ECOSISTEME HORTICOLE

Horticultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul culturii legumelor, pomilor, viţei de vie şi a
florilor. Ca domenii de activitate horticultura cuprinde sectoarele de producţie definite ca: legumicultură,
pomicultură, viticultură, floricultură şi arhitectura peisajului.
Valorificând eficient condiţiile de climă, sol şi relief au fost delimitate areale foarte bine definite
pentru fiecare domeniu de producţie al horticulturii. Astfel, cultura legumelor se practică pe terenurile
fertile din lunca râurilor datorită faptului că speciile legumicole în majoritatea lor sunt iubitoare de apă.
Pomicultura şi viticultura sunt amplasate de regulă în zona colinară. Mai mult decât atât în zonele cu
anotimpuri mai reci foarte multe culturi horticole pot fi cultivate în spaţii protejate.
Apărută iniţial ca o îndeletnicire practică, cultura legumelor, pomilor şi a viţei de vie a avut o
evoluţie progresivă trecând de la acumulări de cunoştinţe şi experienţă la generalizări, principii şi legi,
devenind o ştiinţă aplicată.
Horticultura ca ştiinţă se ocupă de studiul particularităţilor biologice ale speciilor horticole, de
relaţiile acestora cu condiţiile de mediu în vederea valorificării în măsură cât mai mare a potenţialului lor
biologic cu scopul obţinerii unor producţii competitive. Ca ştiinţă tehnică şi biologică, horticultura face
apel la o serie de discipline cum ar fi: botanica, fiziologia plantelor, pedologia, agrochimia, genetica,
protecţia plantelor, mecanizarea, etc.
În învăţământ, din horticultură ca disciplină didactică s-au desprins o serie de noi discipline cum
ar fi: legumicultura, pomicultura, pomologia, viticultura, enologie, ampelografia, floricultura şi
arhitectura peisajului.

IMPORTANŢA HORTICULTURII
Ponderea sporită a culturilor horti - viticole în economia mondială, a producţiei agricole se
datorează importanţei pe care o au legumele, fructele şi struguri în alimentaţia raţională a omului. De
asemenea această pondere este şi urmare a faptului că în venitul naţional al ţărilor cultivatoare un rol
deosebit de important îl au aceste culturi.
Importanţa alimentară.
o alimentaţie raţională nu poate fi concepută fără folosirea zilnică a legumelor, fructelor şi a
derivatelor acestora. Consumul produselor horticole contribuie la:
- hidratarea şi tonusul organismului, altfel tomatele, castraveţii, salata conţin 94 – 95% apă,
morcovul 87 – 91%, merele – 84%, strugurii 75 – 80%;
- asigură organismului uman vitaminele şi sărurile minerale necesara: legumele şi fructele asigură
90-95% din necesarul de vitamina C, vitamina A – 60 – 80%, 20 – 30 % din grupul de vitamina B şi până
la 100% din vitamina P. De asemenea legumele şi fructele au un conţinut foarte ridicat în săruri de calciu,
fier, fosfor, magneziu, potasiu care intră în constituţia scheletului, a diferitelor ţesuturi şi echilibrează
reacţia sucului gastric. De asemenea, aceste săruri minerale susţin procesul de calcifiere normală a
organismului.
- contribuie la bilanţul energetic al omului. Dintre factorii de nutriţie energetici, fructele şi
strugurii conţin: glucide – până la 16 % la fructe şi până la 35% la struguri. Glucidele se găsesc în
principal sub formă de zaharuri şi zaharoză care sunt uşor asimilabile.
- ca sursă de grăsimi şi proteine – la unele fructe conţinutul în lipide depăşeşte 50%: alune, nuci,
migdale şi al proteinelor de cca. 18 – 20%.
- legumele şi fructele asigură organismului fibrele celulozice absolut necesare pentru buna
funcţionare a aparatului digestiv.

Importanţa terapeutică
Alături de valoarea alimentară, foarte multe legume şi fructe au proprietăţi terapeutice. Încă din
antichitate era cunoscută însuşirea terapeutică a merelor. Astfel merele coapte se foloseau pentru tratarea
rănilor pielii, sucul de mere era folosit contra tusei iar florile de măr pentru combaterea inflamaţiei
ochilor.
1
 Unele substanţe numite fitoncide (ceapă, usturoi, praz, ridichi, hrean) au efecte bactericid. În
ultima vreme o foarte căutare o are varza albă, care conţine substanţe antibiotice ce asigură o igienă a
alimentaţiei. Varza albă, crudă sau sub formă de suc se recomandă în tratamentul ulcerului, având
proprietăţi cicatrizante deoarece conţine săruri de potasiu şi vitamina K.
Merele, perele şi gutuile fiind bogate în pectină contribuie la reducerea colesterolului prevenind
ateroscleroza şi infarctului miocardic.
Însuşirile terapeutice şi farmacologice ale vinului au fost recunoscute încă din antichitate. Datorită
compoziţiei sale complexe din care se detaşează componenţii fenolici, vinul consumat în cantitate
moderată are efecte benefice asupra organismului uman. Numeroase anchete realizate în ultimi ani au
confirmat faptul că populaţia consumatoare de vin roşu prezintă procente reduse ale mortalităţii provocate
de maladiile cardiovasculare şi de asemenea un număr mai mare de longevivi.
Produsele horticole reprezintă o sursă importantă de valută pentru echilibrarea balanţei externe.
România are un loc foarte important în categoria ţărilor exportatoare de legume, fructe, struguri şi flori
deoarece dispune de condiţii naturale dintre cele mai favorabile pentru obţinerea unor produse de cea mai
bună calitate.
Pomii şi viţa de vie valorifică cel mai bine terenurile în pantă precum şi terenurile nisipoase,
improprii altor culturi agricole. În aceste condiţii, cultura plantelor horticole reprezintă sursa de existenţă
a multor sute de mii de oameni din România. De asemenea, producţia horticolă este absolut necesară
pentru industria conservelor deoarece horticultura este cea care asigură materia primă.
Horticultura folosind o gamă foarte diversificată de maşini, utilaje, substanţe chimice de
combatere a bolilor şi dăunătorilor, îngrăşăminte chimice, a devenit un factor determinant pentru crearea
şi dezvoltarea unor industrii specializate pentru aceste maşini şi utilaje.
Cultura legumelor şi fructelor în spaţii protejate permite o folosire raţională a forţei de muncă pe
tot timpul anului.
Culturile horticole aduc venituri foarte importante în economia ţărilor mari cultivatoare. Astfel, în
Olanda în produsul intern brut ponderea cea mai mere o au culturile horticole. Speciile dendro - floricole
servesc la amenajarea parcurilor şi grădinilor ca spaţii de agrement şi mediu curat pentru locuitorii
oraşelor. De asemenea plantaţiile pomicole, parcurile, grădinile de lângă casă exercită asupra climatului o
influenţă favorabilă, reduc poluarea mediului şi creează un ambiant plăcut.

Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării horticulturii în România

Perioada cea mai importantă în dezvoltarea horticulturii din ţara noastră a fost cuprinsă între 1960
– 1990. principalele realizări care definesc perioada respectivă sunt:
- înfiinţarea de plantaţii de pomi şi viţă de vie în zone de maximă favorabilitate, pe terenuri
amenajate antierozional;
- în acelaşi timp cu înfiinţarea acestor plantaţii mai eficiente are loc şi o îmbunătăţire a structurii
speciilor horticole şi în cadrul acestora a soiurilor calitativ superioare celor existente;
- cresc suprafeţele cultivate cu măr, echilibrându-se structura între măr şi prun, deoarece până în
1990 ponderea speciilor pomicole cu peste 60% o deţinea prunul;
- tot în aceiaşi perioadă au fost introduse în cultură pe suprafeţe mai mari, în ferme specializate
cultura căpşunului, cultura arbuştilor fructiferi, cultura piersicului şi a caisului;
- creşterea suprafeţelor ocupate de legume în câmp şi în spaţii protejate;
- construirea unor depozite de păstrare a fructelor şi a unor întreprinderi de prelucrare şi
industrializare a legumelor şi fructelor.

La vremea respectivă s-au realizat peste 1600000 t capacităţi pentru vinificare, capacităţi de
fabricare pe timpul iernii. Toate aceste realizări în horticultură nu ar fi fost posibil de realizat dacă nu s-ar
fi realizat un corp de specialişti, sursa umană de specialişti pentru horticultură.

2
 SUPRAFATA TOTALA
CULTURA
2007 (ha)
LEGUME
Legume proaspete 42897,52
Pepeni verzi si galbeni 14376,55
FRUCTE
Meri 37842,74
Peri 1594,91
Pruni 46748,84
Caisi si zarzari 2305,66
Piersici 1646,28
Ciresi si visini 4994,45
Gutui 193,47
Castani 18,97
Nuci si aluni 2984,72
Alti pomi fructiferi 3571,62
Pepiniere pomicole 515,56
Teren in pregatire pentru livezi 1744,14
Vii pe rod cu struguri pentru
masa 5496,09
ARBUSTI FRUCTIFERI
Zmeur 57,63
Coacaz 53,05
Capsuni 1693,59
Alti arbusti fructiferi 363,26

Cerinţele plantelor horticole la factorii climatici şi edafici

Cerinţele faţă de lumină

Lumina este un factor foarte important pentru plantele horticole, stând la baza procesului de
fotosinteză şi a altor procese ca: respiraţia, transpiraţia etc.
Lumina în cantităţi suficiente asigură o bună nutriţie, concretizată prin creşteri intense, lăstari
viguroşi, o bună diferenţiere a organelor de rod ceea ce duce implicit la o rodire regulată şi o bună
acumulare a glucidelor în fructe. Atât excesul cât şi insuficienţa luminii au efecte negative asupra creşterii
şi fructificării plantelor horticole.
Funcţie de lumină, gradul de favorabilitate a unei zone de cultură a plantelor horticole se
apreciază după durata de strălucire a soarelui în ore. În condiţiile ţării noastre , anual se însumează între
1874 şi 2327 ore, din care în perioada de vegetaţie 1400 – 1700 ore.
Cunoaşterea cerinţelor faţă de lumină a speciilor horticole este necesară pentru: amplasarea lor
pe teren, stabilirea distanţelor de plantare, alegerea formelor de coroană în cazul pomilor fructiferi şi de
orientare a rândurilor faţă de punctele cardinale.
Plantele legumicole au pretenţii diferite faţă de lumină, în funcţie de locul de origine şi sistemul
de cultură. Din acest punct de vedere, legumele se împart în trei grupe:
1. Plante de zi lungă (15 – 18 ore zilnic de lumină): salata, spanacul, ridichea, varza,
morcovul, etc. ele provin din zone mai nordice.
2. Plante de zi scurtă (circa 12 ore zilnic de lumină): tomatele, fasolea, castraveţii. Provin
din zone sudice.
3
 3. Plante indiferente: unele soiuri de tomate. Majoritatea plantelor legumicole fructifică la
intensităţi mari a luminii, dar există şi unele legume care în zona formării organelor
comestibile au nevoie de întuneric (cicoarea de Bruxelles şi sparanghelul).
Majoritatea speciilor pomicole cultivate în România sunt pretenţioase faţă de lumină (fotofile).
Între speciile pomicole există diferenţe în ceea ce priveşte cerinţele faţă de lumină. În funcţie de
pretenţiile faţă de lumină speciile pomicole se grupează, în ordine descrescândă, astfel: nucul, piersicul,
cireşul, caisul, părul, mărul, vişinul, agrişul, coacăzul, zmeurul şi căpşunul care poate să fie cultivat chiar
şi între rândurile de pomi. Speciile pretenţioase la lumină (nuc, cireş, cais, piersic, etc.) se amplasează pe
versanţii mai însoriţi, în caz contrar producţiile sunt foarte diminuate. Lumina prezintă o importanţă
deosebită şi în unele perioade, cum ar fi: maturarea fructelor, perioada de vegetaţie, în care lumina are un
rol determinant în colorarea fructelor.
Viţa de vie este o plantă pretenţioasă la lumină, în acelaşi timp, ea foloseşte iluminarea mult mai
bine decât celelalte plante horticole. Durata de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie trebuie să
depăşească 1400 ore.

