1

CONCEPTUL DE ASIGURARE

Existenţa individuală şi socil-umană se grevează pe necesităţi şi trebuinţe, a

căror satisfacere justifică şi orientează activitatea omului.
Unele trebuinţe pot fi satisfăcute imediat sau într-un orizont de timp
apropiat, altele sunt posibile într-o anumită eventualitate sub aspectul incertitudinii
şi al nesiguranţei.
Observaţiile de ordin statistic evidenţiază regularitatea şi realitatea
producerii anumitor evenimente generate de factori naturali sau de însăşi activitata
omului, pagubele produse putând fi evaluate măcar cu aproximaţie. Incertitudinea
constă în faptul că nu pot fi identificate subiectele (persoane fizice au juridice)
asupra cărora planează pericolele respective, intensitatea şi momentul producerii
evenimentului.
Încă din timpuri străvechi, oamenii au fost preocupaţi să prevină şi să
suporte în comun pagubele generate de producerea unor evenimente incerte
nedorite (calamităţi naturale şi accidente).
O compensare a pagubelor este posibilă prin două modalităţi:
• efortul individual al fiecărei persoane care îşi poate constitui rezerve
proprii cu destinaţie specială (acoperirea pagubelor în caz de producere a
pagubei);
• efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul unui număr
mare de persoane ameninţate de acelaşi pericol.
Ambele soluţii au în vedere constituirea unor fonduri cu destinaţie specială,
şi anume acoperirea unor pagube pricinuite de calamităţi naturale şi accidente.
A doua soluţie s-a impus în timp. Aceasta se bazează pe principiul
comunităţii de risc şi al mutualităţii, în virtutea căruia fiecare contribuabil participă
cu sume mici pentru a fi sprijiniţi, despăgubiţi cei care au suferit prejudicii în urma
evenimentelor care au generat unirea lor. Acest principiu stă la baza conceptului de
asigurare.
Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economice care implică aportul
unui număr mare de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în
condiţiile în care sunt ameninţate de aceleaşi pericole în existenţa şi activitatea lor,
pericole probabile, posibile, dar nesigure.
În ţările dezvoltate asigurările au devenit o importantă ramură a economiei
naţionale pentru că, prin valoarea adăugată creată, societăţile de asigurare, de
intermediere sau de prestări de servicii inrudite participă la sporirea produsului
intern brut, oferă locuri de muncă, participă la oferta de capital de împrumut pe
piaţa financiară şi prin sumele acordate asiguraţilor contribuie la refacerea
bunurilor distruse sau avariate.

Unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe ale asigurărilor:

• calitatea de ramură prestatoare de servicii;
 2

• de intermediar financiar
• de activ financiară.
Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că
societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă
asiguratului un produs necorporal specific şi anume preluarea răspunderii pentru
riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile convenite prin contractul de
asigurare.
Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că, mai ales în
asigurările de viaţă, societatea de asigurare oferă asiguraţilor nu numai protecţia de
asigurare, ci şi instrumentele de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.
Asigurarea ca activ financiar constă în aceea că, în perioada derulării
contractului de asigurare, asigurarea e influenţată atât de mărimea absolută
nominală a sumei acumulate, cât şi de mărimea reală a acesteia. Astfel, contractul
de asigurare apare ca o creanţă condiţionată emisă de asigurator şi achiziţionată de
asigurat.
Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic,
economic şi financiar.
Din punct de vedere juridic - pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să
capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din
legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi
legea de organizare a asigurărilor constituie izvoare de drepturi şi obligaţii în
materie de asigurări.
Din punct de vedere economic - asigurarea implică constituirea, în condiţii
specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva
aspecte:
• faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;
• fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei
societăţi de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;
• constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice
între părţi prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor
şi apoi plata despăgubirilor aferente.
Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se
constituie într-un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc
eşalonat primele de asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de
resurse financiare suplimentare.

PREMISELE ASIGURĂRII

Acestea rezidă din caracterul evenimentului asigurat:

1. Caracterul aleator al evenimentelor la care se referă asigurarea.
Atfel, evenimentul trebuie să fie întâmplător, realizarea lui să nu depindă de voinţa
părţilor implicate în asigurare. În acest scop, pentru a fi asigurabil, evenimentul
 3

trebuie să fie posibil în viitor, cu consecinţe întrevăzute, dar totuşi nesigur sub
aspectul ivirii, a măsurii în care va provoca sau nu pagube, sub aspectul localizării
şi al duratei;
2. Caracterul evaluabil al evenimentelor. Pentru a fi asigurat,
evenimentul trebuie să poată fi cuprins în cercetarea statistică, să decurgă după
legităţile evenimentelor întâmplătoare, încadrându-se în legile de calcul a
probabilităţilor.
Posibilitatea de evaluare a evenimentelor se referă la numărul de cazuri care
se pot ivi şi la nivelul la care e necesară acoperirea pagubelor. Aceasta face
posibilă stabilirea primelor de asigurare ce urmează a fi plătite.
3. Mutualitatea reflectă constituirea şi utilizarea fondului de asigurare
după principiul “unul pentru toţi şi toţi pentru unul”.
Fondul de asigurare - constituit exclusiv sub formă bănească prin contribuţia
unui număr mare de persoane fizice şi juridice - este utilizat în scopul înlăturării
urmărilor generate de producerea evenimentelor asigurate.
4. Extensia numerică a asiguraţilor reflectă o cerinţă în derularea
procesului de asigurare. Numărul de asiguraţi trebuie să fie suficient de
mare pentru necesităţi vizând calculul primelor de asigurare, evaluarea
şi dispersia riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru
constituirea fondului de asigurare şi utilizarea lui eficientă.
5. Echidistanţa asiguraţilor faţă de risc e necesară, mai precis, se
impune identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a
promova o anumită formă de asigurare şi despăgubirea în acelaşi fel a
asiguraţilor pentru o anumită categorie de riscuri.
6. Mutualitatea fondului de asigurare are un rol deosebit de important.
Din acest motiv nu intră în sfera asigurărilor rezervele centralizate ale
societăţii sau ale agenţilor economici, chiar dacă acestea ar avea ca
destinaţie acoperirea calamităţilor la nivel de referinţă. În consecinţă,
conceptul de autoasigurare vehiculat în teoria economică nu are
relevanţă pentru a explica conceptul de asigurare, tocmai pentru că nu
are la bază premisa obligatorie a mutualităţii.
Promovarea asigurărilor implică următoarele condiţii obiective şi subiective:
Condiţii subiective:
1. Interesul pentru asigurare ar putea fi interpretat prin simţul necesităţii
de a identifica, preveni şi preîntâmpina evenimentele, riscurile
generatoare de pagube. Acesta se află în corelaţie cu evoluţia generală a
societăţii, cu nivelul ei de dezvoltare, cu nivelul de cultură şi civilizaţie a
omului.
2. Suportabilitatea financiară a asigurării se referă la posibilităţile
financiare ale persoanelor fizice şi juridice de a suporta plata primelor de
asigurare. Cu alte cuvinte, suportabilitatea financiară a asigurării poate
promova interesul pentru asigurare, îl poate bloca sau îl poate amâna.
Condiţiile obiective se referă la caracteristicile impuse evenimentelor
pentru a intra în sfera asigurărilor:
 4

1. să fie sporadice;
2. să aibă o anumită regularitate;
3. să aibă extensie teritorială;
4. să se producă în viitor.

DELIMITĂRILE CONCEPTUALE ALE ASIGURĂRII

În sensul cel mai larg, fie ca relaţie, fie ca sistem, asigurările pot fi abordate
ca:
• asigurări sociale
• asigurări comerciale.

• Asigurările sociale se referă la persoane, având menirea creării unor

rezerve băneşti centralizate afectate protecţiei, sub diferite forme, a
membrilor societăţii.
Unii autori atribuie acestor asigurări denumirea de “asigurări gratuite”
realizabile ca asigurări sociale de stat.
În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, în România cota de asigurări
sociale a crescut. Asigurările sociale au, în ţara nostră, o formă de organizare
specifică. Astfel, în domeniul asigurărilor sociale un loc central îl ocupă Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale, iar resursele mobilizate în acest scop se constituie în
Bugetul Asigurărilor Sociale.
• Asigurările comerciale sunt realizate de firme prin societăţi specializate
şi pe principii economice. Asigurările comerciale pot fi: de bunuri,
persoane sau răspundere civilă. Promovarea lor implică societăţile de
asigurare - în calitate de asigurator şi persoana fizică sau juridică - în
calitate de asigurat, aflate în raporturi oneroase vizând: plata unor prime
de asigurare, preluarea protecţiei împotriva anumitor riscuri,
despăgubirea pentru pagubele generate de riscurile asigurate.

FUNCŢIILE ASIGURĂRII

1. Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de redistribuire a

unei părţi din produsul intern brut. Această funcţie se manifestă în două cazuri:
• în procesul de formare a fondului de asigurare pe seama primelor de
asigurare;
• în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale
legale: plata indemnizaţiei de asigurare, finanţarea unor activităţi cu
caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale
organizaţiilor de asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă;
 5

2. Funcţia de control - ca funcţie complementară a asigurărilor,

urmăreşte modul cum se încasează: primele de asigurare şi alte venituri ale
organizaţiilor de asigurare, cum se efectuează plăţile cu titlu de indemnizaţii de
asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administativ-
gospodăreşti, determinarea corectă a drepturilor asiguraţilor, gospodărirea
judicioasă a fondului de asigurare.
3. Funcţia de compensare a pagubelor reprezintă principala funcţie a
asigurărilor şi prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări:
• pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia
bunurilor şi a vieţii
• pentru ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina
pagubele dar, prin acordarea operativă a despăgubirilor, poate să
realizeze, într-un termen relativ rezonabil, refacerea condiţiilor pentru
desfăşurarea activităţii productive sau a capacităţii de muncă pentru
persoanele vătămate.
4. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca
importanţă şi se realizează pe două căi:
• prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;
• prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă
pe asiguraţi să promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi
cointereseze în menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate.
5. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind
una din pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe
parcursul exerciţiului financiar cu scadenţe la începutul anului de referinţă. Plata
despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul
anului, pe măsura apariţiei şi argumentării lor.
Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de
creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la
bănci.

CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

1. După regimul juridic sau forma de realizare, se disting:

a. asigurări prin efectul legii – se caracterizează prin faptul că relaţiile de
asigurări dintre asiguraţi şi asiguratori sunt reglementate prin acte normative
cu caracter obligatoriu.
Astfel de asigurări se practică în toate ţările lumii, cu diferiţe de la şară la
ţară. La noi, în perioada 1949 – 1990, asigurarea prin efectul legii a avut o sferă de
cuprindere extinsă (asigurări de răspundere civilă auto, asigurări agricole, asigurări
de accidente a călătorilor). După 1991, sfera asigurărilor prin efectul legii s-a
restrâns:
 6

- prin Legea Asigurărilor s-a instituit excluderea obligativităţii

asigurării clădirilor şi a construcţiilor, a animalelor, a clădirilor
agricole etc.;
- s-a legiferat menţinerea caracterului obligatoriu a asigurării de
răspundere civilă auto.
b. asigurări facultative (contractuale) – se caracterizează prin faptul că
relaţiile dintre asiguraţi şi asigurători se stabilesc prin liberul consimţământ
al părţilor, pe baza unui contract de asigurare.

După obiectul asigurării, există:

2.
a. asigurări de bunuri – au ca obiect valorile materiale, animale, bunurile de
tot felul, susceptibile a fi distruse sau vătămate de accidente, calamităţi
naturale, indiferent de forma lor de proprietate. Principalele forme de
asigurare în cadrul acestei ramuri sunt:
- asigurarea animalelor;
- asigurarea culturilor agricole;
- asigurarea clădirilor, construcţiilor şi a conţinutului acestora;
- asigurarea de transport terestru, aerian şi maritim;
- asigurarea autovehiculelor;
- asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice etc.
b. asigurări de persoane – au ca obiect persoanele fizice pentru cazuri de
deces, invaliditate permanentă din accident etc. Acestea pot fi:
- asigurări de viaţă
- asigurări pentru cazurile de accidente.
c. asigurări de răspundere civilă – au ca obiect răspunderea unei persoane
fizice sau juridice pentru pagubele cauzate şi vătămarea unor terţi. Se
disting:
- asigurarea de răspundere civilă auto (obligatorie);
- asigurarea de răspundere civilă legală sau contractuală (facultativă);
- asigurarea răspunderii constructorului.
Prin asigurarea de răspundere civilă se realizează, de fapt, protecţia
patrimoniului asiguratului, pentru că, în cazul în care el ar produce un prejudiciu
unui terţ, asigurătorul şi-a asumat răspunderea şi intervine în acordarea
despăgubirii persoanei fizice sau juridice.

3. În raport cu cadrul naţional în care operează diferite forme ale

asigurării, se disting:
a. asigurări interne – operează pe plan naţional, în cadrul fiecărei ţări,
fiind promovate prin intermediul societăţilor de asigurare care acţionează
pe piaţa asigurărilor din ţara respectivă;
b. asigurări externe sau internaţionale – s-au dezvoltat pe măsura
amplificării schimburilor de mărfuri între partenerii din diferite ţări şi se
 7

caracterizează prin luarea în considerare a unor riscuri care pot afecta

bunuri şi persoane aflate în parcurs internaţional (ex.: cartea verde –
pentru automobile, asigurarea pentru riscuri financiare şi politice etc.)

4. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare, există:

a. asigurarea directă sau propriu-zisă – în care sunt implicaţi, nemijlocit,
asiguratul şi asigurătorul între care intervine, după caz, contractul sau
poliţa de asigurare. Acestea sunt asigurări tradiţionale şi au o sferă largă
de cuprindere, vizând toate ramurile;
b. coasigurarea – este o formă de asigurare directă în care asiguratul
încheie contractul de asigurare, pentru masa bunurilor asigurate, cu mai
multe societăţi de asigurări în acelaşi timp, dar în cotă parte, riscurile
vizate fiind greu de acoperit de către o singură societate de asigurări;
c. reasigurarea – este o asigurare indirectă, fiind o formă de asigurare a
asigurătorului. Apariţia reasigurărilor este motivată de creşterea valorii
bunurilor aduse în asigurare de către asiguraţi şi de cerinţa impusă
asigurătorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin reasigurare,
asigurătorul cedează unui reasigurător (societate de asigurări -
reasigurări) o parte, mai mare sau mai mică, din riscurile preluate de la
asiguraţii săi şi primele de asigurare aferente.

ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte

variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:
1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte,
pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri
legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:
a. asigurătorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în
schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă
răspunderea: de a acoperi pagubele suferite de bunurile asigurate
provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti
suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa
persoanei asigurate sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de
care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;
 8

b. asiguratul – poate fi:

- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare
plătită asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor
calamităţi naturale sau accidente;
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să
apară în viaţa sa;
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care
îl poate produce unor terţe persoane.
La asigurările de bunuri asiguratul poate fi atât o persoană fizică, cât şi
persoană juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar
persoanele fizice.
c. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate
încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.:
un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi –
transportaţi la şi de la locul de muncă).
În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc numai în
asigurările de persoane. La asigurările de bunuri, asiguratul îndeplineşte, simultan,
rolul de contractant şi de beneficiar al asigurării. La asigurările de răspundere
civilă, beneficiarul asigurării este terţa persoană care a suferit paguba.
d. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze
asigurarea sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de
asigurare. Există situaţii în care beneficiarul poate fi desemnat
explicit în contractul de asigurare sau acest lucru se face în cursul
executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de
asigurare sau prin testament. În alte situaţii, beneficiarul este
desemnat prin condiţiile contractului de asigurare. De asemenea, pot
exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate
sau cu drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către
asigurător în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor
calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor
asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că
asigurătorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe
persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea
evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
c. răspunderea civilă – asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de
despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă
persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.

