Vous êtes sur la page 1sur 11

Bartolomeu Anania

(1921-2011)
Bartolomeu Anania
Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania (n. 18 martie 1921,
comuna Glăvile, județul Vâlcea; d. 31 ianuarie 2011, Cluj-Napoca), a fost un scriitor și
cleric ortodox român. Din 1993 și până la moarte a fost arhiepiscop al Arhiepiscopiei
Vadului, Feleacului și Clujului (până în 2005 în cadrul Mitropoliei Ardealului). În anul
2006 a devenit primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și
Maramureșului. În anul 2007 a fost principalul contracandidat al mitropolitului Daniel
Ciobotea la alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Școala și activitatea până în 1948


Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinții Ana și Vasile Anania,
în comuna Glăvile-Piteșteana, județul Vâlcea. A urmat școala primară în satul natal,
apoi cursul secundar l-a făcut la București. S-a înscris la Seminarul Teologic Central
din București ale cărui cursuri le-a urmat în perioada 1933-1941. A frecventat și
cursurile la liceele "Dimitrie Cantemir" și "Mihai Viteazul din capitală, luându-și
bacalaureat în urma examenului susținut la liceul "Mihai Viteazul" (1943).
În anul 1935, minor fiind, s-a înscris în organizația "Mănunchiul de prieteni",
organizație legionară a tineretului școlar. În anul 1936 era deja încadrat în "Frăția de
Cruce", organizație superioară celei dintâi. Peste ani își amintește Înalt Prea Sfințitul
Bartolomeu Anania: ..."Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal și
altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme
majoratul era la 21 de ani) , "Frăția de Cruce" din Seminarul Central a fost desființată.
În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare, dar și după aceea, mi-a fost dat
să văd și reversul medaliei, adică fața neștiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de
acord. Mărturisesc însă că în "Frăția de Cruce" din Seminar nu se făcea politică, nici
antisemitism, ci doar educație, și că nu am avut de învățat decât lucruri bune: iubire de
Dumnezeu, de neam și de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea
adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu."
În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui
comandant legionar. Mărturisește în continuare înaltul prelat: ..."După trei săptămâni
am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fișa cu calificativul "legionar", un stigmat
de care, orice ai face, nu scapi o viață întreagă. Nu am făcut parte niciodată dintr-un
partid politic, dar am fost și am rămas pe dreapta". În anul 1942 a fost arestat și
condamnat din nou, la șase luni de închisoare, pentru că ar fi deținut în podul
Mănăstirii Cernica materiale legionare și arme.
La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din București, dându-i-se numele
de Bartolomeu. În același an, la 15 martie 1942, a fost hirotonit ierodiacon, slujind în
această calitate la Mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș. După greva studențească de
la Cluj, fiind înlăturat din Facultatea de Medicină în anul 1947, a ajuns stareț la
Mănăstirea Toplița din județul Harghita.
Ajunge apoi student la "Facultatea de Medicină" și la "Conservatorul de Muzică" din
Cluj în toamna anului 1944, după ce nordul Ardealului, cedat Ungariei în urma
Dictatului de la Viena, este retrocedat României. Aici, ca președinte al studenților din
Centrul Studențesc "Petru Maior", a organizat și condus greva studențească cu
caracter anticomunist, contra guvernului condus de Petru Groza la 6 martie 1946 și
totodată antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului
la România. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat.
Ulterior, și-a continuat studiile la "Facultatea de Teologie" din București și la
"Academia Andreiană" din Sibiu, obținând titlul de "licențiat în teologie" (1948).

