CUPRINS

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI ……………………………………………………….………….. lipsă

LINGVISTICA PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX – LEA
Gramatica în vechea Indie ……………………………………………………………………… 01
Cercetări lingvistice în Grecia Antică …………………………………………….……………. 01
Şcoala din Alexandria ………………………………………………………………………….. 06
Gramaticii latini ………………………………………………………………………………… 08
Crearea gramaticii normative ……………………………………...…………………………… 09
Cercetări lingvistice în Evul Mediu ………………………………………….…………………. 09
Gramatica de la Port Royal, încercări de alcătuire a gramaticii universale ……….……………..17
METODA COMPARATIV – ISTORICĂ
Principiile aplicării ei, reconstrucţia, lipsuri şi greutăţi ……………………….…………… 21
Reconstrucţia LIMBII COMUNE ………………………………………….…………….. 23
PRIMA GENERAŢIE A LINGVIŞTILOR COMPARATIŞTI (Franz Bopp, R. Rask, A.H.
Vostokov)
Teoria celor două perioade …………………………………………………………………….. 26
Problema construirii fuziunii, W. von Humboldt şi crearea lingvisticii generale …….……….. 26
Naturalismul lingvistic ………………………..……………………………………….……… 30
Încercarea de a aplica în studiul limbii tezele biologiei ……………………………………….. 31
Problema ARBORELUI GENEALOGIC al limbilor ……………………….………. 32
PSIHOLOGISMUL LINGVISTIC
Problema formei interne a limbii ………………………………………………………………. 34
Neogramaticii (Şcoala din Leipzig) ………………………………………………………….... 37
LINGVIŞTII ROMÂNI DIN A DOUA JUMĂTATE a sec. al XIX – lea şi începutul sec. XX
Bogdan Petriceicu Haşdeu ……………………………………………………………………… 40
Alexandru Lambrior, Lazăr Săineanu, Al.Philippide, Sextil Puşcariu …………………………. 41
GEOGRAFIA LINGVISTICA
J.Gillieron, problema migraţiei cuvintelor, teoria ariilor dialectale ……………………………. 42
FERDINAND DE SAUSSURE şi ŞCOALA SOCIOLOGICĂ
Problema semnului lingvistic şi a sistemului ……………………………………………..……. 43
Lingvistica internă şi externă ………………………………………………………..…………. 46
Şcoala sociologică .................................………………………………………………............... 47
STRUCTURALISMUL
Şcoala din Praga .......................……………………………………..............………….............. 48
Fonologia ……………………………………………………….……………………………… 49
– 01 –
LINGVISTICA PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX – lea
Gramatica în vechea Indie
În India, preocupările pentru limbă, mai vechi decât în Europa, au un caracter mai puţin
filozofic, indienii manifestând un interes mai mare pentru gramatica propriu – zisă. În „Gramatica
lui Panini” (sec. IV – lea î.e.n.) limba sanscrită este descrisă cu exactitate iar în analiza
problemelor lingvistice se observă unele asemănări cu structuralismul modern.

Cercetări lingvistice în Grecia Antică legate de preocupări filozofice şi problema

originii cuvintelor
Grecia Antică, ca şi Orientul Antic se caracterizează prin ciocnirea a doua mari curente,
idealismul şi materialismul, curente care îşi dispută valabilitatea de la apariţia filozofiei şi până în

1
zilele noastre. Lupta dintre materialism şi idealism se reflectă în modul cum a fost concepută
limba la începuturile preocupărilor lingvistice. Filozofii greci s-au ocupat de limbă, reducând-o la
redarea de cuvinte cu sens şi au emis teorii în legătură cu originea şi sensul lor. [Urmează p. 02]
Pitagoreii, stoicii, epicureii sunt adepţii concepţiei că numele obiectelor sunt date de la
natură, încât există o legătură între aspectul sonor al cuvintelor şi însuşirile obiectului denumit.
Sofiştii, Democrit şi Aristotel au apărat Teza Convenţiei: numele obiectelor au fost
create de oameni în chip arbitrar pe baza unei convenţii,
Aristotel considera cuvintele ca SIMBOLURI fără nici o legătură materială cu obiectele,
ele fiind alcătuite din silabe, alcătuite la rândul lor din sunete.
În Grecia Antică, principala problemă a Teoriei Limbii a fost cea a raportului dintre
Gândire şi Realitate, relaţia dintre obiecte şi numele lor. În cadrul disputei, filozofii greci s-au
grupat în următoarele moduri: pitagoreii, eleaţii, sofiştii, Heraclit, şi Democrit, Platon şi Aristotel,
stoicii şi epicureii, Unii au fost adepţii teoriei „de la natură” înţelegând că numele este impus de
natura obiectului, este o oglindă naturală a lucrului, alţii au adoptat teoria „prin convenţie”,
înţelegând că numele au fost date în mod arbitrar.
Pitagoreii au fost adepţii teoriei originii naturale a limbajului, pentru ei cuvintele fiind
copii ale sunetelor şi oglindesc aspecte exterioare ale lucrurilor,
– Pagina 03 –
Eleaţii consideră că numele nu sunt reale ci substanţe iluzorii, obiectele lumii fiind create
prin nume.
Heraclit consideră că există o unitate indestructibilă între lucrul real şi limbă..
Democrit. Pentru el, limba reprezintă un model „sui generis” al Universului: ca şi literele
din a căror combinaţie se naşte textul, mulţimea atomilor creează prin variate îmbinări lumea
materială.
Platon confrunta în „Kratylos” argumentele celor doua teorii. Kratylos, discipol al lui
Heraclit, susţinea că lucrurile au în mod natural o denumire justă, indiferent în ce limbă sunt date.
Platon demonstrează că lucrurile au o esenţă stabilă, obiectivă; acţiunile asupra obiectelor se fac
de către toţi şi în acelaşi fel, cu aceleaşi instrumente. A VORBI este O ACŢIUNE,
instrumentele acestei acţiuni cu obiectele fiind numele. Rolul lor este de a instrui şi a distinge
între ele lucrurile. Platon distinge că în fiecare limbă există nereguli de îmbinare a sunetelor şi de
construire a cuvintelor. Pentru Platon, „de la natură” înseamnă că numele aparţin în mod natural
lucrurilor, fiind create după anumite reguli.
Concluzia lui Socrate este că în modul de alcătuire a numelor se reflectă nu direct natura
obiectelor, ci părerea despre obiecte a creatorului de nume.

– Pagina 04 –
Sofiştii acordă interes limbii. În acest timp se dezvoltă retorica, se creează normele
genurilor literare legate de anumite variante dialectale. Coşeriu arată că „Aristotel a mutat
problematica limbii din domeniul cauzei în domeniul scopului”. Aristotel se întreabă cum
corespund cuvintele scopului propus şi pentru ce s-au creat cuvintele. Numele este considerat
semn sau simbol care nu are nici o relaţie naturală cu obiectul. Toate numele sunt convenţionale,
depind de voinţa oamenilor. Aristotel distinge relaţia dintre cuvânt şi realitate, motivată istoric
prin tradiţie de relaţia dintre complexul sonor şi sens.
Prin sensul lor, cuvintele corespund unei noţiuni, iar prin latura lor sonoră pot desemna
orice exemplar al clasei de obiecte care formează noţiunea respectivă. Numele variază după
colectiv şi epocă. Aristotel distinge în analiza vorbirii: vorbirea EXPLOZIVĂ, vorbirea practică
(Bacon, Locke) şi vorbire poetică (Vico, Croce).
Democrit distinge numai două elemente: elementul cu formă de subiect şi cel cu formă de
predicat, iar Platon notează că subiectul este substantivul la nominativ, verbul la infinitiv sau
participiu, el formând restul propoziţiei.

2
 Aristotel distinge nume şi verb, complexe sonore date prin convenţie, ale căror
componente – silabele – nu au sens singure.

– Pagina 05 –
Epicur considera că denumirile lucrurilor n-au fost stabilite prin convenţie, ci oamenii au
emis în mod natural sunete care au devenit cuvinte, apoi oamenii au stabilit în comun denumiri
ale lucrurilor pentru a se putea înţelege intre ei şi a nu da loc la confuzii. În concepţia epicureică
limbajul s-a creat treptat, la început ca reacţie spontană a naturii umane in general, ulterior prin
convenţie.
Stoicii , au avut lucrări importante în domeniul logicii şi gramaticii. Concepţia lor era că
limba şi gândirea formează o unitate indisolubilă, care îşi are sediul în raţiune. Ei considerau că
învelişurile sonore ale numelui au fost alcătuite astfel încât să producă sau să sugereze prin
sunete, prin impresie acustică însuşiri ale obiectelor. Stoicii au dezvoltat Teoria Semnului
Lingvistic şi disting în procesul comunicării trei elemente;
1.) Obiectul lumii reale, elementul materiei obiective.
2.) Sunetul, element material.
3.) Ceea ce se exprimă, element al raţiunii.
În cadrul comunicării, sunetul devine semnificant, iar exprimabilul devine semnificat.
Cuvântul semnifică ceva din afara lui.
Stoicii admit existenţa în limbă a anomaliei, ca rezultat al naturii diferite a conţinutului şi
a expresiei. În limbă există cuvinte polisemantice, omonime şi sinonime. Rezultă de aici, ideea că
analiza conţinutului se poate face independent de cea a expresiei.