3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă

promovării raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în asigurare este
 9

motivat de risc, într-un context social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar

poate constitui şi efectul unui act educaţional, al forţei financiare a persoanei
fizice sau juridice în mediul de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile
persoanei cu privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă.
Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului asigurat sau
valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca urmare a sinistrului.
Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă un caracter economic şi să fie
evaluabil în bani.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele
sau riscurile sub incidenţa cărora se află persoana. Interesul asigurabil apare ca o
opţiune pentru o măsură de prevedere şi ca un mijloc de economisire pe termen
lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui
responsabil, ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de
asigurat terţului păgubit sau vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este
răspunzător.

4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul

elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau
primejdie posibilă sau evenimentul incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta
bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu
caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.:
uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor
interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi
provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.

Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene

sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să
plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a
evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai
mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de
unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul
neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală
sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a
răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei asigurări.
 10

În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci

numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
• producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie
posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie
teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta
interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea
necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni
corespunzătoare;
• fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
• înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică.
Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât
mai îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a
răspunderii asigurătorului şi implicit, a primei de asigurare;
• producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a
beneficiarului asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte
valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este
necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv,
deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative
pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor
pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă,
acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea
bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul
de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii
asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările
de bunuri.

4. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din

valoarea asigurării pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea, în cazul
producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată
este limita maximă a răspunderii asigurătorului şi ea nu poate depăşi
valoarea reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu poate stabili suma asigurată. Ea
este stabilită prin norma de asigurare, fiind prevăzută de lege. La asigurările
facultative, aceasta se stabileşte la propunerea asiguratului, cu condiţia ca
asigurătorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se
stabileşte în funcţie de înţelegerea dintre asigurător şi asigurat.

5. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratul

asigurătorului pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar
plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.
 11

Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau

fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-
primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).

6. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între

asigurat şi asigurător, aşa cum a fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata
asigurării este specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele
de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este
mai extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra
mărimii primei de asigurare.

6. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un

bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a
încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu
valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

7. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asigurătorul este

obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat.
Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală
cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al asigurătorului care
a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea
despăgubirii:
• principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în
aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de
valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu
valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu
paguba suferită de bunul respectiv.
• principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de
producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor).
Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de
pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul
dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat nu mai influenţează
nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a
sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul
răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai
mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.
• principiul răspunderii limitate (clauza cu franciză) – se caracterizează
prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o
 12

anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în

răspunderea asiguratului, numită franciză. Aceasta poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la
nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franciza;
- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din
pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asigurătorul plăteşte numai
partea din pagubă care depăşeşete franciza.
Indiferent de tipul de franciză, nu se acordă despăgubiri dacă valoarea
pagubei se încadrează în limitele francizei.

CONTRACTUL DE ASIGURARE

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel contract prin care

asiguratul se obligă să plătească asigurătorului o primă, iar acesta se obligă ca, la
producerea unui anumit risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului
despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenul convenit.
Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice:
• caracter consensual, formându-se prin simplul acord de voinţă al
părţilor. Dovada încheierii contractului şi existenţa lui se poate face prin
poliţa sau certificatul de asigurare, adică înscrisul prin care se manifestă
voinţa asiguratului de a încheia contractul;
• caracter sinalagmatic – părţile au obligaţii reciproce, interdependente
una faţă de cealaltă şi anume: asiguratul se obligă să facă declaraţii reale,
să plătească primele de asigurare, iar asigurătorul se obligă să acopere
riscul prin despăgubire;
• caracter aleatoriu – pentru că efectele acestui contract, pentru părţi,
depind de un eveniment viitor, nesigur, incert;
• caracter oneros – pentru că părţile urmăresc realizarea anumitor scopuri,
a unor interese materiale, a unor contraprestaţii băneşti, a căror înfăptuire
are loc pe toată durata de valabilitate a contractului;
• caracter succesiv - contracul de asigurare comportă o realizare în timp
variabilă, în funcţie de forma de asigurare, de obiectul şi riscurile
asigurate etc.

Contractul de asigurare are valenţele unui contract de aderare:

formalizarea clauzelor din contract aparţine societăţilor de asigurăre, asiguraţii
 13

având latitudinea să le accepte sau nu, în totalitate. În cazul asigurărilor de bunuri,

societatea de asigurare aduce în discuţie un proiect de contract, a cărui definitivare
are loc cu acordul părţilor. Trebuie remarcat faptul că reglementările în materie
diferă de la o ţară la alta, dar, în cadrul naţional, organele de supraveghere a
societăţilor de asigurare impun încadrarea contractului de asigurare, prin conţinut
şi structură, în anumite coordonate juridice de fond şi formă.
• Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de
asigurare, chiar dacă plata primei de asigurare are loc prin divizare. În fapt,
unicitatea contractului generează consecinţe juridice, între care faptul că,
contractul de asigurare este guvernat de condiţiile iniţial stabilite, pe întreg
parcursul perioadei de realizare, stabilirea primei anuale are în vedere
întreaga durată a contractului de asigurare.
Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte, din partea
asiguratului, cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură cu realitatea
pagubelor reclamate pentru stabilirea despăgubirilor, iar pe de altă parte din partea
asigurătorului în legătură cu: clauzele impuse, răspunderea asumată, modul de
evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirii.
Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite: poliţă de
asigurare, contract de asigurare, contractare. Acest document poate fi, după caz:
nominal, la ordin sau la purtător.
Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în funcţie: de ramura de
asigurare, de riscurile asigurate şi de caracterul asigurării.

Intrebari de control
1. Definiţi conceptul de asigurare; explicaţi adordarea acestuia din punct de
vedere juridic, economic şi financiar.
2. Premisele asigurarii.
3. Funcţiile asigurării.
4. Clasificarea asigurărilor după regimul juridic sau forma de realizare.
5. Clasificarea asigurărilor după natura relaţiilor dintre părţile implicate în
asigurare.
6. Care sunt subiectele asigurarii.
7. Ce este franşiza şi de câte feluri este ea.
8. Interesul în asigurare.
9. Riscul asigurabil.
10. Principii valabile la acordarea despăgubirii.
11. Definiti principiul raspunderii proportionale
12. Definiti principiul primului risc.
13. Caractrele juridice ale contractului de asigurare
 14

ASIGURAREA BUNURILOR – CONSIDERAŢII GENERALE

În cadrul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la

producerea riscului asigurat să plătească asiguratului (beneficiarului) o
despăgubire. Nu este obligatoriu ca asigurătorul să plătească întreaga sumă pentru
refacerea situaţiei financiare a asiguratului care a suferit o daună, deoarece în
contract pot exista prevederi care limitează suma asigurată.
Asigurări de bunuri pot încheia persoane fizice şi persoane juridice cu
domiciliul, sediul sau reşedinţa în România.
Într-un contract de asigurare de bunuri, asiguratul trebuie să aibă un interes
patrimonial cu privire la bunul asigurat. O persoană are un interes patrimonial
dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere (prejudiciu)
persoanei respective. În cazul în care în contractul de asigurare este menţionat un
beneficiar, altul decât persoana asigurată, acesta trebuie să aibe un interes
patrimonial faţă de bunul asigurat.
O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca interesul patrimonial
să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii
riscului asigurat.
În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul
de proprietate al persoanei care doreşte să se asigure. Există situaţii în care şi alte
persoane decât proprietarul pot avea interes faţă de un bun, cum ar fi:
• proprietate în comun - o persoană care deţine un bun în comun cu una
sau mai multe persoane are dreptul de a asigura bunul respectiv la întrega
valoare. Aceasta nu înseamnă că, în caz de distrugere a bunului asigurat,
această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia de
despăgubire doar în limita dreptului ei de proprietate;
• proprietatea ipotecată - în caz de ipotecă, ambele părţi au un interes
asigurabil: debitorul ipotecar - în calitate de proprietar, iar societatea
ipotecară - în calitate de creditor. În aceste situaţii se încheie un contract
de asigurare în numele ambelor părţi;
 15

• proprietatea inchiriată - în cazul în care chiriaşul încheie un contract de

asigurare, o face în numele şi folosul proprietarului, deci nu poate
pretinde încasarea despăgubirii, ci numai restituirea primelor de asigurare
de la proprietar;
• proprietatea aflată în custodie - custodele are un interes asigurabil, în
ceea ce priveşte bunul pe care îl deţine în custodie, pentru că, din punct
de vedere legal, este responsabil pentru orice daună produsă bunului
respectiv;
• persoanele din familia proprietarului - pot beneficia de utilizarea
bunului asigurat, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al
acestora faţă de bunul respectiv.
În concluzie, pot fi asigurate bunuri aparţinând persoanelor fizice şi
persoanelor juridice, bunuri primite în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare,
prelucrare, vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul muzeelor şi expoziţiilor şi
bunuri ce fac obiectul cantractului de închiriere sau locaţie de gestiune.

Perioda de asigurare
În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an, dar, la
cererea asiguratului, se poate încheia şi pe o perioadă mai mică, de trei sau şase
luni.

Începutul şi încetarea răspunderii

Asigurarea se consideră încheiată prin plata primei de asigurare şi emiterea de
asigurător a poliţei de asigurare, fiind valabilă numai pentru bunurile şi riscurile
specificate în poliţă la adresele încheiate în aceasta.
Răspunderea asigurătorului începe la ora 0 a zilei menţionate în poliţă ca
reprezentând începutul asigurării, cu condiţia ca prima de asigurare să fi fost
achitată, şi încetează la ora 24 a zilei la care încetează asigurarea. Răspunderea
asiguratorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat,
situaţie ce apare în următoarele împrejurări:
• prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la
termenul stabilit şi nici în termenul de graţie oferit de asigurător;
• asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat
asigurătorului schimbările esenţiale la împrejurările privind riscurile.
• după încheierea contractului de asigurare, producerea evenimentului
asigurat a devenit imposibilă.

Riscul asigurat
În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în:
- riscuri civile - asociate clădirilor care folosesc ca locuinţe şi birouri
şi a bunurilor din acestea;
- riscuri comerciale şi industriale - asociate clădirilor ce folosesc ca
unităţi de producţie şi comercializare şi bunurile aflate în acestea.
 16

În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în asigurare de

societăţile de asigurare sunt: incendiu, trăznet, explozie, ploaie torenţială, grindină,
inundaţie, furtună, cutremur, prăbuşiri şi alunecări de teren, greutatea stratului de
zăpadă sau gheaţă, avalanşe de zăpadă, căderea pe clădiri a altor corpuri, lovirea
de către un autovehicul etc..
Unele societăţi de asigurare oferă asigurare pentru maşini, utilaje şi
instalaţii, pentru cazurile de avarie accidentală. În astfel de poliţe sunt acoperite
riscuri cum sunt: ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu
alte corpuri, explozii, efectele unor substanţe chimice, scurtcircuit etc.
Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poştale) pot fi asigurate şi în
vederea furtului sau jafului. Unele societăţi tratează aceste riscuri ca fiind de sine
stătătoare, în timp ce altele le asigură complementar, cu plata primei
corespunzătoare sau le refuză.
Cele mai multe societăţi de asigurare oferă poliţe de asigurare pe mai multe
nivele care, în funcţie de riscurile acoperite, pot fi: poliţe de asigurare împotriva
incendiului sunt poliţe de asigurare standard (acoperă riscurile de incendiu, trăsnet,
explozie şi cădere de corpuri); poliţe de asigurare care acoperă, pe lângă riscurile
cuprinse în poliţa standard, şi câteva riscuri suplimentare; poliţe de asigurare
totale, care acoperă toate riscurile (all risks) în care nu sunt nominalizate riscurile
acoperite, ci cele excluse.
Deşi de mai multe ori termenul de excludere e rezervat clauzelor poliţei
identificate în mod clar drept excluderi, termenul poate desemna orice clauză a
poliţei, a cărei funcţie este de a elimina acoperirea pentru anumite expuneri la
daune.
În general, în poliţa de asigurare de bunuri nu se acordă despăgubiri pentru
pagubele provocate de război, invazie, revoluţie, naţionalizare sau rechiziţionare.
Alte excluderi se referă la uzura fizică, la pagubele provocate în urma
actelor intenţionate ale asiguraţilor sau la alte evenimente non-accidentale, în urma
radiaţiei nucleare sau a viciului intern al bunului (de exemplu: rugina fierului).

Suma asigurată
Aceasta nu trebuie să depăşească valoarea reală a bunurilor în momentul
încheierii contractului de asigurare si sa să fie în deplină concordanţă cu valoarea
reală a acestora.
Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurare aplică
principiul răspunderii proporţionale.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
• la clădiri şi construcţii - valoarea de înlocuire (costul construcţiei sau
achiziţionării clădirii respective sau a uneia similare la preţurile uzuale pe
piaţa locală) din care se scade uzura (în raport de vechime şi starea
construcţiei);
• la mijloacele fixe şi obiecte de inventar - valoarea de înlocuire a acestora,
din care se scade uzura în raport de vechime şi starea de întreţinere a
acestora;
 17

• la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri - preţul de cost sau de

achiziţie al acestora;
• colecţii şi obiecte de artă - valoarea de circulaţie (de piaţă) determinată
pe bază de cataloage sau expertize.
În general, sumele asigurate se stabilesc fie separat, pe fiecare bun, fie
global, pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevazută în tariful de prime. Pentru
obiectele de artă sumele se stabilesc pentru fiecare obiect în parte.

Prima de asigurare
La asigurarea de bunuri, prima de asigurare se determină prin înmulţirea
sumei asigurate cu cota de primă tarifară, ce se exprimă în procente sau promile.
În cele mai multe cazuri, cotele de prime asigurate sunt diferenţiate:
- pe tipuri de localităţi (municipii, orase, comune);
- pe grupe de bunuri (locuinţe, mobilier, aparatură audio-video).
În cazul unităţilor de producţie, a magazinelor şi depozitelor, cotele de primă
se diferenţiază în funcţie de natura produselor folosite în procesul producţiei în:
• produse care nu sunt combustibile, inflamabile sau explozibile;
• produse combustibile;
• produse inflamabile;
• produse explozibile.

Obligaţiile asiguratului
Asigurarul trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţia
de asigurare, a căror neîndeplinire poate duce la rezilierea contractului sau la
refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirea.
Există obligaţii corespunzătoare perioadei anterioare producerii unei daune
şi obligaţii care trebuie urmate de asigurat la producerea unei daune.
Una din obligaţiile asiguratului este de a întreţine şi folosi bunul asigurat în
bune condiţii, în scopul prevenirii riscurilor asigurate. Dacă prin nerespectarea
acestor obligaţii s-ar putea produce pagube, asigurătorul are dreptul să denunţe
asigurarea, fără restituirea primelor de asigurare.