În timpul comunismului
Între anii 1948-1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi, între anii 1949-1950,
inspector patriarhal pentru învățământul bisericesc. Între anii 1950-1951 a fost asistent
la catedra de Istorie Bisericească Universală la Institutul Teologic Universitar din
București, iar între 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare Misionară și Socială
a Clerului, la Curtea de Argeș. În perioada 1952-1958 a deținut funcția de director al
bibliotecii patriarhale din București. Conform mărturiilor unor contemporani, s-a
bucurat în toată această perioadă de protecția patriarhului Justinian Marina.
În anul 1958 a fost din nou arestat, sub acuzatia de activitate legionară înainte de 23
august 1944. A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploiești la 25 de ani de
muncă silnică pentru "uneltire contra ordinii sociale". Și-a ispășit pedeapsa în
închisoarea de la Aiud la secția "politici", unde a făcut parte dintr-un comitet de
reeducare. În timpul detenției i-a murit mama, iar el a fost înștiințat de acest fapt de
către fratele lui, închis și el în aceeași închisoare. În 1964 a fost eliberat, împreună cu
alți deținuți politici, în urma unui decret dat de autorități de desființare a detenției
politice. În anul 1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite
ale Americii, unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc,
director al Serviciului "Publicații". În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către
Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de
arhimandrit. A ținut numeroase conferințe și a făcut parte din mai multe delegații ale
Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este membru fondator al Comitetului Sălii
Românești din Detroit, avandu-l ca invitat la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe
laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade.
A participat la diverse conferințe în Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu, fiind ales
ca membru în delegația Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Bisericile vechi
orientale din Egipt, Etiopia și India (1969). Conform jurnalistului Ioan T. Morar
Bartolomeu Anania ar fi furnizat Securității note informative despre Andrei Scrima,
unul din teologii ortodocși de seamă aflați în exil.
După reîntoarcerea în țară a fost director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, între anii 1976-1982. În anul 1982 se va retrage la Mănăstirea
Văratec, pentru a se dedica scrisului. Operei sale scriitoricești, deosebit de bogată, va
adăuga una de excepție: diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, după Septuaginta,
într-o limbă frumoasă și curgătoare. Această lucrare o va elabora și desăvârși după
alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993. După
cum mărturisește singur, această operă i-a solicitat peste zece ani de muncă de ocnaș.
Biblia aceasta, tipărită în anul 2001 a devenit și ediția jubiliară a Sfântului Sinod.

Mitropolit al Clujului
În primăvara anului 1990 a făcut parte din Grupul de Reflecție pentru Înnoirea
Bisericii, alături de clericii Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea,
Constantin Voicescu, Iustin Marchiș, Toader Crâșmariu și de mirenii Horia Bernea,
Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu.
La 21 ianuarie 1993, după moartea arhiepiscopului Teofil Herineanu, a fost ales
arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Hirotonirea întru arhiereu și instalarea în
Catedrala Ortodoxă a Clujului a fost oficialtă de patriarhul Teoctist în data de 7
februarie 1993, înconjurat fiind de un sobor de ierarhi și de o mare mulțime de
credincioși. În toamna anului 2005, după decesul mitropolitului Antonie Plămădeală, a
declarat inițial că este prea bătrân pentru a candida la scaunul de mitropolit.
Nemulțumit că Laurențiu Streza și nu Andrei Andreicuț, candidatul pe care l-a
susținut în mod public, a fost ales în funcția de mitropolit al Ardealului, a inițiat
ruperea episcopiilor din nordul și centrul Ardealului de sub jurisdicția scaunului
mitropolitan de la Sibiu. Acest demers a stârnit nemulțumirea unor credincioși și a
atras dezaprobarea unor comentatori.
În data de 2 martie 2006 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe
arhiepiscopul Bartolomeu la rangul de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei,
Crișanei și Maramureșului. Această nouă mitropolie, înființată canonic de către
Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005, a fost trecută în Statut și i s-a stabilit denumirea de
către Adunarea Națională Bisericească pe 1 martie 2006. A fost instalat oficial ca
mitropolit la 25 martie 2006 de către un sobor de ierarhi în frunte cu Patriarhul Teoctist.