– Pagina 06 –
Şcoala din Alexandria
Activitatea filologică a luat un mare avânt în epoca elenistică, în Alexandria.
Manuscrisele homerice (Iliada şi Odiseea) au fost confruntate, clasate, supuse unui examen
lingvistic. Critica de text a fost însoţită de explicaţii fonetice, lexicale şi gramaticale.
Cel mai de seamă filolog alexandrin a fost Aristarh, elev al lui Aristofan. El a compus
comentarii la textele clasice homerice, s-a ocupat de problemele de ortografie. El a inaugurat
disputa dintre Anomalie şi Analogie care reprezintă o reluare pe plan lingvistic a vechii dispute
Natural – Convenţional. Stoicii au semnalat existenţa în limbă a anomaliilor. Ei considerau că
nu se poate vorbi de reguli în limbă, că limba trebuie acceptată aşa cum este.
Analogiştii acceptau că limba a fost creată prin convenţie, de aceea ei căutau să descopere
în limbă tipuri generale şi reguli, considerând că oamenii pot interveni pentru a o perfecţiona.
Pentru ei, rezultatul îl constituia legea supunerii. Limba nu mai era un inventar, ci o structură.
În Şcoala din Alexandria s-au pus bazele Etimologiei şi Dialectologiei, ale Morfologiei
şi Sintaxei.
– Pagina 07 –
Dionysos Thrax (sec. II – I î.e.n.), elev al lui Aristarh. Lucrarea sa, „Arta Gramaticii”
cuprinde 15 pagini (25 capitole) şi este o expunere sistematică a foneticii şi morfologiei limbii
literare greceşti. Capitolele despre fonetică conţin date despre accent şi intonaţie, sunet şi silabă,
sunetele sunt clasificate după locul pe care îl ocupă în silabă şi cuvânt. Cuvântul este denumit ca
„cea mai mică parte a vorbirii legate”. Sub numele de „accidente”, Thrax descrie categoriile
gramaticale ale numelui şi verbului, iar sub numele de „suferinţe” modificările fonetice produse
în cadrul flexiunii şi al derivării.
Appollonios Dyskolos a scris cărţi legate de părţile de vorbire în limba greacă. A făcut
distincţie între forma şi sensul cuvintelor, între cele cu sens autonom şi cele care nu au sens

3
singure (conjuncţie, interjecţie, prepoziţie, articol) care devin semne ale ideilor. Se pare că a dat o
teorie cuprinzătoare a sintaxei aplicată la limba greacă, asemănarea dintre pronumele relativ şi
conjuncţie, diferenţa dintre pronume şi articol.
Gramatica Alexandrină a pus bazele descrierii sincronice sistematice a foneticii şi
gramaticii, a fixat o terminologie care s-a transmis până în epoca modernă. [08]
Vechii greci au avut preocupări lingvistice mai variate. Lucrările lor de gramatică nu
prezintă exactitatea şi rigoarea ştiinţifică a celor din vechea Indie. Problemele de gramatică au
fost tratate sub aspect normativ.

Gramaticii latini
Ca şi în alte domenii, romanii s-au inspirat de la greci, dar au adus şi multe contribuţii
originale.
Teoria epicureică asupra originii limbajului a fost expusă de Lucreţiu, care respinge
ipoteza unui creator, considerând că limbajul a apărut din necesitatea socială a comunicării, pe o
cale naturală, prin notarea în mod diferit a obiectelor cu sunete diferite, potrivit cu impresiile
resimţite. Caracterul natural al limbajului este demonstrat prin compararea lui cu limbajul animal.
Caesar a scris tratatul „De Analogia”. Cartea cuprindea principii generale şi probleme de
lexic, trata probleme fonetice, ortografice şi morfologice. Ca toţi analogiştii, Caesar este
PURIST, respinge cuvintele neobişnuite
Cicero nu accepta principiile analogiei.
Terentius Varro a scris multe lucrări privitoare la limbă „De lingua latina”. Consideră
că – „în limbă îşi află aplicarea atât analogia cât şi anomalia” atât reguli cât şi excepţii, simetrie şi
nesimetrie. [pagina 09] Varro arată că limba este un fenomen complex, creat şi dezvoltat din
necesităţile comunicării şi care nu poate fi explicat prin simpla convenţie între oameni. Limba se
bazează pe uz, dar comportă şi simetrie. Uzul şi analogia lingvistică nu se opun. Limba s-a născut
din necesitate şi îşi creează forme noi în raport cu realitatea şi cu nevoile comunicării. Varro are o
clasificare a cuvintelor în patru clase după criteriul cazului / timpului. El a făcut distincţie clară
între flexiune şi derivare. A înţeles cronologia împrumuturilor greceşti, deosebind straturi de
cuvinte intrate în latină din diferite dialecte greceşti în epoci diferite. Tot Varro este cel care a
notat Rotacismul.

Crearea gramaticii normative

Aelius Donatus (sec.IV e.n.) cu lucrarea „Ars Grammatica” urmează gramatica lui Thrax
şi în care accentul cade pe analiza părţilor de vorbire, cu unele modificări cerute de limba latină.
El înlocuieşte articolul cu interjecţia, inclusă de greci în clasa adverbelor. Enumeră cele opt părţi
de vorbire cu următoarea ordine: nume, pronume, verb, adverb, participiu, conjuncţie, prepoziţie,
interjecţie.

Cercetări lingvistice în Evul Mediu

Cercetările asupra limbii au fost influenţate de factori demografici şi culturali. În Europa
şi în Orient se formează noi popoare şi noi limbi.
[– Pagina 10 –]
Pe lângă creştinism se răspândeşte budismul şi islamismul. În unele ţări, alături de limbile
locale, „vulgare”, se folosesc limbile universale de cultură: latina şi slava în Europa, araba în
Orient. Gramatica şi poetica, retorica şi logica continuă să fie obiect de studiu şi sunt puse în
slujba filologiei şi teologiei. Înflorire în perioada medievală a avut ştiinţa limbii la arabi. A existat
preocuparea pentru stabilirea unei juste pronunţări şi interpretări a „Coranului”.
În legătură cu originea lingvisticii arabe s-au formulat trei ipoteze:

4
 1) Învăţaţii arabi şi unii savanţi străini susţin originea ei autohtonă.
2) Influenţa filozofiei greceşti, a logicii aristotelice, în analiza categoriilor gramaticale
3) Influenţa gramaticii vechi indiene.
Oricâte influenţe s-ar fi exercitat asupra arabilor, gramaticii arabi au operat cu ele pe baza
unei mentalităţi proprii, creând un sistem propriu prin care au contribuit la progresul ştiinţei limbii.
Cercetările gramaticale s-au desfăşurat în două centre culturale: Başra şi Kufa, unde s-au
creat şcoli diferite ca orientare şi metodă.
La Başra era predominant Principiul Analogiei. Pentru gramaticii başriţi limba reprezenta o
oglindă a realităţii, în ea trebuiau dezvăluite Legile Logice ale Gândirii şi Legile Naturale.
Limba arabă era identificată cu Raţiunea Supremă. Ei căutau să dezvăluie raţionalitatea limbii
arabe literare ca mod şi forme de organizare, să evidenţieze armonia întregului şi a părţilor ce îl
compun, să reducă excepţiile la reguli. Aici sunetele sunt grupate după modul de articulare în
sintaxă. Se introduc principii de subordonare a cuvintelor pe ranguri şi sistematizarea relaţiilor
dintre cuvinte. Gramaticii pleacă de la principii cărora le subordonează textul.
Cercetătorii din Kufa acceptă ca bază a gramaticii întregul material lingvistic atestat. La Kufa
s-a pus accentul pe adunarea de material lingvistic atestat. S-a pus accentul pe adunarea de
material, pe explicaţii de detaliu fără un sistem prea riguros. S-au făcut şi aici referiri la analogie,
Au fost preocupări şi pentru literatura scrisă în dialecte.
În ambele şcoli gramaticale, sistemul limbii arabe era obiectul de cercetare a două domenii:
Nahw şi Şarf.
În Nahw se descrie propoziţia şi tipurile ei, părţile ei componente, modificările complexului
sonor al cuvintelor. Sunt prezentate variantele funcţionale şi poziţionale ale cuvântului.[– pag.12 –]
În Şarf se arată modificările complexului sonor al rădăcinii în legătură cu posibilităţile ei
derivaţionale şi cu variaţiile ei semantice, se dă clasificarea tipurilor de rădăcini, descrierea
variaţiilor dintre rădăcină şi morfemele sufixale, La baza noţiunii de Şarf stă distincţia dintre
scheletul consonantic al rădăcinii şi variabilitatea cu rol s«mantia a vocalismului ei şi a afixelor*
În sistemul başrit, unitatea fundamentală este cuvântul, în sistemul kufit – îmbinarea
predicativă.
Sunetele limbii arabe clasice au fost grupate în 16 clase, pe criterii fiziologice. Ca şi la
Panini, vocalele şi consoanele sunt tratate laolaltă şi grupate după trepte de deschidere. Arabii au
studiat comportarea vocalei în silabă, dar fără a considera silaba unitatea fundamentală. În centrul
analizei se află complexul sonor al cuvântului şi modificările lui legate de procese semantice şi
gramaticale, de funcţia şi poziţia lui în propoziţie. Reprezentanţii şcolii Başra au fost:
Sibawayhi cu lucrarea al – Kitab. A pus bazele sistemului de scriere a gramaticii arabe,
formulând regulile ei, pe care le – a ilustrat cu numeroase scrieri din Coran şi din poezia veche.
Al – Asmai a publicat o serie de monografii lexicale cuprinzând sinonime.
Al – Mubarrad pune bazele tradiţiei gramaticale din Başra. Lucrarea sa poartă numele al –
Karnil,
Reprezentanţii şcolii din Kufa [– pagina 13 –] :
Întemeietorul şcolii din Kufa este al – Ruasi. Activitatea normativă este continuată de Ibn –
as – Sikkit cu lucrarea sa „Despre îmbunătăţirea limbii” în care se referă la probleme de cultivare a
limbii.
Mahmud al – Kasgari cu lucrarea „Divanul limbii turce” ce constituie un dicţionar şi o
gramatică a idiomurilor turceşti. În această lucrare se notează diferenţele dialectale fonetice,
lexicale şi gramaticale, propunându-se etimologii. Al – Kasgari a consemnat formarea cuvintelor
prin Analogie.
În concluzie, gramaticii arabi au lucrat după o concepţie pozitivistă. Au supus analizei un
bogat material din Coran şi din poezia clasică, cercetat în cele mai mici detalii. Au studiat şi
clasificat schimbările fonetice combinatorii încercând să le explice. Au analizat morfemele
componente ale cuvintelor, în special rădăcina. Puţină atenţie au acordat laturii semantice şi