Constatarea şi evaluarea daunei şi stabilirea despăgubirii

Când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul înregistrează o
pagubă, se declanşează, automat, mecanismul despăgubirii.
Despăgubirea se face în raport cu starea bunului în momentul producerii
evenimentului asigurat, iar valoarea acestuia nu poate depăşi cuantumul pagubei,
suma asigurată, nici valoarea bunului în momentul producerii evenimentului
asigurat.
La asigurarea de bunuri există trei principii care se aplică la acoperirea
pagubei: principiul răspunderii proporţionale, principiul primului risc, principiul
răspunderii limitate.
Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei (totală sau
parţială).
 18

Prin pagubă totală se înţelege:

• la clădiri - distrugerea clădirilor în asemenea grad încât refacerea lor, prin
reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile ar depăşi
suma asigurată;
2
• la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m ,
m3) - acea parte din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime sau a
dispărut;
• la celelalte bunuri - distrugerea bunurilor într-un asemenea grad încât
refacerea, prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau
cheltuielile ar depăşi suma asigurată.
Prin pagubă parţială se înţelege:
• la clădiri - distrugerea sau deprecierea parţială a lor, astfel încât prin
repararea acestora poate fi readusă la starea iniţială dinaintea producerii
evenimentului asigurat;
2
• la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m ,
m3) - deprecierea unei părţi din cantitatea totală care a rămas după
producerea evenimentului asigurat şi care scade valoarea bunurilor;
• la celelalte bunuri - avarierea bunului astfel încât, prin refacerea sau
reparare, poate fi adus la starea iniţială.

Cuantumul pagubei reprezintă:

• în caz de daună totală:
 la clădiri - valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data producerii
evenimentului asigurat, din care se scade uzura la acea dată si valoarea
resturilor care se pot întrebuinţa sau valorifica;
2
 la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m ,
m3) - valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat;
 la celelalte bunuri - valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat
a bunului distrus, din care se scade valoarea, la acea dată, a restuilor care se
pot valorifica.

• în caz de daună parţială:

 la clădiri - costul reparaţiei din care se scade uzura şi valoarea, la data
producerii evenimentului asigurat, a resturilor care se pot valorifica sau
întrebuinţa;
 la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m2,
m3) - valoarea pierderii din cantitate a aceleiaşi părţi din cantitatea totală
care diminuează valoarea totală;
 la celelalte bunuri - costul reparaţiilor părţilor componente sau a pieselor
avariate sau costul de înlocuire a acestora, din care se scade uzura
corespunzătoare şi valoarea resturilor care se pot valorifica.
În limita sumei asigurate, societatea de asigurare acordă despăgubiri şi pentru:
− cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;
 19

− cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii

evenimentului asigurat;
− daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare prin
distrugerea sau avarierea lor, datorită măsurilor de salvare luate de asigurat
pentru limitarea sau împiedicarea consecinţelor producerii riscurilor.
Din cuantumul pagubei se scad:
- franchisa prevăzută în contractul de asigurare;
- primele datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.
Există situaţii în care societatea de asigurări poate refuza plata
despăgubirilor, şi anume:
• dacă dauna a fost provocată, în mod intenţionat, de una din următoarele
părţi:
- asiguratul sau beneficiarul;
- persoane fizice majore care locuiesc împreună cu asiguratul sau
gospodăresc, împreună cu acesta, bunul asigurat;
- un membru din conducerea persoanei juridice asigurate;
- reprezentanţi ai asiguratului sau beneficiarului.
• în cazul în care una din aceleaşi persoane enumerate mai sus nu a luat
măsurile necesare pentru evitarea sinistrului sau limitarea acestuia, deşi
putea să facă acest lucru;
• dacă cererea de despăgubire este făcută cu rea credinţă sau dacă
asiguratul a contribuit, în mod deliberat sau prin neglijanţă, la producerea
daunei.
În cazul în care asiguratul a încheiat mai multe contracte de asigurare,
pentru aceleaşi riscuri, asigurătorul datorează numai o parte a despăgubirii, şi
anume acea parte care rezultă din repartizarea proporţională a despăgubirii datorate
de toţi asigurătorii. În felul acesta se urmăreşte ca despăgubirea plătită asiguratului
să nu depăşească valoarea pagubei.

Intrebari de control
1.Interesul asigurabil în asigurarea de bunuri.
2.Riscul asigurat în asigurarea de bunuri.
3.Cum se stabileşte mărimea pagubei în caz de daună la bunuri.
4.Faceţi o comparaţie între valoarea reală a unui bun şi suma asigurată a acastuia.
5. Constatarea şi evaluarea daunei. Stabilirea despăgubirii în asigurarea de bunuri.
6.Ce înţelegem prin pagubă totală în asigurarea de bunuri?
7.Situaţii în care societatea de asigurări poate refuza plata despăgubirilor
8.Care este cuantumul despăgubirii pe care o datorează asigurătorul în cazul în
care asiguratul a încheiat mai multe contracte de asigurare pentru aceleaşi bunuri.

ASIGURAREA MARITIMĂ
 20

Asigurarea maritimă este prima formă de asigurare, începutul ei datând încă

din antichitate. Apariţia ei, ca primă formă de asigurare, este explicată prin
legătura strânsă intre comerţ si navigaţie maritimă, descoperindu-se că navele,
mărfurile şi vieţile omeneşti erau expuse riscurilor mării.
De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor au fost
aceiaşi cu proprietarii mărfurilor şi, ca urmare, exista o singură poliţă de asigurare,
care acoperea atât mărfurile, cât şi nava. Acest lucru era posibil pentru că interesul
aparţinea aceleiaşi persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare determinată,
preponderent, de evoluţia comerţului, apărând o diferenţiere între persoanele
interesate în proprietatea asupra mărfurilor şi a navelor şi, deci, două forme de
asigurare, două tipuri de contracte de asigurare:
• asigurarea navelor - CASCO;
• asigurarea mărfurilor - CARGO.
Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri, protejează navele
maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţiile folosite în porturi, precum
şi incărcăturile acestora, contra unui complex de riscuri.
Riscurile maritime au ca obiect anumite daune, a căror probabilitate este,
mai mult sau mai puţin, cunoscută dar, în nici un caz, nu se apropie de certitudine.
Scopul asigurării maritime constă în asigurarea contra acelor evenimente
care se pot produce şi nu contra evenimentelor care trebuie să se producă. Din
această cauză, în literatura de specialitate şi în practica internaţională a
asigurărilor, întâlnim, frecvent, două mari categorii de riscuri:
1. riscuri asigurabile;
2. riscuri excluse.

1. Din categoria riscurilor asigurabile fac parte:

1.a. riscurile obişnuite sau generale;
1.b. riscurile speciale.
1.a. Din grupa riscurilor obişnuite, asociate transportului pe apă, fac parte
aşa-numitele riscuri ale mării. Prin acestea se înţelege orice accident sau
întâmplare fortuita, survenita în timpul transportului maritim, indiferent dacă ele
sunt sau nu rezultatul direct al acţiunilor vânturilor, valurilor.
Cele mai importante riscuri ale mării sunt:
- furtuna - care poate provoca: scufundarea navei sau avarierea bunurilor
transportate prin pătrunderea apei în hambarele navei;
- naufragiul - scufundarea navei din diferite cauze;
- eşuarea - punerea pe uscat a navei, împotmolirea ei pe fundul mării;
- coliziunea - ciocnirea a două nave între ele;
- abordajul - ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau plutitor;
- aruncarea unei părţi din încărcătură peste bord, în cazul avariei comune;
- furtul;
- jaful;
- capturarea şi sechestrarea de către duşmani etc.
 21

1.b. Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite şi se asigură

separat, la cererea expresă a asiguratului, contra unor prime speciale de asigurare.
Din această categorie fac parte riscurile determinate de proprietăţile intriseci ale
mărfurilor, cum sunt: scurgerea lichidelor, spargerea materialelor casante,
încingerea cerealelor etc.
Tot din categoria riscurilor speciale fac parte şi riscurile de război, inclusiv
războiul civil, precum şi riscurile de grevă, răscoale, mişcări civile.
În grupa riscurilor de război intră: capturarea mărfii, blocada, sechestrul,
prohibirea comerţului, represaliile etc.
Riscurile de grevă se referă la posibilitatea distrugerii sau avarierii
mărfurilor de către grevişti.

2. Riscurile excluse sunt acele riscuri pentru care societatea de asigurare nu

poartă nici o răspundere în cazul în care ele ar interveni în timpul unui transport de
mărfuri asigurat.
Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a vietăţilor, sunt
evenimente inevitabile, specifice naturii obiectului asigurat. Tocmai din această
cauză ele nu fac obiectul acoperirii prin asigurare. De asemenea, nu se acordă
despăgubiri pentru pagubele datorate: întârzierii sosirii mărfurilor la destinţie,
lipsei unui ambalaj corespunzător, majorii taxelor vamale în ţara importatoare etc.

Avariile şi clasificarea lor

În practica internaţională a asigurărilor maritime, prezenţa interesului
asigurabil este rezultatul direct al existenţei schimbului de mărfuri şi al
complexului de împrejurări ce pot provoca avarierea bunurilor asigurate.
Avariile, în functie de natura obiectului asigurat, de intensitatea acţiunii
riscurilor asigurate şi de interesele pe care le afectează, avariile, pot fi: totale (total
loss), parţiale sau particulare (particular loss), comune (general average loss).

1. Prin avarie totală se înţelege pierderea completă a bunului asigurat sau

vătămarea integrităţii fizico-chimice a acestuia, până la încetarea de a mai face
parte din genul de bunuri de care aparţine.
Orice avarie totală este prezumată a fi pricinuită de un risc al mării, în afara
de cazul în care se poate stabili cu exactitate că nava, împreună cu încarcatura de
la bord, s-a pierdut într-un act de război.
Avaria totală poate fi:
1.a. avarie totală reală - presupune una din următoarele împrejurări:
- distrugerea fizică totală a bunului asigurat prin incendiu, inundare;
- pierderea totală a proprietăţilor fizico-chimice ale bunurilor asigurate
(inundarea hambarelor, a încărcăturii de ciment, etc.).
- confiscarea bunurilor de către inamic.
1.b. avarie totală prezumată - atunci când pierderea bunului asigurat este
inevitabilă sau costul salvării, recondiţionării şi reexpedierii ar depăşi valoarea
 22

bunului la destinaţie, astfel încât este abandonat. Abandonul trebuie notificat

asigurătorului în mod clar şi necondiţionat.

2. Prin avarie parţială (particulară) se înţelege orice daună parţială suferită

de bunul asigurat în mod întâmplător, fortuit, din cauza unui risc asigurat.
Pot suferi avarii parţiale atât mărfurile, cât şi mijloacele de transport şi
navlul (preţul transportului).
Avaria particulară la mărfuri poate lua forma:unei avarii materiale, a unei
lipse, a unei vânzări în timpul călătoriei sau la destinaţie, a unor cheltuieli de
recondiţionare sau reparare, etc.
Avariile particulare ale navlului se referă numai la navlul plătit la destinaţie, nu şi
la navlul plătit anticipat, care se include în preţul mărfii.

3. Avaria comună
“Regulile York – Anvers” stabilesc că avem de-a face cu o avarie comună
atunci când, din necesitate, în mod intenţionat şi rezonabil, se face un sacrificiu, o
cheltuială extraordinară pentru siguranţa comună, în scopul de a ferii de primejdie
bunurile angajate într-o expediţie maritimă.
Aruncarea intenţionată, din ordinul comandantului, a unei părţi din
încărcătură, peste bordul navei, în scopul readucerii navei în starea de plutire sau
inundarea cu apă a unui hambar, în scopul salvării restului încărcăturii, etc., sunt
sacrificii care ţin de avaria comună. Rezultă că avaria comună este o avarie
particulară petrecută în anumite condiţii.
În timp ce avaria particulară se datorează unor cauze accidentale şi priveşte
exclusiv pe proprietarul bunului, avaria comună este rezultatul unui act intenţionat,
voluntar, întreprins într-un moment de primejdie gravă pentru întrega expediţie, în
scopul salvării acesteia şi îi priveşte pe toţi cei interesaţi în expediţia maritimă
(armatori şi comercianţi). Pierderile rezultate din avaria comună se împart
proporţional între ei, indiferent dacă bunurile au fost asigurate sau nu.
Pentru ca sacrificiul (cheltuielile) făcut în timpul transportului să fie
recunoscut ca act de avarie comercială, este necesar ca:
- primejdia, care impune măsura excepţională, să fie comună (să
ameninţe atât nava, cât şi încărcătura);
- preimejdia să fie reală şi gravă, ieşită din comun;
- cheltuielile făcute să aibă un caracter excepţional, adică să se detaşeze
distinct de cheltuielile normale făcute de armator în cadrul obligaţiilor
contractuale;
- sacrificiul (cheltuielile) făcute să fie rezonabil şi totodată, rezultatul
unui act intenţionat pentru salvarea proprietăţii comune.

Condiţii de asigurare a mărfurilor

Condiţiile de asigurare a mărfurilor, cele mai răspândite, care au devenit
tradiţionale în practica asigurărilor pe plan mondial, sunt condiţiile: fără
 23

răspundere pentru avaria particulară (FPA) - acoperă numai daunele rezultate din
pierderea totală a întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, precum şi daunele
de avarie particulară; cu răspundere pentru avaria particulară (WPA) - acoperă
daunele rezultate din avaria totală sau parţială a întregii încărcături sau a unei părţi
a acesteia, pricinuită de anumite riscuri, specificate în mod expres în poliţa de
asigurare (incendii, trăznet, furtună, explozii, naufragiu, etc.).
Cu timpul, ascuţirea concurenţei pe piaţa asigurărilor maritime şi insistenţele
comercianţilor, care solicitau un mod de protecţie mai larg, mai cuprinzător, au dus
la practicarea condiţiei “toate riscurile” (all risks - AR). În fapt, această condiţie
acoperă, indiferent de amploarea lor, daunele rezultând din avaria totală sau
particulară a întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, care a avut loc din orice
cauză, cu excepţiariscurilor special enumerate în poliţa de asigurare.
Aceste condiţii au fost perfecţionate de-a lungul timpului, astfel încât să
răspundă mai bine interesului asiguraţilor. În această formă, ele s-au practicat până
în anul 1982, când Institutul Asigurărilor de la Londra a elaborat noi condiţii de
asigurare, adoptate şi puse în aplicare şi în alte ţări, printre care şi România.
În prezent, mărfurile care fac obiectul transportului pe mare, sunt asigurate
în una din următoarele trei condiţii principale: A, B, C.
Principalele deosebiri ale acestora, faţă de condiţiile folosite în trecut,
constau nu numai în denumirea diferită ci, mai ales, în delimitarea mai precisă şi
mai clară a sferelor de acoperire.
Condiţia de asigurare A este condiţia cea mai cuprinzătoare. În baza ei
sunt acoperite toate riscurile de pierdere şi avariere a bunului asigurat, cu exceptia
unor excluderi. Aceste excluderi sunt comune tuturor celor trei condiţii şi sunt
formate din trei grupe de riscuri excluse:
1. pierderea, avarierea şi cheltuielile rezultând din sau provocate de:
- comportarea necorespunzătoare, voită a asiguratului;
- pierderea uzuală din greutate (volum) sau uzura normală a bunului
asigurat;
- ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului
asigurat;
- viciul propriu sau natura bunului asigurat;
- întârzierea directă, chiar dacă se datorează unui risc asigurat;
- insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către
proprietari, armatori, navlositori (operatorii navei)
- utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea sau fuziunea
nucleară sau altă forţă sau obiect radioactiv;
- contaminarea radioactivă;
- starea de nenavigabilitate a navei (dacă asiguraţii au cunoştinţă).
Pentru această categorie de riscuri nu există acoperire prin asigurare
suplimentară.

2. riscurile de război sau conflicte militare;

3. riscurile de grevă sau conflicte sociale.
 24

Aceste ultime două categorii de riscuri pot fi acoperite prin asigurare

suplimentară.

