Firul epic al nuvelei lui I.L.

Caragiale, "în vreme de război", urmează linia unei

compoziţii clasice şi profilează treptat evoluţia obsesiei lui Stavrache de la
îndoială la certitudine, apoi la nebunie, cu toate simptomele acestei boli, eroul
principal fiind urmărit prin analiza crizelor de conştiinţă şi de comportament, ca
într-o adevărată fişă medicală. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-
o minuţioasă analiză ,.• psihologică, sugerând, îri spirit naturalist, o tară
ereditară, genetică ce se manifestă în structura psihică a fraţilor Georgescu.
I.L.Caragiale a subintitulat această creaţie "schiţă", referindu-se nu la specia
literară, ci la "desenul" schiţat prin care îşi conturează protagonistul. Fără
detalii inutile, prin perspectiva temporală, naratorul zăboveşte asupra
întâmplărilor care trasează tuşa portretistică ori expediază câteva luni şi chiar
ani ("Au trecut cinci ani de la război şi nimeni, în adevăr, n-a supărat pe
d.Stavrache, afară decât popa Iancu volintiru, care venea din când în când de pe
altă lume, să tulbure somnul fratelui său.") dacă în perioada respectivă nus-a
petrecut nimic important pentru profilul eroului.

Hangiul Stavrache Georgescu, personajul principal şi "rotund"

("care nu poate fi caracterizat succint şi exact", EMForster) al nuvelei, este
prezentat în mod direct încă din expoziţiune ca fiind un bărbat respectat, cu un
statut social bineconsolidat şi cu un aer "foarte mulţumit" pentru că afacerile îi
mergeau bine. Stavrache avea hanul aşezat "în drum", era "om cu dare de
mână", de aceea fusese înfricoşat să nu-1 calce şi pe el hoţii care terorizau de
doi ani ţinuturile, aşa că răsuflase uşurat când auzise că aceştia căzuseră în
"lanţurile justiţiei". Hangiul află cu stupoare că lancu era "capul bandei de
tâlhari", că îşj înscenase jaful "ca să adoarmă bănuielile", iar acum popa regreta
amarnic, scuzându-se că "dracu-1 împinsese" şi cerând, speriat, ajutor fratelui
mai mare. Trăsăturile caracteriale reies indirect din gândurile şi deciziile
protagonistului care, ca bun creştin, are cultul familiei şi, descurcăreţ din fire,
profită de faptul că soseşte la han un grup de voluntari şi-i roagă să-1 ia pe
fratele său cu ei, pe front.

Procedeele de analiză psihologică pe care naratorul le utilizează cu măiestrie

sunt variate şi eficiente pentru ilustrarea stărilor interioare ale protagonistului:
monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, observaţia
atentă a naratorului, autoanaliza şi autointrospecţia, obsesia, coşmarul

Pentru hangiu părea că viaţa curge ca înainte, dar în sufletul său se iveşte,
neobservat, germenele lăcomiei, de care, la început, nu este conştient.
întorcându-se de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache primeşte
de la lancu o scrisoare, care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna şi
din care află că acesta fusese numit sergent şi decorat cu "Virtutea militară".
Naratorul obiectiv observă, indirect, cu o ironie acidă, starea de spirit a lui
Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că
fusese trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care muriseră foarte mulţi
români: "Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr
scrisoarea era expediată cu trei zile mai-nainte de luarea Plevnei". De aceea
hangiul se întreba în subconştient, prin observaţia atentă a
naratorului omniscient, dacă lancu o fi scăpat cu viaţă: "Curios lucru! Cine ar fi
văzut figura lui neică Stavrache, [...] ar fi rămas în mirare pricepând bine că în
sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog din bucuria la citirea
veştilor despre succesul de bravură al răspopitului". Se interesează discret de
pedepsirea tâlharilor şi, aflând că aceştia nu-şi trădaseră căpetenia, Stavrache îşi
exprimă dispreţul pentru judecătorii incompetenţi ("Ce mai judecători!..."). Se
simte măcinat de îndoială şi se întreabă, prin monolog interior, dacă fratele lui
ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea, care era acum
administrată de hangiu: "...Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? [...] ...O
veni?... n-o veni?...".

