în prima perioadă de creaţie, cele
14 antume, ca şi postumele compuse acum cuprind puţine arhaisme,
puţini termeni populari şi multe neologisme: angel; apatic, aură;
eternel; finită; flamă; sombru etc. Către maturitate, Eminescu
asimilează neologismul, dar nu îl mai utilizează abuziv, ci îl alătură,
meşteşugit, cuvântului mai vechi. Aşadar, trebuie observată, acum,
valoarea artistică a arhaismelor şi a regionalismelor, folosite ca fapte
de stil şi nu ca fapte de limbă. Scrisoarea III deţine recordul în materie
de arhaisme, aşa cum, dintre antumele definitive, Călin – File din
poveste întruneşte cel mai mare număr de termeni populari.

ION CREANGĂ

Cărturarul Timotei Cipariu adresa compatrioţilor săi următorul

îndemn: „Să ne adunăm la părinţii noştri, cu acea mângâiere că nu am
trădat cea mai scumpă ereditate, fără de care nu am mai fi demni de a
ne numi fiii lor: limba românească”. Un mare scriitor român care a
înţeles că adevăratul geniu al limbii se simte în limba populară este
Ion Creangă. În cunoscuta povestire Ion Roată şi Cuza Vodă,
Creangă îi ridiculizează pe „boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în
străinătate numai cu franţuzească şi cu nemţească”, tineri cărora nu le
mai veneau la socoteală vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti şi care,
în loc să vorbească drept, româneşte, „au corchezit graiul strămoşesc
de nu-i mai înţelege nimene”. Împotriva acestora, se ridică moş Ion
Roată, zicând: „Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, să ne
dumirim şi noi; căci eu, unul, drept să spun, nu pricep nimica, păcatele
mele”.
107
 Cercetările asupra stilului şi asupra limbii lui Ion Creangă au
pornit de la opiniile formulate de G. Călinescu şi de Tudor Vianu. Iată
ce constata G. Călinescu: cine nu se lasă înşelat de deosebirea de
medii, nu poate să nu observe înrudirea artei lui Creangă cu aceea a lui
Caragiale. Amândoi caracterizează dialogic şi au un umor verbal, pe
care îl comunică personajelor. Amândoi pun în gura eroilor
vocabulare originale, unul ţărănesc, altul orăşenesc semidoct. Tudor
Vianu vedea, în procesul de transcriere a limbii vorbite, o deosebire
între Creangă şi Caragiale; astfel, Ion Creangă transcrie vorbirea
ţăranilor fără a fi aparţinut el însuşi altei sfere lingvistice (deci
vorbirea acestora e şi vorbirea lui), în timp ce limba lui Caragiale este
net diferită de aceea a personajelor sale. De fapt, valorificând limba
vorbită în medii diferite, Creangă şi Caragiale nu o transcriu, ci o
transpun artistic, potrivit unor modalităţi diferite, adecvate
conţinutului operelor create.
Limba lui Creangă se defineşte prin caracterul ei autentic
popular; după cum observa Iorgu Iordan, limba folosită de Creangă
reprezintă chintesenţa vorbirii noastre populare din cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. „Creangă este scriitorul nostru cel mai
autentic popular, atât prin conţinutul, cât şi prin arta operei sale”
(Iorgu Iordan). Trăsătura dominantă a stilului artistic al lui Ion
Creangă o constituie oralitatea. [Prin oralitate, înţelegem calitatea
stilului unei scrieri literar-artistice de a părea vorbit, ca urmare a
introducerii, în textul literar, a unor forme şi a unor procedee specifice
conversaţiei orale]. La Ion Creangă, întâlnim oralitatea de tip popular;
la Mihail Sadoveanu, ne întâmpină oralitatea de tip protocolar,
reverenţios, în timp ce, în opera comică a lui Ion Luca Caragiale,
descoperim oralitatea de tip semidoct.
Fonetica:
Aspectul fonetic al limbii lui Creangă nu reprezintă o transcriere
a pronunţării regionale moldoveneşti. Câteva regionalisme constituie
conservări ale unor fonetisme arhaice, iar alte forme regionale sunt
inovaţii fonetice ale graiului moldovenesc:
– forma cu î în locul diftongului îi este aproape generală: mâne;
pânea; câni; mânile;
– se conservă sufixele -(t)oriu şi -ariu: scripcariul; coţcariul;
– diftongul accentuat final ea se reduce la è: vrè; avè; şedè; or
plăcè; măsè etc.;
108
 – diftongul ia este redat prin ie: băiet; ieu; spăriet; împrăştiet;
– sunt foarte frecvente formele regionale de numerale şi cele de
pronume demonstrative: tusşese; aista; ista; ceialalţi;
– se întâlnesc şi forme verbale regionale: îs; îi; să se deie; se
sparie; să nu-l ieie.
Morfologia:
– articolul posesiv-genitival apare sub forma invariabilă a;
– sunt generale formele multiple de viitor popular: i-a mai
trece; s-a afla; mi-a trebui; a veni ea şi vremea; s-or sfârşi; îi vede;
am să ieu;
– indicativul mai mult ca perfect apare, la persoana a III-a
plural, fără desinenţa -ră: (ei) se şi luase după mine;
– se folosesc şi verbe la modul prezumtiv: m-a fi aşteptând; a fi
îmbătrânit;
– adverbul mai se repetă frecvent, sugerând, ca în limba vorbită,
intensitatea acţiunii, un număr mare de obiecte (ce de mai pomi s-au
plantat) sau fiind un semn al gravităţii, în saluturile ţărăneşti (Apoi
dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară!);
– frecvente sunt interjecţiile, care, după cum observa profesorul
G.I. Tohăneanu, alcătuiesc „un capitol al foneticii expresive”.
Interjecţiile sunt urmate de o pauză, care contribuie la reliefarea lor:
pupăza zbârr! pe o dugheană; dracul, neavând ce-i face, huştiuluc! în
iaz; Talpa iadului atunci face ţuşti! înăuntru, şi dracii tranc! închid
poarta după Ivan”. Elipsa verbului predicativ ţine de domeniul
sintactic.
Sintaxa:
– frecventă, la Creangă, este dublarea subiectului, construcţie de
origine populară: a veni ea şi vremea aceea; au prins ei acum dracii la
minte; Suspină ea Moartea; te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş;
– tot de origine populară este şi dativul etic, accentuând
participarea afectivă a naratorului la acţiune: bine mi te-am căptuşit;
pui de viperă ce mi-ai fost; mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă; cât
mi ţi-i băietul; răpede mi ţi le-a înfulicat;
– formele inversate sunt curente în sintaxa populară:
prinde-l-voiu strigoiul cela; gătitu-le-aţi ceva; mâncat-ai salăţi de
acestea;
– la nivel frastic, se observă, înainte de toate, predominarea
coordonării asupra subordonării, la fel ca în sintaxa populară;
109
coordonarea se realizează atât prin juxtapunere, cât şi prin conjuncţii,
preferate fiind şi, iar, dar. Comună limbii lui Creangă şi sintaxei
populare este utilizarea conjuncţiei şi la începutul frazelor, ca element
de continuitate la nivelul textului (aşa-numitul „şi narativ”);
– cele mai frecvente procedee stilistice la nivel sintactic sunt
repetiţia şi elipsa, caracteristice şi ele limbii vorbite: Face ea sarmale,
face plachie, face alivenci, face papă cu smântână; şi merg ei o zi,
merg două şi merg patruzecişinouă; Ipate cu un gând să se ducă şi cu
zece nu; şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine. Şi eu fuga
iepureşte prin cânepă şi ea pe urma mea;
– întâmplările prezentate de Ion Creangă impresionează prin
dinamism, prin vioiciune şi prin intensitate. Astfel, adesea, cititorul
are impresia că planurile temporale se suprapun: Cum iese Sfânta
Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă; Cum ajunge în
grădină [Harap Alb], odată începe a smulge la salăţi; [ursul] cum
ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă. Intensitatea
faptelor este sugerată stilistic prin frecvenţa propoziţiilor subordonate
circumstanţiale consecutive; astfel, cele trei nurori ale soacrei din
cunoscuta poveste plângeau de udau pământul; moartea începe să
roadă la copaci bătrâni de-i pocneau fălcile;
– atunci când apar evenimente-surpriză (răsturnări de situaţii,
personaje fantastice), întâlnim expresia numai iaca (ce), destinată să
menţină mereu trează atenţia cititorului sau ascultătorului: Şi atunci,
numai iaca un ciocârlan şchiop se vede viind, cât ce putea;
– frecventă este plasarea subordonatei circumstanţiale de timp
înaintea regentei, pentru a se imprima un ritm alert desfăşurării
evenimentelor: Şi cum îi intra, stăi puţin şi te uită la fete; Când să-ţi
petreci şi tu tinereţele, apucă-te de cărturărie;
– ne reţin atenţia şi propoziţiile principale afirmativ-
exclamative, introduse prin adverbul relativ „unde”, urmat de adverbul
de negaţie „nu”: Şi unde nu mă îmbărbătez în sine şi iar bag mâna să
scot pupăza (aici, semnificaţia adverbului „unde” este mai mult
temporală decât locală);
– ca în limba populară, circumstanţialele consecutive sunt
introduse prin elementele de şi că, subordonata condiţională este
frecvent introdusă prin de, iar concesiva – mai ales prin să.
Lexicul:
Iorgu Iordan atrage categoric atenţia asupra caracterului general
popular al limbii lui Creangă, nedialectal. Impresia de regional
provine fie din utilizarea unor cuvinte mai rare, dar nu limitate la aria
110
dialectală a Moldovei, fie din aspectul fonetic moldovenesc al unor
cuvinte cu răspândire generală. Circulă în toate graiurile termeni
precum berechet, beteag, caier, ciubotă, cotlon, clacă, plisc etc.
Regionalismele propriu-zise sunt în număr destul de redus: bostan,
colb, curechi, dugheană, iarmaroc, perjă, coropcar, hulub, ialoviţă
etc. Neologisme aproape nu se întâlnesc în opera lui Creangă; Mihaela
Mancaş depistează doar 12 în Amintiri din copilărie, număr mai mic
decât la oricare alt scriitor.
În opera lui Creangă, întâlnim numeroase proverbe, zicători,
ziceri tipice – anunţate de formula „vorba ceea” şi inserate perfect în
context, în povestire: capra sare masa şi iada sare casa; una-i una şi
două-s mai multe; apără-mă de găini că de câni nu mă tem; la
plăcinte înainte şi la război înapoi ş.a.m.d. Toate acestea, socotite de
Tudor Vianu „mijloacele unui artist individual”, au rolul de a
caracteriza o situaţie sau de a defini o atitudine, un gest, un personaj.
Pentru a mări forţa convingătoare a unei constatări, Creangă utilizează
expresiile idiomatice; astfel, Flămânzilă este ca un sac fără fund,
împăratul Roş îşi pune boii în cârd cu dracul, iar fata sa încearcă să le
tragă butucul lui Harap Alb şi însoţitorilor acestuia. Iată câte expresii
idiomatice apar într-un singur (scurt) fragment: Ia ascultaţi, măi, dar
de când aţi pus voi stăpânire pe mine, zise Gerilă? Apoi nu mă faceţi
din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun,
dar şi când m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan
de laie împotriva mea.
Oralitatea se manifestă şi prin numeroasele structuri
exclamative. Creangă foloseşte „exprimarea directă a mirării, cu
multiplele şi variatele ei nuanţe, care merg de la simpla satisfacţie
admirativă până la indignarea cea mai puternică şi până la imprecaţie”
(Iorgu Iordan): mânca-l-ar brânca; vedea-l-aş pe năsălie; mânca-l-ar
pământul; alelei! fecior de om viclean ce te găseşti etc.
Impresionantă este şi bogăţia lexicală, asigurată de sinonimie.
Iată, spre exemplificare, seria sinonimică a cuvântului „necaz”: belea,
dăndănae, încurcătură, nevoie, pacoste, pocinog. Şi pentru verbul „a
bate”, găsim sinonime deosebit de expresive: a cosi în bătaie; a lua la
depănat; a trage un frecuş; a mânca o papară; a da de cheltuială; a
snopi în bătaie; a dezmierda; a mângâia; a buchisi şi altele. Calul lui
Harap Alb este descris în felul următor: o răpciugă de cal, grebănos,
dupuros şi slab; ghijoagă uricioasă; slăbătura ceea de cal; gloaba
ceea de cal.
111
 Uneori, Creangă citează fragmente de cântec popular (Voinic
tânăr, cal bătrân, /Greu se-ngăduie la drum) sau ritmează propoziţii şi
fraze: Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare
cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste
drum de Nimerilă. Ori din târg de la să-l-caţi, megieş cu căutaţi şi de
urmă nu-i mai daţi.
Trebuie remarcată şi valoarea augmentativă a unor diminutive:
să isprăvim odată şi trebuşoara asta; când mă lăsa de capul meu,
făceam câte o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia
Izbăvitoarea de otravă nu era în stare a o desface; N-oi mai veni,
Ivane, câte zilişoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l crucea; Atunci Gerilă
suflă de trei ori cu buzişoarele sale iscusite.
Ceea ce a uimit şi a încântat mereu este plăcerea lui Ion Creangă
de a „rosti” cuvinte, personajele sale vorbind enorm, gâlceava fiind
principala formă de manifestare („sfada de proporţii homerice” –
G. I. Tohăneanu). Din momentul în care se declanşează, dialogul se
desfăşoară inepuizabil. Aşa cum observă Iorgu Iordan, Creangă are în
faţă nu pe viitorul său cititor, ci pe un ascultător, imaginar şi totuşi
foarte real, căruia i se adresează necontenit şi de la care primeşte
sugestii, îndemnuri, sfaturi, cu efect asupra felului cum îşi duce mai
departe povestirea. Această trăsătură se manifestă prin prezenţa
verbelor de declaraţie („a spune”, „a zice”, „a vorbi” – Şi cum vă
spuneam) şi a substantivului „vorbă” (Să nu-mi uit vorba; Vorba ceea;
Şi, scurtă vorba). Când eroii dispar, rămâne să monologheze autorul,
nepierzând nici o clipă legătura cu publicul: Ei, ei! ce-i de făcut,
Ioane?; Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie!; Eu atunci să
nu-mi caut de drum tot înainte?