Scriitorul
S-a afirmat în literatură încă de pe băncile școlii, făcându-și debutul în anul 1936 la
revista "Vremea", apoi la revista "Dacia Rediviva", al cărei redactor principal a și fost.
După ani a colaborat la revistele: "Gazeta Literară", "Luceafărul", "Magazin Istoric",
"Ateneu" și altele.
A publicat în revistele centrale bisericești, "Glasul Bisericii", "Mitropolia Olteniei",
buletinul și calendarul "Credința" din Detroit, "Renașterea" din Cluj (unele sub
pseudonimul Vartolomeu Diacul). Din punct de vedere al scrisului duhovnicesc, din
multele lucrări amintim "Filele de acatist" (1976), "Acțiunea catolicismului în România
interbelică" (1992) penultima lucrare, "Cartea deschisă a Împărăției", o tâlcuire
competentă a Sfintei Liturghii izvorâtă din experiența sa. În anul 2008 a publicat un
volum de memorii.
Vorbind de activitatea sa de dramaturg, trebuie să menționăm dramele: "Miorița"
(1966); "Meșterul Manole" (1968); "Du-te vreme, vino, vreme!" (1969); "Păhărelul cu
nectar" (fantezie pentru copii-1969); "Steaua Zimbrului" (1971); "Poeme cu măști"
(1972). Acestea au fost puse în scenă de o serie de teatre ale țării: "Barbu Ștefănescu
Delavrancea" din București, "Alexandru Davila" din Pitești, "Dramatic" din Baia
Mare.
În anul 1982 a obținut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din
România. Alegerea sa ca arhiepiscop nu l-a făcut să abandoneze scrisul astfel că in
anul 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. I-au apărut volumele de
poezii: "Geneze" (1971); "Istorii agrippine" (1976); "File de acatist" (1981);
Anamneze" (1984); "Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi" (1992); "Poezie
religioasă românească modernă" (1992). La acestea se adaugă volumele de proză și de
eseuri: "Greul Pământului" (1982), "Rotonda plopilor aprinși" (1983), albumul
"Cerurile Oltului" (1990), "Amintirile peregrinului Apter" (1991), romanul exotic
"Străinii din Kipukua" (1979) și multe altele.