Criza psihologică a lui Stavrache se declanşează în momentul în care -primeşte

altă scrisoare, de data asta cu "slovă străină", prin care i se anunţă ' -moartea
fratelui său, "sublocotenentul lancu Georgescu, voluntar înaintat
din grad în grad în timp de campanie", răpus "de trei gloanţe inamice primite în
pântece". Introspecţia conştiinţei şi a sufletului scoate la suprafaţă stările
emoţionale ale protagonistului. Mâhnit peste măsură de moartea fratelui său,
după ce "a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se încurajează
bărbăteşte pentru că "nu trebuie să se lase copleşit aşa de durere...", drept care
face toate demersurile necesare ca să moştenească oficial agoniseala fratelui
mai mic. Cu o ironie subtilă, naratorul deapănă cu obiectivitate şirul
întâmplărilor şi intervine cu scurte comentarii privind atitudinea şi
comportamentul hangiului. Consultând un avocat în privinţa
condiţiilor legale de păstrare a averii moştenite, Stavrache află că numai popa
ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor. Vestea îi aduce moştenitorului
zâmbetul pe buze şi siguranţa de sine, reacţie care face "o impresie ciudată"
asupra avocatului şi de aceea hangiul se grăbeşte să adauge cu duioşie în glas:
"cine ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu". Dialogul purtat cu avocatul se
distinge prin răspunsurile scurte şi grăbite ale hangiului, din care
reiese, indirect, lăcomia subconştientă şi nerăbdarea de a intra rapid în posesia
averii decedatului:

"- Popa are copii?

-Nu.
- Are femeie?
- Nu.
- Mai are alt frate?
- Niciunul, decât pe mine."

Pe Stavrache începe să-1 chinoie gândul în legătură cu posibila întoarcere a

fratelui mort, idee ce se înfiripează în mintea lui din cauza cuvintelor uşor
persiflante ale avocatului, care îi spune că numai "unul singur pe lume" ar putea
să-i mai ia moştenirea: popa lancu.
Din acest moment, liniştea protagonistului este tulburată de halucinaţiile
fratelui mort, "care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul
fratelui său". Visele chinuitoare ale Iui Stavrache devin obsesii, se transformă
treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parcă' aievea momentele
tulburătoare ale ."vizitei înstrăinatului", dar de fiecare dată îşi linişteşte sufletul
cu o sfeştanie în memoria fratelui mort.
Introspecţia psihologică a naratorului omniscient se manifestă şi în visele
înfricoşătoare. O primă imagine în coşmarurile hangiului este
întruchipată de apariţia fratelui său îmbrăcat în haine de ocnaş, "stins de
oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul capului ca în clipa morţii".
Stavrache i se adresează cu un glas încărcat de ură, fiind înspăimântat că-şi va
pierde averea: "- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te
înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!". Luptându-se cu moartea, ocnaşul se agaţă cu
disperare "de frate-său cu o mână de gât şi cu alta de braţul stâng [...] cu o
putere covârşitoare" şi-i zice, râzând "ca un nebun" şi scrâşnind din dinţi: "-
Gândeai c-am murit, neică?". Atunci când "nebunul a voit să-1 sugrume",
hangiul, "smintit şi el de frica morţii", şi-a adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe
ocnaş afară din han şi acesta "a pierit în întunericul nopţii". înspăimântat,
"tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci" pentru odihna
sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică, "a aprins lumânări
pentru sufletele morţilor", simţindu-se foarte tulburat şi neputând mânca nimic.

A doua apariţie de coşmar are loc într-o noapte, când, încercând să doarmă, o
"ploaie rece de toamnă" legăna cu "mişcarea sunetelor" gândurile omului, care
se roteau în cercuri din ce în ce mai largi şi "tot mai domol",
elementele naturalisteaccentuând indirect starea psihică a protagonistului.
Hangiului i se' pare că aude "un cântec de trâmbiţe... militari, desigur" şi—1
recunoaşte în căpitanul care conduce compania pe fratele mort, care scoate uşa
din ţâţâni şi, "râzând cu hohot", strigă amuzat: "- Gândeai c-am murit, neică?".
Iancu aleargă să-1 prindă pe hangiu, care, speriat, se repede Ia căpitan "şi-I
strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare", dar chipul militarului se
luminează din ce în ce mai mult, râde zgomotos şi vesel, întrebându-1 obsesiv:
"- Gândeai c-am murit, neică?". Fraza obsedantă este, în compoziţia nuvelei, un
laitmotiv, element de recurenţă menit să amplifice zbuciumul lăuntric al
protagonistului. în dimineaţa următoare, hangiul se duce "tremurând de friguri"
la popa din sat şi-1 roagă să facă negreşit, până-n seară, o sfeştanie casei.
Vremea urâtă este în concordanţă deplină cu sufletul agitat al lui Stavrache,
care îşi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacţii ciudate în
relaţiile cu clienţii. Un exemplu edificator îl constituie atitudinea pe care o are
hangiul faţă de o copilă care venea frecvent la prăvălie. Dialogul cu fetiţa îl
include în lumea negustorilor avari şi nemiloşi. Ea venise să cumpere "de un
ban gaz [...] şi de doi bani ţuică", dar îi atrage atenţia că rândul trecut
amestecase clondirele (vas de sticlă -n.n.) şi-i pusese gaz în cel de ţuică şi
invers. Din vorbele fetiţei se desprinde indirect, starea de confuzie şi
dezorientarea hangiului. în mod cu totul ilogic, Stavrache se enervează peste
măsură atunci când fata îi spune că nu are bani şi să scrie suma în condica de
datornici, aşa cum făcea în mod obişnuit: "Scrie-v-ar popa să vă scrie, de
pârliţi! [...] De mici vă-nvăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului!".