ION LUCA CARAGIALE

Alexandru Rosetti îl consideră pe Caragiale „unul dintre artiştii

care au făcut cel mai mult pentru dezvoltarea limbii noastre literare şi
pentru îmbogăţirea ei. A fost un artist al cuvântului dintre cei mai
conştienţi ai menirii sale”. Iată propriile mărturisiri: „Cuvântul, dragii
mei, nu poate avea decât un singur loc într-o frază. Nu de dragul
cuvintelor am căutat să vă născocesc o povestire. Eu de hatârul
povestirii caut într-adins cuvintele”. Ca şi Mihai Eminescu, Ion Luca
Caragiale trudea mult până să dea ultima formă manuscriselor sale,
găsirea expresiei adecvate preocupându-l în cel mai înalt grad (aşa
112
cum se poate vedea, de pildă, din ciornele păstrate ale nuvelei Păcat).
„Ca în toate – spunea el – şi în literatură se pretinde o cinste
profesională, un prestigiu de atelier”; „…autor mare nici prin gând nu
mi-a trecut vreodată că aş putea fi, dar iarăşi, pe negândite, zău! N-am
scris în viaţa mea…; trebuie şi dumneata să admiţi că asta va să zică
meşteşug – fie cât de înalt, fie cât de umil: să iei, din grămada haotică
a baniţei, mărgeluşe, bob cu bob, şi să le aşezi cu anume rost, după
priceperea ta, pe priceperea şi a altuia”. Exigenţa extraordinară pentru
cuvântul scris dovedeşte onestitatea creatorului, a cărui mare
experienţă, după opinia lui Tudor Vianu, este vorbirea omenească,
aceasta reprezentând „celula germinativă a întregii sale opere”. Un alt
element avut în comun cu Eminescu – şi cu Creangă, de altfel – este
atitudinea antiretorică (ea domina sfârşitul secolului al XIX-lea), după
cum se poate vedea din articolul Câteva păreri, publicat în Notiţe şi
fragmente literare.
Ioan Slavici ne spune, în Amintiri, despre Caragiale că „avea
mult simţământ de limbă şi cunoştea mai bine decât Eminescu limba aşa-
numită viuă care era vorbită în toate zilele”. În scrierile sale, el se serveşte
de date culese personal, aşa cum se poate vedea în Cum se înţeleg ţăranii,
adevărată „fotografie” a graiului vorbit. Observarea şi înregistrarea graiului
vorbit, cu ticuri, cu defecte, cu stilul individual al fiecărui vorbitor, i-au
permis lui Caragiale să îi facă pe eroii săi – pe care îi vede şi pe care îi aude
– să se exprime după condiţia socială şi după caracter. „Fiecare frază – scria
Constantin Dobrogeanu-Gherea –, fiecare acţiune ne zugrăveşte caracterul
omului. Fiecare frază e caracteristică pentru acel care o pronunţă”. S-a
observat că, dacă personajele lui Ion Creangă se definesc mai ales prin
modul lor de a acţiona, eroii lui Caragiale se individualizează mai cu
seamă prin modul de a vorbi. Ei sunt reprezentanţii unei anumite clase
sociale, ai unui anumit moment istoric, ai unei anumite regiuni şi ai
unor anumite profesii. Trebuie, însă, făcută deosebirea între limba
personajelor, între modul lor de exprimare şi limba şi stilul autorului,
atunci când acesta vorbeşte în numele său, în pasajele de naraţiune.
Distanţa este covârşitoare, stilul naratorului dovedindu-se impecabil.
Ion Luca Caragiale a luat o poziţie fermă în privinţa problemelor
cu care se confrunta limba română în vremea aceea, probleme ţinând
de ortografie, de lexic, de punctuaţie. Dar să îi dăm cuvântul lui
Caragiale:
De cincizeci de ani scriem cu litere latine. Limbi străine, de alte
familii decât familia noastră romanică, au ajuns de mult să fie scrise
113
perfect, logic şi sistematic, cu literele noastre – limbi slave şi limbi
germanice; maghiara chiar, atât de deosebită de toate limbile
indo-europene!… iar limba noastră, de cincizeci de ani ne tot batem
capul şi nu reuşim s-o scriem cu literele străbune cum se cade… De ce
oare?… Numai şi numai fiindcă ne-a intrat în cap că o ştim scrie fără
a-nvăţa s-o scriem. Dormi în pace, alături de nuieluşa ta,
binefăcătorul meu dascăl!
Auzi, dumneata!, cuvinte romanice, patrimoniul la care avem
drept sfânt, ca toate limbile de aceeaşi familie, să le luăm noi,
românii, în forma şi cu accentul caracteristic al limbilor germanice!
<Senzaţie, senzaţional, univerz, univerzal, seziune, conceziune,
penziune, perzecuţiune, perzeverenţă, furnizor, penzulă>; că te apucă
plânzul!
Pe urmă: <femeile însuşi, noi însuşi, eu şi tu şi voi însuşi> şi:
<femeia aceia, şi oamenii aceea>; şi <instrucţiunei, obligaţiunei,
seziunei>... Puţin ne mai trebuie, să ajungem a ceti: <băiatul mamăi>
şi <fata tatăi>.
Să nu mai vorbim de aceia cari sunt în stare a scrie: <prefer
mai bine>, sau: <mai superior>, <mai inferior>; <foarte sublim> şi
<reclamă> în loc de <reclamaţie>; <denunţ> în loc de
<denunţare>, şi <complect> în loc de <complectare>…
Sărmana limbă românească! Nu mai este cum ar fi trebuit să fie,
o plantă cultivată!; a ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au
bătut-o! odată o bătea vântul franţuzesc; acu o bate vântul nemţesc.
Noroc că mai are rădăcini adânci, aminteri, i s-ar stârpi soiul! Şi ar fi
păcat de ea, fiindcă (nu ca s-o laud eu!) îngrijită, ce flori frumoase şi
ce sănătos rod ar da această voinică buruiană de veacuri despreţuită,
cu care veacuri s-a hrănit şi ţinut sufletul unui întreg neam de
oameni!
Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare, şi drept îngrijire
chip şi seamă şi spre păstrare, o opărăsc cu cerneală de scris şi de
tipar, şi ea rabdă, ţinându-şi ascunsă puterea de viaţă în rădăcinile-i
adânci, cât şi-o mai putea-o ţine şi acolo: căci şi acolo a-nceput s-o
prigonească şi s-o ajungă soarta rea prin aşa numitele metode
moderne...
Dragii mei! Să nu uităm niciodată că semnele scrisului nostru
sunt roadele gândirii noastre, cu multe necazuri şi răbdare cucerite
de străvechii noştri părinţi. Să fim cu ele stăpâni severi, dar şi cuminţi
şi omenoşi! Să nu le cruţăm când trebuie să ne slujească, dar nici să
114
le punem cu d-a sila la slujbe nepotrivite cu puterea lor – căci în
amândouă cazurile trădăm egal interesul nostru propriu, păgubind
intenţiei gândirii noastre… Şi mai stăruitor vă rog să luaţi cu
dinadinsul aminte la punctuaţia mea; păstraţi-o cu toată
scumpătatea…
Fonetica:
Aşa cum observă Mihaela Mancaş, particularităţile regionale
munteneşti reprezintă singurul aspect fonetic general în limba operei
lui Caragiale, fiind relativ uniform repartizate în limbajul autorului şi
în acela al personajelor. Cele mai importante trăsături fonetice sunt:
transformarea lui ă în e după consoanele ş, j: birje; grije etc.;
iotacizarea verbelor la indicativ şi la conjunctiv: să spuie; să mă pui;
scoţ; să se-nchiză; să te-auză; văz etc.; forme regionale ale
prepoziţiilor şi ale conjuncţiilor: dă; pă; pân; pântre; despre
(=dinspre).
În ciclul de schiţe Un pedagog de şcoală nouă, întâlnim şi
regionalisme ardeleneşti: răspunghe; aghiţiunea; aminke; pedagoji;
corşitură etc.
În rândul acestor trăsături fonetice – specifice limbii vorbite –,
observăm şi o serie de greşeli de limbă surprinse de urechea marelui
artist: face murdării pe didul (=zidul) casei mele; priotul Sava; fincă;
doftor; Mialache; maala; partecular; să desvorţăm ş.a.m.d.
Morfologia:
Trăsăturile regionale se limitează la înregistrarea unor forme ale
pronumelor şi ale adjectivelor demonstrative sau ale timpurilor
verbale specifice Munteniei: ăsta; ăştia; ăla; aia; alea; dedei;
dedeam; steteam; am declaratără; am plătitără; ne-am bucuratără;
l-a suplimatără; ai înţelegut etc.
Sintaxa:
Unele dintre particularităţile sintactice proprii limbajului
personajelor sunt de sursă populară, iar altele reprezintă construcţii
semiculte: dezacordul dintre subiect şi predicat (mi-a tăiat drumul
nişte câini; a făcut oamenii chef; n-a intrat zilele-n sac), construirea
complementului indirect în dativ şi a atributului în genitiv (exprimate
prin substantive comune masculine) cu articolul proclitic „lui” (spui
eu tot lu domnu avucatu, văduva lui priotul Sava), completiva directă
introdusă prin „(pentru) ca să” (pot pentru ca să zic că în nici o ţară
115
nu s-a mai întâmplat…; nu aş putea pentru ca să vi le zic în persoană;
E aşa de târziu, care nu pot pentru ca să mai merg), anacolutul (vă
rog respectos a mi se acorda mie postul de avocatu statului, pe care o
voiu îndeplini cu zel şi activitate) ş.a.m.d.
Enunţurile alcătuite de personaje au o topică incorectă, sunt
incoerente, iar pronumele relativ „care” are funcţii general-valabile:
Eu, domn’ judecător, reclam pardon onoarea mea, care m-a-njurat, şi
clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu
birja…; uite la ce am venitără la dumneata, care ne-a recomandat o
prietenă a noastră…
Limba folosită de Caragiale în comedii şi în Momente şi schiţe
ilustrează gândirea aberantă a personajelor, scriitorul înregistrând până
la cea mai mică nuanţă particularităţile de vorbire ale acestora şi
divulgând demagogia, prostia pretenţioasă, vulgaritatea. Expresiile
tautologice, abaterile logice (Industria română e admirabilă, e
sublimă putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire; unde nu e moral,
acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are)
sunt manifestări ale incapacităţii de exprimare corectă. Personajele
caragialiene manifestă un soi de inerţie intelectuală, un automatism al
gândirii, care se exprimă în stereotipia vorbirii. Acest fenomen creează
aşa-numitul comic al absurdului:
TIPĂTESCU: Caraghioz!
PRISTANDA: Curat caraghioz!
TIPĂTESCU: Mişel!
PRISTANDA. Curat mişel!
TIPĂTESCU: Murdar!
PRISTANDA: Curat murdar!
Lexicul:
Comentatorii operei lui Caragiale au arătat că limbajul
personajelor îndeplineşte funcţiile de datare, de localizare şi de
caracterizare. Muntenismele (acuşica; acilea; cevaşilea; tărbacă;
becher; tibişir) se îmbină cu moldovenismele (bortă; colţun;
dugheană; oleacă; straie; tarabă) şi cu ardelenismele (foale, probălui,
ştudui).
S-a observat, de asemenea, că limbajul eroilor lui Caragiale are
două straturi lexicale: unul mai vechi, manifestat în special în vorbirea
personajelor mai vârstnice sau lipsite de instrucţie, şi altul constituit