Memorii

– Fragment –

Dupa mai multe incercari de o parte si de alta, ancheta s-a concentrat asupra relatiilor
mele cu Radu Gyr si a "ajutoarelor" pe care i le dadusem acestuia. "Ajutorul legionar"
era socotit una dintre cele mai vii si mai acoperite activitati reactionare. Definitia era
foarte larga; ajutorul putea fi material sau moral, bani, mincare, gazduire, in genere
orice fel de asistenta, chiar un sfat, o indrumare sociala si, pina la urma, simplul fapt ca
intre doi sau mai multi presupusi legionari ar fi existat o legatura cit de cit. Ancheta nu
parea deloc interesata de faptul (sau explicatia) ca intre mine si Radu Gyr existase o
legatura – si o prietenie – nu de la legionar la legionar, ci de la scriitor la scriitor sau, in
ultima instanta, de la om la om. Konig era informat – si destul de bine informat! – ca
Gyr bause si mincase in casa mea, ca-i dusesem cadouri la spital, ca intervenisem la
Arghezi pentru reintrarea lui in literatura, ca "activasem" pentru supravietuirea si
infiltrarea lui in societatea socialista.
In sufletul meu incepeau clatinarile, unele prabusiri. De unde stia Securitatea atitea
amanunte? Reveneam in celula, imi scormoneam amintirile, le confruntam cu dosarul
si-mi descopeream prieteni in teancul de file pe care anchetatorul le tot rasfoia si dupa
care conducea interogatoriul. Si daca acesti prieteni au spus, pe ce cale au ajuns sa
spuna? Ca agenti informatori, sau fusesera si ei arestati si siliti sa marturiseasca?
Gindurile acestea imi intunecau zilele, uneori si noptile. Capitolul acesta, al lui Radu
Gyr, a durat, cred, vreo doua-trei saptamini; nu tagaduiam ca l-am asistat pe poet in
unele trebuinte, dar nu recunosteam nicicum ca aceasta ar fi avut cumva semnificatia
unui "ajutor legionar". Dar nici nu era nevoie de recunoasterea mea. Anchetei ii
trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor ii apartinea Securitatii,
procurorului, tribunalului.
Momentele cele mai grele intr-o ancheta penala sint acelea in care trebuie sa vorbesti
nu despre tine, ci despre altii. Din clipa in care ti se pare ca ai fost implicat intr-un
delict oarecare, orice mentiune de nume proprii poate insemna implicarea acelor
persoane in cauza ta, arestarea, anchetarea si condamnarea lor. Cu toata legea
secretului, Konig nu mai facea o taina din aceea ca foarte multi insi din Patriarhie
fusesera arestati, dar eu nu stiam daca trebuie sa-l cred sau nu. Doar mai tirziu aveam sa
aflu ca in aceeasi noapte de 12/13 iunie mai fusesera ridicati parintele arhimandrit
Sofian Boghiu, parintele protosinghel Felix Dubneac, ieroschimonahul-scriitor Daniil
Sandu Tudor, profesorul Codin Mironescu; ceva mai tirziu, arhimandritul Grigore
Babus, preotul profesor Dumitru Staniloae, profesorul Teodor M. Popescu. Toti acestia,
mai de aproape sau mai de departe, erau legati de patriarh si Patriarhie, erau oamenii
Bisericii, iar numele lor apareau destul de des in intrebarile lui Konig sau mentiunile
veninoase ale lui Enoiu. Si iata ca acum, la un moment dat, mi se punea intrebarea daca
si cit l-a ajutat patriarhul insusi pe Radu Gyr. Era pentru prima oara cind numele lui
Justinian era implicat direct in ancheta. Am tagaduit. Negatia intr-o ancheta la
Securitate e aproape o obligatie morala a celui intrebat, si ea dureaza fie pina la
epuizarea rezistentei fizice, in caz de tortura, fie in fata unor evidente zdrobitoare pe
care anchetatorul ti le pune in fata. (In cazul din urma, unui preot i se face si cuvenita
morala: – Pai cum, parinte, asa scrie la sfinta carte, sa minti? Si va suparati pe noi cind
va spunem ipocriti!). Konig m-a turtit cu o droaie de amanunte asupra timpului si
modului in care eu primisem pachete cu alimente din camara patriarhului si i le
transmisesem lui Gyr. Fireste, n-am mai putut tagadui faptele, dar am dat o explicatie:
Patriarhul obisnuia ca la marile sarbatori – in special la Craciun si la Pasti – sa ofere
membrilor familiei lui si colaboratorilor mai apropiati pachete cu alimente si vin.
Printre acestia ma numaram uneori si eu, dar niciodata nu eram instiintat din vreme si-
mi faceam, ca de obicei, propriile mele cumparaturi si pregatiri cu doua-trei zile inainte.
Cadourile patriarhului se distribuiau doar in ajunul sarbatorii respective, asa incit
pachetele ce-mi reveneau imi erau un plus cu care nu aveam ce face, deoarece imi
facusem deja cumparaturile. Asa m-am hotarit ca, la rindul meu, sa le ofer unuia care
are lipsa de asemenea bunatati si i le-am dat lui Radu Gyr. Asadar alimentele
proveneau, intr-adevar, din camara patriarhului, dar ele imi apartineau si, ca atare, eu si
nu patriarhul era autorul acelor daruri. Daca uneori i-am dat lui Gyr sa inteleaga altfel
(date fiind calitatea alimentelor si ambalajul), a fost numai spre a nu-l face sa se simta
cumva umilit. Konig mi-a ascultat explicatia si a consemnat-o, apoi m-a privit cu niste
ochi care oscilau intre admiratie si ura.
Doar la Aiud aveam sa aflu, din contactele cu doctorul Sirbulescu si altii, ca Securitatea
imi cauta un "lot" in care sa ma implice si sa ma trimita la tribunal. O vreme figurasem
in lista "lotului Gyr" (Sirbulescu imi vazuse numele acolo), dar pesemne ca anchetatorii
s-au razgindit; in "lotul Gyr" eu nu puteam sa fiu decit mai pe la coada, iar ei imi cautau
un loc de frunte, pentru un proces cu rasunet. Ancheta s-a concentrat apoi asupra grevei
de la Cluj, din 1946, pe care tinea cu orice pret sa o prezinte drept actiune legionara
condusa de un legionar. Documentele vechi de la dosar (le vedeam pe masa ingalbenite
de vreme) pareau a nu ajuta prea mult. Erau acolo si discursurile mele de la Colegiul
Academic, stenografiate probabil de agentii strecurati in sala; nici din ele nu transpira
vreo atitudine legionara. Doar la Ploiesti, citindu-mi dosarul inainte de proces, aveam