2. Cerinţele faţă de temperatură

Căldura este un factor limitativ al vegetaţiei şi al culturii plantelor horticole atât în câmp cât şi în
spaţii protejate. Ea influenţează întreaga gamă de procese vitale: germinaţia seminţelor, creşterea
plantelor, înflorirea, fructificarea, acumularea substanţelor de rezervă.
O serie de procese fiziologice (fotosinteza, respiraţia, transpiraţia etc.) se petrec numai în prezenţa
unei anumite temperaturi.
Pentru fiecare specie de plante sunt caracteristice anumite limite de temperatură atât în sol cât şi
în aer, în raport de fenofază, dar şi o temperatură minimă, optimă şi maximă de vegetaţie.
Legumele au cerinţe diferite faţă de temperatură datorită diversităţii şi plasticităţii lor.
În raport de cerinţele faţă de temperatură, speciile legumicole se clasifică în 5 grupe:
- legume foarte rezistente le frig : sparanghelul, hreanul, anghinarea, ştevia care suportă
temperaturi de -10°C şi chiar temperaturi mult mai scăzute dacă sunt acoperite cu un strat de
zăpadă;
- legume rezistente la frig: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, varza, spanacul, salata.
Suportă temperaturi de 0°C, seminţele încolţesc la 2 - 4°C;
- legume semirezistente le frig: cartoful. Părţile aeriene sunt distruse dacă sunt acoperite cu un
strat de zăpadă;
- legume pretenţioase la căldură: tomatele, vinetele, ardeiul, fasolea. Seminţele acestora
încolţesc la temperaturi de10 - 14°C. La 3 - 5°C, ele suferă şi pot fi distruse dacă temperatura
dureză mai mult;
- legume rezistente le căldură: castraveţii, pepenii galbeni şi verzi. Temperatura minimă de
încolţire este de 14 - 16°C.
În timpul perioadei de vegetaţie, speciile legumicole au cerinţe diferite faţă de temperatură, în
funcţie de fenofază:
- de la germinare şi până la răsărire cerinţele sunt mari faţă de temperatură;
- după răsărire până la apariţia primei frunze adevărate temperatura optimă este mai scăzută
decât la germinarea seminţei cu 5 - 7°C.
- brumele târzii de primăvară sau cele timpurii din toamnă pot produce pagube la majoritatea
speciilor legumicole.
Plantele pomicole necesită o anumită sumă a gradelor de temperatură pentru parcurgerea
diferitelor fenofaze. Pentru măr la fenofaza de umflare a mugurilor este necesară o sumă a gradelor de
temperatură de 80°C, pentru maturarea fructelor trebuie să se acumuleze circa 2900°C. La arbuştii
fructiferi (coacăz negru) până la maturitatea fructelor este necesară o sumă de 1130°C.
În funcţie de comportarea faţă de temperatură şi rezistenţa la ger, speciile pomicole se împart în
următoarele grupe:
- specii cu cerinţe mari la temperatură(specii termofile): migdal, piersic, cais. Suportă
satisfăcător iernile normale. În iernile cu geruri mai mari îngheaţă mugurii de rod şi chiar o
parte din ramuri. Aceste specii termofile ies foarte uşor din faza de repaus dacă temperatura
din lunile de iarnă depăşesc nivelul de 7 - 8°C.
4
 - specii care au cerinţe moderate: nuc, cireş, păr, gutui;
- specii care au cerinţe reduse la temperatură: prun, vişin, agriş, coacăz, căpşun.
De aceste cerinţe se ţine cont la zonarea speciilor pomicole pe cuprinsul ţării.
Viţa de vie. Pentru viţa de vie, ca de altfel şi pentru alte specii horticole, temperatura este factorul
limitativ în ceea ce priveşte: aria de răspândire, sistemul de cultură, declanşarea şi parcurgerea
fenofazelor, cantitatea şi calitatea producţiei.
Viţa de vie se poate cultiva în zone cu următoarele praguri de temperatură:
- temperatura medie anuală peste 10°C;
- temperatura medie a lunii celei mai calde:
• peste 17°C (pentru vinuri de consum curent);
• peste 19°C (pentru vinuri de calitate superioară);
• peste 21°C (pentru vinuri de calitate superioară cu denumire de origine);
• peste 22°C (pentru strugurii de masă cu coacere târzie).

3. Cerinţele faţă de umiditate

Plantele legumicole sunt mari consumatoare de apă, fapt pentru care majoritatea culturilor de
legume se amplasează în apropierea unei surse de apă. După cerinţele faţă de apă, legumele se pot
clasifica în 4 grupe:
- legume foarte pretenţioase: spanacul, salata, varza, ceapa;
- legume pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeiul, vinetele, fasolea, mazărea;
- legume moderat de pretenţioase: sparanghelul, leuşteanul, hreanul;
- legume puţin pretenţioase: pepenele galben şi verde, dovlecelul.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă diferă în funcţie de fenofază şi chiar de specie. De
exemplu: legumele solano – fructoase au nevoie mare de apă în timpul creşterii fructelor, varza în timpul
formării căpăţânilor, fasolea la semănat, răsărire şi în timpul înfloritului, iar cartofii timpurii la formarea
tuberculilor. Castraveţii au cerinţe mari faţă de apă în toată perioada de vegetaţie.
Plantele pomicole. După cerinţele faţă de apă, speciile pomicole se grupează astfel:
- specii cu cerinţe mari: gutuiul, prunul, unele soiuri târzii de măr;
- specii cu cerinţe medii: părul, nucul, unele soiuri de vară de măr;
- specii cu cerinţe reduse: piersicul şi caisul.
Cerinţele cele mai mari pentru apă se întâlnesc în faza de creştere intensivă a lăstarilor, iar cele
mai reduse în timpul înfloritului, coacerii fructelor şi maturării lemnului. Excesul de apă împiedică
maturarea şi îndeosebi colorarea lemnului. În sol, excesul de apă poate provoca asfixierea rădăcinilor.
Majoritatea speciilor pomicole având un sistem radicular foarte bine dezvoltat suportă mai uşor
perioadele scurte de secetă.
Viţa de vie comparativ cu alte specii manifestă o rezistenţă mai mare la secetă datorită faptului că
dispune de un sistem radicular voluminos şi profund care poate ajunge până la pânza de apă freatică.

4. Cerinţele faţă de factorii edafici

Factorii edafici de sol, alături de cei climatici, influenţează procesele de creştere şi fructificare ale
plantelor horticole, cantitatea şi calitatea producţiei, longevitatea speciilor perene, rezistenţa la boli, etc.
Unele specii (pomii şi viţa de vie) ocupă acelaşi sol o perioadă de timp mai îndelungată, care de cele mai
multe ori depăşeşte 20 – 25 de ani, ajungând la 70 – 80 de ani în situaţia plantaţiilor de nuc şi castan.
Dintre însuşirile fizice, hidrofizice şi chimice ale solului prezintă importanţă conţinutul în humus, în
substanţe minerale şi microelemente, reacţia solului, grosimea stratului de sol, porozitatea, etc.
Plantele legumicole preferă soluri cu textură uşoară şi mijlocie, nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă cu
un conţinut în argilă de 10 – 30%.
Solurile cu textură argiloasă (peste 50% argilă) sau argilo-lutoasă (40 – 50% argilă) nu sunt
potrivite pentru legumicultură.
În funcţie de cerinţele faţă de sol, legumele se grupează astfel:
- legume care preferă soluri mijlocii: majoritatea legumelor (excepţie sparanghelul);

5
 - legume care preferă soluri uşoare: salata, gulia, mazărea, fasolea, morcovul, tomatele,
sparanghelul;
- legume care preferă soluri grele: bobul şi varza.
În ceea ce priveşte reacţia solului, majoritatea legumelor preferă de la soluri cu reacţie neutră sau
uşor acidă (solano – fructoase) până la cele cu reacţie uşor alcalină (varză, fasole, conopidă, mazăre).
Plantele pomicole. Pomii preferă soluri cu un conţinut în humus de 3 – 4% şi anumite proporţii
de argilă: prun 40 – 45%, măr 20 – 40%, păr 25 – 30%, cu o grosime de minimum 80 – 100 cm (pentru
majoritatea speciilor) şi de 50 – 60 cm (arbuşti fructiferi, prun, vişin).
În ceea ce priveşte reacţia solului, mărul merge bine pe soluri uşor acide (pH 5,2 – 6,8), iar părul
preferă soluri neutre (pH 6,5 – 7,5).
Terenurile mlăştinoase cu un grad ridicat de gleizare, sărăturoase şi cele cu un conţinut în calcar
activ de peste 10% nu se pretează pentru cultura pomilor.
Viţa de vie este răspândită aproape pe toate tipurile de sol, de la nisipuri până la cernoziomuri.
Dar producţia de struguri şi calitatea variază de la un sol la altul.
Pe solurile argiloase se obţin producţii mai mari, dar se întârzie maturarea strugurilor. Strugurii au
o aciditate şi un conţinut în substanţe azotoase mai ridicat, în schimb, au o aromă mai slabă. Vinurile se
limpezesc mai greu.
Pe solurile nisipoase maturarea strugurilor este mai rapidă, iar vinurile au potenţial alcoolic mai
scăzut, sunt mai puţin extractive.
Tipurile de sol care oferă condiţii favorabile pentru creşterea şi fructificarea normală a viţei de vie
sunt: cernoziomul cambic, cernoziomul tipic, solul cenuşiu, pseudorendzina, solul brun – roşcat, brun
argiloiluvial, regosolul. Condiţii nefavorabile pentru cultura viţei de vie prezintă solurile: brune luvice,
pseudogleizate, negre clinohidromorfe şi planosolurile pseudogleice.