116
din neologisme, de cele mai multe ori deformate, impropriu adaptate,
pronunţate incorect.
Dintre termenii turceşti, sunt de amintit abitir, alişveriş,
ageamiu, başca, bacşiş, bidiviu, hatâr, ipingea, mangafa, marafet,
moftangiu, meterhanea, papugiu, puşlama, teşcherea, iar dintre cei
neogreceşti, ne reţin atenţia dichis, evghenisit, fandaxie, filotimie,
firitisi, ipitropie, parapon, pramatie, procopsi, pandalie, simandicos.
În ceea ce priveşte neologismele, remarcăm mai întâi tendinţa
vorbitorului semidoct de a asimila termenul nou intrat în limbă la
expresia sa curentă: bulivar; dipotat; amurezat; avucat; revuluţie;
isplic; ezirciţ; bagabont; bampir. Alteori, deformarea neologismelor
trebuie pusă pe seama hipercorectitudinii: devorţa; teribel; triveale;
capabel; belet; coraj; foncţie; poblic.
Una dintre principalele surse ale comicului, în privinţa
neologismelor, este etimologia populară: renumeraţie; lege de
murături; a mânca de la datorie; giantă latină; scrofuloşi la datorie;
cerneală violentă; lăcrămaţie etc. Asemănătoare acestui fenomen este
folosirea improprie a termenilor, prin atribuirea unui sens neadecvat;
astfel, capitalişti înseamnă „locuitori ai Capitalei, bucureşteni”,
maltrata – „a trata”, sinucide – „a ucide”; politică – „politeţe”;
liber-schimbist – „elastic în concepţii” etc. Tot forme ale inadecvării
semantice se înregistrează şi în expresii de tipul s-a pronunţat cu
vociferări; a tratat-o cu insulte şi cu bătaie; m-a insultat cu palme etc.
Efecte comice au – fără îndoială – şi expresiile pleonastice:
domnule musiu; june tânăr; numaidecât momental; m-aduci în stare
de a fi capabil; şi eţetera; chiar el însuşi în persoană; aprob pozitiv;
întâiaşi dată şi pentru prima oară.
Cât de ascuţit este spiritul de observaţie al lui Caragiale se poate
vedea şi din următorul fapt: discursul lui Farfuridi, din actul al III-lea
al Scrisorii pierdute, este plin de neologisme, însă, când oratorul se
supără, întrebuinţează cuvinte şi expresii din limba curentă: Ia
scuteşte-mă cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte, „Răcnetul
Carpaţilor”, pe de altă parte chiverniseala confraţilor; pe de o parte
opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!… Urlă
târgul, domnule…
Multe dintre personajele lui Ion Luca Caragiale (din opera
comică) au intrat în memoria noastră prin ticurile verbale ce le sunt
caracteristice şi care provin din aceeaşi derulare mecanică a gândirii:

117
Curat (Pristanda); Ai puţintică răbdare (Trahanache); Rezon
(Ipingescu) ş.a.m.d.
Dintr-un alt punct de vedere, constatăm tendinţa grupării
replicilor în succesiuni ritmate, fapt care imprimă personajelor un
aspect de marionete:
BRÂNZOVENESCU: De-aia noi când am mirosit ceva cumva…
FARFURIDI: Ceva cumva…
TRAHANACHE: Ceva cumva?
BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc…
FARFURIDI: Ceva la mijloc…
TRAHANACHE: Ceva la mijloc?
Harul lui Caragiale, unic, este de a adecva vorbirea fiecărui
personaj condiţiei lui sociale şi caracterului său. De exemplu,
Cetăţeanul turmentat şi Pristanda deformează fonetic cuvintele, în
timp ce Zoe şi Tipătescu folosesc aceleaşi cuvinte corect. „Toţi
umoriştii au utilizat stricarea graiului prin incultură, specializare,
origine străină, invaliditate, cu Molière în frunte” (G. Călinescu).
Fin observator al graiului vorbit, Caragiale satirizează jargonul
franco-român (vezi, de pildă, limbajul lui Rică Venturiano), dar îi
ridiculizează şi pe latinişti; Marius Chicoş Rostogan, pedagogul de
şcoală nouă, îmbină, în exprimare, savoarea regională a graiului
ardelenesc cu mania latinistă a epocii şi, astfel, Caragiale
demonstrează că limba literară trebuie „curăţată” de elemente
regionale şi de latinisme.
În concluzie, Ion Luca Caragiale are conştiinţa valorii
cuvântului, a capacităţii şi a limitelor acestuia. Caragiale – „un mare
constructor în cuvinte”, cum îl caracteriza Alexandru Vlahuţă –
reprezintă un apărător al limbii române literare, pledând ca aceasta să
fie menţinută pe drumul ei firesc, evitându-se excesele. Cu excepţia
lui Caragiale, nici un alt scriitor român „n-a creat viaţă, n-a aruncat în
circulaţie realităţi. După cum Eminescu a adus o nouă limbă poetică, o
armonie proprie, un număr de imagini şi de expresii ce au intrat în
rostirea poetică, tot aşa şi Caragiale a întrebuinţat o limbă a sa,
monstruoasă, dar plină de sevă, vie, o culegere de locuţii ajunse
legendare, de glume curente; caragializăm, astfel, fără voie, după cum
eminescianizăm în expresia sentimentelor poetice”.

118
 VII. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ
ÎN SECOLUL AL XX-LEA

După o lungă tradiţie a perfecţionării limbajului scris, secolul

al XX-lea adaugă noi dimensiuni cultivării limbii. Normele limbii
literare se limpezesc datorită scriitorilor autentici; „nu mai era vorba
de controverse în jurul normelor şi al lexicului, ci de originalitatea
stilistică, deci de calitatea nouă a contextelor, de invenţia poetică în
sfera atât de diversă a tematicii noi” (Gh. Bulgăr).
Chiar la începutul secolului, George Coşbuc şi Alexandru
Vlahuţă semnează, în primul număr al revistei „Semănătorul”, o
profesiune de credinţă, ridicându-se energic împotriva celor ce „au
uitat de limba şi datinele strămoşeşti”, ce au îngroşat rândul
„vânturătorilor de fraze goale” şi au rămas nepăsători faţă de
„batjocorirea limbii în şcoli, în teatru, pe tribuna Ateneului şi-n presa
de toate zilele”. Nicolae Iorga se pronunţă împotriva folosirii limbii
franceze pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Şi Garabet
Ibrăileanu militează pentru modernizarea şi pentru îmbogăţirea limbii
şi a literaturii, pe fondul istoric specific, în timp ce Ovid Densusianu,
erudit filolog, pregăteşte un curs universitar despre „evoluţia estetică a
limbii române”.
Se observă diversificarea stilurilor individuale, criticii vremii
(Garabet Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu)
pledând pentru un limbaj expresiv, nuanţat şi cât mai original. Cele
mai însemnate reviste literare – „Viaţa românească, Luceafărul,
Cronica, Viaţa nouă, Convorbiri critice” – analizează creaţia literară
atât sub raportul conţinutului, cât şi sub acela al expresiei. Aşa se
ajunge la limbajul maeştrilor scrisului românesc din acest secol:
Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Ion
Barbu şi alţii. În opera fiecăruia, identificăm sisteme de imagini noi,
un stil personal deosebit, o putere nouă şi imprevizibilă a cuvântului.
În acelaşi timp, comentariile lor despre limbă şi despre stil aduc
puncte de vedere noi.
În acest secol, nu mai vorbim, în primul rând, despre norme şi
despre reguli de cultivare a limbii, ci despre căile de şlefuire a
119
limbajului românesc. „Scriitorul, ca artist al limbii, ajunge prin
experienţă la unele date noi în legătură cu progresul limbii, pe care
gramatica, filologii le consemnează abia târziu, după ce s-au
generalizat în limbă. Prin prisma acestor opinii ale scriitorilor
pătrundem mai adânc în laboratorul creaţiei lor […] şi suntem atraşi
de forţa plastică inepuizabilă a acelor elemente comune în limbă, dar
înnoite în contextul poetic original. […] Deci problema esenţială este
înnoirea valorilor cuvântului în sintagme originale, expresive, nuclee
ale stilului artistic, prin care se impune o operă şi limba naţională
câştigă în valoare plastică şi în eficacitate. Scriitorii sunt astfel
originali factori de cultură generală care contribuie la dezvoltarea şi
perfecţionarea limbajului comun” (Gh. Bulgăr).
Pe de altă parte, se tipăresc (mai ales în perioada interbelică)
lucrări fundamentale pentru studiul limbii române; investigaţia
istorică, atlasele lingvistice, cercetările lexicale şi stilistice pun în
lumină specificul romanic al limbii, treptele evoluţiei sale istorice,
resursele de expresivitate. Numeroasele studii publicate (printre alţii,
de Iorgu Iordan, Al. Graur, Al. Rosetti, T. Capidan) în revistele de
filologie au contribuit la mai buna cunoaştere a limbii, la cultivarea ei,
ceea ce, de fapt, presupune corectitudine, claritate şi frumuseţea
exprimării.
După cel de-al doilea război mondial, studierea şi cultivarea
limbii literare capătă amploare, acum realizându-se opere menite să
uşureze cunoaşterea normelor şi a tezaurului expresiv al limbii:
Dicţionarul limbii literare (în patru volume, apoi într-un volum),
Dicţionarul Explicativ al Limbii române (DEX); Gramatica Limbii
române (în două volume, cunoscută sub numele de Gramatica
Academiei), Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii
române, Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (ultima
ediţie, a V-a, a apărut în 1995), alte dicţionare speciale (de sinonime,
de neologisme, de locuţiuni şi expresii româneşti etc.), studii de
gramatică şi de limbă literară, de stilistică, de istorie a limbii, de
lingvistică generală. Se organizează colocvii, conferinţe şi dialoguri
despre cultivarea limbii şi se transmit, la radio şi la televiziune,
emisiuni de cultură lingvistică.
Sunt de amintit lucrări – precum Opere (vol. 20-21), de Mihail
Sadoveanu, Tablete de cronicar, de Tudor Arghezi, Studii de stilistică,
de Tudor Vianu, Memorial de ziaristică, de Perpessicius – care

120
abordează cu fineţe şi, totodată, cu profunzime probleme ale limbii
literare.
Prezentăm, în continuare, opiniile unor personalităţi ale
secolului al XX-lea despre limbă şi despre stil.
G. IBRĂILEANU
Limba este, dintr-un punct de vedere, o mare parte din ceea ce
se numeşte „artă”. Cuvântul, doară, exprimă totul într-o operă de
artă. Cuvântul propriu, cuvântul sonor, vecinătatea cuvintelor,
bogăţia şi varietatea vocabularului. Dar cei mai buni scriitori ai
noştri sunt – mai trebuie oare spus acest lucru? – cei mai buni
cunoscători ai limbii. Altfel nu puteau spune ceea ce voiau. Şi cei mai
buni cunoscători ai limbii sau (este de obicei acelaşi lucru) cei care
au limba mai bogată şi mai frumoasă, toţi s-au împărtăşit din izvorul
cel mare al limbii populare: Odobescu, Eminescu, Sadoveanu şi
incomparabilul Creangă…
NICOLAE IORGA
Între elementele care formează comoara sufletească a poporului
românesc, nici unul nu cuprinde mai mult şi n-o oglindeşte mai
adevărat decât însăşi limba lui.
Cu privire la acest grai românesc, care s-a dovedit în stare, cu
adăugirile cele fireşti, să îmbrace orice idei, cât de înalte, şi orice
sentimente, cât de fine, fiind sub foarte multe raporturi, şi mai ales
sub acela al varietăţii şi al unei armonii de o esenţă cu desăvârşire
subtilă, mai presus de limbile asupra cărora s-a exercitat înrâurirea
atâtor oameni de geniu, ale popoarelor celor mari din centrul şi din
Apusul Europei, s-au ivit în cursul timpului idei şi s-au prezintat
propuneri care şi până în ziua de astăzi împart spiritele şi care cer o
judecată mai asemănătoare cu a oamenilor de bun simţ decât cu cea a
teoreticienilor şi polemiştilor.
Odinioară limba aceasta era deschisă pentru orice năvală de
cuvinte străine.
Uşile năvălirii se deschideau însă numai asupra cămăruţei în
care se găseau scriitorii şi vorbitorii solemni din biserică şi de la
curte. Cum ceilalţi n-au scris, dar au păstrat, şi pe calea aceasta a
unei păstrări neclintite se poate vedea cum au judecat generaţiile care
s-au urmat marile prefaceri, amestecurile cu grămada, copleşirile

121
nesăbuite şi prin aceasta chiar trecătoare şi numai pe deasupra, fără
să aibă o adevărată înrâurire asupra felului de a vorbi al mulţimilor.
MIHAIL SADOVEANU
Mi-a plăcut să caut frumuseţile limbii şi puterea vie a
imaginilor. Le-am găsit în multe cărţi ale trecutului şi în creaţia
anonimă a folclorului spre care m-am aplecat totdeauna cu interes şi
preţuire. [...] Într-un fel şi scriitorul este filolog. Materialul limbii în
care omul de specialitate vede etimologii, forme gramaticale,
particularităţi sintactice şi stiluri diverse, reprezintă pentru scriitor
mijlocul fundamental de comunicare a ideilor sale… Bogăţia limbii,
variantele stilului poetic nu apar la întâmplare. E nevoie de o
aplecare necontenită şi pasionată asupra tezaurului limbii. Din acest
tezaur scriitorul trebuie să ştie să aleagă „cuvântul ce exprimă
adevărul”. […]
Arta literară înseamnă mai mult decât o simplă corectitudine în
exprimare. Fraza prozatorului sau versul poetului cată să aibă
armonie, împerechieri noi de cuvinte, metafore izbutite. Moştenirea
noastră literară şi întreaga literatură universală ne oferă multe pilde
de bogăţie şi originalitate a limbii. Să învăţăm mereu din aceste
izvoare şi să cumpănim bine cuvintele când scriem.
În ultimii o sută de ani, limba noastră literară s-a îmbogăţit cu
un număr mare de neologisme, cuvinte legate fie de noţiunile
abstracte ale disciplinelor spirituale, fie de progresul civilizaţiei
materiale şi al descoperirilor ştiinţifice […]. Neologismele au
îmbogăţit limba. […]… să le folosim în măsura trebuinţii, şi atunci
când sinonimul românesc s-a diferenţiat. „Necesitate” şi „nevoie”, de
pildă, se pot întrebuinţa fiecare în felul său. „Nevoia” e materială;
„necesitatea” e intelectuală. Tot astfel avem „carenţă” cu „lipsă”,
„straniu” cu „ciudat” şi altele.
ION AGÂRBICEANU
Limba fixată în scris este limba „literară”, în opoziţie cu limba
vorbită zilnic. Năzuinţa în culturalizare este ca şi cea vorbită să se
identifice tot mai mult cu cea literară. Limba literară „per
eminentiam” ar trebui numită „limba creaţiilor artistice”, în versuri,
şi în proză; limba folosită în „scrieri ştiinţifice, istorice” etc. ar fi să
se cheme „limba literară ştiinţifică”.