sa ma lamuresc ca declaratiile lui Nicolae Petrascu si Nistor Chioreanu (conducatorii
organizatiilor legionare subterane ale acelor vremi) ii facusera Securitatii imposibila
catalogarea grevei de la Cluj sub semnul Garzii de Fier. Au renuntat.
Cind sa fi fost? prin octombrie? prin noiembrie? Pierdusem notiunea timpului si nici
acum n-o pot restaura. In dupa-amiaza aceea avusesem ancheta lunga, pina catre ora
stingerii, si refuzam cu indaratnicie sa-mi recunosc "instigatia" de la Tirgoviste-
Viforita. Enoiu venise de citeva ori in camera de ancheta si susotise ceva cu Konig.
Intr-un tirziu a intrat acolo un sergent, mi-a pus, ca de obicei, ochelarii negri, dar am
bagat repede de seama ca in loc sa ma duc la celula (stiam drumul atit de bine, numarul
exact de pasi in fiecare directie) ma purta pe niste coridoare necunoscute, apoi am
coborit pe o scara.
Cind mi s-au luat ochelarii, mi-am dat seama ca ma aflu in camera de tortura. Inca de
pe scara auzisem un vijiit sinistru; era injectorul de pacura al sistemului calorific; acum
aveam nu numai in urechi acel vijiit, care crescuse enorm, ci si in fata ochilor flacarile
ce tisneau din injector, ca intr-o gura de iad, napustindu-se spre cazan. Camera de
tortura se afla deci la subsol, in centrala termica a cladirii.
Mi s-a poruncit sa stau jos, pe podeaua de ciment. Erau acolo Enoiu, Konig, un ofiter
balan, cu pistrui, despre care auzisem ca e "seful batailor", si un alt ofiter in care am
banuit – iarasi de prin auzite – un medic. Acestia sedeau in dreapta mea. Din stinga am
auzit o voce puternica, rinjind a batjocura:
– A-haa, asta e cu barba!
Era o namila de om, de peste doi metri. Doar in pantaloni si maiou, isi arata pulpele
bratelor, groase, cu muschi puternici, si trasnea demonstrativ o vergea pe nu stiu ce,
masa sau altceva. Cu el mai erau doi, nu tot atit de voinici. Acesta trebuie sa fie
faimosul Brinzaru, mi-am zis, batausul profesionist al Securitatii, care chinuise gereratii
de osinditi. Am inceput sa ma rog in gind si i-am cerut lui Dumnezeu ca tot ce se va
intimpla sa fie intru rascumpararea, cit de cit, a pacatelor mele celor multe.
Mi s-a ordonat sa-mi las in jos pantalonii si izmenele si sa-mi scot pantofii. Cu o funie
mi s-au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s-au legat miinile in fata,
apoi mi s-au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s-a virit o ranga de fier. Doi
insi au ridicat ranga de capete si m-au purtat mai intii spre gura cuptorului (am simsit o
arsita grozava, a flacarilor ce suflau nebuneste), apoi intre doua capre de lemn pe care
se rezemau capetele rangii. Trupul mi se rasucise cu capul in jos, incepeam sa simt
singele in timple.
Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o intrebare, ce stiu eu despre banii pe care patriarhul ii
are in bancile din strainatate. Nu stiam nimic, atunci auzeam intii de asa ceva. La un
semn, Brinzaru m-a trasnit cu vina de bou peste talpi. Mi s-a cutremurat tot trupul de
durere.
– Spune! a zis Enoiu.
– Nu stiu, domnule, nimic! am raspuns.
Au inceput loviturile, una dupa alta, date mai intii de Brinzaru, din dreapta, apoi de
celalalt, din stinga. Cel de al treilea tinea de capatul funiei in asa fel incit, cumpanit pe
ranga, trupul sa-mi stea cu capul cit mai jos si talpile in bataia vergelelor. Imi
propusesem sa fac toate eforturile posibile sa nu pling, sa nu ma vaiet, sa nu tip, sa nu
urlu. Gemeam numai si sopteam: Pentru pacatele mele! pentru pacatele mele!... Cite
lovituri sa fi fost? Am lesinat.
M-au trezit turnindu-mi peste cap o galeata cu apa rece. Trupul imi tremura tot. Enoiu
s-a apropiat iarasi si m-a intrebat despre ce stiu eu in legatura cu afacerile banesti ale
patriarhului pe santierele de lucru ale Patriarhiei, tranzactiile lui cu inginerii si
antreprenorii... Nu stiam nimic, nici nu-l banuisem pe patriarh. Brinzaru a prins a ma
lovi cu alta vergea, peste dosul descoperit, si probabil ca m-a batut pina ce a ostenit, ca
de la un moment dat loviturile imi veneau de la celalalt. Am lesinat iarasi si din nou m-
au trezit cu apa.
– Te-ai hotarit sa spui? a strigat Enoiu.
Brinzaru a revenit cu loviturile la talpi, un timp, apoi tovarasul lui mi-a aruncat o pinza
uda peste fund si m-a batut de-mi plesnea pielea, pe urma n-am mai simtit usturimea,
dar ma dureau grozav incheieturile miinilor, strinse de funie, unghiile fiecarei miini se
infipsesera in cealalta. Li s-a poruncit calailor sa schimbe vergelele; Brinzaru ma lovea
puternic peste talpi. La un moment dat am auzit vocea lui Enoiu:
– Dati-i la doua ciocane!...
O ploaie de lovituri, din amindoua partile, ritmic, ca pe nicovala potcovariei, s-a
napustit pe talpile mele. Atunci am inceput sa urlu, si-mi era rusine de mine, si nu
voiam sa urlu, si urlam ingrozitor – imi dadeam bine seama – si muscam aerul si
simteam nevoia sa-mi infig dintii in ceva si am nimerit, zvircolindu-ma, piciorul celui
ce tinea de capatul funiei si l-am muscat de pantalon si i-am auzit injuratura, apoi am
lesinat din nou.
– Spui? a zis Enoiu.
Si nu aveam ce spune.
Atunci mi-au pus pantofii in picioarele deja tumefiate, au luat rangi grele de fier si m-
au lovit cu ele peste talpile pantofilor, si durerea de acum era mult mai cumplita decit
cele de dinainte: cind imi izbeau calciiele simteam lovitura in cap, scursa prin sira
spinarii, si ostenisem urlind si-mi ziceam ca mor.
M-au lasat. Din ce a urmat nu-mi mai aduc aminte decit ca doi "caralii" ma duceau, orb,
de subsuori pe scara si eu incercam sa merg si pantofii nu-mi mai sedeau in picioare si
i-am pierdut pe trepte. M-au purtat pe sus, m-au zvirlit gramada in mijlocul celulei si au
inchis usa binisor. Linga mine lasasera si pantofii, ale caror fete erau sfisiate de
presiunea rangilor.