5
funcţiilor sintactice. Gramatica arabă se caracterizează printr-o metodologie formalizantă care o
apropie Structuralismului Descriptivist. Au fost preocupaţi de codificarea şi normarea limbii
literare. Au căutat în limbă reflectarea Legilor Logicii. În problema originii limbajului au oscilat
între trei ipoteze:
– Revelaţie divină
– crearea convenţională
– o formulare intermediară
În China Medievală studiile lingvistice s-au axat în special pe problema elaborării foneticii
pe baza poeticii. Cercetările fonetice elaborate în China Medievală şi continuate în epocile urmă-
-toare, prezintă o serie de trăsături caracteristice. Fiecare iniţială şi fiecare rimă pot fi notate cu mai
multe semne grafice, iar silabele sunt grupate în clase după iniţială sau după rimă. Silaba devine
unitate fonologică fundamentală, caracterizată prin ton, al cărui trăsături sunt iniţiala şi rima.
Cercetările lingvistice din Europa Medievală continuă studiile din antichitatea târzie. În
apusul Europei Gândirea ştiinţifică este subordonată dogmei religioase. Problema limbii ocupă un
loc important în disputa medievală dintre nominalişti şi realişti. În Occident, latina a fost timp de
secole obiectul principal al descrierii lingvistice. Latina îndeplineşte funcţia de limbă internaţională
a culturii.
Epoca medievală se împarte în două perioade: Prima – se încheie în sec. al XII – lea. Ea se
caracterizează prin cercetări predominant empirice şi aplicative. A doua perioadă – se întinde până
la Renaştere. Ea aduce aspecte noi în analiza şi descrierea limbilor şi repune în discuţii probleme
de filozofie a limbajului.
Cu Roger Bacon, câmpul cercetărilor se lărgeşte; el scrie o gramatică a limbii vechi greceşti
şi a unor limbi ebraice. [– pagina 15 – ]
În epocă apar lucrări de fonetică care conţin proiecte de reformă ortografică. Problemele de
vocabular şi gramatică sunt abordate şi sub aspect teoretic. Gramaticile antice, ca cea a lui Priscian,
sunt supuse unor interpretări filozofice. Se caută o explicare logică şi o raţionalizare a categoriilor
şi regulilor. Comentariul lui Petrus Helias la gramatica lui Priscian a căpătat o largă răspândire şi a
constituit fundamentul gramaticii filozofice. Helias considera gramatica nu numai sub aspectul ei
normativ, ci şi explicativ, ca ştiinţă.
Problemele limbii sunt aduse în discuţie de cei doi mari filozofi ai secolului al XIII – lea;
Toma d’Aquino şi Roger Bacon.
Toma d’Aquino a creat o variantă a scolasticii în care tezele aristotelice au fost integrate în
dogma catolică astfel devenind un fundament filozofic al ei. Toma d’Aquino susţine că procesul
cunoaşterii începe cu senzaţiile, sufletul prezentându-se ca element pasiv. El afirmă că limba nu
este un produs natural, ci o instituţie creată conştient şi intenţionat. Acest filozof a dezvoltat şi teza
aristotelică după care latura sonoră a cuvântului trebuie raportată la sens, explicând pe această bază
ideea după care cuvintele semnifică noţiuni şi nu obiecte. Urmându-1 pe Augustin el a precizat
distincţia dintre situaţia cuvintelor în limbă şi în metalimbă. El stabileşte diferenţa dintre Sensul
Etimologic şi Sensul Funcţional.
Roger Bacon a criticat formalismul învăţământului scolastic şi a subliniat valoarea
Cunoaşterii experimentale. La el se manifestă ideea existenţei unei structuri esenţiale gramatice
universale, ale cărei reguli sunt independente de materialul limbilor concrete în care se manifestă.
Roger Bacon şi-a însuşit de la Aristotel teza caracterului convenţional al numelor şi aceea că ele
sunt semne ale ideilor, iar cele scrise – semne ale cuvintelor.
În perioada medievală apar gramaticile speculative, ele conţinând o descriere a conţinutului
limbii. Sunt scrise in latină cu exemple latine, dar vizează reguli cu aplicativitate generală, fiind
astfel prima formă sub care apare gramatica universală sau filozofică. Modistae (cum sunt numiţi
autorii unor asemenea gramatici) au neglijat problemele de fonetică şi etimologie concentrându-şi
atenţia asupra corespondenţei dintre realitate – gândire şi gândire – limbă. Obiectul analizei îl
formează sensurile gramaticale şi lexicale ale părţilor de vorbire. Autorii acestor gramatici şi-au

6
concentrat atenţia asupra morfosemanticii, dar au dezvoltat unele aspecte ale sintaxei, mai puţin
elaborată de Priscian. S-au enunţat principiile construirii corecte ale unui enunţ. [– Pagina 17 –]
Thomas din Erfurt consideră:
– Apartenenţa cuvintelor la anumite clase gramaticale
– Exprimarea prin forme flexionare a relaţiilor dintre ele
– Reguli de construcţie a îmbinărilor dintre ele
Gramaticii au completat şi precizat terminologia, au stabilit distincţii noi (în cadrul numelui
între substantiv şi predicat)