122
 Cele două ramuri ale limbii literare trebuie să întrunească
pentru a-şi ajunge scopul, calităţile deosebite. Nu se poate scrie un
tratat de fizică în limba literară a unui roman, şi nici invers. […]
De cultivarea limbii trebuie să se ocupe în primul rând toţi cei
care scriu în vederea publicării. Scriitorii să tindă spre o limbă
literară tot mai bogată, mai viguroasă, mai clară, mai concisă.
Oamenii de ştiinţă să năzuiască spre o limbă literară sobră şi
limpede.
CAMIL PETRESCU
Limba ca mijloc de expresie – şi acesta e rostul ei – e un simplu
instrument. Calităţile care i se pot pretinde sunt cele adecvate
scopului: corectitudine gramaticală, flexibilitate sintactică şi precizie
(în sensul de proprietate). Orice altă preţuire a cuvintelor, oricât de
agreabile ar fi ele, e fireşte, în grija filologilor. Flexibilitatea
sintactică şi proprietatea termenilor sunt obligaţiile artiştilor şi
oamenilor de ştiinţă.
TUDOR VIANU
Materialul artei literare este făcut din cuvintele, locuţiunile,
expresiile, proverbele, din sistemul fonetic, din formele şi construcţiile
limbii sale materne. În principiu, artistul literar poate să le folosească
pe toate; în realitate, el le întrebuinţează numai pe unele din ele. Şi
unul din mijloacele cele mai indicate pentru cunoaşterea critică a
unui scriitor este identificarea sferei lui lexicale, a formelor lui mai
frecvente, a construcţiilor lui tipice. Cunoscându-le bine pe acestea,
ajungem să ne dăm seama de felul impresiilor care l-au urmărit mai
cu dinadinsul pe scriitor, de chipul în care ideile se leagă în mintea
lui. […]
Bogăţie şi transparenţă a limbii? Foarte bine. Avem nevoie şi de
una şi de alta. Dar cată ca bogăţia să nu fie mincinoasă şi
preocuparea de transparenţă să nu te abată de la armonia cuvântului
rostit. Literatura este arta cuvântului şi cuvântul în toate planurile lui,
de la înţelesul şi până la învelişul lui armonios, nu poate lăsa
nepăsător pe artist.
*
Prezentăm, în continuare, principalele norme ale limbii române
literare, fixate de cele două importante lucrări apărute în cea de-a doua
123
jumătate a secolului al XX-lea: Dicţionarul ortografic, ortoepic şi
morfologic al limbii române şi Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de
punctuaţie.

NORME ORTOGRAFICE ŞI ORTOEPICE

Scrierea cu „â”
După Revoluţia din Decembrie 1989, Academia Română s-a
reorganizat, iar conducerea de atunci a iniţiat o revizuire ortografică,
fiind vorba despre „unele îndreptări ale ortografiei limbii române,
pentru eliminarea unor exagerări impuse acesteia în anul 1953” (am
citat din Raportul preşedintelui Academiei Române, prezentat în
Adunarea Generală a Academiei Române din ianuarie 1991). Deşi, la
început, era vorba despre mai multe „îndreptări ortografice”, în cele
din urmă, ele s-au redus la două: formele verbului „a fi” şi redarea
sunetului /î/. Adunarea Generală a Academiei Române din februarie
1993 a adoptat o hotărâre, publicată în „Monitorul Oficial al
României”, în martie 1993, hotărâre al cărei prim articol suna în felul
următor: „Se va reveni, în grafia limbii române, la utilizarea lui „â” în
interiorul cuvintelor şi a formei „sunt” („suntem”, „sunteţi”), în
conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de
1948, consecinţă a unui îndelungat proces istoric”. Se preciza, de
asemenea, că normele ortografice aprobate de Academia Română sunt
obligatorii de la 1 ianuarie 1994 şi că ele trebuie aplicate cu stricteţe.
În aceste condiţii, „unde-i lege nu-i tocmeală”; că vrem sau că nu
vrem, trebuie să respectăm această hotărâre şi să folosim litera „â” în
interiorul tuturor cuvintelor (cu excepţia compuselor şi a derivatelor –
nu intrăm în amănunte, întrucât ele sunt cunoscute, iar dacă nu sunt
cunoscute, se pot afla din Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de
punctuaţie), în timp ce „î” se foloseşte la începutul şi la sfârşitul
cuvintelor.
Alte reguli ortografice şi ortoepice
– se scrie şi se pronunţă „a-e”, nu „aie”, în cuvântul „aer”, ca şi
în „aerian, aerisi, aerodrom, aeroport” ş.a.m.d.;
– cuvintele „boreal, cereale, ideal” nu conţin diftongul „ea”, ci
hiatul „e-a”, rostindu-se, prin urmare, „bo-re-al” (nu „bo-real”), „ce-
re-a-le” (nu „ce-rea-le” şi nici „ce-ri-a-le”), „i-de-al” (nu „i-deal”);