6
 ZONAREA PLANTELOR HORTICOLE

Prin zonare se înţelege o lucrare cu caracter tehnico – economic prin care se delimitează cele mai
potrivite areale de cultură a plantelor horticole în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii
pedoclimatici şi social – economici. Ea are scopul de a amplasa speciile horticole în acele condiţii unde
ele realizează producţiile cele mai mari şi de calitate superioară. Dacă amplasarea speciilor este făcută pe
baze ştiinţifice, acestea pot să-şi valorifice pe deplin valenţele biologice atât sub aspectul cantităţii cât şi
calităţii producţiei.
Repartizarea teritorială a speciilor horticole se bazează pe o interpretare corectă a relaţiilor de
interdependenţă dintre climă, sol şi plantă, cât şi pe un calcul al eficienţei economice în raport de
dezvoltarea bazei tehnico-materiale de care dispune sectorul horticol în fiecare etapă, de asigurarea cu
braţe de muncă şi căi de comunicaţie accesibile. De asemenea, se au în vedere centrele de desfacere,
nevoile de aprovizionare cu materii prime a fabricilor de conserve şi ale exportului.
În zonarea plantelor horticole factorul determinant este clima cu componentele sale, care trebuie
bine studiată în cadrul lucrărilor de zonare. Spre deosebire de alţi factori, clima este cel mai puţin
influenţată direct de către om. Totuşi, nu trebuie absolutizat rolul ei. La repartizarea plantelor horticole pe
zone trebuie să se ţină seama şi de factorii edafici (sol, subsol, apă freatică etc.). Nu trebuie neglijate nici
aspectele de marketing (ce soiuri sunt solicitate, în ce sezon, care sunt eventualii concurenţi) în aşa fel
încât să se realizeze cea mai ridicată eficienţă în întreg lanţul economiei horticole: producţie, preluare,
depozitare, prelucrare, transport, comercializare.
În acelaşi timp, în lucrările de zonare trebuie să se aibă în vedere: conservarea habitatelor şi
prevenirea poluării mediului.
În decursul timpului, oamenii au ales anumite perimetre care s-au dovedit cele mai favorabile
pentru cultura plantelor horticole, delimitând areale (centre, podgorii, bazine) care, la rândul lor, sunt
grupate pe spaţii geografice mai mari denumite zone. Acestea sunt unităţi geografice naturale care
prezintă indici climatici, expoziţia şi orientarea versanţilor relativ asemănătoare.
În cadrul fiecărei zone există microzone, care sunt propice pentru cultura anumitor plante datorită
expoziţiei, condiţiilor de microclimat, tipurilor zonale de soluri şi factori social-economici specifici. Prin
microzonare se delimitează arealul unor culturi la scară redusă.
Primele lucrări de zonare în ţara noastră au fost începute în anii 1953 – 1954. În cadrul
Ministerului Agriculturii s-a înfiinţat o comisie de zonare care a efectuat lucrări de zonare pe perioade
mai mari, întocmindu-se hărţi ecologice pentru majoritatea plantelor agricole, cu zone foarte favorabile,
favorabile şi mai puţin favorabile. Lucrarea de zonare este într-o permanentă perfecţionare prin adăugarea
de noi specii şi soiuri create în ţara noastră sau pe plan mondial.

ZONAREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Pentru legumicultura din ţara noastră s-au stabilit 3 zone de cultură pe întreg teritoriul ţării:
- zona I, cu două subzone: subzona I şi subzona II;
- zona a II-a;
- zona a III-a.

Zona I, cu două subzone: subzona I cuprinde partea de sud şi sud-est a ţării cu judeţele: Dolj, Olt,
Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Buzău, Tulcea, Constanţa.
Subzona se caracterizează printr-un climat de stepă cu 400 – 500 mm precipitaţii anuale, 10 - 11˚C
temperatura medie anuală şi 55 – 65% umiditatea relativă a aerului.
Solurile sunt de tip cernoziom, de tip aluvionar cu fertilitate ridicată sau brune deschise de stepă.
Suprafaţa ocupată cu legume este de cca 70.000 ha, ceea ce reprezintă 35% din totalul cultivat cu legume.
Tomatele au ponderea cea mai mare (25.000 ha).

Subzona a II-a. Cuprinde Câmpia de vest a Banatului şi Crişanei, cu judeţele Timiş, Arad şi
Bihor. Anual se înregistrează 550 – 650 mm precipitaţii, cu 10,5 - 11˚C temperatura medie anuală şi 65 –
75 % umiditatea relativă a aerului. Solurile sunt de tipul cernoziomului ciocolatiu degradat, brune de
7
pădure, lăcovişti şi nisipuri solificate. Suprafaţa ocupată cu legume este de 26.690 ha, ceea ce reprezintă
cam 13,64% din suprafaţa cu legume a ţării.
Dintre legumele care se cultivă, ponderea cea mai mare o au tomatele – culturi timpurii în câmp şi
protejate în sere şi solarii.

Zona a II-a cuprinde dealurile submontane din nordul Munteniei şi Olteniei, cu judeţele Argeş,
Dâmbaviţa, Prahova, Mehedinţi, Gorj şi Vâlcea la care se adaugă Câmpia Moldovei, cu judeţele Vrancea,
Galaţi, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava şi Botaşani şi o parte din Podişul Transilvaniei, cu judeţele
Caraş-Severin şi Satu Mare.
Temperaturile mediiFig.anuale sunt mai scăzute,
1 – Zonarea 9 -legumicole
plantelor 10˚C, precipitaţii 450 – 550 mm anual, iar
umiditatea relativă a aerului are valori de 65 – 80%.
Solurile predominante sunt cele brune.
Suprafaţa cultivată cu legume este de 62.000 ha, adică 32% din totalul suprafeţei pe ţară.
În această zonă ponderea o au legumele bulboase, varza şi rădăcinoasele. Zone este deficitară în
legume timpurii.

Zona a III-a cuprinde regiunile de dealuri din Transilvania, cu judeţele Alba, Braşov, Cluj,
Bistriţa–Năsăud, Harghita, Maramureş, Mureş, Sălaj şi Sibiu. Zona se caracterizează prin temperaturi
medii anuale de 8 – 9,7˚C, precipitaţii 600 – 650 mm anual, o umiditate relativă a aerului de 57 – 65%, cu
ierni aspre şi veri călduroase.
Suprafaţa cultivată cu legume este de cca 18.000 ha, ce reprezintă aproximativ 8,4% din totalul
suprafeţei pe ţară.
Au pondere legumele din grupa verzei, ceapa şi rădăcinoasele.

ZONAREA PLANTELOR POMICOLE

Zonarea pomiculturii s-a realizat în cadrul a trei zone de vegetaţie naturale care se deosebesc între
ele după factorii de ordin geomorfologic, climatic, pedologic şi biologic.