Onoruri
- Președinte de onoare al Fundației "Nicolae Steinhard" (1993);
- Membru de onoare al Senatului Universității de Medicină și Farmacie "Iuliu
Hațieganu" din Cluj-Napoca (1993);
- Premiul special pentru volumul "Din spumele mării", la Salonul de carte din Oradea
(1995);
- Senator de onoare și membru al Marelui Senat al Universității Babeș-Bolyai" din
Cluj-Napoca (1996);
- Premiul "Cartea anului", pentru volumul "Din spumele mării", la Salonul național de
carte din Cluj-Napoca (1996);
- Marele Premiu pentru poezie al Festivalului internațional de poezie "Lucian Blaga",
Cluj-Napoca (mai 1999);
- Diploma și medalia Academiei de Artă, Cultură și Istorie din Brazilia (mai 2000);
- De la Președinția României, Medalia Comemorativă "150 de ani de la nașterea lui
"Mihai Eminescu" și Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de Mare Cruce (2000);
- Premiul pentru Opera Omnia, al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj (martie 2001).
De asemenea, IPS Bartolomeu i-au fost decernate titlurile de Doctor Honoris Causa al
Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca (1 iunie 2001), al Universității de
Medicină și Farmacie "Iuliu Hațieganu" din Cluj-Napoca (7 iulie 2001); "Cetățean de
onoare" al municipiului Cluj-Napoca (25 ianuarie 1996); "Cetățean de onoare" al
municipiului Bistrița (martie 2001). "Cetățean de onoare" al municipiului Dej;
Cetățean de Onoare al comunei Vad /2005.
Pentru activitatea sa ecleziastică a fost distins cu: Crucea Patriarhală - București,
Ordinul Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului, Ordinul Sfinților Apostoli
Petru și Pavel al Patriarhiei Antiohiei.
Începând cu data de 22 noiembrie 2010 a fost membru de onoare al Academiei
Române.