Condiţia de asigurare B este condiţia prin care sunt acoperite, cu excepţia

excluderilor enumerate, pierderea sau avarierea bunului asigurat, cauzate
- incendii sau explozii;
- eşuarea, răsturnarea sau scufundarea navei;
- coliziunea sau contactul navei cu un obiect exterior, altul decât apa;
- descărcarea mărfurilor într-un port de refugiu;
- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăzne;
- sacrificiul în avaria comercială;
- aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord;
- intrarea apei în nava;
- dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul încărcării
sau descărcării de pe navă.

Condiţia de asigurare C are o sferă de acoperire mai îngustă decât condiţia

B şi acoperă riscurile cauzate de:
- incendiu sau explozie;
- eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei;
- coliziunea sau contactul navei cu un alt obiect decât apa;
- descărcarea navei într-un port de refugiu;
- sacrificiul în avaria comercială;
- aruncarea peste bord.

PRIMA DE ASIGURARE
Prima de asigurare depinde de specificul mărfurilor, de varietatea riscurilor,
de frecvenţa actiunilor şi de daunele posibile pe care aceste riscuri le-ar genera.
La stabilirea primei de asigurare societăţile de asigurare se bazează pe
analiza următorilor factori: sfera de cuprindere a asigurării; valoarea asigurabilă;
suma asigurată; natura mărfurilor şi ambalarea lor; felul expediţiei, specificul ei;
statistica daunelor anterioare; conjunctura pieţei internaţionale; etc.
Sfera de cuprindere a asigurării este reflectată prin condiţiile de asigurare:
A, B şi C, iar cea mai scumpă este condiţia A, care este şi cea mai cuprinzătoare.
Cotele tarifare sunt stabilite în procente, care se aplică la suma asigurată, iar în
funcţie de anumite clauze se aplică majorări sau reduceri.
Suma asigurată poate fi formată din:
- valoarea bunului potrivit facturii şi, în lipsa acesteia, valoarea de
- piaţă a bunului la locul de expediere, în momentul încheierii contractului;
- costul transportului, al asigurării şi alte costuri legate de transportul
bunurilor şi necuprinse în valoarea facturii;
- cheltuielile şi taxele vamale;
- supraasigurarea de 10 % din valoarea bunului pentru acoperirea acelor
cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
 25

Durata asigurării :
În contractele de asigurare a mărfurilor pe timpul transportului maritim nu
există o limită de timp bine precizată ca durată a asigurării, ci se aplică principiul
duratei transportului de la depozit la depozit. Acest lucru presupune că mărfurile
sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul din localitatea de
expediţie menţionată în contract şi continuă pe toată durata transportului, inclusiv a
transbordărilor, până când au fost descărcate de pe navă în portul de destinaţie.
De asemenea, asigurarea continuă în cursul obişnuit al transportului, al
întârzierii, care este în afara controlului asiguratului, al devierii, al descărcării
forţate, al reexpedierii în cursul schimbării voiajului, intervenite din exercitarea
unui drept acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire.
Răspunderea asiguratorului începe în momentul în care bunul asigurat
părăseşte depozitul indicat în contractul de asigurare şi încetează în una din
situaţiile de mai jos:
- când bunul asigurat este livrat la depozitul destinatarului;
- când bunul asigurat este livrat la alt depozit, pe care asiguratul se decide să-l
folosească pentru depozitare;
- când contractul de transport se termină în alt port decât destinaţia indicată în
contractul de asigurare sau transportul se termină în alt fel, înainte de
livrarea bunului la depozitul destinatarului;
- la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării bunului de pe mijlocul
de transport maritim în portul final, intermediar sau de refugiu.
Principiul existenţei acoperirii prin asigurare pe tot parcursul transportului
este justificată de faptul că, de regulă, vânzătorul predă marfa spre expediere
transportatorului, care se îngrijeşte de manipulările, transbordările şi eventualele
reexpedieri, astfel încât, în toată perioada, proprietarii mărfii să aibă siguranţa
continuităţii asigurării.
Pe acelaşi principiu este acoperit şi eventualul voiaj de deviere în caz de
forţă majoră şi descărcare forţată într-un alt loc, pe parcurs, până la destinaţie.
Locul asigurarii (la asigurarea de transport) este oriunde se află bunul
asigurat în timpul perioadei de asigurare (transport).
Asiguratul are obligaţia să-l anunţe pe asigurator ori de câte ori intervin
elemente noi, necunoscute în momentul încheierii contractului, cum ar fi:
schimbarea rutei; schimbarea locului de transbordare; schimbarea locului de
destinaţie; încărcarea unor mărfuri pe puntea navei în loc de hambare, etc.
Dacă asiguratul ascunde asiguratorului o serie de elemente, pe care, dacă
acesta le-ar fi cunoscut, nu ar fi acceptat primirea în asigurare a mărfurilor,
contractul este lovit de nulitate.

Despăgubirea
Pentru compensarea pagubelor, asiguratorul plăteşte o despăgubire care
însumează atât prejudiciul direct cauzat prin avarierea sau distrugerea bunurilor,
cât şi cheltuielile, judicios făcute, pentru salvarea bunurilor, păstrarea resturilor
 26

rămase după eveniment şi cheltuielile făcute în vederea recondiţionării bunului

asigurat.
Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente:
- valoarea bunurilor distruse în întregime;
- volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor distruse
parţial;
- volumul cheltuielilor făcute pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor
rămase, din care se scad:
- valoarea recuperărilor care mai pot fi valorificate,
- franchiza - potrivit condiţiilor de asigurare.
Asigurarea mărfurilor în timpul transportului se încheie pe principiul
proporţionalităţii. Pentru acordarea despăgubirilor, asiguratorul desemnează un
reprezentant, care va fi denumit comisar de avarie, ce va constata şi va stabili
valoarea daunei şi va lua toate măsurile necesare pentru limitarea pagubei.
Comisarul de avarie va întocmi un raport de expertiză, denumit certificat de
avarie, în care sunt descrise atât detaliile transportului, cât şi cauza şi mărimea
daunei.

În funcţie de interesul promovat, poliţele de asigurare maritimă pot fi

grupate în:
Poliţe pentru asigurarea navelor:
- poliţe de călătorie (voyage policy) - prin care se asigură nava pentru o
călătoriedin portul de expediere pana in portul de destinatie;
- poliţe temporale (pe timp) – time policy - prin care nava este asigurată pe o
perioadă de timp, indiferent de numărul călătorilor;
- poliţe mixte (mixid policy) - prin care nava se asigură pe o călătorie şi
continuă să rămână asigurată o perioadă de timp după sosirea ei la
destinaţie,
- poliţe portuare (building risks policy) - prin care se acoperă riscurile
specifice staţionării navei în porturi şi în perioada de construcţie în şantierele
navale;

Poliţe pentru asigurarea mărfurilor:

- poliţe individuale - prin care se acoperă riscurile unei expediţii delimitate în
spatiu şi timp, cele mai răspândite fiind poliţele de voiaj,
- poliţe generale - prin care se asigură toate mărfurile sau anumite mărfuri
importate sau exportate de un agent economic într-o perioadă de timp.
Acestea constituie, pentru asigurat, un abonament de asigurare, putând fi
emise ca:
- poliţe flotante (floating policy) - pentru o valoare asigurabilă,
- contracte de abonament (open cover) - cu valabilitate anuală sau chiar
mai mare,
- poliţe globale (block policy) - prin care se acoperă expediţiile la
purtător, fiind folosite pentru expediţii poştale;
 27

Poliţele pentru asigurarea navlului (freigth policy)

Poliţele de reasigurare

După modul de evaluare a mărfurilor, poliţele CARGO pot fi:

− evaluate - unde obiectul asigurat este evaluat la o suma precisă;
− neevaluate - unde evaluarea se face după ajungerea mărfurilor la destinaţie
sau după producerea evenimentului asigurat.

ASIGURAREA DE PROTECŢIE ŞI INDEMNIZARE

Constituie o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor, distinctă faţă de

asigurările maritime CASCO şi asigurările CARGO.
Această asigurare are ca scop angajarea răspunderii armatorilor, care trebuie
să dezdăuneze terţii păgubiţi sau vătămaţi, sau să suporte eventualele amenzi,
penalităţi, taxe, după caz.
Această formă de asigurare nu implică societăţile de asigurare, fiind o
asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor care se realizează prin intermediari,
cluburi de protecţie şi indemnizare (P&I).
Asigurarea de protecţie şi indemnizare constituie o formă complementară a
asigurării maritime contractuale, prin care armatorii se asigură reciproc, pentru a
putea acoperi acele daune posibile lăsate de asiguratorii contractuali pe riscul
propriu al asiguraţilor, respectiv al armatorilor.
Riscurile legate de răspunderea armatorului fac parte din protecţie, iar cele
rezultate din exploatarea navei fac parte din indemnizare.
Asigurarea de protecţie şi indemnizaţie a apărut în Anglia, sub forma unor
asociaţii sau cluburi, datorită faptului că asiguratorii îşi limitau răspunderea, prin
contractul de asigurare maritimă, la 3/4 din dauna produsă de nava asigurată altei
nave prin coliziune, restul de 25 % rămânând neacoperit (în sarcina asiguratului).
Prin asigurarea iniţiată de cluburile de protecţie şi indemnizaţie se
despăgubeau daunele suferite de membrii cluburilor şi neacoperite prin contractul
de asigurare maritimă. Această compensare se realiza pe o bază colectivă.
Cu timpul, sfera ei a fost extinsă şi la alte riscuri, care antrenau răspunderea
armatorului faţă de echipaj, muncitorii portuari, instalaţiile portuare, obligatiile
acestora derivând din răspunderea faţă de terţi, de instituţii, de autorităţi (amenzi
aplicate de autorităţile vamale, sanitare, de frontieră).
O perioadă de timp, fondurile constituite în cadrul acestor asociaţii au fost
administrate distinct, în funcţie de riscurile asigurate (protecţie sau indemnizare),
ulterior fiind reunite.
Această asigurare se practică pe scară tot mai largă în diverse ţări ale lumii:
Marea Britanie, SUA, Norvegia, Suedia. Numai în Marea Britanie funcţionează
peste 70 de cluburi. Cluburile engleze, prin structura lor, au caracter internaţional,
în timp ce în alte ţări cluburile au caracter naţional.
 28

Asigurările P&I au anumite caracteristici prin care se disting de asigurările

contractuale, şi anume:
 protecţia de risc are un caracter mutual, datorită faptului că membrii clubului
au, în acelaşi timp, dubla calitate de asiguraţi şi asiguratori;
 asigurarea are drept scop protecţia activă şi reală a membrilor clubului prin
indemnizarea, despăgubirea acestora în cazul pagubelor suferite, ca urmare a
angajării răspunderii faţă de terţi;
 contribuţia membrilor la constituirea fondului de asigurare al clubului P&I
este fixată anual şi revizuită la finele anului, în funcţie de situaţia reală
înregistrată (evaluarea daunelor plătite);
 principiul de organizare şi funcţionare a cluburilor P&I îl constituie
mutualitatea, dar în conditiile în care activitatea acestora nu are la bază
criteriul profit realizat în baza ecuaţiei:
cotizaţii + venitul din invesţitii = daune şi cheltuieli de investiţii;
 cluburile P&I promovează o politică comercială flexibilă şi operativă, în
sensul că preia răspunderea în sarcina membrilor săi, pe măsura apariţiei ei
realizându-se o protecţie continuă a armatorilor;
 cluburile P&I nu emit poliţe de asigurare, calitatea de asigurat decurgând din
calitatea de membru;
 protecţia prin cluburile P&I acoperă riscurile care nu pot fi şi nu sunt
acoperite prin asigurarea maritimă contractuală;
 membrii cluburilor P&I reprezintă un colectiv de armatori independenţi sau
de societăţi care au aceleaşi interese.
Asigurarea prin cluburile de P&I are, în principiu, funcţia de preluare a
rãspunderii armatorilor, într-un context de reciprocitate.
Dupã caz, la cererea cluburilor, se pot lua mãsuri pentru a preîntâmpina
arestarea navelor asigurate, se pot pot procura sau emite scrisori de garanţii
bancare.

Intrebari de control
1.Riscurile asigurate prin contractul de asigurare maritima
2.Avariile şi clasificarea lor.
3.Ce cuprind regulile York Anvers.
4.Ce conditii trebuie sa indeplineasca sacrificiul făcut în timpul transportului
pentru a fi recunoscut ca act de avarie comercială
5.Condiţii de asigurare a mărfurilor care fac obiectul transportului.
6.Care sunt cele trei grupe de riscuri excluse conform condiţiilor de
asigurare a mărfurilor în timpul transportului (A, B, C).
7.Care este conditia de asigurare a marfurilor pe timpul transportului cu cea
mai mica sfrera de cuprindere; care sunt riscurile acoperite?
8.Cum se stabileste suma asigurata intr-un contract de asigurare maritima?
9.Suma asigurata, locul asigurarii,durata asigurarii in contractele de
asigurare a mărfurilor pe timpul transportului maritim.
 29

10.Raspunderea asiguratului, despagubirea in contractele de asigurare a

mărfurilor pe timpul transportului maritim
11.Care sunt caracteristicile asigurării de protecţie şi îndemnizare?
12.Poliţe de asigurare maritimă.

ASIGURAREA BUNURILOR ÎN TRANSPORTURILE TERESTRE ŞI

AERIENE

1. ASIGURAREA BUNURILOR ÎN TRANSPORTUL TERESTRU

Obiectul asigurãrii:
Se asigurã facultativ mãrfurile obişnuite ce fac obiectul transportului pe cãile
ferate, cu vehicule sau prin poştã. În condiţii speciale se asigurã şi mãrfurile
perisabile, periculoase, bunurile de valoare mare (bani, documente, hârtii de
valoare, obiecte preţioase, colecţii, tablouri şi animale vii).
Riscurile asigurãrii:
Sunt acoperite urmãtoarele riscuri: incendiu, ploaie, trãsnet, grindinã,
explozie, inundaţii, furtunã, avalanşe, etc; accidente ale mijloacelor de transport –
ciocniri, loviri, derapãri, rãsturnãri; acte de tâlhãrie – spargere, scurgere/risipire sau
furt al bunurilor asigurate, ca urmare a accidentului mijloacelor de transport;
accidente în timpul încãrcãrii/descãrcãrii bunurilor.
Excluderi: Nu se acordã despãgubiri pentru:
- pagube produse din cauza unor însuşiri proprii bunurilor transportate;
- pagube produse ca urmare a relei conservãri, de cãtre asigurat, a bunurilor
transportate ca urmare a ambalãrii şi transportului bunurilor în stare
deterioratã;
- pagube produse bunurilor transportate de: insecte, ger, cãldurã, etc;
- pagube produse bunurilor transportate ca urmare a predãrii spre expediere a
unor bunuri excluse de la transport sub denumire falsã, inexactã, incompletã.
 30

Suma asiguratã:
La asigurearea de tip CARGO – suma poate fi formatã din:
- valoarea bunurilor potrivit facturii;
- costul transportului şi costul asigurãrii dacã acestea nu sunt incluse în
valoarea facturii;
- cheltuielile şi taxele vamale;
- supraasigurare de 10% din valoarea bunurilor, doar dacã nu s-a convenit
altfel, pentru acoperirea acelor cheltuieli ce nu pot fi prevãzute la încheierea
asigurãrii.
Prima de asigurare:
Se determinã prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de primã ce variazã în
funcţie de felul transportului. Pentru protejarea bunurilor în timpul transportului
terestru se pot încheia asigurãri facultative de abonament (transportul pe calea
feratã, transportul cu vehicule, prin poştã sau în transportul combinat).
Asigurarea se încheie fãrã termen pentru sumele maxime stabilite de
asigurãtor pe un vagon de cale feratã, un autovehicul, un colet.
Dacã la transport, valoarea bunurilor este mai mare decât cea prevãzutã în
asigurarea de abonament, pentru diferenţã se poate încheia o asigurare
suplimentarã.
Rãspunderea societãţii de asigurare:
Începe şi înceteazã în mod diferenţiat şi specific. Ea începe dupã intrarea în
vigoare a asigurãrii astfel:
 la bunurile transportate pe calea feratã – din momentul primirii bunurilor
de cãtre transportator, cu respectarea regulamentului de transport;
 la bunurile transportate cu vehicule – din momentul încãrcãrii bunurilor în
vehicule.
Rãspunderea societãţii de asigurãri înceteazã, de asemenea, în mod diferenţiat:
 la bunurile transportate pe cãile ferate – din momentul eliberãrii bunurilor
cãtre destinatar;
 la bunurile transportate cu vehicule – din momentul descãrcãrii acestora din
vehicule la destinaţie.
Societatea de asigurãri are dreptul sã verifice situaţia realã a bunurilor
transportate şi sã efectueze, pe aceastã bazã, regularizarea primelor de asigurare în
funcţie de constatarile facute.
Constatarea, evaluarea şi stabilirea despãgubirii:
Are loc, în mod specific, dar cu încadrarea în coordonatele mecanismului
asigurãrii de bunuri.
Constatarea pagubei are loc în urma sesizãrii organelor de poliţie şi
înştiinţãrii societãţii de asigurãri cu privire la producerea pagubei asigurate.
La opţiunile de constatare participã: inspectorul de daune al societãţii de
asigurare, cãrãuşul, organele de poliţie, asiguraţii sau reprezentanţii lui, martorii
(dupã caz).
 31

Cu acestã ocazie se întocmeşte un proces verbal de constatare a pagubei.