124
 – se scrie şi se pronunţă „crea, creare, creaţie, agrea” şi nu
„creia, creiare, creiaţie, agreia”;
– se scrie şi se pronunţă „e-e”şi nu „eie” în cuvinte precum
„alee, idee, licee, creez, agreez”; sunt inculte formele pronunţate
„aleie, ideie, liceie, creiez, agreiez”;
– se scrie şi se pronunţă „o-e”, nu „oie”, în cuvinte precum
„poet, poem, poezie”; deci, nu este corect să pronunţăm „poiet, poiem,
poiezie”;
– se scrie şi se pronunţă „u-e” în cuvintele „duel, duet,
perpetuez”; respingem formele „duiel, duiet, perpetuiez”;
– scriem şi pronunţăm (la singular) „uşă, coajă, mătuşă, păpuşă,
plajă” etc., nu „uşe, coaje, mătuşe, păpuşe, plaje”;
– se scrie şi se pronunţă „b”, nu „v” în numele lunilor anului:
„februarie, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie”;
– înainte de consoanele „l, m, n”, se scrie şi se pronunţă „s”, nu
„z”: „căsnicie, desluşi, smântână, sminti, smuci, trăsni, trosni”;
– scriem şi pronunţăm „s” şi nu „z” în cuvintele „evoluţionism,
chermesă, chintesenţă, disident, disidenţă, grimasă, premisă, sesiune”
(prin urmare, sunt incorecte formele „chermeză, dizident, premiză,
seziune”);
– se scrie şi se pronunţă „s”, nu „ş” în cuvintele „deschis, scenă,
schimba, stofă” (respingem formele „deşchis, şcenă, şchimba, ştofă”);
– se scrie „x” şi se pronunţă „cs” în cuvinte precum „exacerba,
expediţie, explozie, hexametru, oxid” ş.a.m.d.; se scrie „x” şi se
pronunţă „gz” în cuvinte ca „exact, examen, exemplu, exil”;
– scriem şi pronunţăm „bez”, „iz” şi „răz” înainte de consoanele
„b, d, g, l, m, n, v”: „bezmetic, beznă, izbi, izgoni, răzbate, război,
răzgândi, răzleţ, răzvrăti”; de asemenea, se scrie şi se pronunţă „z” în
cuvintele derivate cu sufixul „nic” care au rădăcina terminată în „z”:
„groaznic, obraznic, paznic” (sunt inculte formele „groasnic, obrasnic,
pasnic”, scrise şi pronunţate cu „s”);
– consoanele duble se scriu şi se pronunţă în cuvintele formate
cu prefixe, atunci când consoana finală a prefixului este aceeaşi cu
consoana iniţială a rădăcinii: „înnoda, înnopta, înnoi, înnebuni,
interregn, transsiberian, transsaharian”.
Accentuarea unor cuvinte
Conform celor două lucrări normative anterior menţionate, o
serie de cuvinte se accentuează oarecum diferit de modul în care uzul
125
le-a consacrat. Tocmai de aceea, ediţia a II-a a Dicţionarului
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (ce urmează să
apară în anul 2005) va aduce anumite modificări, în sensul armonizării
normei cu uzul. Deocamdată, însă, conform normelor încă în vigoare,
vom pronunţa „acvilă” – nu „acvilă”, „adio” – nu „adio”, „adulter” –
nu „adulter”, „alibi” – nu „alibi”, „antic” – nu „antic”, „caracter” – nu
„caracter”, „călugăriţă” – nu „călugăriţă”, „ciment” – nu „ciment”,
„cobai” – nu „cobai”, „colector” – nu „colector”, „colibri” – nu
„colibri”, „complice” – nu „complice” (este vorba despre substantiv,
nu despre verb), „curator” – nu „curator” (= persoană însărcinată cu
administrarea intereselor unui minor sau ale unui alienat), „demon” –
nu „demon”, „dictator” – nu „dictator”, „doctoriţă” – nu „doctoriţă”,
„editor” – nu „editor”, „embargo” – nu „embargo”, „ferigă” – nu
„ferigă”, „gărgăriţă” – nu „gărgăriţă”, „incognito” – nu „incognito”,
„instructor” – nu „instructor”, „legitim” – nu „legitim”, „matur” – nu
„matur”, „moto” – nu „moto”, „pagodă” – nu „pagodă”, „pastişă” –
nu „pastişă”, „penurie” – nu „penurie”, „perplex” – nu „perplex”,
„ponei” – nu „ponei”, „prevederi” – nu „prevederi”, „primăvara” – nu
„primăvara”, „propice” – nu „propice”, „protector” – nu „protector”,
„puber” – nu „puber”, „radar” – nu „radar”, „regizor” – nu „regizor”,
„revizor” – nu „revizor”, „rucsac” – nu „rucsac”, „santal” – nu
„santal”, „simbol” – nu „simbol”, „splendid” – nu „splendid”,
„tombolă” – nu „tombolă”, „torpedo” – nu „torpedo”, „tutore” – nu
„tutore”, „unic” – nu „unic”, „vatman” – nu „vatman”, „vector” – nu
„vector”.
NORME MORFOLOGICE
Aspecte ale folosirii substantivelor
În configuraţia generală a limbii române din secolul al XX-lea,
se constată o anumită instabilitate flexionară a substantivelor,
manifestată prin utilizarea unor forme paralele de plural, de tipul:
viruşi – virusuri, tunele – tuneluri, chibrituri – chibrite, pardesie –
pardesiuri, aragaze – aragazuri etc. În unele cazuri, limba literară
acceptă ambele forme; prin urmare, conform Dicţionarului ortografic,
ortoepic şi morfologic al limbii române şi Îndreptarului ortografic,
ortoepic şi de punctuaţie (ediţia a V-a), este corect să spunem şi să
scriem şi tunele, şi tuneluri, şi viruşi, şi virusuri, şi poieni, şi poiene, şi
râpe, şi râpi, şi chipie, şi chipiuri, şi seminare, şi seminarii. În alte
126
cazuri, însă, o singură formă este corectă, literară: blesteme, burghie,
chibrituri, defileuri, ibrice, monede, şireturi, hoteluri, pâraie,
aragazuri (limba literară nu acceptă formele blestemuri, burghiuri,
chibrite, defilee, ibricuri, monezi, şirete, hotele, pârâuri, aragaze,
chiar dacă cele două forme paralele sunt echivalente semantic, fiind
folosite de mulţi vorbitori în aceleaşi contexte, fără ca înlocuirea uneia
prin cealaltă să atragă vreo schimbare de informaţie). Unii lingvişti
consideră că vorbitorii mai vârstnici recurg de obicei la pluralul în e
(chibrite, pardesie, aragaze, hotele), în timp ce vorbitorii mai tineri
recurg la pluralul în uri.
Pe de altă parte, se întâmplă ca formele paralele de plural să se
repartizeze diferit în interiorul limbii române literare. Concret, există
substantive care au două şi chiar trei forme de plural, toate corecte, dar
diferenţiate ca înţeles: arc – arce (de cerc) şi arcuri; cap – capi (şefi,
conducători), capuri (termen geografic – „porţiuni de uscat care
înaintează în mare”), capete; corn – coarne, cornuri, corni (=arbori cu
lemnul dur, cu flori galbene şi cu fructe roşii, comestibile); bandă –
benzi, bande (de hoţi); timp – timpi, timpuri; compus – compuşi (în
chimie), compuse (în lingvistică); centru – centre, centri (centri
nervoşi); raport – rapoarte, raporturi; termen – termeni, termene;
calcul – calcule, calculi (calculi renali) etc. În aceste cazuri, în care
formele paralele corespund unor sensuri diferite, avem de-a face cu
cuvinte diferite, tratate, de obicei, de dicţionare în articole distincte şi
numite, în terminologia lingvistică, „omonime parţiale”.
Multe nume româneşti de familie sunt derivate cu sufixul „ar”.
De multe ori, aceste substantive proprii sunt articulate, funcţia
articolului hotărât fiind preluată de vocala „u”. Să dăm şi câteva
exemple: bivol - Bivolaru, căldare – Căldăraru, ciubotă – Ciubotaru,
cojoc – Cojocaru şi alte nume precum Fieraru, Moraru, Olaru,
Păcuraru, Păduraru, Pescaru, Pânzaru, Pâslaru, Podaru, Prunaru,
Puşcaru, Rotaru, Sticlaru, Văcaru şi altele. Este vorba în special
despre cuvinte care indică anumite ocupaţii, mai ales din mediul rural.
Aceste cuvinte, în limba română veche, se terminau în „iu” (cu alte
cuvinte, sufixul „ar” avea, în limba română dintr-o altă perioadă
istorică, forma „ariu”, cu accentul pe vocala „a”: Ciubotariu,
Cojocariu, Păcurariu, Prunariu, Puşcariu, Rotariu, Ţurcaşiu ş.a.m.d.
Prin urmare, aşa se rostesc corect aceste cuvinte – cu diftong, nu cu
hiat – şi respingem formele Ciubotari-u, Cojocari-u, Morari-u,
Ţurcaşi-u, Olari-u, Prunari-u, Rotari-u etc.
127
 Pe de altă parte, există, în limba română, nume proprii de familie
provenind din limba greacă sau doar având o rezonanţă grecească.
Acestea conţin într-adevăr hiatul „i-u”. Pronunţăm Atanasi-u (nu
Atanasiu), Antoni-u (nu Antoniu), Manoli-u (nu Manoliu), Vasili-u (nu
Vasiliu) şi altele.
Aceste rostiri corecte îi determină pe necunoscători să pronunţe
incorect cuvintele vechi româneşti, îndepărtându-le de motivaţia
iniţială. Pentru amănunte în legătură cu această problemă, vă
recomandăm cartea profesorului G. Gruiţă, intitulată Gramatica
normativă – 77 de întrebări, 77 de răspunsuri.
Aspecte ale folosirii adjectivului
În limba română, alături de adjectivele simple (precum albastru,
cinstit, serios etc.), există şi adjective compuse, care se grupează în
două categorii. Prima include adjectivele compuse dintr-un adjectiv şi
un adverb, aflate în grade diferite de sudură. Ele se scriu obligatoriu
cu cratimă, cu liniuţă: nou-născut, nou-venit, sus-citat, sus-menţionat,
sus-numit, liber-cugetător, liber-profesionist, drept-credincios. Altele
s-au contopit, s-au sudat, scriindu-se într-o unitate, într-un cuvânt:
atotcuprinzător, atotputernic, atotştiutor, binefăcător, binevoitor,
răufăcător, răuvoitor, clarvăzător. În aceste combinaţii, flexionează,
adică îşi schimbă forma, numai adjectivul, nu şi adverbul. Prin
urmare, vom spune corect „Ea este nou-venită”, nu „nouă-venită”;
„articole pentru nou-născuţi”, nu „articole pentru noi-născuţi”;
„clarvăzători”, nu „clarivăzători”; „o persoană răuvoitoare”, nu „o
persoană reavoitoare”.
Cea de-a doua categorie este aceea a adjectivelor compuse din
două adjective care exprimă interferenţa de culori, de senzaţii sau de
domenii – exemple: alb-argintiu, albastru-deschis, galben-pal, social-
politic, tehnico-ştiinţific, ştiinţifico-fantastic. În aceste situaţii, în
general, numai al doilea adjectiv flexionează, primul rămânând
invariabil, neschimbat. Iată de ce vom spune corect, de pildă, „metodă
instructiv-educativă”, nu „metodă instructivă-educativă”. Totuşi,
câteva combinaţii de acest fel presupun modificări morfologice şi
lexicale la ambele adjective, mai ales în limbajul afectiv. Vom spune,
de exemplu, „ea s-a descurcat singură-singurică”.
La adjectivele neologice din limba secolului al XX-lea, nu se
mai produc alternanţele fonetice. Prin urmare, sunt corecte
următoarele forme: grotesc – grotescă (nu „grotească”), integru –
128
integră (nu „inteagră”), livresc – livrescă, secret – secretă, ipohondru
– ipohondră, monoton – monotonă, confuz – confuzi (nu „confuji”),
francez – francezi (nu „franceji”), obez – obezi (nu „obeji”)”. Fac
excepţie câteva adjective care s-au impus cu alternanţe vocalice:
analog – analoagă, omolog – omoloagă, snob – snoabă, pitoresc –
pitorească. Adjectivele terminate în „x”, pronunţat „cs”, de tipul fix,
mixt, ortodox, când sunt urmate de desinenţa de plural „i”, se scriu cu
„cş”: ficşi, micşti, ortodocşi.
Au flexiune incompletă anumite adjective, în special neologice,
utilizate în limbaje specializate. Ele figurează în îmbinări de cuvinte
fixe, specifice limbajului tehnico-ştiinţific: „adipos” (spunem ţesut
adipos, ţesuturi adipoase, celulă adipoasă, dar nu şi „adipoşi”, la
masculin plural); „clorhidric” (spunem acid clorhidric, acizi
clorhidrici, dar nu şi la feminin „clorhidrică” şi „clorhidrice”);
„balnear” (spunem staţiune balneară, staţiuni balneare, dar nu şi la
masculin „balneari”). La fel, adjectivul „căprui”, referindu-se la ochi,
are numai formă de masculin.
Adjectivele care arată cantitatea nedefinită, precum mulţi, puţini,
destui, toţi, numeroşi, diferiţi, diverşi, au o flexiune dublă: cu
desinenţe, ca orice adjectiv (de exemplu, spunem corect „părerile
multor colegi”), şi cu prepoziţii, ca numeralul (este corect şi dacă
spunem „părerile a mulţi colegi”). Însă combinarea celor două tipuri
duce la exprimări incorecte; prin urmare, greşim dacă spunem
„părerile a multor colegi”.
Adjectivele care arată însuşiri, motiv pentru care sunt numite
„calificative”, stau de obicei după substantiv: elev silitor, munte înalt
etc., spre deosebire de adjectivele pronominale, care precedă
substantivul: acelaşi student, alt exemplu, fiecare om, vreun procedeu.
Face excepţie adjectivul „biet”, cu femininul „biată”, care stă numai în
faţa substantivului. Spunem „o biată femeie”, dar nu şi „o femeie
biată”. Când stau în faţa substantivului, adjectivele calificative capătă
valori expresive; grea viaţă, lungă suferinţă, viteaz soldat etc.
Adjectivele invariabile provenite din adverbe se plasează
înaintea substantivului. Astfel, spunem corect într-o anume măsură,
asemenea întâmplare, aşa exemplu, atare situaţie.
Aspecte ale folosirii pronumelui
Este permisă scrierea prescurtată a pronumelor de politeţe d-ta,
d-tale, dv., dvs., d-voastră, d-lui, d-ei. Locuţiunile pronominale de
129
politeţe se scriu cu majusculă, obligatorie la substantiv şi facultativă la
determinant; astfel, vom scrie Preasfinţia Sa – Preasfinţia sa.
Acordul locuţiunilor pronominale de politeţe se face atât cu
verbul la persoana a II-a singular, cât şi cu verbul la persoana a III-a
singular, pentru o reverenţă mai accentuată. Astfel, este corect să
spunem „Domnia ta ai făcut o alegere bună”, dar şi „Domnia ta a făcut
o alegere bună”.
„Dânsul” este un pronume personal, rezultat din combinarea
prepoziţiei „de” cu vechiul pronume personal „însul”. La început, el se
folosea numai în cazul acuzativ, fiind precedat de numeroase
prepoziţii specifice acestui caz. Treptat, îşi formează o flexiune
cazuală completă şi începe să se refere exclusiv la persoane. Spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, în Muntenia, el capătă un sens de
politeţe, de reverenţă, fără să fie recunoscut, deocamdată, de
gramatică, drept un pronume de politeţe. Este supărătoare tendinţa de
a se folosi, pentru feminin singular la cazurile genitiv şi dativ, forma
„dânşii”. Prin urmare, sunt incorecte îmbinări de cuvinte precum
„fratele dânşii” sau „I-am spus dânşii numărul de telefon”. Forma
corectă, în aceste situaţii, este „dânsei”, ştiut fiind că, în limba
română, femininul singular este omonim, la genitiv şi la dativ, cu
pluralul: „dânsele – dânsei”.
Când adjectivul pronominal posesiv se raportează la mai multe
substantive, acordul se face cu substantivul cel mai apropiat. Astfel,
vom spune corect „fratele şi sora mea”, respectiv „sora şi fratele meu”.
Spunem corect „acestei prietene a mele” şi nu „acestei prietene ale
mele”, nici „acestei prietene a mea”.
Când pronumele demonstrativ apare în construcţii cu sens
partitiv, precedat de prepoziţia „dintre”, el trebuie folosit la plural,
deoarece, prin singular, nu se poate reda selecţia. Prin urmare, vom
spune corect „un cadou dintr-astea”, „o cămaşă dintr-alea” şi nu „un
cadou dintr-ăsta, o cămaşă dintr-aia”.
Când adjectivul pronominal demonstrativ determină un sub-
stantiv în cazurile genitiv şi dativ, şi el trebuie să apară în aceste ca-
zuri, impuse de acord. Prin urmare, vom spune corect „mama băiatului
acestuia”, nu „mama băiatului acesta”; vom spune corect „I-am dat un
sfat doamnei aceleia”, nu „I-am dat un sfat doamnei aceea”.
Construcţii precum „mama băiatului acestuia” pot avea două
interpretări: „mama acestui băiat” sau „mama băiatului altcuiva”. De
aceea, este preferabilă exprimarea „mama acestui băiat”.
130
 Pronumele interogative „cine” şi „ce”, fiind defective de plural
(adică neavând forme de plural), atunci când au funcţia sintactică de
subiect, se acordă cu verbul la singular. Vom spune corect „Cine a
scris reclamaţia?”, nu „Cine au scris reclamaţia?”, vom spune corect
„Ce-i cu astea aici?” şi nu „Ce-s cu astea aici?”. Pronumele interogativ
nu are categoria persoanei, motiv pentru care verbul trebuie folosit la
persoana a III-a. Totuşi, în limba vorbită, apar exprimări de tipul
„Cine aţi strigat, voi?”, „Care baţi la uşă?”, „Care mi-aţi văzut
ziarele?”
Plecând de la enunţuri exclamative, precum „Ce casă ai mai
găsit şi tu!”, se ajunge la exprimări incorecte, cu plasarea adverbului
„mai” în faţa substantivului: „Ce mai casă ai găsit şi tu!” – enunţ,
evident, greşit.
„Care” este, în limba română, şi pronume relativ, iar în folosirea
lui, se observă tendinţa incorectă de extindere a invariabilităţii sale.
Astfel, la dativ, apare forma „care”, în loc de formele corecte, literare
căruia, căreia, cărora. Prin urmare, este greşit enunţul „Fata care i-am
dat flori mi-a zâmbit”; vom spune corect „Fata căreia i-am dat flori
mi-a zâmbit”. La acuzativ, mulţi vorbitori omit prepoziţia „pe”, atunci
când pronumele relativ „care” este complement direct. Sunt greşite
exprimări de tipul „cartea care am citit-o”, „filmul care l-am văzut”,
„omul care l-am cunoscut”. Vom spune corect „cartea pe care am
citit-o”, „filmul pe care l-am văzut”, „omul pe care l-am cunoscut”.
Greşit este şi enunţul „Fata care m-am întâlnit cu ea este din
Bucureşti”; vom spune corect „Fata cu care m-am întâlnit este din
Bucureşti”.
Alte greşeli care se fac în folosirea pronumelui relativ vizează
acordul. Este greşit să spunem, de pildă, „Acesta este un caz a cărei
rezolvare nu e simplă”; vom spune corect „Acesta este un caz a cărui
rezolvare nu e simplă”.
În limba română de la sfârşitul secolului al XX-lea, se creează o
concurenţă între pronumele „ce” şi pronumele „care”, atunci când
acestea introduc o subordonată atributivă. „Care” este preferat în
limba vorbită, iar „ce” se extinde în locul lui „care” în exprimarea
preţioasă – de pildă „A scris poezii ce au fost apreciate”. Nu
recomandăm o asemenea exprimare; desigur, putem folosi pronumele
„ce” numai atunci când vrem să evităm repetarea excesivă a
pronumelui „care”.