Gramatica de la Port Royal, încercări de alcătuire a Gramaticii Universale

Secolul al XVII – lea este o perioadă de înflorire a filozofiei cu accent pe Gnoseologie.
Principalele curente de gândire sunt: Raţionalismul şi Empirismul.
Raţionalismul consideră că Raţiunea este principala sursă de cunoaştere. Raţionaliştii afirmă
universalitatea cunoaşterii ştiinţifice se bazează pe formele INTUITIVE ale raţiunii.
Reprezentantul Raţionalismului a fost René Descartes.
Principiile fundamentale ale filozofiei carteziene (considerarea raţiunii drept criteriu al
adevărului, limba – formă a expresiei a raţiunii universale) au stat la baza construirii gramaticilor
filozofice universale al căror prototip este celebra gramatică de la Port Royal, alcătuită de Lancelot
şi Arnold (1660). Ei şi-au propus să alcătuiască o gramatică care să conţină o metodă generală de
învăţare mai raţională a limbilor străine. Autorii urmăreau explicarea şi justificarea raţională a
regulilor, aducerea lor la fundamente şi principii explicative. [– pagina 18 – ]
Ei continuă activitatea autorilor de gramatici speculative, dar pe baza unui alt sistem filozofic
şi a unui material lingvistic variat. Gramaticile conţin fundamentele Artei Vorbirii. Gramatica
înregistrează uzul şi raţionează structura limbii prin căutare de explicaţii logice. Se urmăreşte
stabilirea unei taxonomii generale a limbii. Procesul comunicării este interpretat raţionalist şi
funcţionalist.
„A vorbi” înseamnă a explica Gândurile prin semne pe care oamenii le-au inventat în acest
scop. „Limbajul” este un produs al raţiunii care are capacitatea înnăscută de a forma nu numai
concepte, dar şi semne pentru exprimarea lor.
Gramatica de la Port Royal este constituită din două părţi; Partea I, alcătuită din 6 capitole,
conţine analiza planului expresiei la nivelul fonetic, prozodic şi grafic; descrierea vocalelor şi
consoanelor izolat şi în îmbinările lor în silabe şi în cuvinte, a accentului şi a literelor. Ei consideră
relaţia sunet/literă neunivocă. După părerea lor, planul expresiei, constituit din substanţa sonoră,
este un produs natural, iar planul conţinutului este creaţia conştientă a oamenilor, rezultatul
activităţii ÎN şi PRIN limbă a raţiunii. Partea a II – a (24 capitole) conţine analiza categoriilor
de cuvinte prin care este semnificată RAŢIUNEA. [– pagina 19 –] Se dau două definiţii ale
cuvintelor: una fonetică (cuvântul este ceea ce se pronunţă aparte şi se scrie separat) şi alta
funcţională (cuvântul este format din sunete distincte şi articulate din care oamenii şi-au făcut
semne pentru a-şi semnifica ideile. Felul cum se constituie semnul este discutat în Logica de la
Port Royal. Se trece la o clasificarea sunetelor.
1) Cuvinte care semnifică Obiecte ale Gândirii, adică lucruri şi felul lor de a fi (nume,
articol, pronume, participiu, prepoziţie, interjecţie)
2) Cuvinte care semnifică moduri de a gândi (verb, conjuncţie, interjecţie). Limbajul
reflecta ordinea raţională a lumii.
Se analizează la nume categoria genului, numărului şi cazului, iar la verb – persoană, număr,
timp.
Analiza logistă a verbului ca expresie a unei afirmaţii duce la interpretarea oricărei propoziţii
ca S este P, deci cu formă de expresie a judecăţii. De exemplu; şedea = ego sum sedens.
În gramatică, semnele lingvistice sunt cercetate mai ales sub aspectul raporturilor lor cu
obiectele şi mult mai puţin sub aspect sintagmatic. Sunt formulate o serie de reguli cu largă

7
aplicare în limbile Indo – Europene şi semitice.
Gramatica de Port Royal a avut un mare succes în epocă; a rost retipărită în numeroase
rânduri, tradusă şi comentată, continuată de alte lucrări de acelaşi gen. [– pag. 20 –] În secolul al
XIX – lea a fost aspru criticată pentru interpretările logiste, dar Saussurre îi recunoaşte unele
merite.
a) Pe urmele lui Descartes, autorii [Lancelot, Arnold] afirmă capacitatea creatoare a
limbajului uman care cu un număr redus de unităţi sonore, poate construi o infinitate de enunţuri, în
limita regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor.
b) În Gramatica de la Port Royal se face distincţie între organizarea frazei în elemente
sonore şi ceea ce este prezent în minte atunci când se construieşte enunţul. Autorii gramaticii au la
baza analizei o orientare logic – raţionalistă. Valoarea gramaticii poate fi apreciată numai dacă o
situăm in contextul epocii. Sunt abordate pentru prima oară semne importante ale Lingvisticii
Teoretice aflate pe prim plan în lingvistica modernă. Odată cu această gramatică s – a născut
Lingvistica Generală ca Disciplină Ştiinţifică.
Empirismul considera că baza cunoaşterii o formează experienţa senzorială, al cărei
izvor este Realitatea Obiectivă (Bacon, Locke, Hobbes).
Giovanni Batista Vicco în lucrarea intitulată „Ştiinţa Nouă” arată că ideea fundamentală
este că varietatea în multiplicitatea Faptelor Istoriei pot fi subsumate unor Legi Generale,
unitare în timp şi spaţiu. De exemplu:
Vârsta Zeilor – o Limbă Divină
Vârsta Eroilor – Simbolică, (metaforele)
Vârsta Oamenilor – practică sau epistolară

METODICA COMPARATIV – ISTORICĂ

– Principiile aplicării ei
– Reconstrucţia
– Lipsuri şi greutăţi în aplicarea metodei
Lingvistica, în înţelesul pe care i-l dăm astăzi, este strâns legată de crearea metodei
comparative şi istorice. Aceasta a rămas principala metodă de cercetare lingvistică şi datorită
aplicării ei, LINGVISTICA a devenit o ştiinţă. La crearea metodei a contribuit foarte mult
cunoaşterea limbii sanscrite. Încă din secolul al XVI – lea s-au făcut unele studii comparative între
diverse limbi. La sfârşitul secolului al XVIII-lea aceste preocupări s-au adâncit şi au dat naştere la
lucrări care compara nu numai limbi indo – europene. Astfel M.V. Lomonosov a lăsat o scrisoare
nepublicată în care demonstra pe baza de comparaţii lexicale, înrudirea dintre limbile slave, baltice,
germanice, greacă şi latina.
Înainte, când se studiau limbile vechi, se luau în consideraţie numai greaca şi latina, ceea ce
nu putea deschide un orizont destul de vast. Uneori se atingea în comparaţii şi ebraica. [sf. pag.21]
[Pagina 22]
Descoperirea sanscritei a lărgit baza de comparaţie, şi cum textele europene vechi cuprind
numeroase arhaisme, ele au putut lămuri multe particularităţi ale limbilor clasice. Familiarizarea cu
lucrările gramaticilor indieni a permis specialiştilor europeni să înţeleagă mai bine procesele din
limbile noastre, şi astfel pe baza comparaţiilor să lămurească istoria limbilor înrudite. Ideea că
SANSCRITA este înrudită cu principalele limbi europene a fost enunţată de francezul Coeurdaux
şi englezul William Jones. Prima lucrare tipărită în acest scop a fost a germanului Franz Bopp.
Lucrarea este considerată ca actul de naştere al metodei comparative şi al lingvisticii istorice.
METODA COMPARATIV – ISTORICĂ este un ansamblu de procedee cu ajutorul cărora
se studiază evoluţia limbilor înrudite provenite dintr-un izvor comun şi scopul ei este să lumineze
istoria acestor limbi. Există două trăsături ale limbilor care fac posibilă aplicarea METODEI
COMPARATIVE
1) Aspectul complexului sonor al cuvântului nu este determinat de sensul cuvântului.

8
 2) Regularitatea schimbărilor fonetice.
A existat o limbă slavă comună, o limbă Germanică comună, din care provin limbile slave
şi respectiv germanice, cunoscute de noi astăzi.
Înaintea grupului de consoane, franceza a dezvoltat o vocală, apoi „s” urmat de o consoană a
dispărut [sf. pag. 22]
stea – etoile a scrie – ecrire
strâmt – etroit spic – epi
La o privire mai atentă observăm că „e” din româneşte devine „oi” în franceză. Exemplu:
lege – loi, crede – croire, te – toi.
Sunetele limbii se schimbă cu timpul; „e” latin din „bene” a devenit „i” în „bine”. Faptul că
în Muntenia se zice „zeci” şi în Moldova se zic „dzăci” este o dovadă că într-una sau în ambele
regiuni sunetele primitive s-au schimbat. „E” din slava comună a devenit „a” în bulgară. În
cuvântul „maka” , de exemplu. Aceeaşi schimbare in limba bulgară, faţă de limba slavă în privinţa
literelor „q” şi „a”.
Metodica comparativ – istorică ne permite să reconstituim etape pierdute din istoria limbilor.

RECONSTRUCŢIA LIMBII COMUNE

Pornind de la formele pe care le găsim atestate în diversele limbi înrudite, alegem ceea ce
este mai vechi în fiecare din ele şi din aceste elemente mai vechi reconstituim cuvintele din limba
de bază, neatestată.
„Inimă” se zice „serdce” în ruseşte, „sarce” în bulgară, „srîce” în sârbeşte, „serce” în
polonă, „sedce” în cehă, „srudice” în slavă. Comparând între ele cuvintele citate observăm că
toate încep cu „s”. Mai departe găsim „er” în unele limbi, „ar” într – altele, „r” silabic. [– Pagina
24 –]
În alte cuvinte găsim aceeaşi corespondenţă. Exemplu: cuvântul „MOARTE” – „smert”
(ruseşte), „smart” (bulgară), „smrt” (sârb). „smierc” (polonă), „smurt” (cehă), „sumruti” (slava
veche). Avem de-a face cu un „r” primitiv care a degajat în unele limbi o vocală (e, a) pe când în
altele a fost păstrat neschimbat. Cuvintele ploaie (rom.) + pluie (fr.) + pioggia (it.) = plumina
(lat). „N” din latină nu devine „O” în româneşte şi nici forma franceză şi cea italiană nu se pot
explica printr-un original latin. Toate la un loc pretind un prototip latin – plouia – care nu este
atestat, dar care singur poate explica formele romanice citate. „Plouia” este varianta populară a
latinescului literar. „Gânsac” şi „gâscan” derivă din slava comună – „gasaku”. Cuvântul
„căscăund” este în legătură cu verbul „a căsca” + sufixul „und” provenit din latină.
Limbile din Extremul Orient, au o morfologie săracă, cu cuvinte adesea monosilabice,
prezintă un teren mai puţin propice pentru aplicarea metodei,
Este greu de folosit metoda pentru limbile din care n-au rămas decât urme, ca nume de
lucruri şi de persoane. Metoda nu poate fi folosită acolo unde ne lipsesc datele privitoare la
înţelesul cuvântului, fie la detaliile complexului sonor, De asemenea, metoda este inutilizabilă
pentru sintaxă. [– Pagina 25 –]

PRIMA GENERAŢIE A LINGVIŞTILOR COMPARATIŞTI

(Franz Bopp, R. Rask, Jakob Grimm, A.H. Vosbokov)
În secolul al XIX-lea cercetările lingvistice se îndreaptă asupra studiului comparativ şi istoric
al limbilor europene, Prima generaţie a lingviştilor comparatişti a pus bazele metodei comparativ –
istorice.
Analiza limbii sanscrite cu metoda comparativă a fost realizată în lucrarea lui Franz Bopp din
1816 asupra sistemului conjugării în sanscrită în comparaţie cu cel din greacă, latină, persană şi
germană şi se stabileşte noţiunea de „Înrudire Genetică” între limbi. Franz Bopp a adunat un
material bogat pe baza căruia a publicat prima gramatică comparată a limbilor Indo – Europene.