Zona pădurilor de foioase, care se întinde pe trei subzone:

Subzona pădurilor de fag cuprinde regiunile de dealuri înalte (500 – 800 m altitudine). Se
caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6 - 8˚C, precipitaţii 650 – 900 mm anual. Solurile
predominante sunt: podzoluri, argiloiluviale, brune luvice, rendzine şi negre de fâneaţă.
Dintre speciile întâlnite: coacăz, afin, agriş şi măr.

8
 Subzona pădurilor de gorun cuprinde regiunea de dealuri mijlocii şi partea inferioară a celor
înalte (300 – 800 m altitudine). Se caracterizează prin temperaturi de 7 – 10°C, precipitaţii 600 – 800 mm.
Solurile predominante sunt brune eumezobazice, brune luvice şi cenuşii de pădure.
Se cultivă: zmeur, măr, prun, vişin şi păr (unele soiuri).

Subzona pădurilor de cer, gârniţă şi stejar cuprinde partea nordică a Câmpiei Române,
Piemontul Getic şi bordura externă a dealurilor din vestul ţării. Se caracterizează prin temperaturi de 8,5 -
10°C, precipitaţii de 500 – 700 mm anual, iar ca soluri predomină brune roşcate, brune luvice, luvisoluri
şi cenuşii de pădure.
Se cultivă speciile: măr, păr, prun, gutui, cireş, vişin, nuc şi căpşun.

Zona de silvostepă cuprinde suprafeţe cu altitudini între 50 şi 500 m, răspândite în toate

provinciile ţării.
Se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9 – 10,5°C şi 400 – 500 mm precipitaţii anuale.
Deficitul de precipitaţii e suplinit prin irigaţii.
Solurile care predomină: cenuşii, brune roşcate şi cernoziomuri levigate.
Aici se întâlnesc toate speciile pomicole.

Zona stepei danudiene cuprinde partea de est a Câmpiei Română, Dobrogea şi insulele din
Câmpia Siretului la 10 – 200 m altitudine. Se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9 - 11°C şi
precipitaţii de 350 – 450 mm anual, suplinite prin irigaţii. Predomină următoarele tipuri de sol:
cernoziomuri ciocolatii şi castanii, soluri bălane de stepă.
Speciile pomicole cultivate sunt: caisul, piersicul, migdalul, prunul, cireşul, vişinul şi unele soiuri
de măr şi păr cu coacere timpurie.
În cadrul acestor zone de vegetaţie naturală, teritoriul ţării noastre a fost împărţit în 13 regiuni
pomicole:
- 5 în zona subcarpatică a piemonturilor şi dealurilor, corespunzătoare
pădurilor de fag şi stejar;
- 3 pe podişurile şi platformele din Transilvania şi Moldova;
- 4 în zona colinară şi de şes;
- 1 în zona inundabilă a Dunării şi a Deltei.

Principalele regiuni pomicole sunt:

-I - Dealurile subcarpatice meridionale;
-a II - Piemonturile de vest;
-a III-a - Podişul Someşan;
-a IV-a - Bordura podişului Transilvaniei şi Ţara Bârsei;
-a V –a - Subcarpaţii Orientali;
-a VI-a - Podişul Târnavelor;
-a VII-a - Câmpia Transilvaniei;
-a VIII-a - Podişul Moldovei;
-a IX-a - Câmpia Română de Vest;
-a X-a - Câmpia de vest a Banatului şi Crişanei;
-a XI-a - Câmpia Moldovei;
-a XII-a - Bărăgan şi Dobrogea;
-a XIII-a - Zona inundabilă a Dunării şi gura Siretului.

Dintre aceste regiuni, întâia este cea care cuprinde partea deluroasă a Munteniei şi Olteniei,
platformele Strehaia, Cotmeanca, Gruiurile Argeşene şi Cândeşti, precum şi o parte din judeţul Vrancea şi
deţine cca 42% (200.000 ha) din suprafaţa pomicolă a ţării. Aici se află centre pomicole cu o veche
tradiţie în cultura pomilor: Curtea de Argeş, Câmpulung Muscel, Voineşti, Vălenii de Munte, Cândeşti
etc.

9
 În celelalte regiuni pomicole, de asemenea, există bazine şi centre renumite ca: Bistriţa-Năsăud,
Baia Mare (măr), Geoagiu (nuc, măr), Fălticeni (măr, păr), Cisnădie, Cotnar (cireş), Medgidia, Mangalia
(piersic, cais) etc.

ZONAREA VIŢEI DE VIE

În viticultură, în decursul timpurilor, s-au delimitat mai multe ecoclimate regionale care, în
general, se suprapun pe provinciile geografice ale ţării.

Zona I – Dealurile Crişanei şi Maramureşului: situată în nord-vestul ţării, delimitată la sud de

judeţul Arad (podgoria Miniş), iar la nord de judeţul Satu Mare (centrul viticol Halmeu), cu altitudini ce
variază între 125 şi 356 m.
Se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 10,1°C, perioada de vegetaţie 187 zile,
temperatura activă în perioada de vegetaţie (T>10°C) de 3225°C iar volumul precipitaţiilor 385 mm.
Iarna temperaturile coboară până la -23,5°C.
Solurile predominante sunt: brune luvice, brune-eumezobazice, cernoziomuri argilo-iluviale şi
psamosoluri.
Plantaţiile ocupă o suprafaţă de cca 9000ha. Se produc vinuri albe de calitate superioară, vinuri
materie primă pentru spumante şi maiu puţin vinuri roşii (Miniş).
Se cultivă soiurile: Fetească, Riesling, Cadarcă şi Burgund.
Principalele podgorii şi centre viticole sunt: Miniş, Diosig, Silvania, Valea lui Mihai, Seini,
Halmeu.

Zona a II-a Podişul Transilvaniei. Cuprinde plantaţiile de vii din bazinul Târnavelor, Valea
Mureşului şi Secaşului, cu un relief frământat cu altitudini ce variază între 175 şi 544 m.
Se caracterizează printr-un climat temperat-continental cu toamne lungi şi însorite: temperatura
medie anuală de 9°C, durata perioadei de vegetaţie 173 zile, suma temperaturilor active 2796°C. În
Fig. 2 – Zonarea viţei de vie
perioada d vegetaţie cad în medie 422 mm precipitaţii. Iarna, temperatura coboară până la -35,2°C şi pun
în pericol adesea cultura neprotejată a viţei de vie.
Se produc vinuri albe de calitate superioară, vinuri aromate şi vinuri materie primă pentru
spumante.
Solurile predominante sunt: brune-argilo-iluviale, regosoluri şi vertisoluri.
Plantaţiile ocupă o suprafaţă de 14.000 ha, majoritatea plantaţiilor sunt amenajate în terase.
Se cultivă soiurile: fetească, Muscat Ottonel, Riesling, Pinot gris, Traminr roz. Principalele
podgorii şi centre sunt: Târnave, Alba-Iulia, Sebeş-Apold, Aiud, Levhinţa.
10
 Zona a III-a – Dealurile Moldovei. Viile se întind pe o lungime ce depăşeşte 300 km, de la apa
Milcovului în sud până în judeţul Botaşani (centrul viticol Hlipiceni) la nord, cu un relief destul de
frământat (altitudinea 50 – 345 m).
Zona se caracterizează printr-un climat temperat de silvostepă cu veri călduroase şi secetoase şi
ierni lungi şi geroase. Temperatura medie anuală este de 9,3°C, durata perioadei de vegetaţie 190 zile,
când se realizează 3120°C şi cad în medie 340 mm precipitaţii. În timpul iernii, temperaturile coboară
până la -26,5°C şi mai rar la -32,5°C.
Predomină cernoziomurile cambice şi solurile cenuşii de pădure.
Viile ocupă o suprafaşă de 94000 ha, fiind cea mai mare regiune viticolă a ţării.
Se produc vinuri albe şi roşii de consum curent, vinuri albe de calitate superioară, vinuri dulci
naturale la Cotnari şi vinuri materie primă pentru spumante. Zona deţine 25 – 30% din producţia de
struguri păentru masă a ţării.
Se cultivă soiurile: Galbenă de Odobeşti, Şarba, Zghihară, Frâncuşă, Fetească albă, Grasă de
Cotnari, Băbească, Fetească neagră, Busuioacă de Bohotin, iar dintre soiurile de masă Chasselas dorè.
Principalele podgorii şi centre viticole sunt: Odobeşti, Coteşti, Panciu, Nicoreşti, Huşi şi Cotnari.