Vremea cumplită de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un tablou

naturalist sugestiv pentru evoluţia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaţiile
chinuitoare, învălmăşeala de închipuiri, marcate de obsedanta întrebare
"Gândeai c-am murit, neică?", provoacă treceri confuze de la realitate la vis,
cele două planuri amestecându-se şi sugerând astfel degradarea psihică
progresivă a lui Stavrache.
Punctul maxim al încordării îl constituie întâlnirea reală dintre cei doi fraţi, care
are loc într-un sugestiv cadru naturalist, viscolul prevestind vuietul din mintea
protagonistului. Din acest moment, analiza psihologică stăpâneşte şi
investighează stările şi trăirile hangiului. Puternic impresionat de întâlnirea cu
fratele mort, Stavrache încremeneşte şi nu mai poate avea nicio reacţie:
"deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai
putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari,
privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul
trupului". Replica lui Iancu,""- Mă credeai mort, nu-i aşa?", aproape aceeaşi cu
fraza din vise, constituie lovitura definitivă primită de mintea buimăcită şi
confuză a lui Stavrache, care încurcă realitatea cu imaginile din coşmaruri.
Popa îi spune cu veselie că ultima scrisoare "a fost o glumă" şi venise ca să-i
ceară cincisprezece mii de lei, cu care să acopere suma delapidată de el din
fondurile regimentului, câ altfel "trebuie să mă-mpuşc".
Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile şi
comportamentul hangiului: "Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare
foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în
pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şi genunchii în coate", începând să
horcăie şi să geamă. La început criza psihologică abia jse înfiripează, apoi se
adânceşte evolutiv sub imperiul confuziilor şi al obsesiilor, ducând la o
manifestare explozivă şi violentă premergătoare nebuniei şi declanşând
demenţa. Iancu îi pune mâna pe umăr, dar "la acea uşoară atingere, un răcnet! -
ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roşit în foc — şi omul adormit
se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vălvoi, cu mâinile
încleştate, cu gura plină de spumă roşcată". Lupta dintre cei trei bărbaţi e
crâncenă, până când, profitând de neatenţia fratelui său, popa îşi scoate cureaua
de la brâu şi leagă strâns picioarele hangiului dezlănţuit, apoi îi dă câţiva pumni
în ceafă şi în furca pieptului: "Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi
răgind". Naturalismul manifestat prin dezlănţuirea naturii accentuează starea de
alienaţie a hangiului, afară, viscolul ajunsese "în culmea nebuniei", făcând să
trosnească "zidurile hanului bătrân". în timp ce-i legau mâinile deasupra
capului, Stavrache "îi scuipa şi râdea cu hohot". Camaradul caută lumânarea şi
o aprinde, dar, cum "îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte".
înfăţişarea lui Stavrache este conturată prin ochii altui personaj, fratele său
care, istovit de încăierare, îl priveşte cu amărăciune cum "cânta nainte,
legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când îritr-alta".
Hangiul înnebuneşte în ipostaza preotului, întrucât obsesia şi zbuciumul
permanent care-1 chinuiseră în ultimii ani aveau drept cauză pe fratele său,
popa Iancu din Podeni. Acesta este încă un element al naturalismului, care
dezvoltă în operele literare fenomenul cauză-efect, aşa cum ilustrează Caragiale
în această nuvelă.
Finalul prezintă un caz patologic tipic, scriitorul reuşind să întocmească o
adevărată fişă clinică a lui Stavrache, în care notaţiile simptomelor fiziologice
sunt unele medicale: "chipul îngrozit", "părul vâlvoi", "mâinile încleştate",
'^gura plină de o spumă roşcată", "scuipa şi râdea cu hohot", "începu să cânte
popeşte".
In concluzie, eroul principal, Stavrache, este dominat de starea conflictuală
între aparenţă şi esenţă, între îndoială şi certitudine, definind natura psihică
labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă.
Nuvela "în vreme de război" este o proză realistă, psihologică, de factură
naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de comportament ale eroului
principal prin monolog interior, iar destinul dramatic are la bază nu numai
lăcomia exagerată a acestuia, ci şi tare genetice, întrucât "incontestabil există o
tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi
delapidator ca ofiţer."

(George Călinescu).