Evaluarea pagubei are loc în funcţie de cantitatea bunurilor prejudiciate şi de
preţurile de evaluare la data producerii evenimentului asigurat.
Despãgubirea este, în principiu, cel mult egalã cu paguba, cu condiţia sã nu
depãşeascã suma asiguratã. Plata despãgubirii se efectueazã în cadrul unui termen
precizat în contractul de asigurare, în principiu în termen de 30 de zile, în caz de
furt sau de dispariţie a bunurilor, de la data înştiinţãrii asupra cazului asigurat.
Dacã, ulterior, bunurile sunt recuperate, atunci sumele plãtite ca despãgubiri se
restituie societãţii de asigurãri.

ASIGURAREA AUTOVEHICULELOR (auto CASCO)

Poate fi încheiatã de persoanele fizice sau juridice cu domiciliu, sediu sau

reşedinţa în România.
Obiectul asigurãrii:
Autovehiculele ce sunt înmatriculate conform dispoziţiilor legale privind
circulaţia pe drumurile publice , respectiv: autovehicule pentru transportul terestru
de persoane, autovehicule pentru transportul de bunuri, autovehicule speciale
pentru gospodãrirea comunalã, tramvaiele sau alte mijloace de transport pe cale,
remorci auto trase de un vehicul asigurat.
Riscurile asigurate:
Autovehiculele sunt asigurate pentru riscurile la care sunt supuse atât timp
cât circulã, cât şi în timpul asigurãrii ca: accidente (ciocniri, izbiri, cãderi,
derapãri), incendiu, trãsnet, explozie, calamitãţi naturale, furt.
La asigurarea autovehiculului pentru pagubele de furt sunt cuprinse: furtul
autovehiculului, al unor componente sau piese; pagube produse ca urmare a
furtului, tentativei de furt al unor componente sau piese, sau al unor bunuri din
autovehicule; pagube produse încãperii în care se afla autovehiculul ca urmare a
furtului prin efracţie sau a tentativei de furt.
Se mai acordã despãgubiri pentru:
- cheltuieli pentru transportul autovehiculelor la atelierul de reparaţii cel mai
apropiat sau la locul de adãpost cel mai apropiat;
- pagube produse autovehiculelor cu ocazia mãsurilor luate în timpul
producerii riscului asigurat, pentru salvarea autovehiculului sau a
construcţiilor unde se aflã acesta;
- cheltuielile fãcute cu ocazia limitãrii pagubelor.
Mecanismul asigurãrii:
 32

Asigurarea se încheie la solicitarea posesorului autovehiculului în baza

declaraţiei de asigurare şi, respectiv, a contractului de asigurare.
Perioada de asigurare este de 1 an sau 6 luni, iar pentru deţinãtorii de autovehicule
aflate temporar în România poate fi mai micã, dar minim 1 lunã. Asigurarea se
considerã încheiatã odatã cu emiterea de societatea de asigurare a contractului de
asigurare şi încasarea primei de asigurare, fiind valabilã pentru autovehiculul
specificat în contract.

Suma asiguratã
Asigurarea se face la suma declaratã de asigurat, dar care nu trebuie sã
depãşeascã valoarea autovehiculului la momentul încheierii contractului.
Valoarea la data asigurãrii se determinã:
-la autovehiculele româneşti – din preţul de comercializare se scade uzura;
-la autovehiculele strãine – din valoarea în valutã ce se transformã în lei se scade
uzura.
Primele de asigurare
Sunt anuale, fiind stabilite, dupã caz, în sumã fixã pe tipuri şi mãrci de
autoturisme sau sub forma unor cote tarifare, la 100 de lei suma asiguratã.
În tariful de prime se cuprind primele de asigurare anuale, în sumã absolutã,
diferenţiatã pe 12 grupe tarifare, în funcţie de capacitatea cilindricã a motorului:
grupa minimã – 750 cm3; grupa maximã 6000 cm3.
Pentru autoturismele folosite ca taximetre sau în şcolile de conducere auto,
primele de asigurare se majoreazã.
Pentru autoturismele autostaţionare şi, inclusiv remorcile tractate dupã
autovehicule se pot încheia, de asemeni, asigurãri cu prima de asigurare integralã
sau cu prima de asigurare redusã cu 15%, 20%, 30%, faţã de cea prevãzutã în
tariful de primã. Aici şi despãgubirile se micşoreazã corespunzãtor reducerii primei
de asigurare.
Primele de asigurare stabilite în cadrul societãţilor de asigurare pot fi reduse
şi în ipoteza aplicãrii “clauzei bonus”. Mai precis, în cazul în care asigurarea se
reînnoieşte în urmãtorii ani fãrã ca asiguratul sã fi beneficiat de despãgubirile
respective, prima se micşoreazã: cu 15% (în primul an), 25% (în anul 2), 35% (în
al 3-lea an), 45% (în anul şi în urmãtorii ani).
Rãspunderea asigurãtorului
Rãspunderea societãţii de asigurãri începe dupã 24 de ore de la exprimarea zilei în
care s-a încheiat contractul şi s-a achitat prima de asigurare şi înceteazã la ora 24 a
ultimei zile din perioada de asigurare.
Despãgubirea
Nu poate depãşi suma asiguratã, cuantumul pagubei şi nici valoarea
autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat.
Dacã suma asiguratã este mai mare decât valoarea autovehiculului în
momentul producerii riscului, despãgubirea va fi egalã cu cuantumul pagubei.
Dacã suma asiguratã este mai micã decât valoarea autovehiculului în
momentul producerii riscului, despãgubirea va fi calculatã, reducându-se
 33

cuantumul pagubei corespunzãtor raportului dintre suma asiguratã şi valoarea

autovehiculului la data producerii riscului asigurat.
Nu se acordã despãgubiri pentru:
- pagube produse prin întrebuinţare, funcţionare, uzare, defecte de fabricaţie;
pagubele produse pãrţilor componente de rezervã (preluate, huse, etc);
- cheltuielile fãcute pentru transformarea sau îmbunãtãţirea autovehiculului în
comparaţie cu starea dinaintea producerii evenimentului asigurat;
- cheltuielile fãcute pentru repararea unor avarii necuprinse în asigurare;
- pagube indirecte:
- reducerea valorii autovehiculelor dupã reparaţii;
- pagube produse în legãturã cu utilizarea autovehiculului la concursuri sau
antrenamente;
- pagube provocate cu intenţie de asigurat.
Nu se acordã despãgubiri dacã:
- autovehiculul nu avea certificat de înmatriculare valabil;
- asiguratul a condus autovehiculul şi a produs accident sub influenţa
bãuturilor alcoolice;
- autovehiculul, în momentul producerii accidentului, era condus de o
persoanã fãrã permis de conducere valabil.

ASIGURAREA AERONAVELOR

Obiectul asigurării sunt navele aeriene aparţinând companiilor de transport

şi asociaţiilor sportive care se asigură pentru:
- pierderea şi avarierea navei;
- răspunderea faţă de pasagerii sau bagajele acestora şi pentru mărfurile
transportate;
- răspunderea civilă faţă de terţi.

Riscurile asigurate
În baza contractului de asigurare se acordă despăgubiri pentru: pierderea
fizică directă sau pierderea totală constructivă ori avarierea navei în timpul
zborului, rulării la sol şi al staţionării la sol; dispariţia aeronavei; avarii pricinuite
aeronavei de măsurile de salvare; cheltuielile făcute pentru salvarea şi conservarea
aeronavelor; cheltuielile de judecată şi arbitraj făcute de asigurat cu ajutorul
asiguratorului în scopul formulării pretenţiilor faţă de terţi.
Pierderea fizică directă înseamnă distrugerea completă a aeronavei, fiind
imposibilă repunerea ei în stare de funcţionare.
Pierderea totală constructivă reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel
încât cheltuielile implicate: de operaţiunile de salvare, de măsurile de limitare a
 34

pagubelor, de transport, de reparaţii şi repunere în stare de folosire, depăşesc 75%

din suma asigurată.
În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală faţă de terţi,
asiguratorul acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
plătească cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată, pentru: vătămarea
corporală sau decesul pasagerilor, ca urmare a accidentării acestora la bordul navei
sau în cursul operaţiilor de îmbarcare / debarcare; pierderea, avarierea sau
distrugerea bagajelor şi a bunurilor aflate asupra pasagerilor; pierderea, avarierea
sau distrugerea mărfurilor transportate; vătămarea corporală sau decesul
persoanelor ori avarierea sau distrugerea bunurilor din afara aeronavelor, cu
condiţia ca acestea să fi fost cauzate, în mod direct, de aeronavă sau de obiectele
desprinse sau căzute din aceasta.

Excluderi
La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite:
pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor sau a terenurilor de aterizare
neautorizate, cu excepţia cazurilor de forţă majoră;
pierderi provocate de transportul de pasageri sau de mărfuri peste numărul de
locuri şi capacitatea de transport a aeronavelor;
pierderi provocate de acţiunea inteţionată a asiguratului;
pierderi suferite în perioada în care aeronava este folosită în scop ilegal sau este
utilizată în alt mod decât cel prevăzut în contractul de aeronavigabilitate;
pierderi suferite în legătură cu transferul de interese a asiguratului în legătură cu
aeronava, fără existenţa consimţământul scris al asiguratorului;
pierderi provocate de război, piraterie aeriană, greve şi alte pericole asemănătoare;
pierderi produse din cauza zgomotului, poluării.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală dacă accidentul a fost produs:
dintr-un caz de forţă majoră;
din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
din culpa exclusivă a unei terţe persoane.

Suma asigurată
Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat şi agreate de
asigurator şi care nu trebuie să depăşească valoarea de înlocuire a aeronavei la data
încheierii asigurării.
Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri,
pentru bagaje şi pentru mărfuri, în limita prevăzută de legislaţia din România, în
convenţiile internaţionale cu care ţara noastră este parte sau în acordurile încheiate
între asigurat şi partenerii săi externi.

Despăgubiri
În caz de pierdere fizică directă sau dispariţie, asiguratul este despăgubit cu
suma asigurată.
În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă astfel:
 35

dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costurile

necesare, din care se scade valoarea reperelor care pot fi întrebuinţate sau
valorificate;
dacă aeronava nu poate fi reparată sau dacă reparaţia nu este justificată,
despăgubirea este reprezentată de suma asigurată, din care se scade valoarea
reperelor care se pot valorifica.

Perioada asigurată
Asigurarea aeronavelor se poate încheia pentru o perioadă determinată de
timp sau pentru o călătorie determinată.
Răspunderea asigurătorului
În asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, la asigurarea
încheiată pentru o perioadă de timp, răspunderea asigurătorului începe şi
înceteazaă la date precise în poliţa de asigurare.
La asigurările încheiate pentru o călătorie, răspunderea asigurătorului începe
în momentul începerii operaţiilor de îmbarcare a călătorilor sau de încărcare a
mărfurilor sau în momentul pornirii motoarelor, în cazul unei călătorii fără pasageri
sau mărfuri şi încetează în momentul încheierii operţiilor de debarcare sau
descărcare a mărfurilor pe aeroportul de destinaţie sau în momentul opririi
motoarelor, în cazul călătoriilor fără pasageri sau mărfuri.
Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată, pe
plan internaţional, prin:
Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu Protocolul de la Haga (1955) -
aplicabilă transportului de persoane, bagaje sau mărfuri;
Convenţia de la Tokyo (1963) - se aplică infracţiunilor penale sau actelor care pot
compromite securitatea aeronavelor, a persoanelor sau bunurilor aflate la aeronave;
Convenţia de la Roma (1953) - aplicată în cazul daunelor provocate terţilor în afara
aeronavei.

Intrebari de control
1. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru: riscuri excluse, suma
asigurată.
2. Enumeraţi şapte situaţii (excluderi) în care nu se acordă despăgubiri în cazul
arigurării autovehiculelor – autocasco.
3. Riscurile care pot fi asigurate prin asigurarea autovehiculelor (autocasco)
4. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru: riscuri excluse, suma
asigurată.
5. Asigurarea aeronavelor: despăgubirile, răspunderea asigurătorului.
6. Suma asigurată în contractul de asigurare a mărfurilor pe timpul
transportului.
7. În ce stuaţii nu se acordă despăgubiri la asigurarea auto casco?
8.
9. Ce înţelegem prin pierderea totală constructivă a unei aeronave?
 36

10.Riscurile asigurate în baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală

faţă de terţi.
11.Asigurarea aeronavelor: riscurile asigurate, excluderi.

ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE

ŞI POLITICE
Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor de bunuri, fiind
generată de cadrul relaţiilor economice şi financiare care se derulează între agenţii
economici pe plan intern şi, cu deosebire, pe plan internaţional, de abilitatea
debitorului de a face faţă sau nu obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu
creanţa creditorului.
Aceste riscuri pot fi structurate în:
- riscuri comerciale;
- riscuri generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale;
- riscuri politice;
- riscuri valutare.

1. Riscurile comerciale se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în

cele internaţionale, şi constau în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului
astfel încât acesta ajunge în starea de imposibilitate de plată a sumei datorate la
scadenţă. Uneori, neonorarea obligaţiilor de plată poate constitui rea credinţă din
partea cumpărătorului.
2. Riscurile generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale
sunt, în general, imprevizibile şi se manifestă prin fenomene naturale sau cauzate
de o forţa majoră care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată faţă de furnizor
(cutremur, inundaţii).
3. Riscurile politice constau în evenimentele social-politice, independente
de voinţa şi solvabilitatea cumpărătorului, care îl impiedică să-şi onoreze
obligaţiile de plată faţă de furnizor (război, greve).
Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri cu
caracter politic de către terţe ţări, cum este cazul embargo-ului.
Riscurile politice pot constituite şi de diverse măsuri luate de autorităţile
publice ale statului în care se află partenerul, concretizate în efecte ca:
- restrângerea importurilor,
- limitarea transferului valutar,
- sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând agentului
economic asigurat, s.a.
Tot în această categorie se încadrează şi cazul neonorării plăţilor la termen
de către importatorii publici.
4. Riscurile valutare se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale
internaţionale. Pentru aceasta, în contract se prevede posibilitatea plăţii în altă
valută decât cea luată în vedere la încheierea contractului, deoarece se poate
 37

modifica raportul de schimb pe parcursul perioadei dintre momentul încheierii

contractului şi momentul plăţii.
Acest tip de riscuri are mai multe form: riscul de schimb valutar; riscul creşterii
costurilor de fabricaţie al mărfurilor contractate datorită inflaţiei; riscul fluctuaţiei
ratei dobânzii (dobânda are tendinţă de majorare, iar acest lucru este în
dezavantajul importatorului, creditorului).
În practică s-au instituit două forme de asigurare specifice riscurilor de
import-export:
- asigurarea riscurilor financiare;
- asigurarea riscurilor politice.