Zona a IV-a – Dealurile Munteniei şi Olteniei. Cuprinde zona dealurilor şi colinelor

Subcarpaţilor Meridionali, dintre Turnu Severin şi apa Milcovului pe o lăţime ce variază între 4 şi 60 km,
fiind cea mai întinsă regiune viticolă a ţării cu altitudini între 101 şi 376 m.
Climatul, în general, este temperat continental, cu temperatura medie anuală de 10,2°C, durata
medie a perioadei de vegetaţie este de 197 zile, când se realizează în medie 3257°C şi cad î jur de 360
mm precipitaţii. În timpul iernii, temperaturile pot coborâ uneori până la -28°C.
Predomină solurile brune-roşcate luvice, soluri antropice (pe terase), cernoziomuri cambice şi
argilo-iluvbiale, regosoluri şi planosoluri.
Viile ocupă o suprafaţă de peste 65000 ha. Se produc vinuri roşii şi albe de calitate superioară şi
mai rar de consum curent.
Se cultivă soiurile: Cabernet sauvignon, Merlot, Pinot noir, Fetească neagră, Sauvignon, Riesling
italian, Tămâioasă românească. Condiţiile sunt excelente şi pentru cultura soiurilor de struguri pentru
masă: Cardinal, Chasselas, Muscat de Hamburg, Italia.
Principalele podgorii şi centre viticole sunt: Drăgăşani, Ştefăneşti – Argeş, Pietroasele, Tohani,
Sâmbureşti, Segarcea.

Zona a V-a – Dealurile Banatului. Cuprinde regiunea viticolă din partea de sud-vest a ţării din
judeţele Timiş şi Caraş-Severin, fiind cea mai restrânsă zonă viticolă, cu relief destul de variat şi altitudini
de 170 – 320 m.
Climatul e caracterizat prin veri călduroase şi umede. Iernile sunt scurte, cu temperatura medie
anuală de 10,2°C, perioada de vegetaţie mai lungă (207 zile), când se realizează 3480°C şi cad aproape
400 mm precipitaţii.
Predomină solurile brune, regosolurile şi solurile nisipoase slab cernoziomice.
Viile ocupă o suprafaţă de cca 6.000 ha. Se produc vinuri albe şi roze de consum curent şi de
calitate superioară din soiurile: Creaţă, Majarcă, Riesling Italian, Pinot noir şi Burgund în centrele
viticole: Recaş, Silagiu, Teremia, Tirol, Moldova Nouă.

Zona a VI-a – Colinele Dobrogei. Zona cuprinde viile dintre Dunăre şi Marea Neagră din
Dobrogea, între Mangalia şi Sarica-Niculiţel, pe o întindere de 180 km. Viile se află pe coline joase la
altitudini ce variază între 20 şi 120 m.
Climatul este secetos, cu veri foarte călduroase. Temperatura medie anuală este de 10,9°C, iar
durata perioadei de vegetaţie de 185 zile, când se realizează 3180°C şi cad sub 250 mm precipitaţii.
Solurile sunt bogate în carbonaţi de tip cernoziom carbonatic, bălane, cenuşii, rendzine.
Viile ocupă o suprafaţă de cca 25.000 ha. În regiune se produc vinuri albe şi roşii de calitate
superioară, de la cele seci până la dulci naturale din soiurile Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian,
Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Merlot.

11
 Regiunea este specializată şi în producerea strugurilor de masă din întreaga paletă a conveerului
varietal.
Podgoriile şi centrele viticole cele mai importante sunt: Murfatlar, Sarica-Niculiţel, Mangalia.

Zona a VII-a – Terasele Dunării. Regiunea cuprinde plantaţiile de vii situate de-a lungul
Dunării, de la Zimnicea şi până la Feteşti, la care se adaugă terenuri joase (altitudini 30 – 50m), cu
excepţia viilor de la Ostrov, care urcă până la altitudini de 110 m.
Climatul este de stepă cu temperatura medie anuală de 11°C. Perioada de vegetaţie depăşeşte 200
de zile, când se realizează peste 34°C şi cad 293 mm precipitaţii.
Viile ocupă o suprafaţă de peste 5000 ha. Predomină următoarele soluri: cernoziomuri cambice,
argilo-iluviale şi soluri bălane.
Zona este specializată pentru producerea strugurilor de masă, vinurilor albe şi roşii de consum
curent.
Podgoriile şi centrele cele mai importante sunt: Zimnicea, Greaca, Ostrov.

Zona a VIII-a – Nisipurile din sudul ţării. Cuprinde viile plantate pe nisipurile şi solurile
nisipoase din sud-vestul Olteniei (terasele Jiului), terasele Dunării, bazinele râurilor Călmăţui şi Buzău
din Câmpia Bărăganului. Ponderea cea mai mare o au cele din stânga Jiului, pe dune de nisip aflate în
stare de solificare.
Climatul este de stepă şi silvostepă, cu veri extrem de călduroase şi ierni aspre (temperatura medie
anuală 10,8°C, durata perioadei de vegetaţie 190 de zile, suma temperaturilor active 3360°C, precipitaţii
în perioada de vegetaţie 324 mm).
Suprafaţa ocupată cu vii este de peste 20.000 ha.
Se produc vinuri albe, roze şi roşii din soiurile Roşioară, Băbească Neagră, Fetească regală şi
struguri de masă din soiurile Cardinal, Chasseles dorè, Italia.

12
 ÎNMULŢIREA PLANTELOR HORTICOLE

Plantele horticole se înmulţesc pe două căi:

- pe cale sexuată (prin seminţe);
- pe cale vegetativă (prin porţiuni de plantă).

Cunoscând biologia înmulţirii, a mecanismului său, a factorilor care o favorizează sau o inhibă,
horticultorul are posibilitatea să aleagă calea cea mai avantajoasă din punct de vedere economic.
În practică, înmulţirea prin seminţe este generalizată la fasole, mazăre, unii portaltoi, iar cea
vegetativă la usturoi, ceapa de Egipt, pomi şi viţă de vie.
Din punct de vedere botanic, sămânţa folosită la înmulţire poate fi sămânţă adevărată (tomate,
ardei, castraveţi, fasole, mazăre, pepeni etc.) sau fruct (morcov şi pătrunjel – cariopsă; sfeclă – glomerulă;
salată – achenă).