131
 Greşeli se fac şi în folosirea pronumelor negative. Astfel, este
incorect să spunem „N-am discutat nici cu unul dintre vecini” sau „Nu
m-am gândit nici la una”; vom spune corect „N-am discutat cu nici
unul dintre vecini”, respectiv „Nu m-am gândit la nici una”. Scriem
„nici unul”, respectiv „nici una” în cuvinte separate, nu într-un cuvânt.
Prin modificarea locuţiunii adverbiale „în nici un caz”, a apărut
locuţiunea „nici într-un caz”, care trebuie evitată. De asemenea, în
limba vorbită, există tendinţa de înlocuire a pronumelor negative prin
pronume nehotărâte: „N-are vreo dovadă despre crimă” sau „N-a spus
ceva despre voi”. Aceste construcţii sunt corecte în enunţuri
interogative: „N-are vreo dovadă despre crimă?”, „N-a spus ceva
despre voi?”. În construcţii afirmative, ne vom exprima în felul
următor: „N-are nici o dovadă despre crimă”; „N-a spus nimic despre
voi”.
Tot către sfârşitul secolului al XX-lea, a început să se
folosească, în contexte de pronume nehotărât, adjectivul „diferit”:
„Am vorbit cu diferiţi despre tine”. Pentru pronumele „fiecare”, limba
literară acceptă atât un acord după formă, la persoana a III-a singular
(de exemplu, este corect să spunem „fiecare a răspuns corect”), cât şi
un acord după sens, prin atracţie, la plural, dar numai la persoana I sau
la persoana a II-a (fiind corect şi dacă spunem „fiecare dintre noi am
răspuns corect” sau „fiecare dintre voi aţi răspuns corect”).
Aspecte ale folosirii verbului
Verbele „a fi” şi „a trebui” pot exprima, în limba română,
posibilitatea şi necesitatea. „A fi” are sensul de „a fi pe punctul să”:
„Era să cad”. În aceste situaţii, ele sunt verbe impersonale şi sunt
urmate de o propoziţie subordonată subiectivă. În limba vorbită, aceste
verbe au tendinţa să-şi piardă caracterul impersonal. Astfel, „a trebui”
tinde să se acorde cu subiectul verbului următor: „Ele trebuiesc să
înceapă antrenamentele”. Corect vom spune „Ele trebuie să înceapă
antrenamentele”. Şi verbul „a fi” îşi pierde caracterul impersonal:
„Eram să cad” sau „Erai să cazi”; formele corecte sunt „Era să cad”,
respectiv „Era să cazi”.
Norma limbii literare admite forma personală numai la persoana
a III-a plural, pentru trecut şi pentru viitor; astfel, este corect să
spunem „Ele trebuiau să înceapă antrenamentele”; „Ele vor trebui să
înceapă antrenamentele”. Nu vom accepta enunţuri precum „Ele

132
trebuia să înceapă antrenamentele” sau „Ele va trebui să înceapă
antrenamentele”.
În selectarea complementului direct sau a subordonatei
completive directe, există, la unele verbe, anumite restricţii semantice.
Astfel, este supărătoare plasarea propoziţiei completive directe după
verbul „a cunoaşte” – de exemplu „Cunosc că a venit”; vom spune
corect „Ştiu că a venit”. Pentru verbul „a cauza”, există tendinţa de a
se schimba tranzitivitatea şi sensul său. Verbul „a cauza” are sensul de
„a produce” şi se construieşte obligatoriu cu un complement direct –
de exemplu „cauzează dureri”, „a cauzat pierderi de vieţi” etc. Verbul
începe să fie folosit, în mod greşit, cu înţelesul de „a face rău” –
„Legumele fierte nu cauzează” sau „Slănina îmi cauzează la inimă”.
Asemenea construcţii se impun evitate.
Verbele neologice terminate la infinitiv în „a” preferă, la
indicativ prezent, forme cu „ez”. Spunem corect, de pildă, „eu copiez”
(nu „eu copii”) –„el copiază” (nu „el copie”). Întâlnim şi unele
variante livreşti, fiind corect să spunem „degajă” (=răspândeşte,
emană), dar şi „degajează”; „se desfată”, dar şi „se desfătează”; „se
dezagregă”, dar şi „se dezagreghează”; „ignoră”, dar şi „ignorează”.
La verbele terminate la infinitiv în „i”, s-a impus în limba
literară varianta cu sufixul „esc”; vom spune corect bănuieşte,
bombăneşte, cheltuieşte, destăinuieşte, se străduieşte, se târguieşte.
Respingem formele el bănuie, bombăne, cheltuie, destăinuie, se
străduie, se târguie. Mai rar însă, devin literare, deci corecte, formele
fără sufixul „esc”. Vom spune „el biruie” (nu „biruieşte”), „îşi
închipuie” (nu „îşi închipuieşte”), „stăruie” (nu „stăruieşte”). Alteori,
variantele coexistă; este corect să spunem şi „învârte”, dar şi
„învârteşte”; şi „i se năzare”, dar şi „i se năzăreşte”; şi „şovăie”, dar şi
„şovăieşte”. Nu este permisă amestecarea formelor, adică nu putem
spune, de pildă, „eu cheltui – tu cheltui – el cheltuieşte”.
Verbele „a crea, a agrea, a procrea, a recrea” se scriu, la
indicativ prezent, cu doi „e”, cu excepţia persoanelor I şi a II-a plural;
iată cum vom conjuga verbul „a crea”: eu creez, tu creezi, el creează,
noi creăm, voi creaţi, ei creează. La fel se procedează în cazul
celorlalte verbe menţionate.
Aspecte ale folosirii adverbelor
Sensul unor adverbe este organizat pe structuri, pozitive şi
negative. Astfel, adverbul „numai” este afirmativ, în timp ce adverbul
133
„doar” este negativ. Este corect să spunem „Am numai o umbrelă” şi
greşim dacă spunem „Am decât o umbrelă”; pentru forma negativă,
vom spune „Nu am decât o umbrelă”. Este corect să spunem „Au fost
prezenţi numai 8 studenţi” şi greşim dacă spunem „Au fost prezenţi
decât 8 studenţi”. În mod similar se comportă adverbele „cam” şi „nu
prea”. Vom spune corect „E cam vorbăreţ” sau „Nu e prea vorbăreţ”.
Există, în limba română, variante ale unui adverb sau ale unei
locuţiuni adverbiale; unele sunt literare, altele nu. Astfel, este corect să
spunem şi să scriem şi „înadins”, şi „dinadins”, şi „totdeauna”, şi
„întotdeauna”, şi „de asemeni”, şi „de asemenea”, şi „de-a pururi”, şi
„de-a pururea”, şi „în adevăr”, şi „într-adevăr”. Într-o exprimare
preţioasă, se foloseşte supărător construcţia „de o manieră”, urmată de
adjectiv: „A procedat de o manieră necorespunzătoare”. Se recomandă
să folosim construcţia „în mod”, urmată de adjectiv: „A procedat în
mod necorespunzător”.
LEXICUL LIMBII ROMÂNE LITERARE
ÎN SECOLUL AL XX-LEA

În limba română a secolului al XX-lea, se constată utilizarea

masivă a neologismelor, cuvinte care au schimbat aspectul limbii
noastre mai mult decât se admite de obicei, contribuind la
modernizarea vocabularului românesc. Dar folosirea neologismelor
constituie principala sursă a greşelilor de limbă, deşi neologismele
caracterizează, în general, vorbirea şi scrisul oamenilor culţi, instruiţi.
Unele neologisme sunt pronunţate greşit din comoditate (întrucât
vorbitorii refuză să se familiarizeze cu normele în vigoare ale limbii
literare), alte neologisme sunt incorect întrebuinţate din punctul de
vedere al sensului, iar altele sunt confundate cu unele cuvinte mai
vechi sau mai puţin cunoscute (apărând fenomenul numit „atracţie
paronimică”: şasiu este confundat cu saşiu, ori cu or, diferit cu deferit
ş.a.m.d.).
În acest context, citându-l pe distinsul prof. univ. dr. Theodor
Hristea, vom arăta în ce condiţii un neologism ar trebui admis în
exprimare:
1) să fie atestat de mai multe ori (de preferinţă, în cel puţin două
stiluri ale limbii literare: de pildă publicistic şi artistic, ştiinţific şi
publicistic ş.a.m.d.);

134
 2) să denumească un obiect inexistent sau necunoscut anterior,
pentru care nu ar fi posibil să găsim în limbă un cuvânt tot atât de
potrivit precum cel neologic;
3) să aibă însuşirea de a se adapta uşor la sistemul fonologic şi la
cel morfologic al limbii noastre;
4) să aibă capacitatea de a da naştere derivatelor, compuselor ori
de a se încadra, fără dificultăţi, într-o familie lexicală preexistentă.
Întrucât limba este un organism viu, care evoluează, şi normele
ei se schimbă, de-a lungul timpului. Acest lucru se poate exemplifica
foarte bine prin referire la variantele lexicale şi la dubletele lexicale.
Variantele sunt realizări concrete, de alt tip decât cele morfologice, ale
aceleiaşi unităţi lexicale, ale aceluiaşi cuvânt. Astfel, dacă, iniţial,
limba literară accepta doar forma „cafeină”, ulterior a fost socotită
cultă, corectă şi forma „cofeină”, cele două complexe fonetice –
„cofeină” şi „cafeină” –, aproape identice, exprimând acelaşi conţinut
semantic. La fel, norma literară a admis cuvântul „pricomigdală”, ca o
variantă lexicală a lui „picromigdală”.
Interesantă este situaţia în care normele ortografice şi ortoepice
admit două pronunţări ale aceluiaşi cuvânt, până la victoria uneia
dintre ele sau până la o eventuală specializare sub raport semantic.
Astfel, „transperant” a fost, cândva – după cum explică prof. univ. dr.
Theodor Hristea – o simplă deformare a cuvântului „transparent”, deci
„transparent” şi „transperant” reprezentau un singur cuvânt.
„Transperant” a devenit cuvânt de sine stătător abia atunci când s-a
specializat semantic, adică atunci când a căpătat sensul de „stor” sau
de „jaluzea”. Tot în categoria variantelor literare libere intră şi o serie
de cuvinte cu două realizări accentuale, ambele acceptate, ambele
socotite corecte; astfel, se spune corect şi facsímil, şi facsimíl, şi
vérmut, şi vermút, şi Míron, şi Mirón ş.a.m.d.
Alături de variantele literare, adică socotite corecte, există şi
variante lexicale care nu sunt admise de limba literară, numite de
specialişti „variante lexicale inculte”, create prin etimologie populară,
prin analogie, prin hipercorectitudine etc. Iată câteva forme incorecte:
ansambla pentru asambla, astfalta pentru asfalta, bacaloreat şi
bacaloriat pentru bacalaureat, contoar în loc de contor, frustare în
loc de frustrare, grefe şi grefuri în loc de formele corecte grepuri,
grepfruturi, siringă pentru seringă, sprai, şprei, şprai în loc de forma
corectă sprei şi multe altele.

135
 Unele neologisme româneşti au cunoscut, la început, două forme
– una terminată în –ie şi alta terminată în –iune – ambele circulând
nediferenţiate din punctul de vedere al sensului: ambiţie – ambiţiune,
apariţie – apariţiune, afecţie – afecţiune, confesie – confesiune,
convenţie – convenţiune, dedicaţie – dedicaţiune, impresie –
impresiune, repulsie – repulsiune ş.a.m.d. Între cele două forme,
sinonime la început şi acceptate de limba literară, s-a dat un fel de
luptă, câştigată, în majoritatea cazurilor, de formele în –ie, mai scurte,
mai comode: ambiţie, apariţie, convenţie, dedicaţie, discuţie, expresie,
obsesie etc. Formele terminate în –iune au biruit în cazuri precum
afecţiune, confesiune, incursiune, sesiune şi altele.
Există situaţii în care cele două forme s-au specializat semantic
şi, din acest motiv, au rămas amândouă în limba literară. Aşa se
ajunge la ceea ce numim dublete lexicale, de tipul: concesie („a face o
concesie”) şi concesiune (=drept de a exploata servicii sau bunuri ale
statului), decoraţie şi decoraţiune (vorbim, de pildă, despre
„decoraţiuni interioare”), emisie (termen tehnic – spunem, de pildă,
„staţie de emisie-recepţie”, „cabină de emisie”) şi emisiune, expoziţie
şi expoziţiune (=primul moment al subiectului într-o operă epică sau
într-o operă aparţinând genului dramatic), funcţie şi funcţiune, fracţie
şi fracţiune, formaţie şi formaţiune, obligaţie şi obligaţiune, perfecţie
şi perfecţiune, permisie şi permisiune, porţie şi porţiune, raţie şi
raţiune, reacţie şi reacţiune, staţie şi staţiune, secţie şi secţiune
ş.a.m.d.