9
Accentul în comparaţie este pus pe desinenţe a căror asemănare reprezintă pentru el o mărturie mai
sigură a originii comune a limbilor decât asemănarea rădăcinilor.
În cercetările sale de gramatică comparată Franz Bopp a pus un accent deosebit pe
morfologie care oferea un material preţios pentru demonstrarea înrudirii între limbile indo-
europene. Este primul lingvist care a stabilit schela corespondenţelor morfologice între limbile
indo – europene şi care a analizat ştiinţific cuvintele indo – europene în morfemele componente.
Chaillet spunea: „Bopp a descoperit Gramatica Comparată căutând să explice Indo –
Europenismul, fel cum Cristofor Columb a descoperit America, căutând un drum spre Indii.” [–
pagina 26 –]
Bopp afirma că în fazele ei arhaice ale limbii comune indo – europene au existat rădăcini
monosilabice de două tipuri : VERBALE, din care s-au creat verbul şi numele, şi
PRONOMIALE, din care s-au format pronumele, conjuncţia, prepoziţia. Bopp considera că
fiecare cuvânt este expresia gândirii logice, că structura lui morfematică reflectă structura gândirii.

TEORIA CELOR DOUĂ PERIOADE

Ca mulţi lingvişti din vremea lui, Bopp considera că în istoria limbilor pot fi deosebite două
perioade:
În prima perioadă limbile şi-au construit forme flexionare, perioadă în care ar fi existat un
acord deplin între categoriile limbii şi categoriile gândirii după constituirea flexiunii urmând
perioada de declin când, prin reducerea flexiunii, limbile s – au degradat. Bopp considera în prima
sa Gramatică Comparată că limbile Indo – Europene se aflau într-un proces de decadenţă.
Aceasta teorie nu ţine seama de legătura limbii cu istoria societăţii. Se adaugă aici şi viziunea
romantică din epocă care vedea perfecţiunea în trecut, deşi Bopp a fost cel mai puţin romantic
dintre contemporani. Explicarea mecanicistă a schimbărilor fonetice se împleteşte la Bopp cu
interpretarea naturalistă a fenomenului lingvistic. [sf. pag. 26] Bopp împărţea limbile astfel:
a) Limbi fără rădăcini propriu – zise, lipsite de posibilitatea compunerii şi de organizarea
gramaticală (limba Chineză);
b) Limbi cu rădăcini monosilabice, capabile de compunere, cu flexiune externă
(Indo –Europene).
c) Limbi cu rădăcini bisilabice, cu flexiune internă (limbi Semitice).
Rasmus Kristian Rask în lucrarea sa „Cercetări asupra Limbii Vechi Nordice sau originea
Limbii Islandeze” a deosebit cel dintâi Caracterul Indo – European al Limbilor Germanice. A
definit raporturile limbii islandeze cu celelalte limbi germanice, apoi înrudirea acestora cu limbile
baltice şi slave, considerate pentru prima dată ea ramuri ale familiei Indo – Europene.
Lucrarea lui Rask este prima gramatică completă a unul grup de limbi Indo – Europene. A
menţionat cel dintâi fenomenul mutaţiei consonantice din limbile germanice. Concepţiile lui despre
lingvistica generală sunt expuse în lucrarea „Lecţie despre filozofia limbajului”. Rask a fost autorul
Lingvisticii Generale Comparate. El a făcut distincţie între „sistemul limbii” şi „vorbire” şi a
considerat că, în cursul istoriei, vorbirea se schimbă, dar sistemul nu.
Jakob Grimm este creatorul gramaticii istorice.
„Gramatica germană” a fost prima descriere sistematică a unui grup de dialecte. Grimm a
dat o formulare exactă legii Mutaţiei Consonantice din limbile germanice, a evidenţiat
modificările vocalice regulate ale rădăcinii, a pus bazele Etimologiei. [pagina 28] Considera
schimbările fonetice tendinţe de evoluţie. Arată, preocupat de problema originii şi evoluţia limbii,
că limba nu este o creaţie divină, nici revelaţie, dovadă caracterul ei imperfect şi schimbător.
Limba este opera omului, care a dat valori simbolice unor sunete. După Grimm limbile parcurg
trei stadii:
– Perioada I: Se formează rădăcinile
– Perioada II: Flexiunea
– Perioada III : Tendinţa spre o exprimare mai adecvată a ideii ceea ce duce la înlăturarea

10
flexiunii devenită nesatisfăcătoare. Datorită romantismului, Grimm era înclinat să vadă idealul
limbii perfecte în trecut.
Aleksandr H. Vostokov a efectuat cercetări importante în paleografia veche rusă şi veche
slavă, a publicat o gramatică a limbii ruse şi un dicţionar paleoslav. Lucrarea lui este prima lucrare
de fonetică istorică a unui grup de limbi indo – europene. Apare ideea posibilităţii reconstruirii
sistemului limbii slave comune, pe baza comparaţiei faptelor din limbile slave.
[Urmează pagina 29]

PROBLEMA CONSTRUIRII FUZIUNII

Wilhelm von Humboldt şi crearea LINGVISTICII GENERALE
Un loc aparte în cadrul primei generaţii de lingvişti comparatişti [pag. – 29 –] îl ocupă
Wilhelm von Humboldt care a fost interesat de probleme de filozofie a limbajului. Teoria
lingvistică a lui Humboldt a fost influenţată de filozofia clasică germană, de Kant. Teoria limbii e
construită de Humboldt pe antimonia dintre unitatea şi varietatea limbajului în timp şi spaţiu. La
baza concepţiei lingvistice a lui Humboldt stă ideea că elementul prim este SPIRITUL care se
manifestă atât din afara lumii reale, cât şi sub forma sufletului uman, a conştiinţei.
Limbajul este o necesitate a inteligenţei umane. Spre deosebire de limbaj, limbile sunt
dependente de popoare, ele reflectă specificul lor şi evoluţia lor spirituală în epocile de progres şi
de decadenţă. Limbajul a apărut fără scop, limbile s – au format pentru a satisface necesităţile
comunicării ideilor.
În concepţia lui Humboldt, limba şi gândirea formează o unitate indisolubilă, ambele fiind
produsul spiritului. Humboldt a scos în evidenţă rolul limbii în elaborarea gândirii. Cu ajutorul
limbii se poate trece de la senzorial la logică, fără limbă gândirea nu este clară. Prin cuvinte se
realizează sinteza percepţiilor şi a reprezentărilor. Datorită limbii, gândirea se obiectivizează, în
teza despre specificul limbii ca influenţă a spiritului poporului se află izvorul concepţiei lui
Humboldt despre forma internă a limbii. [pagina – 30 –]
După el limba are două laturi:
a) Forma externă, care cuprinde complexele sonore şi formele gramaticale.
b) Forma internă care cuprinde sensurile lexicale şi gramaticale, regulile de construcţie şi
de îmbinare a elementelor. În forma internă se reflectă spiritul limbii, condiţionat de spiritul
poporului care o vorbeşte. Humboldt a înţeles limba ca pe un ansamblu organizat – organism,
sistem. El a analizat limba în mod dialectic, dezvoltând antimoniile ei.