1. ÎNMULŢIREA SEXUATĂ

Înmulţirea sexuată se practică pe scară largă în legumicultură deoarece prezintă o serie de

avantaje:
- de la o plantă se poate obţine un număr foarte mare de descendenţi. Exemplu la varză,
de la o singură plantă se obţin circa 60.000 de seminţe faţă de 14-15 bulbi la o căpăţână
de usturoi;
- datorită volumului redus şi a conţinutului scăzut în apă, seminţele se pot păstra uşor un
timp mai îndelungat;
- lucrarea de semănat se poate efectua mecanizat;
- permite introducerea în practică a hibrizilor F1 cu vigurozitate şi productivitate sporite.
Dintre dezavantajele acestui mod de înmulţire mai importante sunt:
- posibilitatea impurificării soiurilor;
- costul ridicat al seminţei hibride.

1.1 ÎNSUŞIRILE PRINCIPALE ALE SEMINŢELOR

Producerea, circulaţia şi controlul seminţelor sunt reglementate prin legi (Legea 75/1995) şi prin
norme tehnice elaborate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.
La fiecare judeţ există inspectorate pentru controlul seminţelor şi materialului săditor, ai căror
inspectori fac controale în câmp la culturile semincere şi aprobă în fiecare an comercializarea acestora.
Laboratoarele de control de pe lângă aceste inspectorate determină la seminţe o serie de indici de calitate
şi celor care corespund li se eliberează documentele necesare circulaţiei (certificatul de puritate biologică
şi buletinul de analiză).
Pentru importul sau exportul de seminţe se eliberează şi un certificat fitosanitar.
Cu ocazia controlului seminţelor în vederea eliberării documentelor necesare se analizează o serie
de indici, care pot fi grupaţi astfel:
- indici biologici: autenticitate, formă, mărime, culoare, luciu, miros;
- indici fiziologici: facultatea germinativă, energie germinativă;
- indici tehnologici: puritate, stare sanitară, greutate, umiditate.

Autenticitatea garantează că sămânţa este din soiul respectiv (cerut de cultivator).

Puritatea biologică reprezintă proporţia plantelor care întrunesc ansamblul caracterelor
morfologice şi fiziologice şi este redată prin procentul de seminţe normal dezvoltate şi nevătămate care
corespund speciei sau soiului ca mărime, formă, culoare etc.
Facultatea germinativă reprezintă capacitatea seminţelor de a germina sau procentul de seminţe
capabile să producă germeni normali. Pentru fiecare specie de legume este un procent minim admis al
facultăţii germinative. De exemplu: mărar, leuştean – 50%, ardei, vinete, morcov – 65%, ridichi, ceapă –
70%, varză, tomate, fasole – 75%; castraveţi, mazăre – 80%.
13
 Valoarea acestor indicii poate înregistra scăderi datorită duratei de păstrare cât şi condiţiilor de
păstrare.
După longevitate se disting următoarele grupe:
- sub 3 ani: ceapă, păstârnac, pătrunjel;
- între 3 şi 5 ani: vinete, morcov, conopidă, spanac, fasole, salată, ardei, tomate;
- între 5 şi 15 ani: sfeclă, ţelină, castraveţi, pepeni.
În cazul păstrării seminţelor în spaţii cu atmosferă controlată, longevitatea lor creşte. În ultimul
timp, societăţile comerciale livrează seminţe în ambalaje impermeabile care se deschid în momentul
semănării.
Conform Legii 75/1995, categoriile biologice de sămânţă care se supun controlului în vederea
certificării sunt:
1. sămânţă de prebază (superelită, linii consangvinizate) – este sămânţa care e produsă din
sămânţa amelioratorului;
2. sămânţă de bază (elită, linii consangvinizate androsterile şi restauratoare de fertilitate sau
hibrizi simpli, forme parentale);
3. sămânţă certificată (înmulţirea I, înmulţirea a II-a, hibrizi simpli, dubli sau triliniari –
comerciali). Este sămânţă produsă, în cazul hibrizilor comerciali în loturile de hibridare din
sămânţă de bază.
Indiferent de categoria de seminţe, înainte de semănat, sămânţa e supusă unor lucrări de pregătire,
pentru a asigura o bună germinare şi pentru prevenirea transmiterii unor boli sau dăunători. Dintre acestea
mai importante sunt:
- Umectarea, ce constă în introducerea seminţelor (care încolţesc mai greu sau pentru
completarea golurilor) în apă. Pentru umectare seminţele se aşează într-un strat de până la 25-
30 cm şi cu o stropitoare se udă în 3 reprize, amestecându-se de 2-3 ori pe zi. Durata umectării
variază în funcţie de specie de la 2-4 ore pentru salată, ridichi şi până la 40-60 ore la morcov,
ceapă, spanac. După umectare şi zvântare seminţele se semănă imediat;
- Stratificarea asigură uniformizarea germinării seminţelor. Se poate face în pământ umectat
sau nisip şi durează 10-40 zile, după care se seamănă în sol reavăn sau cu o udare după
semănat;
- Dezinfecţia se face cu scopul prevenirii şi combaterii unor boli şi dăunători care pot fi
transmise prin seminţe. În practică se foloseşte tratarea termică sau chimică a seminţelor.
Metoda de tratament practicată recent este „vacuum infiltraţia”.
Bune rezultate se obţin prin dezinfecţia termică a seminţelor de tomate la temperaturi de 80°C
timp de 24 ore sau 70°C timp de 72 ore pentru combaterea virusului mozaicului tutunului şi a tuturor
speciilor de bacterii şi ciuperci.
- Drajarea constă în înglobarea seminţelor într-un amestec organo-mineral pentru mărirea
volumului lor şi asigurarea unui mediu nutritiv mai bun şi umiditate constantă în timpul
încolţirii. Amestecul se poate face din mraniţă, superfosfat (1-1,5%) şi un liant (dextrină 1%
sau bălegar de vacă 4%). Dă rezultate bune la seminţele mici (morcov, ceapă, castraveţi), care
prin drajare ajung la granule cu diametrul de până la 5 mm şi se pot semăna bob cu bob,
evitându-se astfel lucrarea ulterioară de rărit.
- Alte lucrări care se pot aplica seminţelor sunt: încolţirea forţată, amestecarea lor cu nisip sau
rumeguş (pentru repartizarea lor mai uniformă), călirea seminţelor (pentru culturi timpurii),
stimularea seminţelor etc.

La pomi şi viţa de vie înmulţirea sexuată se practică în lucrările de ameliorare pentru obţinerea de
noi soiuri pe calea hibridării sau pentru a stabili originea unor soiuri. Nu este folosită în mod curent
deoarece plantele obţinute din sămânţă nu reproduc întocmai caracterele morfologice şi productivitatea
plantei de la care provin.
În pomicultură acest mod de înmulţire este larg întâlnit în pepinieră pentru producerea puieţilor
portaltoi.