136
 VIII. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ
ÎN ZILELE NOASTRE

Considerată din perspectiva istoriei limbii române, limba din

zilele noastre (limba actuală) constituie etapa cea mai apropiată de
„prezent” în realitatea lui circumstanţială. Ceea ce caracterizează
această etapă este preocuparea pentru consolidarea şi pentru
răspândirea unei variante culte, unitare şi unice. Unitatea este
asigurată de existenţa normelor şi presupune un anumit grad de
instrucţie şi de conştientizare a activităţii de comunicare lingvistică.
Prof. univ. dr. Valeria Guţu-Romalo (Corectitudine şi greşeală)
distinge, în tabloul lingvistic al societăţii româneşti de astăzi, mai
multe categorii de vorbitori, din punctul de vedere al raportului cu
limba literară:
– cei care cunosc această modalitate de expresie, dar stăpânesc
totodată şi o variantă dialectală, fiind capabili să recurgă la oricare
dintre ele, atunci când condiţiile concrete de comunicare cer acest
lucru;
– cei a căror competenţă lingvistică ţine de o variantă locală, dar
care admit coexistenţa, în societate, a unui mod de exprimare diferit,
mai general şi mai oficial;
– cei pentru care varianta literară reprezintă unica modalitate de
expresie, deşi competenţa lor lingvistică include şi elemente
lingvistice neliterare (dialectale, argotice etc.).
În condiţiile societăţii româneşti actuale, limba literară devine
pivotul central, liantul complicatului sistem ce reprezintă limba
română. Exprimarea orală se caracterizează, chiar şi atunci când se
situează la nivelul variantei literare, printr-o relaxare a exigenţelor
specifice acesteia, permiţând pătrunderea, în „exprimarea îngrijită”, a
unor elemente lingvistice „neliterare”: regionalisme, elemente
populare şi argotice (Valeria Guţu-Romalo).
Cu toate că limba, văzută din perspectiva istorică, apare ca
element de stabilitate în viaţa unui popor, ea se dovedeşte a fi un
organism viu, care cunoaşte variaţia şi schimbarea. Pentru ca aceste
variaţii şi schimbări să fie pozitive, este extrem de necesară educaţia
137
lingvistică permanentă. Elementara cultură lingvistică, indispensabilă
oricărui vorbitor cu pretenţii de intelectual (şi, în zilele noastre, cei
care au aceste pretenţii sunt din ce în ce mai mulţi), ar trebui să se
formeze în gimnaziu şi în liceu. Din păcate, constatăm că vocabularul
elevilor, al studenţilor, al tinerilor în general este foarte sărac; de
asemenea, observăm că numeroase personalităţi – VIP-urile
prezentului românesc – dovedesc o exprimare adesea greoaie (s-a
vorbit, de pildă, despre „limba de lemn” a unor politicieni), deci,
cultivarea limbii naţionale înregistrează, în zilele noastre, un proces de
continuă şi de îngrijorătoare degradare.
La această degradare, contribuie şi cele mai multe posturi de
radio şi de televiziune, întrucât, în majoritatea emisiunilor, observăm
cu uşurinţă greşeli de rostire, greşeli de vocabular, de morfologie, de
sintaxă, iar, în cazul televiziunii, şi normele ortografice sunt, de multe
ori, încălcate. Greşeli de exprimare – este adevărat – s-au făcut
întotdeauna în mass-media. Însă astăzi, radioul şi televiziunea, prin
forţa frecvenţei şi a accesibilităţii, au devenit şi modele de exprimare.
Este o realitate faptul că persoana care apare – cum se spune – „pe
sticlă”, pe micul ecran are un mare impact asupra telespectatorilor,
devine un model; fiinţa umană, în goana ei către desăvârşire, către
perfecţiune, îşi alege modele şi le imită. Pentru unii vorbitori de limba
română, modele pot fi vedetele de televiziune. Dar aceste vedete
pronunţă „prevéderi, călugăríţă, doctoríţă, butelíe”, în loc de (cum este
corect) „prevedéri, călúgăriţă, dóctoriţă, butélie”. Iată şi alte „perle”:
„flebeţe”, „cea mai superbă televiziune”, „ce părere aveţi vis-à-vis de
problema…”, „membre ai asociaţiei…”, „eu dimineaţa îmi place să
mă trezesc”, „Mâine se vor înregistra doisprezece grade” (în loc de
„douăsprezece grade”), „Poliţiştii au pus accidentul pe seama gheţei”
(în loc de „gheţii”), „principalele priorităţi politice pentru acest an
sunt…” („principalele priorităţi” reprezintă un pleonasm), „RADET
cere să se refacă calculele” (iată aici o cacofonie), „lucrările de
construire ale Catedralei Mântuirii Neamului” (în loc de „lucrările de
construire a Catedralei Mântuirii Neamului” – vorbim despre
construirea catedralei, nu despre lucrările ei), „valoarea câştigului cel
mare de la loto” (în loc de „valoarea câştigului celui mare”). Iată şi
câteva cuvinte deformate: „sălbatec” (în loc de „sălbatic”), „ostateci”
(în loc de „ostatici”), „vame” în loc de „vămi” şi exemplele pot
continua mult şi bine. De asemenea, sunt supărătoare pronunţările
regionale şi populare, ca şi deformările numelor proprii.
138
 Pe de altă parte, emisiunile şi rubricile speciale de cultivare
lingvistică sunt foarte puţine la ora actuală; ba, am spune că, în loc să
crească, numărul lor a scăzut. Posturi importante de televiziune, care
se luptă cu încrâncenare pentru audienţă, nu transmit astfel de
emisiuni, deşi condiţionarea exprimării îngrijite, prin respectarea
normelor limbii literare, nu reprezintă o îngrădire a libertăţii de
expresie a vorbitorului. Componenta creatoare a activităţii verbale nu
implică încălcarea normei.
Folosirea limbii române în mass-media a stat şi stă în atenţia
Consiliului Naţional al Audiovizualului, care monitorizează posturile
de radio şi de televiziune din ţara noastră, după care organizează,
împreună cu Academia Română, dezbateri pe această temă. Consiliul
Naţional al Audiovizualului şi Academia Română au decis să dezvolte
un parteneriat eficient, prin care să ajute şi să stimuleze cultivarea
limbii române, apărarea sa în faţa ofensivei violenţei şi a
semidoctismului. Cele două instituţii consideră că ridicarea nivelului
de cultură în audiovizual depinde de folosirea unei limbi române
corecte şi expresive, conforme normelor lingvistice în vigoare, ceea ce
implică protejarea tinerilor de influenţa unor false modele, promovate
mai ales pe micul ecran. Salutăm cu deosebită căldură recomandarea
făcută de Consiliul Naţional al Audiovizualului tuturor posturilor de
radio şi de televiziune ca acestea să introducă un test de limba română
la concursurile de angajare şi să apeleze fiecare la serviciile unui
lingvist pentru consilierea crainicilor, a realizatorilor, a redactorilor şi
a reporterilor. Un astfel de consilier pe probleme de lingvistică ar
trebui, fără discuţie, să existe în orice redacţie, inclusiv în redacţiile
ziarelor, ale revistelor şi ale tuturor publicaţiilor de la noi. În felul
acesta, ar dispărea cu siguranţă modelul vedetei agramate, iar limba
română ar redeveni armonioasă, „dulce şi frumoasă”. Este adevărat că
norma nu trebuie privită ca imuabilă; în toate limbile, normele se
schimbă. O greşeală, în timp, poate deveni normă; dar nu orice
greşeală! Înţelegem acum mai bine de ce nu se poate admite ca un om
de televiziune – fie el realizator, comentator, prezentator – să facă
greşeli de exprimare. Vina o poartă, în realitate, postul de radio sau de
televiziune care, la angajare, nu testează cunoştinţele de limbă română
ale aspiranţilor (în schimb, se pune mare preţ pe cunoaşterea limbii
engleze!). În afara acestui test – extrem de util – ce s-ar cuveni
susţinut la angajare, cei care lucrează în mass-media ar trebui să

139
urmeze, periodic, nişte cursuri de limba română, ţinute de specialişti,
şi apoi să dea un examen de limba română.
Când auzi vorbindu-se, preţios, despre „schimbarea look-ului”,
despre „trend-ul din modă”, despre „locaţia” unei anumite emisiuni
(cu sensul de „loc de filmare”), despre „casting”, despre „înnourări
accentuate şi averse de ploaie”, când telespectatorii sau radio-
ascultătorii sunt invitaţi să participe la un „chat”, când pe micul ecran
este anunţat un „thriller”, ajungi să-ţi însuşeşti aceste neologisme şi,
după formula lui Ion Creangă, să-ţi „corchezeşti” graiul strămoşesc,
astfel încât să nu te mai înţeleagă nimeni. Este drept că neologismele
au jucat şi joacă un rol extrem de important în îmbogăţirea voca-
bularului românesc, însă, adesea, ele sunt folosite aberant – de tineri
mai ales („OK”, „cool”, „job” etc.) –, uitându-se că, aşa cum de multe
ori a atras atenţia prof. univ. dr. Theodor Hristea, folosirea
neologismelor constituie principala sursă a greşelilor de limbă. Să spe-
răm că adoptarea Legii limbii române, de către Parlamentul ţării, lege
potrivit căreia posturile de radio şi de televiziune care încalcă normele
limbii literare vor fi amendate, va duce la diminuarea greşelilor de
exprimare.
Vinovat pentru degradarea limbii române este şi învăţământul
preuniversitar de după 1989, care, după afirmaţia prof. Hristea, „nu
contribuie suficient nici măcar la constituirea culturii generale, cu atât
mai puţin la formarea culturii lingvistice”. În zilele noastre, în şcoală,
elevilor li se prezintă scheme abstracte, uscate privind anumite
chestiuni de morfologie, de sintaxă, însă, din păcate, nu se dă atenţia
cuvenită unor importante compartimente ale limbii: vocabularul şi
frazeologia – adevărate expresii ale culturii şi ale civilizaţiei. Încă de
pe băncile şcolii, ar trebui – de pildă – să li se explice elevilor că
formule precum O zi bună!, Crăciun fericit!, Paşte fericit! sună rău în
gura unui român. Românul spune Bună ziua! sau Ziua bună!, dar nu O
zi bună!; românul spune La mulţi ani!, Sărbătorile cu bine!, dar nu
Crăciun fericit! sau Paşte fericit!
A cunoaşte bine limba română este o datorie patriotică şi
presupune, pe de o parte, a te exprima corect, iar, pe de altă parte, a
avea un vocabular cât mai bogat, cât mai variat, oglindind cunoştinţele
acumulate în diverse domenii de activitate. Greşelile lingvistice se fac
dintr-o insuficientă cunoaştere a normelor limbii române literare, din
incultură, din lipsă de spirit autocritic, din inerţie (se adoptă atitudinea
lui mam-mare, personaj al schiţei D-l Goe…, de Ion Luca Caragiale:
140
„…ziceţi voi cum ştiţi, eu zic cum am apucat…”). În sprijinul acţiunii
de cultivare a limbii, a exprimării, se înscriu numeroase studii de
specialitate, cărţi, cele mai importante lucrări normative fiind
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române şi
Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, datorate Institutului
de Lingvistică al Academiei Române.
În configurarea variantei literare a limbii actuale, se impune
preponderenţa limbajului tehnico-ştiinţific, care cunoaşte o dezvoltare
deosebită. Termeni precum deconectare, valenţă, calculator,
computer, microprocesor, digital devin din ce în ce mai folosiţi de
vorbitori. Zona lexicală a politicului, care aparţine domeniului
ştiinţelor sociale, a fost afectată şi ea de transformări profunde.
Neologismele îşi dezvoltă polisemia – se vorbeşte despre acutizarea
crizei economice, despre manipularea electoratului, despre colaps
economic, despre ecuaţia tranziţiei, despre seismele social-politice,
despre coagularea unei formaţiuni politice ş.a.m.d. Preluarea unui
termen dintr-un domeniu şi aplicarea lui la un fapt aparţinând altei
zone a realităţii, altei sfere de idei este justificată în măsura în care
pune fenomenul într-o lumină nouă, iar acest rezultat se obţine numai
cu condiţia să nu se neglijeze caracteristicile esenţiale ale conceptului
desemnat de cuvânt în domeniul propriu (Valeria Guţu-Romalo).
În limba română actuală, se constată mode trecătoare, se
desprind unele tendinţe, precum folosirea abuzivă a neologismelor
luate din franceză (a demara, a derula, a marginaliza, a penetra) şi
mai ales din engleză (show, hit, top, job, cool, copyright, killer, song,
shocking, team ş.a.m.d.). Aceste cuvinte – simţite, de altfel, ca nişte
„corpi străini” – pot fi şi trebuie înlocuite prin cuvinte româneşti. Pe
de altă parte, există, desigur, o serie de neologisme în limba română de
astăzi care nu pot fi înlocuite cu alţi termeni şi nici „românizate” prin
traducere sau prin calchiere: econometrie, yachting, karting,
marketing etc.
Abuzul, folosirea neadecvată a termenului rar, dorinţa unei
exprimări mai elegante, mai pretenţioase duce la un tip special de
greşeală, pe care specialiştii îl numesc „cultism”. De foarte multe ori,
auzim – şi ne deranjează acest lucru – verbul a servi folosit în locul lui
a mânca: De ce nu mai serviţi friptură?; Când vreţi să serviţi masa?;
Ce serviţi la micul dejun?; Serviţi încă o prăjitură, vă rog! În situaţiile
enumerate, trebuie să folosim verbul a mânca sau verbul a lua: De ce
nu mai mâncaţi /luaţi friptură?; Când vreţi să luaţi masa?; Ce
141
mâncaţi la micul dejun?; Luaţi /Mâncaţi încă o prăjitură, vă rog! „A
servi” înseamnă, conform dicţionarelor, „a face cuiva un serviciu; a
face anumite operaţii pentru cineva; a îndeplini anumite funcţii,
anumite îndatoriri faţă de altcineva; a lucra în calitate de om de
serviciu pentru cineva”. Nici un dicţionar nu înregistrează, pentru
acest verb, sensul de „a mânca”.
Spre deosebire de „limba orală”, textele scrise sunt, în general,
mai îngrijite, mai bine construite. O problemă, în scriere, o reprezintă
folosirea lui „â”. După cum se ştie, există o hotărâre a Adunării
Generale a Academiei Române, hotărâre adoptată în februarie 1993 şi
publicată în „Monitorul Oficial al României”, o lună mai târziu,
potrivit căreia „se va reveni, în grafia limbii române, la utilizarea lui
„â” în interiorul cuvintelor, şi a formei „sunt” („suntem, sunteţi”), în
conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de
1948, consecinţă a unui îndelungat proces istoric”. În ciuda acestei
hotărâri, există mulţi români care, din diferite motive, continuă să
scrie cu „î”, ceea ce reprezintă o abatere de la normele limbii române
literare.
Nevoia de lărgire şi de înnoire a lexicului stimulează şi creaţia
lexicală internă. Dicţionarele înregistrează (iar limba literară acceptă)
cuvinte precum periculozitate, rigurozitate, intenţionalitate, con-
flictual, informal, excepţionalitate, esenţializare, a inscripţiona,
fragmentarism, scriptor, imnograf şi altele.
Acceptarea pronumelui demonstrativ asta, extinderea formelor
de viitor de tipul o să vină, are să vină sau admiterea unor forme ca
vroia reprezintă modificări ale normelor limbii literare, care s-au
produs în ultima vreme (Valeria Guţu-Romalo). Foarte probabil,
normele limbii literare se vor schimba şi în ceea ce priveşte pluralul
substantivului soră. Lucrările normative actuale indică forma unică
surori („o soră – două surori”), însă forma sore începe să se extindă,
refăcându-se astfel omonimia flexionară specifică substantivelor
feminine. Forma sore este folosită de multă vreme pentru dativ-genitiv
singular – sorei, alături de forma surorii. Lucrările normative
recomandă dativ-genitivul surorii pentru gradul de rudenie şi sorei
pentru personalul sanitar; aşadar, vom spune corect I-am telefonat
surorii mele şi I-am oferit flori sorei medicale. În limba veche,
genitivului surorii îi corespundeau două forme de nominativ: sor(u) şi
soră. În limba actuală, se păstrează forma sor(u), în combinaţia fixă
soru-mea sau sor-mea; forma corectă, literară este soră-mea.
142
 Normele limbii literare este posibil să se schimbe şi în ceea ce
priveşte accentuarea unor cuvinte. Astfel, deşi lucrările normative încă
în vigoare ne recomandă să rostim penuríe, pónei, radár, regizór,
vectór, majoritatea vorbitorilor pronunţă penúrie, ponéi, rádar,
regízor, véctor, deci, este foarte probabil ca uzul să se impună, aşa
cum s-a întâmplat în cazul cuvântului profesor; iniţial, s-a acceptat
doar forma profesór, apoi, DOOM a socotit culte ambele rostiri –
profésor, profesór –, pentru ca recentele lucrări de specialitate să
considere literară doar forma profésor. Aşteptăm cu mult interes cea
de-a doua ediţie a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al
limbii române, care va aduce o serie de schimbări ale actualelor
norme. Din momentul apariţiei, această lucrare va reprezenta unica
sursă la care vom apela pentru a vorbi şi pentru a scrie corect
româneşte.
În perioada de constituire şi de răspândire a normelor limbii
literare, delimitarea „literar – neliterar” se făcea mai ales în raport cu
faptul dialectal. În zilele noastre, „neliterarul” este reprezentat de
elementul familiar şi de cel argotic. De multe ori, se folosesc elemente
lingvistice stilistic discordante, aşa cum se poate vedea mai ales în
presa de astăzi. Dacă, în secolul al XIX-lea, în condiţiile pătrunderii
masive a neologismelor, programul „Daciei literare” promova o
politică lingvistică de apropiere a scrisului de vorbirea populară, în
vremea de acum, limba literară este invadată de elemente argotice
aparţinând exprimării unei categorii de vorbitori care, prin condiţia
socială, nu constituie un model.
În concluzie, cu anul 1990, începe o perioadă de schimbare, de
modificări frapante ale lexicului, dar şi de modificări stilistice, privind
raporturile dintre variantele limbii. În aceste condiţii, cu toţii trebuie
să veghem la cultivarea limbii naţionale. Trebuie să vorbim frumos,
aşa cum ne îndeamnă Shakespeare, dar trebuie să vorbim şi corect,
întrucât, după cum just arată Voltaire, nimeni nu este scutit să
vorbească bine limba lui maternă. Limba naţională, alcătuită şi şlefuită
de-a lungul veacurilor, întrupată din nevoile, din durerile şi din
bucuriile poporului, reprezintă cea mai sfântă moştenire. „Trăiască
frumoasa şi cumintea limbă românească! Fie în veci păstrată cu
sfinţenie această scumpă carte de boierie a unui neam, călit în focul
atâtor încercări de pierzanie!” (Ion Luca Caragiale).