Asigurarea riscurilor financiare

Asigurarea riscurilor financiare este o forma de asigurare complexă, putând

avea un câmp de manifestare şi pe plan intern, dar, în deosebi, pe plan
internaţional.
În sistemul asigurărilor pentru riscurile financiare se disting:
a) asigurarea creditelor, respectiv:
a.1. asigurarea creditelor interne;
a.2. asigurarea creditelor de export;
a.3. asigurarea ratelor la credite;
a.4. asigurarea creditelor pentru investiţii;
b). asigurarea de garanţii (de cauţiune);
c). asigurarea de fidelitate.

a) asigurarea creditelor. În cadrul acestor asigurări, un loc deosebit îl

ocupă asigurarea creditelor care au drept scop protejarea comercianţilor şi
producătorilor împotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea
cumpărătorilor.
Primele încercări de asigurare a creditelor s-au facut în Franţa, în 1850, dar
prima societate de asigurări specializată, care a procedat la preluarea riscurilor
respective, a fost American Credit Indemnity Company - 1893.
Asigurarea de credite este specifică economiei de piaţă care presupune
existenţa unui sistem de credite dezvoltat.
În ţara noastră s-a practicat, înainte de 1989, numai asigurarea de credite de
export, dar, în procesul de tranziţie, asigurarea de credite s-a amplificat.

a.1. Asigurarea de credite interne

Aceasta se impune în condiţiile unei pieţe concurentiale, constituind un instrument
care facilitează protecţia vânzătorului faţă de riscul de insolvabilitate al
debitorului, dar şi protecţia băncii care a acordat creditul.
Asigurarea de credite se referă la riscurile potenţiale în toate etapele
procesului de producţie şi de distribuţie.
 38

Poliţa emisă variază în funcţie de legislaţia şi de uzanţele din fiecare ţară, putându-
se utiliza într-o tranzacţie individuală sau într-un flux de afaceri continuu.
O alternativă este poliţa specială, care asigură un număr de tranzacţii, cu
unul sau mai mulţi cumpărători, stabilite pe o perioadă de 12 luni.
O alta alternativă este poliţa generală pe cifra de afaceri, pe credit, prin care
se asigură toate afacerile realizate pe o perioadă de timp (de regulă 12 luni). Pentru
emiterea unei astfel de poliţe, societatea de asigurări face investigaţii în privinţa
agentului economic cu privire la:
- volumul afacerilor în anul anterior;
- volumul creditelor anterioare;
- structura şi bonitatea cumpărătorilor;
- volumul creditelor furnizor;
- volumul tranzacţiilor estimate pe perioada de asigurare.
Poliţa de asigurare de credite interne nu acoperă integral paguba prin
intermediul despăgubirilor. Asiguratul suportă până la 20 - 25 % din pierdere,
practicându-se sistemul despăgubirilor limitate prin franchisă.
Suma asigurată o poate constitui, după caz:
- cifra de afaceri a asiguratului în perioada de referinţă;
- volumul tranzacţiilor cu partenerii nominalizaţi.
În practica ţării noastre, asigurarea de credite interne este redusă.

a.2. Asigurarea de credite externe

Contractul de export are ca obiect: livrarea de mărfuri, executarea de lucrări
sau prestarea de servicii, cesiunea de licenţe şi brevete de invenţii în favoarea unor
cumpărători sau beneficiari străini.
Întrucât, cel mai adesea, părţile contractante convin, prin contract, asupra
unui decalaj între momentul livrării şi momentul plăţii, furnizorul acordă
cumpărătorului extern un credit comercial şi, deci, furnizorul îşi asumă atât riscul
exportatorului pe credit, cât şi efectele de trezorerie ale operaţiilor de export cu
plata la termen.
Acest fapt implică blocarea resurselor financiare ale furnizorului o perioadă
de timp, iar deblocarea impune apelul la credite bancare.
Asigurarea creditelor bancare se corelează cu mecanismul formelor pe care le
îmbracă creditele la export:
- credit - furnizor;
- credit - cumpărător;
- credit - ajutoare din resurse publice.
Asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de riscuri care, privite
prin prisma momentului în care se pot produce, sunt grupate în:
- riscuri premergătoare semnării contractului;
- riscuri ulterioare semnării contractului.
Concurenţa tot mai puternică pe plan internaţional determină agenţii
economici să lanseze oferte ferme, valabile o anumită perioadă de timp.
 39

Modificarea condiţiilor economice, în perioada de valabilitate a ofertei (preţ,

dobândă, curs valutar), poate genera, pentru exportatori, în cazul încheierii unor
contracte comerciale, o serie de pierderi care nu pot fi recuperate de la importatori.
În perioada premergătoare semnării contractului, ofertantul este obligat să
depună o cauţiune în favoarea cumpărătorului, care să-i garanteze acestuia că
ofertantul va încheia contractul, în condiţiile prevăzute în ofertă.
În faza ulterioară încheierii contractului, pot interveni o serie de riscuri:
- specifice intervalului dintre momentul semnării contractului şi livrarea
bunurilor;
- specifice intervalului dintre momentul livrării bunurilor şi încasării
contravalorii acestora.
Contractul de asigurare pentru credite la export intră în vigoare, în cazul
aigurării creanţelor rezultate din vânzări de bunuri, la data la care s-a efectuat
prima livrare de bunuri şi drepturile asupra acestora au trecut asupra
cumpărătorului extern, iar în cazul asigurării creanţelor rezultate din prestări de
servicii, la data la care a început prestarea.
Răspunderea asigurătorului încetează la data ultimei scadenţe a creditului
acordat, dacă acesta a fost complet rambursat, în condiţiile nerambursării creditului
ca urmare a producerii unor riscuri excluse de asigurare, o dată cu plata
despăgubirilor de către asigurător şi în cazul denunţării sau rezilierii contractului
de asigurare.
Cele mai uzuale excluderi ale unui astfel de tip de poliţă se referă la:
- reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de srevicii
necorespunzătoare;
- penalităţi sau orice alte pierderi în legatură cu nerespectarea
obligaţiilor contractuale;
- amenzi de orice fel;
- pierderi din diferenţe de curs valutar;
- pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;
- pierderi provocate de război civil, revoluţie;
- pierderi provocate de calamităţi naturale.
Suma asigurată la un asemenea tip de poliţă nu poate depăşi valoarea din
factura externă. În general, suma asigurată se exprimă în valuta în care s-a încheiat
contractul comercial.
Franchisa se situează, în practică, între 10 - 50 %, procent stabilit în funcţie
de: bonitatea şi solvabilitatea cumăarătorului; ramura economică; ţara în care se
face exportul; perioada de creditare.
Prima de asigurare se stabileşte pe baza cotaţiei de primă determinată de
asigurator în functie de criteriile enumerate.
În general, prima se achită anticipat şi integral, pe întreaga perioadă de
valabilitate a contractului. La asigurările încheiate pe perioade mai mari de 1 an,
prima poate fi achitată şi în rate anuale.
 40

Plata despăgubirilor se face în baza unor documente care să ateste

insolvabilitatea debitorului sau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale din cauze
comerciale.
Situaţiile cele mai frecvente se referă la:
- depăşirea perioadei de aşteptare prin neplata prelungită;
- iniţierea procedurii de faliment.
Constatarea şi evaluarea daunelor se efectuează de asigurător sau de experţi
desemnaţi de acesta. Pentru stabilirea despăgubirilor, din valoarea daunei se scad:
- plăţile efectuate de debitori până la producerea riscului asigurat;
- sumele obţinute din valorificarea garanţiilor;
- eventualele prime de asigurare datorate de asigurat până la sfârşitul
perioadei de asigurare;
- franchisa stabilită prin contractul de asigurare.

a.4. Asigurarea creditelor de investiţii

Aceasta serveşte deţinătorului ei la asigurarea contului său de debitor pe
termen mediu şi lung.
Poliţa cea mai uzuală este poliţa generală pe cifra de afaceri (tranzacţiile
individuale se utilizează mai rar).
Acest tip de asigurare se foloseşte atât la asigurarea exporturilor de bunuri,
cât şi a celor de capital, sub formă de împrumuturi sau investiţii de capital. În
această direcţie a cunoscut o dezvoltare importantă asigurarea tranzacţiilor de
leasing. În multe state, această formă de garantare cade în sarcina unor organisme
guvernamentale.

b. Asigurarea de garanţii (de cauţiune)

Aceasta este o altă formă de asigurare prin care asigurătorul garantează că
debitorul îşi va îndeplini obligaţiile contractuale pe care le are faţă de creditor.
Cauţiunea reprezintă un serviciu similar celui oferit de bănci. Cele mai
utilizate forme se referă la: garanţii pentru licitaţii; garanţii de restituire a
avansului; garanţii pentru asigurarea serviciului de întreţinere; garanţii pentru
vamă; garanţii pentru îndeplinirea diverselor obligaţii faţă de organismele oficiale.
Garanţia de participare la licitaţii – se garantează faptul că, în cazul în
care câştigă licitaţia, debitorul va semna contractul şi va furniza garanţia, respectiv
cauţiunea de bună execuţie a contractului. Dacă debitorul nu va semna contractul
sau dacă nu va aduce cauţiunea, câştigătorul licitaţiei va fi următorul ofertant, iar
asigurătorul va plăti diferenţa dintre valoarea licitată de debitorul asigurat şi al
doilea ofertant.
Garanţiile de restituire a avansului – este practicata în situaţia în care
creditorul prefinanţează debitorul prin plata unui avans. Astfel, se garantează
rambursarea sumei plătite cu anticipaţie, printr-o cauţiune a cărei valoare descreşte
proporţional cu valoarea lucrărilor executate.
Garanţia de bună executare a contractului presupune emiterea unei poliţe
de cauţiune prin care să fie garantată îndeplinirea, la termen, a contractului.
 41

Riscul valutar
Acesta apare ca urmare a faptului că, în relaţiile dintre asigurat şi asigurător,
se utilizează 2 monede: moneda naţională a exprtatorului şi o altă monedă în care a
fost încheiat contractul comercial extern.
Cursul de schimb poate fluctua de la o zi la alta, astfel, în schimbul valutar
pot apărea influenţe financiare care avantajează sau dezavantajează pe asigurat.
Pentru a se proteja de eventualele consecinţe nefavorabile, asiguratul poate
solicita asigurătorului inserarea în contractul de asigurare a unor clauze de schimb
valutar, în baza cărora societatea de asigurări preia riscul asupra sa.
Riscul valutar poate fi acoperit prin asigurare numai în condiţiile în care
perioada asigurabilă solicitată este de cel puţin 2 ani.
Riscurile valutare, decurgând din tranzacţiile pe termen scurt, pot fi protejate
de băncile comerciale prin contracte de schimb la termen.

c. Asigurarea de fidelitate
Aceasta este o formă de asigurare prin care se oferă protecţie unei societăţi
împotriva unor prejudicii datorate unor acte de necinste ale personalului său.
Scopul asigurării este de a proteja asiguratul împotriva unor daune care ar
rezulta din încrederea acordată diferitelor persoane care administrează o parte din
activitatea sa.
Poliţa de asigurare protejează societatea împotriva daunelor provocate de
acte frauduloase sau de necinste ale personalului, indiferent dacă acesta acţionează
singur sau împreuna cu alte persoane. Societatea de asigurare plăteşte numai dauna
propriu-zisă, nu şi costurile suportate de asigurat pentru stabilirea pierderilor
înregistrate.
Garanţiile de fidelitate se emit pentru fiecare persoana în parte, pentru
anumite posturi sau general, pentru toţi angajaţii unei societăţi.

II. Asigurarea riscurilor politice

Aceasta desemnează acoperirea de care dispune o societate comercială dintr-
o ţară pentru a-şi susţine activitatea de export, concretizată în contracte de livrare
şi pentru susţinerea propriilor investiţii în străinătate.
Riscurile politice cuprind o gamă variată de evenimente:
- naţionalizarea investiţiilor legată de expansiunea capitalului în ţările
în curs de dezvoltare;
- dificultăţi în transferul banilor din ţara cumpărătorului;
- orice acţiune a unor guverne străine care duce la dificultăţi în
respectarea obligaţiilor contractuale;
- război, război civil, revoluţie, care impiedică realizarea obligaţiilor
contractuale;
- riscurile privind cumpărătorii publici;
 42

- retragerea sau reînnoirea licenţelor de export sau impunerea unor

restricţii la export;
- pierderi rezultate din imposibilitatea de a institui procese legale în
ţara cumpărătorului, ca urmare a lipsei sau a proastei funcţionări a sistemului legal
şi juridic din ţara respectivă.

Intrebari de control
1. Cum pot fi structurate riscurile financiare şi politice?
2. Enumeraţi cinci evenimente care pot fi incluse în categoria riscurilor
politice.
3. Enumeraţi cele mai uzuale excluderi în cazul asigurarii creditelor de export,
suma asigurată, mărimea franşizei şi factorii care o influnţează.
4. Asigurarea de garanţii (cauţiune).
5. Asigurarea creditelor interne

ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Aceasta are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat unor terţe

persoane, în condiţiile în care asiguratul este răspunzător din punct de vedere legal.
Răspunderea civilă legală reprezintă temeiul în baza căruia o persoană poate
acţiona în instanţă o altă persoană sau organizaţie, care se presupune a fi vinovată
de producerea unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare.
Răspunderea civilă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
- săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
 43

- dovada existenţei unui prejudiciu;

- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi
prejudiciul adus terţei persoane şi constatarea culpei asiguratului care a
săvârşit fapta ilicită.
Conceptul de răspundere civilă legală este foarte important pentru că
societăţile de asigurare, care încheie asigurări de răspundere civilă, sunt obligate să
despăgubească, în numele asiguratului, numai dacă acesta este răspunzator legal să
plătească daune unei terţe persoane.
Riscurile asigurate
Prin încheierea contractului de asigurare se acoperă despăgubirile pentru
sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare pentru
prejudiciul de care răspunde în faţa legii şi pentru cheltuielile de judecată la care
este obligat în procesul civil.
În cazul în care prejudiciul este provocat cu intenţie sau din neglijenţă,
societatea de asigurare nu va acorda despăgubiri.
De asemenea, există şi alte riscuri, care, în principiu, nu sunt acoperite prin
poliţele de asigurare de răspundere civilă.
Suma asigurată
Aceasta se stabileşte la valoarea stabilită de asigurat şi agreată de societatea
de asigurare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube de bunuri.
În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în
funcţie de cifra de afaceri anuală estimată la încheierea contractului.
În cazul persoanelor fizice se poate aplica una din următoarele metode:
- metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare,
- metoda evaluării averii personale prezente,
- metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime pentru vătămare
corporală sau deces.
O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei
sume asigurate pe perioadă şi a unei sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului, care
antrenează răspunderea civilă a acestuia şi care este acoperită prin poliţa de
asigurare.
Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat, societatea de
asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât valoarea sumei asigurate pe
eveniment. De asemenea, indiferent de numărul evenimentelor produse în perioada
asigurată, asiguratorul nu va acorda despăgubiri mai mari decât suma asigurată pe
perioadă.