NATURALISMUL LINGVISTIC
Succesul generaţiei lingviştilor comparatişti cu metodele comparativ – istorice şi studiul
istoric a limbilor indo – europene se oglindesc în opera lui August Schleicher care a căutat să
desprindă legi generale de evoluţie a limbii. Publică un studiu în 1852 despre morfologia limbii
slave vechi. Importantă este lucrarea sa, asupra limbii lituane, intitulată „Handbuch der litavischen
Sprache” care conţine o gramatică, o crestomaţie de literatură populară şi un glosar. Studiul unei
limbi vorbite i-au permis lui Schleicher să vadă diferenţele în articularea sunetelor şi să înţeleagă
mecanismul schimbărilor fonetice.
Apare „Die Deutsche Sprache”, o gramatică a limbii germane vechi şi moderne, lucrarea sa
fundamentală în domeniul lingvisticii comparate indo – europene, care a însemnat un moment de
cotitură în indo – europenistică. [– Pagina 31 –]
În „Compendium”, Schleicher stabileşte trăsăturile limbii bază indo – europene şi urmăreşte
evoluţia sunetelor şi formelor ei. Acordă un loc important foneticii comparatiste şi istorice,
precizează corespondenţele istorice, formulează legi fonetice pentru fiecare limbă, Susţine că
evoluţia limbii se face după legi fonetice fixe, fără excepţii, admite acţiunea analogiei. Schleicher a
încercat să fundamenteze teoria evoluţiei limbii pe teza hegeliană potrivit căreia, la baza oricărei

11
dezvoltări se află spiritul. Aşa cum spiritul a dat naştere speciilor şi apoi, retras în sine, a pus capăt
acestui proces creator, şi în limbă, în perioada preistorică, spiritul omenirii şi cel al fiecărui popor
au creat prin sunete varietatea formelor, apoi s-a întruchipat in literatură, iar forţa creatoare a
limbilor s-a redus până la dispariţie.
Teza că limba ţine de domeniul naturii era o idee curentă în epocă – căreia Schleicher i – a
dat formularea cea mai categorică. Datorită şi formaţiei sale (botanist), el şi-a format o concepţie
naturalistă asupra fenomenului lingvistic. Pentru el, limba este un organism care se naşte, se
dezvoltă, se degradează şi moare.

Încercarea de a aplica în studiul limbii tezele biologiei

Influenţa tezelor lui Darwin: Acesta defineşte limbile drept „organisme naturale care, în
conformitate cu anumite legi, au crescut şi s-au dezvoltat, apoi îmbătrânesc şi mor”. [– Pagina 32
–] Pentru Schleicher, limba este când organism, când funcţie a organismului. Ea este comparată
când cu individul, când cu specia.

PROBLEMA ARBORELUI GENEALOGIC AL LIMBILOR

Sub influenţa concepţiei naturaliste, procesul de diversificare a limbilor Indo – Europene s-
a reprezentat sub forma arborelui genealogic. Din limba de bază s-au scindat mai întâi câteva
limbi comune, din care s-au separat diferitele limbi indo – europene. (Vezi figura de la pag. 33).
Concepţiile naturaliste ale lui Schleicher au fost preluate şi de alţi lingvişti care au adus
unele contribuţii.
Max Müller a publicat o ediţie comentată a poemelor Rig – Veda, precum şi alte texte
vechi indiene. A alcătuit o istorie a literaturii sanscrite şi o gramatică sanscrită, Müller este
înclinat să creadă că limba este un fenomen natural, dar că este strâns legată de istoria societăţii.
DE asemenea, a susţinut că limba se schimbă în permanenţă, dar nu decade.
Considerarea lingvisticii drept o ştiinţă a naturii a impus cerinţa studierii atente a faptelor, o
sistematizare a rezultatelor. [ – Pagina 33]
Germana, iar slavo – lituana se divide în lituană şi slava
Italo – celtică : – celtica / italică, albaneză, greacă

12
 iraniana şi indiana

– Pagina 34 –
PSIHOLOGISMUL LINGVISTIC
Problema formei interne a limbii
A doua jumătate a secolului a XIX – lea se caracterizează prin renunţarea la concepţiile
naturaliste asupra limbii şi prin încercările de a explica fenomenul lingvistic în legătură cu viaţa
psihică a vorbitorilor.
Sub influenţa lui Humboldt şi ale orientărilor psihologice se creează curentul Psihologist în
lingvistică ale cărui baze au fost puse de A. Steinthal, Lazarus, Wundt şi Potebnea.
A. Steinthal este autorul unor lucrări de lingvistică generală şi de istorie a lingvisticii. El a
evidenţiat caracterul neştiinţific al gramaticilor naţionale, arătând că există diferenţe între noţiuni
şi cuvânt, judecată şi propoziţie, categorii logice şi categorii gramaticale, legile logicii. Studiile
lui se orientează spre psihologie. După părerea lui Steinthal, limba nu este un fenomen cu legi
proprii, ea nu este organism, ci aptitudine şi activitate, un produs al sufletului omenesc. DE
aceea, ea nu poate fi studiată în afara vieţii psihice a vorbitorilor. A încercat să stabilească o
legătură între conştiinţă şi limbă, ca produs al ei. Limbii i-ar aparţine în mod propriu numai latura
sonoră, dar şi aceasta este condiţionată de psihic. [– pag. 35 –] Steinthal a pus la baza
comunicării nu necesităţile sociale ale colectivului de vorbitori, ci identitatea percepţiilor şi a
sentimentelor, Din cercetarea elementelor componente ale limbii, Steinthal a dedus că limba are o
structură şi o formă. Limba este o formă a gândirii, iar gândirea constituie conţinutul limbii.
După el, limba are două forme:
– Forma externă sau latura sonoră.
– Forma internă care nu se identifică cu forma logică a conţinutului.
Steinthal susţine că forma internă a limbii străbate în evoluţia ei istorică, trei trepte:
a) În prima treaptă se creează cuvinte onomatopeice.
b) În treapta a doua în care oamenii creează cuvinte care exprimă trăsături ale obiectelor,
treaptă numit şi „caracterizatoare”, corespunde noţiunii de formă internă.
c) Pe treapta a treia, multe cuvinte sunt nemotivate, însă câştigă prin uz o formă internă.

13
 În lingvistica rusă, Potebnea a prelucrat concepţiile psihologiste. El se ocupă de filozofia
limbajului, lingvistica generală, gramatica comparatist – istorică a limbilor indo – europene,
dialectologie, fonetică, lexicologie.
Concepţiile teoretice ale lui Potebnea s-au format sub influenţa filozofiei clasice germane, a
teoriei lingvistice a lui Humboldt şi ale psihologismului herbartian. În centrul preocupărilor, el a
pus problemele relaţiei dintre limbă şi gândire şi ale evoluţiei limbii. [pagina – 36 – ] A preluat şi
a dezvoltat teza lui Humboldt despre limbă şi vorbire de pe poziţiile psihologismului subiectiv
recunoscând existenţa reală numai a vorbirii. Afirmă că principala funcţie a vorbirii nu este
comunicarea ideilor, ci formularea lor pentru înţelegerea proprie. Concepţia lui psihologist –
subiectivă îl duce la concluzia că, de vreme ce în vorbire cuvântul are numai un singur sens,
fiecare sens lexical şi fiecare formă a unei paradigme reprezintă un alt cuvânt. Gândirea se
exprimă şi se formează cu ajutorul limbii; naşterea gândirii depinde de limbă, cuvintele sunt
mijloacele de elaborare a ideilor, limba este mijlocul fundamental al gândirii, activitatea creatoare
care formează şi organizează gândirea. Ca şi Humboldt şi Steinthal, Potebnea a acordat o mare
atenţie analizei formei interne a cuvântului. Fiecare colectivitate lingvistică îşi formează noţiuni
pornind de la una din însuşirile specifice ale unei clase dedicate. Forma internă a cuvintelor s-ar
dezvălui în sensul etimologie al cuvântului. De exemplu, latinescul „Luna” (Lună), înseamnă la
origine „care luminează, străluceşte”. Latinescul „Sella” (scaun), înseamnă „pe care se stă” (din
rădăcina lui „a şedea”). Sensul etimologic al cuvântului reprezintă forma internă a cuvântului.
După părerea lui Potebnea, întreaga dezvoltare a limbii constă în procesul schimbării formei
interne a elementelor ei. Cuvintele care şi-au pierdut forma internă au devenit uzuale, banale, iar
cele care şi-au păstrat-o au valoare SIMBOLICĂ. [pagina – 37 –] Potebnea este întemeietorul
şcolii lingvistice ruse de la Harkov. Orientarea psihologică a problemelor de limbă, iniţiată în a
doua jumătate a secolului trecut, a continuat în forme şi metode diferite până în epoca noastră. În
cadrul curentului psihologist a luat fiinţă Şcoala Neogramaticilor.