143
 EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

A. TEST-GRILĂ

Alegeţi, prin încercuire, varianta corectă:

1) Norma limbii literare este:
a) varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale;
b) expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic, expresie
obligatorie pentru toţi cei care folosesc respectiva limbă;
c) norma lingvistică.
2) Cei mai mulţi lingvişti consideră că limba română literară s-a
format:
a) în secolul al XIX-lea;
b) în secolul al XVI-lea;
c) în secolul al XX-lea.
3) Ion Gheţie, încercând o periodizare a istoriei limbii române
literare, distinge:
a) două mari epoci;
b) trei mari epoci;
c) patru mari epoci.
4) Cele mai vechi texte româneşti scrise sunt:
a) textele rotacizante;
b) tipăriturile lui Coresi;
c) cronicile lui Ureche şi Costin.
5) În secolul al XVI-lea, consoanele africate se păstrează în:
a) aria nordică;
b) aria sudică;
c) aria vestică.
6) În aceeaşi perioadă, palatalizarea labio-dentalei f se întâlneşte în:
a) aria nordică;
b) aria sudică;
c) aria vestică.

144
 7) Diftongul ea este redus la e în:
a) Muntenia;
b) Moldova;
c) Dobrogea.
8) Forme precum călcâńu, cuńu întâlnim în:
a) Muntenia;
b) Moldova;
c) Dobrogea.
9) În epoca veche, auxiliarul au, pentru perfectul compus
persoana a III-a singular, se întâlneşte în:
a) aria nordică;
b) aria sudică;
c) şi în aria nordică, şi în aria sudică.
10) Aşezarea pronumelui reflexiv după verb (de tipul să
veselească-se) reprezintă o influenţă:
a) slavonă;
b) franceză;
c) maghiară.
11) În perioada 1640-1780, diftongul ia pentru ie se întâlneşte:
a) destul de des;
b) destul de rar;
c) nu se întâlneşte.
12) Dativul adnominal reprezintă o trăsătură sintactică a
perioadei:
a) 1532-1640;
b) 1640-1780;
c) 1840-1960.
13) Raportul concesiv realizat prin elementul săvai/săva se
întâlneşte mai ales în secolul:
a) al XV-lea;
b) al XVII-lea;
c) al XVIII-lea.

145
 14) Mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Simeon Ştefan contribuie
la dezvoltarea limbii române literare din secolul:
a) al XVI-lea;
b) al XVII-lea;
c) al XVIII-lea.
15) Influenţa sintaxei latine se observă mai ales în cronica lui:
a) Grigore Ureche;
b) Miron Costin;
c) Ion Neculce.
16) Reproducerile în stil direct sunt mai numeroase în cronica lui:
a) Grigore Ureche;
b) Miron Costin;
c) Ion Neculce.
17) Dimitrie Cantemir contribuie la dezvoltarea limbii române
literare mai ales la palierele:
a) lexical şi sintactic;
b) morfologic şi sintactic;
c) fonetic şi morfologic.
18) Prima gramatică tipărită a limbii române se numeşte:
a) Lexiconul de la Buda;
b) Temeiurile gramaticii româneşti;
c) Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae.
19) Primele legi privind evoluţia fonetică a limbii române au fost
formulate de:
a) Dimitrie Cantemir şi Alecu Russo;
b) Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu;
c) Samuil Micu şi Gheorghe Şincai.
20) Prefaţa Gramaticii româneşti apărute în 1828 este semnată de:
a) Ion Heliade Rădulescu;
b) Timotei Cipariu;
c) Aron Pumnul.

146
 21) I. C. Massim a alcătuit un dicţionar general al limbii române
împreună cu:
a) Timotei Cipariu;
b) August Treboniu Laurian;
c) Aron Pumnul.
22) Perioada „reclasicizării”, a „scuturării podoabelor” este, în
creaţia eminesciană:
a) prima etapă;
b) a doua etapă;
c) a treia etapă.
23) Dativul etic apare mai ales în opera lui:
a) Mihai Eminescu;
b) Ion Creangă;
c) Ion Luca Caragiale.
24) Aşezarea subordonatei temporale înaintea regentei se
întâlneşte cu precădere la:
a) Ion Creangă;
b) Ion Luca Caragiale;
c) Mihai Eminescu.
25) Etimologia populară este o trăsătură stilistică întâlnită la:
a) Ion Luca Caragiale;
b) Ion Creangă;
c) Mihai Eminescu.
26) Frazele incorecte caracterizează vorbirea personajelor lui:
a) Ion Creangă;
b) Ion Luca Caragiale;
c) Ion Neculce.
27) Despre Limba română în jurnalele din Austria, a scris:
a) Alexandru Odobescu;
b) Vasile Alecsandri;
c) Titu Maiorescu.

147
 28) Normele limbii române literare pot fi schimbate de:
a) Universitatea din Bucureşti;
b) Ministerul Educaţiei şi Cercetării;
c) Academia Română.
29) O normă trebuie respectată:
a) imediat ce a fost adoptată;
b) după 5 ani de la adoptare;
c) după 10 ani de la adoptare.
30) În enunţul De paşti, ne-a vizitat o mulţime de rude, când
preţul ouălelor se scumpeşte foarte mult, există:
a) trei greşeli;
b) patru greşeli;
c) cinci greşeli.

Răspunsuri:
1) b; 2) b; 3) a; 4) a; 5) a; 6) a; 7) b; 8) b; 9) c; 10) a; 11) a; 12)
b; 13) b; 14) b; 15) b; 16) c; 17) a; 18) c; 19) c; 20) a; 21) b; 22) c;
23) b; 24) a; 25) a; 26) b; 27) c; 28) c; 29) a; 30) b.

148
 B. PROBLEME TEORETICE

1) Conceptul de limbă literară.

2) Justificaţi faptul că noţiunea de limbă literară nu se suprapune
peste noţiunea de limbă a literaturii artistice.
3) Care este obiectul istoriei limbii române literare?
4) Periodizarea epocii vechi.
5) Periodizarea epocii moderne.
6) Originile limbii române literare.
7) Baza dialectală a limbii române literare.
8) Textele rotacizante.
9) Importanţa tipăriturilor diaconului Coresi pentru istoria limbii
române literare.
10) Particularităţile fonetice ale primelor texte româneşti.
11) Particularităţile morfologice şi sintactice ale primelor texte
româneşti.
12) Particularităţi lexicale ale primelor texte româneşti.
13) Ce importanţă are perioada 1640 – 1780 pentru istoria limbii
române literare?
14) Particularităţile fonetice şi lexicale ale textelor din perioada
1640-1780.
15) Particularităţile morfologice şi sintactice ale textelor din
perioada 1640-1780.
16) Limba cronicarilor moldoveni.
17) Limba cronicarilor munteni.
18) Dimitrie Cantemir: particularităţile lingvistice ale scrierilor
în limba română.
149
 19) Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române
literare.
20) Scriitorii epocii premoderne şi limba română literară.
21) Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu.
22) Susţinătorii principiului ortografic latinist: Timotei Cipariu,
August Treboniu Laurian, Aron Pumnul.
23) Alexandru Odobescu – scriitor savant.
24) Majoritatea istoricilor limbii române literare vorbesc despre
o cotitură în evoluţia limbii noastre de cultură în deceniile al VIII-lea
şi al IX-lea ale secolului al XIX-lea. Comentaţi această opinie, în
maximum cinci pagini.
25) Părerile despre limbă ale lui Mihai Eminescu.
26) Trăsăturile limbajului poetic eminescian.
27) Oralitatea – trăsătură definitorie a operei lui Ion Creangă.
28) Particularităţile limbajului personajelor din opera comică a
lui Ion Luca Caragiale.
29) Cultivarea limbii române literare în secolul al XX-lea.
30) Tendinţe în limba română literară actuală.

150
 BIBLIOGRAFIE

1. Brâncuş, Grigore, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române.

Morfologia, Bucureşti, Editura Atos, 1995.
2. Bulgăr, Gh., Scriitori români despre limbă şi stil. Ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
3. Cazacu, Boris, Studii de limbă literară, Bucureşti, Editura de Stat
pentru Literatură şi Artă, 1960.
4. Coteanu, Ion, Structura şi evoluţia limbii române, Bucureşti, Editura
Academiei, 1981.
5. *** Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-
lea, Bucureşti, Editura Academiei, Vol. I – 1956, Vol. II – 1958, Vol. III –
1962.
6. *** Crestomaţie de literatură română veche, vol. 1. Coordonatori: I.
C. Chiţimia şi Stela Toma, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984.
7. *** Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române,
Bucureşti, Editura Academiei, 1982.
8. Dimitrescu, Florica, Contribuţii la istoria limbii române vechi,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
9. Dindelegan, Pană Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală,
Bucureşti, Editura Coresi, 1992.
10. Gheţie, Ion; Al. Mareş, Originile scrisului în limba română,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
11. Guţu-Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală: limba română
de azi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
12. Iordan, Iorgu, Valeria Guţu-Romalo, Alexandru Niculescu,
Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1967.
13. *** Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780).
Coordonator: Ion Gheţie, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997.
151
 14. *** Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Ediţia a V-a,
Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 1995.
15. Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-
lea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
16. Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul XX,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991.
17. Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, Craiova,
Editura Vlad & Vlad, 1996.
18. Rosetti, Al. Schiţă de istorie a limbii române de la origini şi până
în zilele noastre, Bucureşti, Editura Albatros, 1976.
19. Rosetti, Al.; B. Cazacu; Liviu Onu, Istoria limbii române literare.
Vol. I. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
20. Stoichiţoiu-Ichim, Adriana – Vocabularul limbii române actuale,
Bucureşti, Editura ALL Educational, 2001.

152