PRODUSELE DE ASIGURARE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

OFERITE PE PIAŢA ROMÂNEASCĂ
1. Cea mai cunoscută asigurare de răspundere civilă din ţara noastră şi care
se încadrează în categoria asigurărilor obligatorii, o reprezintă asigurarea de
răspundere civilă auto.
 44

Clauzele contractului de asigurare, inclusiv valoarea maximă a

despăgubirilor, precum şi nivelul primelor de asigurare, pe categorii de
autovehicole, sunt stabilite prin lege.
În această asigurare sunt cuprinse, cu câteva excepţii, toate persoanele fizice
şi persoanele juridice deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării şi folosirii
pe drumurile publice.
De asemenea, sunt obligate să se asigure persoanele străine posesoare de
autovehicule, pe care le folosesc pe teritoriul României, dacă nu posedă documente
internaţionale de asigurare valabile şi pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte despăgubirile, acestea au stabilită o limită minimă şi una
maximă, în cazul pagubelor produse prin avarierea şi distrugerea unor bunuri.
Asiguratorul plăteşte, din Fondul instituit din primele de asigurare, realizate
în contul asigurărilor de răspundere civilă auto.
De menţionat că se plătesc despăgubiri tuturor persoanelor păgubite ca
urmare a unui accident de autovehicule, iar aceastea se acordă şi în cazul în care
conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului este o altă
persoană decât asiguratul.
În despăgubirile pe care le plăteşte asiguratorul se includ şi cheltuielile
făcute de asiguraţi în procesul civil.
În cazul în care se produce un accident de autovehicule de a cărei producere
se fac vinovate, în aceeaşi măsură, două persoane cuprinse în asigurarea
obligatorie de răspundere civilă auto, despăgubirea cuvenită fiecăruia dintre cei
doi, va reprezenta o jumătate din paguba înregistrată cu cu prilejul producerii
accidentului respectiv.
Există şi cazuri când nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse unui
autovehicul. De exemplu, în cazul în care accidentul a fost produs în caz de forţă
majoră sau din culpa exclusivă a persoanei păgubite sau din culpa exclusivă a unei
terţe persoane.
Asigurarea de răspundere civilă auto este printre puţinele asigurări
obligatorii din România. Aceasta este impusă prin lege, contractul de asigurare
fiind un contract de adeziune, asiguraţii acceptând condiţiile stabilite de asigurator.

2. Altă formă de asigurare de răspundere civilă din ţara noastră este şi

asigurarea de răspundere civilă profesională.
Aceasta are rolul de a proteja asiguratul, persoana fizică sau persoana
juridică, împotriva prejudiciilor pe care le pot provoca unor terţe persoane.
În ţările dezvoltate, încheierea unei asemenea poliţe constituie una din
condiţiile principale pentru practicarea unor profesii.
În ţara noastră, legislaţia în domeniu se situează sub standardele europene.
Singurele profesii pentru care se cer asigurări de răspundere civilă sunt : experţii
contabili; contabilii autorizaţi - evaluatori; experţii tehnici.
Asigurarea de răspundere profesională practicată pe piaţa românească se
adresează următoarelor categorii de profesii: constructori; medici; contabili –
evaluatori; experţi tehnici; consultanţi; managerii; avocaţi.
 45

Prin activitatea lor, aceste categorii profesionale pot aduce prejudicii

persoanelor pentru care lucrează.
Prin asigurarea de răspundere civilă se garantează plata acestor prejudicii, în
conditiile în care prejudiciul se încadrează în categoria riscurilor asigurate.
În general, despăgubirile se acordă pentru:
- daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică sau
juridică, precum şi din culpa altor persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit
legii;
- cheltuielile de judecată, la plata cărora este obligat asiguratul prin
hotărâre judecătorească;
- despăgubiri la care este obligat asiguratul, ca urmare a pierderii sau
distrugerii unor documente, etc.
Ca în orice contract de asigurare, şi în cazul acestor poliţe există anumite
situaţii excluse, în mod expres, de la asigurare, cum ar fi:
- prejudiciile cauzate de actele desfăşurate de asigurat în afara unui
contract cu clientul său;
- pagubele produse cu intenţia de asigurare;
- pretenţii referitoare la răspunderea asiguratului pentru pagubele
produse hârtiilor de valoare, documentelor, registrelor, pietrelor scumpe,
obiecte de valoare artistică, etc.
- pretenţii referitoare la pagubele produse de război, invazie, confiscare,
sechestrare, etc.

Alături de asigurarile de răspundere profesională, pe piaţa românească

întâlnim şi alte tipuri de asigurări de răspundere civilă, cum ar fi:
- asigurarea de răspundere a transportatorului, în calitate de cărăuş, pentru
mărfurile transportate;
- asigurarea de răspundere civilă a persoanelor fizice, alta decât cea
profesională;
- sigurarea de raspundere civilă a conducătorilor de autovehicule, cu
valabilitate în afara teritoriului României (Cartea verde).
Ca o caracteristică generală a acestor tipuri de asigurare în ceea ce priveşte
suma asigurată, este aceea că există două categorii de limite:
 limită de sumă pe perioada asigurată şi
 limită de sumă pe fiecare eveniment produs în perioada de valabilitate a
contractului.
Despăgubirile acordate de fiecare dosar de daună nu vor putea depăşi suma
maximă asigurată pe eveniment.

Intrebari de control
 46

1. Ce condiţii trebuie să îndeplinească răspunderea civilă legală pentru a face

obiectul despăgubirii prin asigurare?
2. Suma asigurată în asigurarea de răspundere civilă.
3. Asigurarea de răspundere civilă auto.
4. Asigurarea de răspundere civilă profesională.

ASIGURĂRI DE PERSOANE

Consideraţii generale
Asigurările de persoane au drept scop protecţia persoanelor fizice împotriva
unor riscuri care pot afecta integritatea corporală sau viaţa asiguratului.
Protecţia prin asigurarea persoanelor se realizează de către societatea de
asigurare, prin garantarea plăţii unei indemnizaţii, în ipoteza producerii
evenimentului asigurat.
În funcţie de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi structurate în:
A. asigurări de viaţă, care pot fi:
1. asigurări de supravieţuire;
2. asigurări de deces;
3. asigurări mixte;
B. asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă - de accidente, de
boală.
Ambele categorii de asigurare au ca obiect persoanele fizice. În primul caz,
prin prisma protecţiei de risc, este vizată viaţa, iar în al doilea caz, prin prisma
protecţiei pentru riscuri de accidente, boala şi alte riscuri.
Între cele două ramuri specifice de asigurări există o serie de elemente
comune:
1. asiguratul poate să încheie, după caz, unul sau mai multe contracte de
asigurare împotriva aceluiaşi risc sau a unui complex de riscuri, pentru sume
 47

variate (acest tip de asigurare se încheie, în general, condiţionat de vârstă, starea

sănătăţii, etc.);
2. au ca titular persoana, dar, în anumite forme de asigurare, pot avea ca
referinţă grupuri de persoane (familia, un grup profesional);
3. suma asigurată se stabileşte în mod forfetar, de către asigurat, în funcţie
de posibilităţile şi necesităţile sale financiare;
4. la producerea evenimentului asigurat, asiguratul sau beneficiarul de
asigurare poate fi indemnizat pentru toate contractele de asigurare încheiate cu
diferite societăţi de asigurare;
5. suma asigurată se plăteşte asiguratului indiferent de drepturile care i s-ar
cuveni din alte contracte de asigurare;
6. suma asigurată cuvenită beneficiarului nu poate fi urmărită de creditorii
asiguratului;
7. asiguratorul nu plăteşte suma în cazul în care evenimentul asigurat s-a
produs prin comiterea de către asigurat a unor fapte penale în mod intenţionat sau a
fost cauzat de acţiuni de război;
8. beneficiarul de asigurare este exclus din această calitate dacă a provocat
intenţionat decesul asiguratului.
Între asigurarea de viaţă şi alte asigurări de persoane, deşi înrudite prin
subiectul asigurării, există şi deosebiri. Astfel, acestea se deosebesc prin riscul sau
complexul de riscuri asigurate şi, mai ales, prin mecanismul asigurării şi prin
tehnicile de asigurare.

Asigurarea de viaţă
Această asigurare se defineşte ca fiind contractul în virtutea căruia societatea
de asigurări se angajează, în schimbul primelor încasate de la o persoană fizică
(asiguratul), să plătească subscriitorului însuşi sau unui terţ beneficiar de asigurare,
o sumă determinată, în cazul decesului asiguratului sau al supravieţuirii lui după
vârsta înscrisă în contract.
În funcţie de risc se pot identifica:
1. asigurarea de supravieţuire;
2. asigurarea de deces;
3. asigurarea mixtă de viaţă.

1. Asigurarea de supravieţuire se caracterizează prin faptul că asigurătorul

se angajează să plătească asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată, cu
condiţia ca acesta să fie în viaţă.
Această sumă se constituie din primele de asigurare plătite de asigurat,
acumulate în decursul perioadei de asigurare şi fructificate prin diferite modalităţi
de asigurător.
Asiguratul beneficiază de suma asigurată numai în cazul în care este în viaţă
la expirarea contractului; în cazul decesului asiguratului, asigurătorul se consideră
eliberat de această prestaţie înscrisă în contract şi, deci, suma acumulată de
asigurat revine de drept societăţii de asigurare.
 48

În cazul asigurării de supravieţuire cu titlu de rentă, suma cuvenită

asiguratului la expirarea contractului se plăteşte acestuia treptat, prin plăţi
periodice cu titlu de rentă.

2. Asigurarea de deces are în vedere protecţia asiguratului pentru riscul de

deces, “un risc viitor şi sigur, dar incert ca moment”.
Practica perfectării şi derulării acestor asigurări reţine mai multe soluţii:
angajamentul asiguratului de a plăti prime de asigurare toată viaţa;
soluţia limitării plăţii primelor de asigurare la o anumită perioadă de timp
prevăzută în contract; soluţia plăţii primelor de asigurare pe o durata de “n” ani,
până la o dată “t”, moment critic (de exemplu: ieşirea la pensie); soluţia
transformării unei asigurări de deces într-o asigurare de rentă viageră opţională.
Asigurarea de deces încheiată în termen limitat obligă pe asigurător să achite
suma înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de
valabilitate a contractului. Dacă, la expirarea contractului, asiguratul este în viaţă,
asigurătorul este exonerat de orice răspundere faţă de acesta. Aşadar, asigurarea de
deces nu este o asigurare de economisire, ci una de protecţie împotriva unui risc
determinat.

3. Asigurarea mixtă de viaţă se caracterizează prin faptul că, printr-un

singur contract, acordă protecţie împotriva celor două riscuri: de deces şi de
supravieţuire.
Cuprinderea celor două riscuri într-un singur contract nu înlătură caracterul
lor contradictoriu. Dacă asiguratul este protejat pentru ambele riscuri, aceasta are
loc în condiţiile în care el suportă prima de asigurare aferentă ambelor riscuri, în
mod cumulat.

Mecanismul asigurărilor de viaţă

Asigurările de viaţă au un grad de complexitate ridicat, atât prin natura
riscurilor, cât şi prin formele şi tehnicile de realizare a lor.
Ele au, după caz, o funcţie de protecţie de risc sau o funcţie de economisire,
dar pot şi îmbina aceste două funcţii în cadrul asigurărilor mixte.
Elementele generale ale mecanismului asigurărilor de viaţă sunt:
- au caracter facultativ;
- se încheie cu persoane cuprinse între anumite limite de vârstă, pe
durate de asigurare egale sau nu cu durata plăţii primelor de asigurare exprimate în
ani;
- perioada de asigurare şi perioada de plată a primelor de asigurare se
află în - corelaţie cu suma asigurată, care are un plafon minim la perioade de
asigurare de peste 10 ani;
- persoanele cu o invaliditate permanentă mai mare de 50 % nu sunt
primite în asigurare;
- prin contract se asigură o singură persoana, dar există şi excepţii, în
cazul asigurărilor familiale;
 49

- tariful de prime este diferit pe forme şi variante ale asigurării;

- primele de asigurare sunt: crescătoare, în funcţie de grupele de vârstă
ale asiguraţilor; descrescătoare, în raport cu durata contractului şi durata plăţii
primelor de asigurare.
La toate variantele de asigurări de viaţă la care plata sumei asigurate se face
şi la expirarea perioadei de asigurare, se impune, cu necesitate, constituirea
rezervei matematice. Prin urmare, prima are în structura sa: prima de risc - pentru
acoperirea sumei asigurate, în caz de invaliditate sau deces în cursul perioadei de
asigurare şi rezerva matematică - ca exprimare a unui act de economie.
Constituirea rezervei matematice determină efecte specifice în tehnica
asigurării de viaţă, şi anume:
- reactivarea contractului;
- continuarea asigurării pe baza unei sume depuse, mai reduse;
- răscumpărarea;
- acordarea unor împrumuturi.
O particularitate care intervine în asigurările de viaţă este anticipaţia, care
reprezintă prima rată, inclusiv taxa de poliţă care se plăteşte la semnarea
declaraţiei.
Răspunderea societăţii de asigurare începe în momente diferite, în funcţie de
risc, dar variabile de la o societate la alta.
În portofoliul societăţilor de asigurare din ţara noastră sunt incluse următoarele
forme de asigurare:
- asigurarea de viaţă cu formare de capital;
- asigurarea de viaţă cu acumulare de capital şi adaptare dinamică;
- asigurarea de deces cu acumulare de capital;
- asigurarea de deces cu acumulare de capital în fonduri;
- asigurarea mixtă de viaţă cu variantele:
- asigurarea mixtă de viaţă obişnuită;
- asigurarea mixtă de viaţă şi suplimentară de accidente;
- asigurarea familială mixtă de viaţă;
- asigurarea mixtă de viaţă cu pensie pentru urmaşi;
- asigurarea mixtă de viaţă cu formare de capital;
- alte asigurări de viaţă cum sunt:
- asigurarea de economie şi de invaliditate permanentă din accidente;
- asigurarea viagera de deces cu prima unică sau cu plata primelor de
asigurare pe termen limitat;
- asigurarea pe termen fix;
- asigurarea de rentă pe termen limitat, etc.

B. Alte asigurări de persoane

 50

1. Asigurări de accidente - au drept scop protecţia persoanelor fizice de

consecinţele neaste ale unor evenimente neprevăzute, care le afectează viaţa,
integritatea sau capacitatea de muncă.
Consecinţele obiective ale accidentului corporal sunt, după caz: decesul;
invaliditatea parţială sau totală; cheltuieli impuse de refacerea sănătăţii prin
tratamente, medicaţie, proceduri medicale.
Multe societăţi de asigurare preiau protecţia de risc pentru invaliditate, totală
sau parţială, din accidente, doar în cazul în care are caracter permanent.
Invaliditatea parţială, de regulă, se încadrează în sfera asigurărilor sociale.
Asigurările de persoane pentru riscuri de accidente se încheie pentru
perioade variabile de timp (de 3, 5, 10 şi chiar 20 de ani), fiind, de regulă asigurări
mutuale.

I. După regimul juridic al asigurării putem deosebi:

- asigurări prin efectul legii obligatorii de accidente;
- asigurări facultative.
În ţara noastră s-a practicat, până la sfârşitul anului 1995, o singură formă de
asigurare obligatorie a persoanei de accidente: asigurarea prin efectul legii de
accidente a călătorilor.
Prin actuala lege, în ramura de bunuri, de persoane şi de viaţă nu mai
funcţionează asigurările prin efectul legii.
Elementele care au caracterizat asigurările prin efectul legii a călătorilor s-au
transformat, de fapt, într-o asigurare facultativă a acestora, prin excluderea
obligativităţii şi a monopolului asupra lor.