Controverse
• Generalul Ion Mihai Pacepa, fost șef al serviciilor secrete române, afirmă în
memoriile sale că Valeriu Anania ar fi fost agent al Direcției de Informații Externe
(DIE), calitate în care ar fi spionat pentru regimul comunist din România. În replică ÎPS
Bartolmeu Anania a spus:..."În anul 1976, aflându-mă temporar în România,
Securitatea m-a împiedicat să mă întorc, somându-mă să-i predau documentele
personale de proveniență americană (cardul de identitate și pașaportul). Am reușit însă
să le predau Consulatului American, care mi-a eliberat o adeverință cu timbru sec, în
dublu exemplar; pe unul l-am depus la Departamentul Cultelor, pe altul îl păstrez eu.
Chiar dacă nu s-ar fi petrecut intervenția brutală a Securității, tot nu aș fi rămas pe
viață în Statele Unite. Cu toate că, după cinci ani de rezidențiat aveam dreptul să cer și
să obțin cetățenia americană, nu am făcut-o, iar asta nu din cine știe ce patriotism
radical, ci pentru că niciodată nu m-am împăcat cu gândul că trupul meu s-ar putea
odihni în alt pământ decât cel românesc, singurul care ține de cald".

• Grigore Caraza în lucrarea "Aiud însângerat" (București, 2004) afirmă despre


Bartolomeu Anania: Ani la rând a fost secretarul particular al patriarhului Justinian
Marina, scăpând astfel de prima arestare din 1948, iar câțiva ani mai târziu, când
Securitatea punea mâna pe el pentru a doua oară, preasfințitul patriarh a mers
personal, smulgându-l din ghearele acesteia. În 1958, a avut loc în România al doilea
mare val de arestări, când Securitatea, cu executanți ceva mai răsăriți, l-a luat pe
Valeriu Anania, ducându-l într-un oraș de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu
două. Așa se explică faptul că, în 1960, era deținut politic în Aiud iar când au început
reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor... Gheorghe Crăciun s-a
întâlnit cu fostul șef al studenților greviști de la Cluj și, probabil, cei doi s-au înțeles
atât de bine, încât i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din
Aiud. La camera 78 din Celular, fostul student își avea instalată o masă, scaun, hârtie
la dispoziție și tot confortul ce i se cuvenea ca șef. Marea calitate a lui Anania era o
inteligență sclipitoare. Avea o minte ascuțită, era foarte cult și un excelent orator. (...)
Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum și-a îndeplinit misiunea de reeducare
în Aiud, doar câteva luni mai târziu, adică în februarie 1965, călugărul Anania era
trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărâma pe episcopul Bisericii Ortodoxe Române din
SUA și Canada, respectiv, Valerian Trifa. Uitase, probabil, că amândoi erau luptători
de rang sub același drapel, în slujba aceleiași credințe în Dumnezeu. În SUA, Valeriu
Anania a dus o bătălie furibundă pentru detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-
și dea seama că îi era inferior episcopului. Toată suflarea românească îl susținea pe
episcop și îl ignora pe Valeriu Anania, pe care îl socotea un venetic, trimis cu o
misiune ingrată - de a produce zâzanie și dezbinare. În felul acesta, vreau să amintesc
titlul unui articol apărut sub semnătura lui Valeriu Anania, în revista "Credința", din 9
septembrie 1973, intitulat "Cine-mi ești tu Bade Ioane?". Articolul menționat îi era
adresat dr. Ion Cârja, unul dintre apărătorii episcopului, fost deținut politic la Aiud și
martor ocular la reeducările conduse de Anania.

Agent al Securității

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a afirmat, la 22


ianuarie 2008, că agentul cu numele de cod „Apostol” din dosarul de urmărire al
fostului mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală, era Valeriu Anania, actualul
mitropolit al Clujului.
Informatorului „Apostol”, unul din cei 35 de turnători din dosarul de urmărire
informativă al fostului mitropolit de la Sibiu, îi sunt atribuite două note, ambele datate
în 1964. Prima a fost dată pe 17 august, la doar câteva zile după ieșirea din arest a lui
Valeriu Anania, iar cealaltă - pe 9 octombrie. Notele au fost date în două case
conspirative diferite, „Dobrogea” și „Spiridon”, fiind scrise la mașină, ca marea
majoritate a celorlalte 101 note din dosar. „Pe Plămădeală Leonida-Antonie l-am
cunoscut prin anul 1949 când a venit la mine, în palatul patriarhal, rugându-mă să
intervin la Firmilian, mitropolitul Olteniei, să-l primească în eparhia sa. Cu acel
prilej, Plămădeală mi-a spus că are un mandat neexecutat”, a relatat „Apostol”
securiștilor. În 1949, anul la care face referire acesta, Antonie Plămădeală tocmai
terminase Teologia și, ca urmare a implicării sale în grevele studențești
anticomuniste, fusese condamnat la șapte ani de temniță grea și cinci ani de
degradare civică. A fost prins abia în 1954 și eliberat, printr-un decret de grațiere, în
1958. Note informative după discuțiile cu o călugăriță: „Am vorbit cu Firmilian și
acesta l-a primit ca monah la schitul Crasna, al cărui stareț... etc, etc.