NEOGRAMATICII (Şcoala din Leipzig)

Steinthal şi Potebnea au zdruncinat principiile Şcolii Naturaliste, promovând concepţia
Psihologistă. Trebuie citată şi activitatea lui I. Aleksandrovici, Baudoin de Courtenay. Cu Ascoli şi
Saussure, Lingvistica Indo – Europeană a ieşit de sub tutela limbii sanscrite.
În Germania, la sfârşitul secolului al XIX-lea apare un nou curent lingvistic, al
neogramaticilor, cu centrul principal la Leipzig. Manifestul noii şcoli a fost articolul – program
semnat de Karl Brugmann şi Herman Osthoff. Ei critică lipsa de rigoare metodică a lingvisticii
de până atunci şi ignorarea elementului psihologic.
I) Înţelegerea greşită a raportului dintre limbă şi vorbire
Manifestul neogramaticilor declară că limba nu există decât sub forma vorbirii individuale.
Schimbările nu pot proveni decât de la individ, adică nu pot fi explicate decât prin psihologia
personală a individului. [pagina 38] Principiile pe care cei doi autori le expun sunt:
– Limba este guvernată de legi fără excepţie
– Un rol important în schimbările din limbă îl joacă Analogia

II) După părerea lui H. Paul „fonetica strică, iar analogia repară”. Neogramaticii au
afirmat şi au aplicat în practică faptul că sunetele se schimbă în conformitate cu legile fonetice.
Neogramaticii au considerat că rolul lor este de a aduna fapte, dar nu să le explice. De aceea, cea
mai palpabilă parte a lucrărilor lor se mulţumesc cu expunerea modificărilor sunetelor şi formelor
gramaticale în decursul istoriei unei limbi. Pentru ei limba comună nu are decât o abstracţie, o
normă ideală. Ei considerau limba comună ca o sumă de limbi individuale. Deşi concepţiile lor
erau greşite, totuşi pentru că neogramaticii au studiat faptele cu multă grijă, abătându-se de la
propriile lor poziţii teoretice greşite, cele mai multe materiale adunate de ei sunt corecte.

14
 III) Raportul dintre limbă şi vorbire; Şcoala din Kazan (B. de Courtenay)
Baudouin de Courtenay nu a aparţinut unei anumite şcoli lingvistice. El a adoptat poziţii
independente, atitudini critice faţă de şcoala neogramaticilor şi a introdus în lingvistica generală
multe puncte de vedere originale, care se regăsesc independent, în lucrările lui de Saussure.
Concepţia lingvistică a lui Courtenay este pătrunsă de psihologism. După părerea sa, natura limbii
este psihică. Limba există numai în sufletul indivizilor. [pagina 39] El a introdus noţiunea de
„factor individual – colectiv” şi a făcut apel la psihologia colectivă. A subliniat faptul că limba
există numai în colectivitate şi că este necesar să se ia în considerare şi latura ei socială, iar
lingvistica trebuie socotită ştiinţă psihologică – socială. Pentru Courtenay, raportul dintre limbă şi
vorbire este un raport intre general şi individual. A considerat că numai vorbirea individuală are
existenţă reală, iar limba unei colectivităţi este doar o ficţiune. El numea limba unei colectivităţi
„medie întâmplătoare a limbii individuale”.
Fiecare perioadă din istoria unei limbi trebuie judecată după categoriile şi particularităţile ei,
şi nu în funcţie de situaţia din alte perioade. Pentru Courtenay nu există ruptură între static şi
dinamic, între sincronic şi diacronic.
Pornind de la înţelegerea limbii ca fenomen individual şi colectiv, Courtenay a deosebit
limba ca sistem, de vorbire ca activitate. Limba este un complex de elemente componente şi de
categorii care există in mod virtual. Vorbirea este un proces care se repetă neîncetat, este produsul
nevoii de FIXARE A IDEILOR şi de comunicare a lor.
Discipolii lui Baudoin de Courtenay sunt cunoscuţi în istoria lingvisticii ruse sub numele de
„Şcoala din Kazan”, al cărei conducător a fost. Printre aceştia s-ar putea aminti Kruşevski,
Bogorodiţki, Scerba. Aceştia au prelucrat Teoria Fonemului pe baze materialiste, legăturile dintre
categoriile gramaticale şi lexicale.

LINGVIŞTII ROMÂNI din a doua jumătate a secolului al XIX – lea şi începutul sec. XX
LATINIŞTII
În secolul al XIX – lea erau dominante la noi şcolile latiniste, care considerau că Româna
este o Latină CORUPTĂ. Sub această influenţă s-a pornit la înlocuirea cuvintelor slave,
maghiare, cu cuvinte construite special din latină. Astfel „chibrit” devine „părete frecătoriu”, iar
„cravată” – „de gât legău”. Ortografia Etimologică devine Ortografie Fonetică. (Aron Pumnul,
H. Rădulescu).
Primul lingvist român care s-a interesat în mod activ de lingvistica indo – europeană şi a
aplicat metoda comparatistă a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu. Este unul dintre primii care
recunosc greşeala şi luptă pentru scoaterea limbilor indo – europene de sub tutela sanscritei. A
militat pentru o lingvistică istorică. De asemenea, are ca punct de vedere sociologia în lingvistică,
arătând că evoluţia limbii trebuie studiată în legătură cu evoluţia societăţii. A susţinut că materialul
de bază al lingvisticii îl constituie limba vorbită, Haşdeu a afirmat că valoarea unui element
lingvistic trebuie apreciată după puterea lui de circulaţie în limbă. Pentru el, a se preciza categoric
dacă un anumit idiom este o limbă independentă sau un dialect al unei limbi nu există nici un
criteriu lingvistic, iar noţiunile de „limbă” şi „dialect” sunt relative. [– Pagina 41 –]
Alexandru Lambrior, sub influenţa şcolii este naturalist, apoi a aderat la ideile
neogramaticilor. A făcut studii de fonetică, a dat atenţie Semanticii, a avut o atitudine progresistă.
A studiat limba română în comparaţie cu celelalte limbi romanice şi a stabilit particularităţile ei
fonetice. A susţinut că legile fonetice acţionează fără excepţie.
Lazăr Săineanu a fost un neogramatic militant cu înclinare spre interpretări sociologice. În
„Lingvistică comparată contemporană sau şcoala neogramatică” evidenţiază superioritatea
neogramaticilor faţă de anteriori. În „Raporturile între Gramatică şi Logică” arată că limba nu
urmează legile logicii, ci legi proprii şi că unităţile Gândirii nu corespund cu unităţile limbii.
„Încercare asupra semasiologiei Limbii Române” abordează problema dintre forma şi sensul

15
cuvintelor, dintre sens şi noţiune, istoria cuvintelor şi a societăţii.
Alexandru Philippide este cel mai bun fonetician al epocii. În lucrarea „Originea
Românilor” îşi expune punctul de vedere asupra unor probleme cum ar fi: cauzele schimbărilor
lingvistice, legile fonetice, raportul dintre limbă şi gândire.
Sextil Puşcariu a îmbrăţişat ideile Geografiei Lingvistice şi a sprijinit elaborarea „Atlasului
lingvistic român”. Sub influenţa psihologismului a evidenţiat cauzele psihice ale schimbărilor. De
asemenea, a aplicat principiile fonologice ale Şcolii din Praga,

– Pagina 42 –
GEOGRAFIA LINGVISTICĂ
J.Gillieron, problema Migraţiei Cuvintelor, Teoria Ariilor Dialectale
Gramaticii antici aveau în vedere numai norma limbilor clasice, iar observaţiile asupra limbii
vorbite erau sporadice. În cursul Evului Mediu şi al Renaşterii, în centrul studiilor s – au aflat
limbile clasice. Limbile vii şi-au făcut loc cu greu, în lucrări cu caracter cu precădere practic. Mult
timp formele dialectale au fost privite drept greşeli ale normei literare. Mişcarea romantică
promovează interesul pentru limbile şi creaţia populară, iar studiul dialectelor devine o anexă, a
etnografiei şi a folcloristicii. Neogramaticii au pus bazele Dialectologiei. Alcătuirea de atlase
lingvistice precum şi interpretarea materialului pe care îl conţin formează obiectul geografiei
lingvistice. Ea studiază pe hartă repartizarea teritorială şi evoluţia cuvintelor, a pronunţărilor şi a
formelor gramaticale. Creatorul Geografiei Lingvistice este Jules Gillieron.
Studiind materialele adunate din toate dialectele franceze, Gillieron a tras concluzii generale,
pe care alţii au încercat să le extindă şi la alte limbi, Jules Gillieron a dezvoltat teoria ariilor, a
ariilor laterale, pornind de la ideea că o inovaţie pornită dintr-un punct oarecare al teritoriului se
răspândeşte treptat pe suprafaţa mai mare, punctul iniţial constituind centrul unei întinderi de teme
mai mari sau mai puţin circulare, formându-se nişte valuri purtând inovaţia mai departe. [– pagina
45 –] Este vorba de aşa-numita „Teorie a Valurilor”. De aceea, se poate considera că „ariile
laterale”, regiunile îndepărtate de centru, sunt mai arhaizante. Astfel, dacă în nordul Moldovei şi în
Banat se pronunţă „frundză”, „dzână” iar în restul teritoriului „frunză”, „zână”, tragem concluzia
că, într-o fază mai veche, în toată ţara se pronunţa „DZ”, iar „Z” este o inovaţie care nu a cuprins
tot teritoriul.
Din cercetările geografice, s-a constatat că nu întotdeauna un cuvânt existent în limbă a trăit
în localitatea unde îl întâlnim. Pentru un motiv sau altul, cuvântul a fost eliminat din graiul local,
apoi a fost reintrodus din altă regiune cu particularităţi fonetice sau gramaticale caracteristice
pentru idiomul de unde a fost reluat. E. Petrovici arată că în regiunea sa de origine (Banat), unde
se păstrează „u” muiat( „cui” se pronunţă „cuiu” ), există sate unde se zice „vie” nu „vin”,
deoarece în acele sate nu sunt vii şi astfel cuvântul a fost părăsit.