II. După efectele generate de accidente, în planul asigurării:

- asigurări de deces din accident;
- asigurări de invaliditate din accidente.

III. După gradul de autonomie al asigurării de persoane pentru cazurile de

accidente, sunt:
- asigurări de accidente autonome - independente de alte forme de
asigurare;
- asigurări de accidente complementare - asigurări incluse în
contractul de asigurare de bază (asigurare de accidente produse la domiciliul
asiguratului integrată în asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice);
- asigurări de accidente suplimentare - se completează o asigurare de
bază, dar care presupune şi plata unor prime de asigurare distincte, suplimentare,
realizând, asfel, şi o protecţie suplimentară.

Asigurările de accidente se încheie în următoarele variante:

- asigurarea de accidente a călătorilor;
- asigurarea de accidente cu sume fixe sau cu sume convenite;
- asigurarea de accidente turistice;
 51

- asigurarea familială de accidente;

- asigurarea de accidente a cetăţenilor români care participă la excursii
organizate de societăţi de turism;
- asigurarea de economie şi invaliditate permanentă din accidente;
- asigurarea pentru accidente a angajaţilor;
- asigurarea personalului navigant profesionist;
- asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor;
- asigurarea managerilor.

2. Asigurarea de boală este practicată de mai multe ţări, alături de celelalte

asigurări de persoane. Această asigurare preia protecţia unei categorii de riscuri
complexe, insuficient cunoscute, care se transpun într-un risc patrimonial.
Asigurarea de boală acoperă cheltuielile de boală, cum sunt: cheltuielile de
spitalizare; cheltuielile pentru intervenţii chirurgicale; cheltuielile pentru
tratamente; alte cheltuieli medicale; complementar, incapacitatea temporară de
muncă.
Suma asigurată se stabileşte prin convenţia părţilor, în raport cu mărimea
cheltuielilor medicale suportate efectiv de asiguraţi.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de cota de primă tarifară,
variabilă de la o societate la alta. Această asigurare are în vedere o perioadă de
carenţă variabilă, în funcţie de natura bolilor, care pot constitui riscuri asigurate.

Intrebari de control

1. Elemente comune ale asigurărilor de persoane (altele decât cele de viaţă) şi

ale asigurărilor de viaţă.
2. Elemente comune asigurărilor de persoane.
3. Clasificaţi asigurările de accidente după gradul de autonomie al asigurării.
4. Mecanismul asigurărilor de viaţă
5. Asigurarea de supravieţuire
6. Asigurarea de deces
 52

REASIGURAREA

Reasigurarea reprezintă cedarea de către asigurător către alte societăţi, a

unei părţi din riscul subscris.
Reasigurarea este un mijloc de egalizare prin divizarea răspunderii între mai
mulţi asigurători dispersaţi pe arii geografice cât mai intinse de menţinere a unui
echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate de fiecare asigurător în
parte.
Reasigurarea îl avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe asigurat, pentru
că, prin cedarea unei părţi din răspunderea iniţial asumată, asiguratul este pus la
adăpost de surpriza neplăcută ca în caz de daună asigurătorul să nu poată face faţă
obligaţiilor de despăgubire.
Prin operaţia de reasigurare, societatea de asigurare care cedează devine
reasigurant sau cedant, iar cea care primeşte devine reasigurător. La rândul său,
reasigurătorul poate ceda o parte mai mare sau mai mică din riscul acceptat în
reasigurare, până când riscul cuprins în aigurarea iniţială va fi suficient de
fărâmiţat între societăţi de asigurare diferite. Aceasta operaţie se numeşte
retrocesiune.
Spre deosebire de asigurare, reasigurarea se poate încheia numai între
societaţi de asigurare. Raporturi de reasigurare pot lua fiinţa în legătură şi ca
urmare a unui contract de asigurare.
Fiind un contract derivat, contractul de reasigurare urmează soarta
contractului principal (contractul de asigurare). Dacă asigurarea este nevalabilă sau
a fost lovită de nulitate, atunci şi reasigurarea este nevalabilă.
Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător, adică
asiguratul nu se poate indrepta cu o acţiune juridică impotriva reasiguratorului,
nefiind parte la contractul de reasigurare.
 53

Reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea

asigurată prin contractul de asigurare.
Cedând o parte din riscurile asumate, reasiguratul se comporta cu
reasigurătorii la fel cum se comportă asiguraţi cu ei.
Pentru că prin reasigurare, reasiguratul procedează la o împărţire a riscurilor,
cedând pe cele care depăşesc posibilităţile lui de acoperire, el poate conveni cu
reasigurătorii, în reciprocitate, să primească o parte din riscurile acestora. Astfel
reasiguratul devine reasigurătorul partenerilor săi.
Contractul de reasigurare poate avea diferite forme. Deosebirea dintre
acestea constă în modul de cuprindere, respectiv, de angajare a părţilor.
Contractul de reasigurare cuprinde:
- obiectul reasigurării;
- răspunderea asumată de reasigurător;
- răspunderea reţinută de reasigurător pe cont propriu;
- condiţiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării;
- modul de decontare a primelor şi daunelor;
- durata contractului;
- alte clauze privind raporturile reciproce (arbitrajul, decăderea din
drepturi, preavizul pentru ieşirea din obligaţii, etc.).
Contractul de reasigurare poate avea caracter:
- facultativ,
- obligatoriu,
- mixt.
In baza contractului de reasigurare facultativ reasigurătul propune şi
reasigurătorul poate să accepte sau să refuze reasigurarea. Acest contract nu
acţionează în mod automat, ci reasigurătul este obligat să înştiinţeze pe
reasigurător de fiecare risc individual pe care doreşte să-l reasigure. La rândul său,
reasigurătorul, după o cercetare prealabilă, poate să accepte în reasigurarea
riscurilor propuse sau nu.
In baza contractului de reasigurare obligatoriu, reasiguratul se obligă să
cedeze şi reasigurătorul se obliga să accepte în reasigurare, categoriile de riscuri
prevăzute în contract, în proporţiile şi condiţiile stabilite. Caracteristicile generale
ale acestui gen de contract uşurează relaţiile între părţi. Reasiguratul nu are
posibilitatea selecţionării riscurilor şi va ceda o parte din toate riscurile subscrise,
chiar şi pe cele de valori mici pe care le-ar putea acoperi singur, fără nici o
dificultate. Acest dezavantaj al reasiguratului este avantaj pentru reasigurător,
pentru că cedarea automată a unei părţi din riscurile acceptate în asigurare îl pune
la adăpost de tendinţa reasiguratului de selecţionare a riscurilor.
In baza contractului de reasigurare mixt, reasiguratul are libertatea sa
cedeze sau nu anumite riscuri în reasigurare, în timp ce reasigurătorul este obligat
să le primească. Acest contract îmbină particularităţile celorlalte doua contracte:
pentru reasigurat funcţionează principiul facultativităţii, pentru reasigurător
funcţionează principiul obligativităţii.
 54

Un asemenea contract cuprinde o categorie de riscuri şi nu un anume risc

individual şi se foloseşte, de obicei, pentru reasigurarea riscurilor de valori mari,
pentru partea ce depăseşte limita contractelor obligatorii.

Formele reasigurarii
1. In functie de modul de repartizare a riscurilor între reasigurat şi
reasigurător, contractele pot fi:
Contractele proportionale - răspunderile reasiguratului şi reasigurătorului
se stabilesc sub forma unei proporţii faţă de suma totală asigurată. Aceeaşi
proportie se utilizeaza la repartizarea primei de asigurare, ca si la decontarea
daunelor. Reasigurarea proportionala are urmatoarele variante:
Reasigurarea cota parte - participarea reasiguratului se stabileşte sub
forma unei cote procentuale din suma asigurată, prevăzută în contractul de
asigurare. Participarea reasigurătorului se stabileşte tot sub forma unei cote
procentuale;
Reasigurarea excedent de sumă asigurată - reasiguratul stabileşte
anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie, denumită ”plin de
conservare”. Excedentul până la limita maximă a sumei asigurate îl cedează
reasigurătorului. Plinul de conservare se exprimă valoric şi variază de la o ramură
de asigurare la alta şi în cadrul aceleaşi ramuri, de la un obiect asigurat la altul.
Sistemul excedent de sumă asigurată îndeplineşte cel mai bine rolul
reasigurării deoarece omogenizează răspunderile reţinute de reasigurat. El prezintă
pentru reasigurat, avantajul că riscurile mici, intrând în cadrul reţinerii proprii, în
plinul de conservare, nu pot fi reasigurate, iar pentru reasigurător certitudinea că
reasigurătorul este cel dintai interesat în selectarea riscului. Mărimea reţinerii
proprii în raport cu răspunderea maximă a reasigurătorilor este un indiciu al
calităţii riscurilor cedate în reasigurare, aceasta pentru că la stabilirea reţinerii
proprii reasiguratul va ţine seama de probabilitatea de producere a riscului, de
întinderea daunei, de mărimea medie a sumelor asigurate şi de mijloacele
financiare de care dispune.
La riscurile mai bune, plinul de conservare este mai mare decât la riscurile
mai puţin bune.
Reasigurarea proporţională - este o imbinare între cele 2 asigurări de mai
sus. Din suma asigurată a contractului individual, reasiguratul reţine o anumita
cotă, iar restul il cedează în cadrul secţiunii cotă parte. Odată depăşită limita
răspunderii pentru participarea pe bază de cotă parte, întreaga diferenţă este
reasigurată pe principiul excedentului de sumă.
Reasigurarea mixtă favorizează pe reasigurătorii care participă la secţiunea cotă
parte pentru că ei vor avea un portofoliu la fel de dispersat ca şi cel al
reasiguratului şi îi dezavantajează pe reasiguraţii de la secţiunea excedent de sumă.
Ţinând seama de aceste neajunsuri, contractul de reasigurare mixt se plasează la
aceeaşi reasigurători care vor participa la ambele secţiuni. De aceea reasigurarea
mixtă este mai puţin folosită.
 55

Reasigurarea pe bază de pool de reasigurare - se face în vederea

acoperirii unor riscuri deosebite, sau unui complex de riscuri din anumite ramuri
de asigurare şi de aceea mai multe societăţi de asigurare tind să creeze un pool de
asigurare care să plaseze în reasigurare contractele în cauză. Aceasta este
administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare şi le repartizează
între membrii pool-ului, pe baza contractelor de subscriere la care aceştia s-au
angajat. Dacă membrii pool-ului nu acopeăa întreaga valoare a contractului oferit
în reasigurare, diferenţa se plasează în afara pool-ului.
Cauzele care au dus la crearea pool-ului de reasigurare sunt:
- necesitatea acoperirii unor riscuri deosebite, de proporţii foarte mari,
care au o - frecventa şi intensitate încă necunoscută (riscuri atomice sau nucleare);
- existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea conduce la daune foarte
mari (riscuri de război);
- evitarea cedării unui volum important din primele de asigurare către
societăţile de asigurare dintr-o altă ţară sau alta zonă geografică.
Aceasta formă de reasigurare conduce la diminuarea cheltuielilor de
administrare, în schimb, înfiinţarea pool-urilor de asigurare, determină restrângerea
sau chiar înlăturarea concurenţei.

1.2. Contracte neproporţionale - au apărut datorită temerilor că contractele

de valori mari nu vor putea fi plasate integral în reasigurare, pe baze proportionale.
La contractele neproporţionale repartizarea răspunderii între reasigurat şi
reasigurător se face în funcţie de volumul posibil al daunei şi nu în baza unui
raport proporţional faţă de suma asigurată. La acest tip de contract, răspunderea
reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorilor cade
partea de daună ce depaşeste răspunderea reasiguratului.
Contractele de reasigurare neproporţională au următoarele variante:
Contractul excedent de daună - în care răspunderea asigurătorilor este
limitată pentru fiecare daună la un anumit nivel denumit prioritate, franchisa sau
prag, iar răspunderea reasiguratorilor vizeaza partea de daună care depaseşte
prioritatea, drept urmare răspunderea reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă
din daună posibilă răspunderea asiguratorilor este fie limitată la o sumă fixă din
daună, fie nelimitată.
În cazul contractelor de valori mari, răspunderile reasiguraţilor pot fi
stabilite diferenţiat în funcţie de nivelul daunei.
Exemplu: să presupunem ca la un contract de reasigurare de 6.200.000 $,
prioritatea este de 200.000 $, iar diferenţa de 6.000.000 $ se împarte pe 3 niveluri:
- la nivelul 1 se acopera partea de dauna cuprinsa intre 200.001 -
1.000.000 $;
- la nivelul 2 se acopera partea de dauna cuprinsa intre 1.000.001
- 3.000.000 $;
- la nivelul 3 se acopera partea de dauna mai mare de 3.000.000
$.
 56

La producerea riscului asigurat, dauna se acoperă de reasigurat sau de

reasigurat şi reasigurător, în funcţie de mărimea daunei înregistrate: dacă avem o
daună de 100.000 $, aceasta rămâne în sarcina reasiguratului; dacă avem o daună
de 1.500.000 $, 200.000 $ se acoperă de către reasigurat, 800.000 $ se acoperă de
către reasigurătorii care au subscris la reasigurarea de excedent de daună la nivelul
1 si 500.000 $ de către cei ce au subscris la nivelul 2; reasigurătorii care au
subscris la reasigurarea cu excedent de dauna la nivelul 3, nu acopera nimic.
Mărimea priorităţii depinde de capacitatea financiară a reasiguratului de a
acoperi singur o parte mai mare sau mai mică din daunele înregistrate, de volumul
şi structura portofoliului său.
Reasigurarea excedent de daună se utilizeaza în ramurile în care în urma
producerii riscului asigurat se pot înregistra daune foarte mari (răspunderea civilă a
armatorilor pentru poluarea apei mării sau a litoralului).
Reasiguratorii pot să se pună la adăpost folosind asigurarea exdent de daună
în trepte, în care nivelul 1 ţine loc de franchiză pentru nivelul 2, iar nivelul 2
pentru nivelul 3. În plus, ei pot cere asiguratorului ca anumite riscuri să le fie
cedate în reasigurare în condţtii de cotă parte.
Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul pentru reasigurat că îi
permite să îşi limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc în
funcţie de capacitatea sa de plată, iar pentru reasigurător, că necesită un volum
relativ redus de cheltuieli de administrare.
b. Reasigurarea oprire de daună - reasiguratul se angajează să acopere din
daunele făcute în cursul anului o sumă echivalentă cu un procent din volumul
primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acel nivel.
Participarea reasigurătorilor la acoperirea daunelor este dependentă de raportul
dintre daune şi primele de asigurare, subunitar pentru că societatea de reasigurare
suportă, pe lângă despăgubirile de asigurare şi cheltuieli de administrare.
Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui procent
din dauna produsă raportată la primele încasate.

Intrebari de control

1. Definiţi operaţiunea de reasigurare şi enumeraţi elementele contractului de

reasigurare
2. Definiţi contractul de reasigurare în opoziţie cu cel de asigurare.
3. Clasificaţi contractele de reasigurare în funcţie de caracterul lor.
4. De câte feluri sunt contractele de reasigurare?
5. Definiţi contractul de reasigurare obligatoriu.
6. Definiţi contractul de reasigurare facultativ.
7. De câte feluri sunt contractele de reasigurare proporţionale?
8. Reasigurarea oprire de daună.
9. Reasigurarea excedent de daună.
10.Reasigurarea excedent de sumă asigurată.
 57

11.Reasigurarea cotă-parte.
12.Contracte neproporţionale.