In memoriam: Bartolomeu Anania (1921-2011)


Rectoratul şi comunitatea Universităţii Babeş-Bolyai au aflat cu tristeţe de încetarea din
viaţă a Mitropolitului Bartolomeu Anania şi-şi exprimă profundul regret. Scriitorul,
educatorul, ierarhul Bartolomeu Anania lasă în urmă un gol imens, care va fi greu de
acoperit.
De la instalarea ca Arhiepiscop de Cluj, în 1993, Bartolomeu Anania a exercitat un rol
plin de iniţiative şi impulsuri fecunde pentru învăţământul teologic clujean. Între
izbânzile sale, la loc de frunte se situează conlucrarea ecumenică încărcată de naturaleţe
cu celelalte biserici ale creştinătăţii, acţiunile de consolidare a Facultăţii de Teologie
Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai şi, cel mai recent, înfiinţarea Fundaţiei
Bartolomeu Anania pentru sprijinirea cu burse a elevilor şi studenţilor nevoiaşi. Zeci şi
zeci de tineri s-au bucurat de acest sprijin
Opera literară a lui Valeriu (Bartolomeu) Anania rămâne dintre cele de referinţă în
epocile pe care el le-a parcurs. Memoralistica sa a impresionat prin sinceritate şi redare
fără ocolişuri a drumului vieţii sale. Ca scriitor religios, Bartolomeu Anania ne-a lăsat o
moştenire impresionantă, înăuntrul căreia se detaşează memorabila traducere a Bibliei
în limba română, a şaptea astfel de traducere în istoria culturii române. În orice cultură,
traducerea Bibliei, opera fondatoare a lumii civilizate – este o întreprindere maximă.
Bartolomeu Anania nu numai că este autorul unei astfel de întreprinderi, dar ne-a lăsat
şi o concepţie asupra Bibliei şi asupra traducerii însăşi. Bunăoară, el a optat – la
distanţă de literaturizarea Bibliei, ca şi de contemporanizarea forţată a textului – pentru
o traducere cât mai fidelă, căutând să redea ceea ce numea graţia muzicală a teologiei.
În raport cu privirea Bibliei ca scriere ce stârneşte curiozitatea sau ca operă literară ori
ca depozitar al unei concepţii despre lume, Bartolomeu Anania a propus lecturarea
Bibliei din perspectivă comparatistă şi cu preocuparea redării conţinutului lăuntric al
cărţii cărţilor.

Ca ierarh, Bartolomeu Anania a condus cu exigenţă şi rigoare o instituţie cu răspunderi


complexe, iar faptul că sub îndrumarea sa bisericile din eparhie au fost mereu arhipline
este cel mai grăitor. Tema atingerii unei noi joncţiuni între cultură şi credinţă – pe care
a anunţat-o la inaugurarea din 1993 – a rămas călăuzitoare pentru acţiunea sa.
Tânăr înzestrat şi energic, Bartolomeu Anania s-a înscris la trei facultăţi deodată –
Medicină, Teologie şi Muzică, încât şi mai târziu a putut trage beneficiile unei formaţii
culturale cuprinzătoare.
Personalitate profilată puternic în spaţiul clujean, transilvan, românesc şi internaţional,
Bartolomeu Anania a jucat un rol caracterizat prin preocuparea pentru lucrurile bine
făcute. Exemplara sa prezenţă în spaţiul nostru va rămâne un imbold pentru ca noile
generaţii să se preocupe de articularea culturală proprie într-un mod cât mai relevant şi
mai dedicat celorlalţi.

Odihnească-se în pace!