FERDINAND DE SAUSSURE şi ŞCOALA SOCIOLOGICĂ

Problema semnului lingvistic şi a sistemului
Întreaga lingvistică modernă îşi are punctul de plecare de la concepţia asupra limbii,
formulată de lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure. [sf. pag.43]
În „Memoire sur le systeme primitif de voyelles dans les langues indo – europeenes”
formulează o viziune nouă asupra vocalismului Indo – European. El ajunge la ipoteza că limba
comună indo – europeană cunoştea o singură vocală „e” şi că alături de sonantele cunoscute (i, u, l,
r, m, n) a mai existat o sonantă, care în anumite condiţii, alături de vocala „e”, a dat naştere
întregii varietăţi a vocalismului Indo – European.
În 1881 publică la Leipzig dizertaţia de doctorat „De l’emploi du genétif absolu en sanskrit”.
„Cours de linvistique generale” vădeşte influenţa curentelor de gândire din epocă. Psihologismul
stă la baza interpretărilor mentaliste ale faptelor de limbă, iar sociologismul explică interpretarea

16
consecventă a limbii ca fapt social specific. În „Curs” sunt concepţii noi cu privire la natura limbii
şi la organizarea elementelor ei într-un singur sistem.
Ferdinand de Saussure este cel dintâi lingvist care a arătat că trăsătura caracteristică a limbii
este faptul că ea constituie un sistem de semne şi că însuşirile limbii pot fi interpretate corect numai
dacă se porneşte de la natura Semiotică a elementelor ei. Sub aspect semiotic limba se prezintă ca
un sistem complex de semne, în care fiecare element depinde de celelalte şi se defineşte numai în
raport cu ele; „Limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari şi în care valoarea unuia din
termeni rezultă din prezenţa simultană a celorlalţi”.

– Pagina 45 –
Ferdinand de Saussure este primul lingvist care a pus noţiunea de SISTEM. În centrul teoriei
sale, evidenţiind aspectul relaţional al codului lingvistic şi influenţa relaţiilor asupra termenilor,
Privit izolat, semnul lingvistic se prezintă ca o entitate psihică cu două feţe; el uneşte nu un nume
cu un lucru, ci o imagine acustică (Le Signifiant) cu un concept (Le Signifié). Pentru Saussure o
unitate nu devine semn decât ca termen al unui sistem.
Limba pentru Saussure este un element de bază, deosebită atât de facultatea vorbirii
(Langage), cât şi de realizările ei individuale (parole). Limba pentru Saussure, ca fenomen social,
ca instituţie, se realizează sub forma vorbirilor individuale. Ea este definită de Saussure sub dublul
ei aspect:
a) Ca ansamblu de convenţii sociale, exterioară indivizilor şi impusă lor de societate.
b) Ca sistem SEMIOTIC, cod format de inventarul de semne. Limba reprezintă locul de
contact al semioticului cu socialul. Modificările limbii îşi au izvorul în vorbire. El a negat vorbirii
aspectul colectiv, definind-o ca manifestare individuală şi momentană a limbii. Pentru el, limba
este abstract, psihic iar vorbirea este limba în acţiune; limba este un sistem de clase la nivelul
expresiei şi la nivelul conţinutului; limba ţine de domeniul formei, iar vorbirea de cel al substanţei.
Distincţia saussuriană între limbă şi vorbire a stat la baza separării fonemului de sunet, în
şcoala fonologică.
– Pagina 46 –
Lingvistica INTERNĂ şi EXTERNĂ
Dublul aspect sub care este abordată limba în cursul lui Saussure explică şi autonomia dintre
lingvistica internă şi cea externă. Obiectul lingvisticii interne este studiul sistemului. Autorul arată
că raporturile limbii cu celelalte fenomene sociale precum şi modificările pe care ea le suferă, ca
urmare a acestor legături, formează obiectul de studiu al lingvisticii externe. Lingvistica internă şi
externă reprezintă două puncte de vedere diferite asupra limbii, ele deosebindu-se ca obiecte şi
metodă.
Lingvistica externă priveşte limba ca fenomen social. Ea studiază aspecte izolate ale limbii şi
reprezintă datele sub aspect sincronic sau diacronic. Lingvistica internă priveşte limba ca sistem
semiotic. Concepţia saussuriană privitoare la termeni şi relaţii, limbă şi vorbire, factori interni şi
externi, explică şi modul în care autorul rezolvă problema raportului dintre starea limbii la un
moment dat (sincronic) şi modificările ei (diacronic). După părerea lui, în limbă se disting două
categorii de fapte:
⇒ Sincronice, situate pe axa orizontală a simultaneităţii
⇒ Diacronice, situate pe axa verticală a succesiunii
– Pagina 47 –
Faptul sincronic priveşte unităţile semnificative de limbă (lexicale şi gramaticale), cel
diacronic ţine de domeniul nou, semnificativ al foneticii, el avându-şi justificarea în sine. Saussure
arată că fenomenele sincronice şi diacronice, deşi independente, se află într – o strânsă legătură.
Fenomenul sincronic este condiţionat de cel diacronic, în sensul că o stare dată a limbii este

17
produsul unor factori istorici. Saussure evidenţiază importanţa studiului sincronic, care pune în
lumină sistemul unei limbi.
„Cursul” conţine o teorie a semnului lingvistic care n-a fost depăşită, dezvăluie consecinţele
dublei naturi a limbii. În el se continuă mai metodologic analiza antinomiilor lingvistice,
dezvăluindu-se strânsa lor interacţiune şi condiţionare.

Şcoala SOCIOLOGICĂ
Elevii lui Ferdinand de Saussure au dezvoltat şi aplicat ideile expuse în „Curs”, în principal
că limba este un Fenomen Social şi că are un caracter sistematic.
Antoine Meillet în lucrarea „Lingvistique historique et generale” are ca idee de bază faptul că
limba reprezintă un fenomen social, în strânsă dependenţă cu societatea. S-a ocupat de problemele
lingvistice diacronice.
Joseph Vendryes arată în „De langage” că limba este un fenomen complex, fiziologic şi
psihic, social şi istoric, aspectul esenţial şi predominant fiind cel social. – Pagina 48 –
Marcel Coheu a încercat să interpreteze faptele de limbă prin prisma concepţiei
materialismului dialectic şi istoric.

STRUCTURALISMUL
Şcoala din Praga
Prima manifestare a structuralismului s-a produs odată cu crearea cercului lingvistic din
Praga. Lingviştii de aici militau pentru cercetarea funcţională şi structurală a limbii. Bazele şcolii
au fost puse de V.Mathesius care preconiza Cercetarea Sincronică a limbii. Prin Trubetzkoy şi
Jakobson s-a creat cercul lingvistic.
În perioada clasică a şcolii sunt elaborate bazele teoretice ale noii direcţii şi se publică lucrări
de aplicare a lor la diverse limbi,
Adepţii cercului şi-au însuşit şi au valorificat ideea caracterului sistematic al limbii. Ei au
definit limba ca un mijloc de comunicare, un sistem funcţional care serveşte unui anumit scop.
Lingviştii cercului recunosc distincţiile stabilite de Baudoin de Courtenay şi Ferdinand de Sausaure
între limbă şi vorbire, sincronic şi diacronic, lingvistică internă, şi externă.

– Pagina 49 –
Trubetzkoy a făcut din Antinorma limbii vorbite, baza opoziţiei dintre Fonetică şi
Fonologie.
După părerile lor, cercetările sincronice şi diacronice urmăresc descoperirea legilor limbii.
Atenţia principală este îndreptată spre problemele privitoare la latura fonetică a limbii.

FONOLOGIA
În cadrul Şcolii din Praga s-au pus bazele fonologiei descriptive şi istorice. Asemeni lui B. de
Courtenay se afirmă că elementele sonore sunt termeni ai sistemului lingvistic numai în măsura în
care îndeplinesc funcţii diferenţiatoare de sens. Trăsăturile fiziologice şi acustice ale sunetelor
constituie FONETICA, iar funcţia lor diferenţială – FONOLOGIA.
Cea mai importantă lucrare de fonologie aparţine lui Trubetzkoy, care a transpus în studiul
sunetelor opoziţia saussuriană dintre limbă şi vorbire şi a deosebit sunetele concrete din vorbire de
foneme, clase sau tipuri fonetice. Particularităţile fonetice le-a grupat în trei clase:
a) Vocalice (diferite după gradul de deschidere, localizare, rezonanţă).
b) Consonantice (după localizare, rezonanţă, mod de articulare).
c) Prozodice caracterizând o succesiune de forme, însuşiri suprasegmentale)
Jakobson a pus bazele Fonologiei istorice, urmărind să stabilească legile generale în

18
construirea sistemelor fonologice.

19