14
 2. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ
Înmulţirea vegetativă se face prin părţi din plantă sau organe vegetative care au particularitatea de
a forma rădăcini şi a da naştere la o nouă plantă când sunt puse în condiţii favorabile de mediu.
Se folosesc muguri, butaşi, tulpini subterane ca: bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi, rădăcini
tuberizate, stoloni, drajoni, etc.
Refacerea şi creşterea organelor lipsă începe prin diviziunea celulelor în mitoză în trei puncte
distincte ale plantei: în apexul caulinar, în apexul rădăcinilor şi în cambiu. Genetic, fiecare celulă vie
posedă întregul cod genetic necesar pentru regenerarea întregului organism.

Avantaje:
- asigură transmiterea întocmai a caracterelor morfologice şi productive la urmaşi;
- este singura cale de înmulţire pentru unele plante horticole care nu produc seminţe în
condiţiile ţării noastre;
- se pot obţine producţii mai timpurii.
Dezavantaje:
- necesită cantităţi mari de material săditor;
- păstrarea materialului de înmulţire necesită spaţii mai mari decât seminţele;
- se pretează mai puţin pentru mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor.

1.1 ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA LEGUME

După partea de plantă folosită, se face prin următoarele metode:

- bulbi: la usturoi
Fig. 1 şi– ceapă;
Înmulţirea plantelor horticole pe cale vegetativă:
- tuberculi: la cartofi;
a – prin drajoni (anghinare); b – prin butaşi (arbuşti); c – prin stoloni (căpşun);
- rădăcini tuberizate: la batat şi hrean;
d –- prin marcote (viţa de vie); e – prin rizomi (hrean); f – prin despărţirea tufelor (tarhon)
drajoni: la anghinare;
- despărţirea tufelor: la leuştean;
- altoire: la pepeni, castraveţi; această tehnică oferă posibilitatea folosirii unor portaltoi
rezistenţi la atacul bolilor şi dăunătorilor şi este practicată frecvent în Olanda şi Japonia;
- miceliu: la ciuperci;
- culturi de ţesuturi şi celule vegetale, practicată „in vitro” pe medii nutritive şi condiţii aseptice;
sunt tehnici speciale care pot fi aplicate numai în laboratoarele cu anumită dotare şi personal
calificat; este practicată pe scară largă în Olanda; a început să se extindă şi în ţara noastră.

2.2 ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA POMI ŞI VIŢA DE VIE

15
 Acest mod de înmulţire este generalizat în pomicultură şi viticultură. Dintre metodele cele mai
răspândite în practica horticolă, unele sunt comune pomilor şi viţei de vie (altoire, butăşire şi culturi de
ţesuturi), altele sunt specifice pomilor (despărţirea tufelor, drajonarea).
Butăşirea. Butaşii sunt porţiuni de plante fasonate într-un anumit mod şi care puse la înrădăcinat,
în anumite condiţii de temperatură, umiditate şi lumină îşi refac organele lipsă, dând naştere la o plantă
nouă cu vârsta stadială a plantei de la care provine butaşul.
Până la apariţia filoxerei în ţara noastră (1884), butăşirea este metoda de bază pentru înmulţirea
viţei de vie. În prezent locul ei a fost luat de altoire, butăşirea fiind folosită pentru înmulţirea hibrizilor
producători direct, a viţelor portaltoi, a viţelor nobile plantate pe nisipuri şi pe soluri nisipoase (Iveşti,
Hanul lui Conachi, Dăbuleni).
În pomicultură se înmulţesc prin butaşi mai uşor coacăzul, agrişul şi mai greu unii portaltoi ai
prunului. Butaşii pot fi lemnificaţi (butăşire în uscat) sau semilemnificaţi (butăşirea în verde).
Butaşii se recoltează din plantaţii special înfiinţate cu plante a căror autenticitate e garantată,
lipsite de boli şi dăunători. Pentru stimularea înrădăcinării butaşilor se folosesc următoarele procedee:
o tratamente cu produse pe bază de precursori auxinici obţinuţi la Institutul de Chimie
Cluj ( Radisin, Radivit şi Revitol);
o procedee tehnologice ca: înmuierea în apă şi preforţarea butaşilor.
Preforţarea se face prin stratificarea butaşilor în lăzi de forţare şi crearea la baza butaşilor a unei
temperaturi ridicate. Plantarea butaşilor după stimulare se face în câmp în biloane sau în platforme la
începutul lunii martie. În timpul vegetaţiei li se aplică următoarele lucrări de îngrijire: udare, fertilizare
foliară, tratamente împotriva bolilor.
După căderea frunzelor, în toamnă, se scot manual sau mecanizat, se clasează, se leagă în pachete
(20 de bucăţi la vie şi 50 la pomi), se etichetează şi se stratifică pentru a fi plantaţi la locul definitiv în
anul următor.
Marcotajul. Marcota este o porţiune de coardă, lăstar sau ramură care se înrădăcinează înainte de
a se detaşa de planta mamă.
Înrădăcinarea are loc pe porţiunea de plantă care se acoperă cu pământ şi unde ţesuturile se menţin
mai tinere datorită umidităţii şi lipsei de lumină. Se cunosc mai multe feluri de marcotaj:
- prin muşuroire sau vertical;
- prin arcuire sau orizontal;
- prin prăbuşirea butucilor.
După înrădăcinare, marcota se detaşează de planta mamă în cazul înmulţirii unor portaltoi
vegetativi (măr, gutui) şi a agrişului. Pentru obţinerea marcotelor se înfiinţează marcotiere prin plantarea
de marcote sau butaşi înrădăcinaţi pe un sol desfundat şi fertil, la distanţe de 40-50 cm între plante şi 1,20
m între rânduri. După 2-3 ani de creştere, plantele se taie (8 - 10 cm) şi se bilonează. Toamna se desfac
biloanele şi se detaşează de pe butuc, de la punctul de inserţie, toate marcotele, apoi plantele se
muşuroiesc. După clasare, marcotele se leagă în pachete de 50 bucăţi, se etichetează şi se stratifică în
nisip. Durata de exploatare a unei marcotiere este de 20 -25 ani.
La completarea golurilor, în plantaţiile bătrâne de viţă, marcotele nu se detaşează de plata mamă.
Înmulţirea prin drajoni. Drajonii sunt lăstari care cresc din mugurii de pe rădăcini. În practica
pepinieristică acest mod de înmulţire se foloseşte la zmeur.
Altoirea. Prin altoire se înţelege îmbinarea, după o anumită tehnică, a două porţiuni viabile de
plantă (portaltoi şi altoi), în scopul de a le determina să convieţuiască împreună.
Din portaltoi se formează rădăcini, iar din altoi partea aeriană. La locul de unire a altoiului cu
portaltoiul, celulele tinere, venind în contact, se sudează şi se diferenţiază în noi ţesuturi (Marin, 1968).
Unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în trei etape:
- calusarea;
- sudarea;
- vascularizarea.
Mai întâi are loc formarea unui ţesut intermediar sau ţesut de rană denumit calus, rezultat din
proliferarea celulelor cambiale, parenchimatice ale razelor medulare şi chiar ale celulelor tinere de liber şi
lemn. După ce celulele tinere ale ţesuturilor intermediare de la cei doi parteneri vin în contact, la limita
dintre ele apare o lamelă pectică, prin intermediul căreia se realizează etapa a doua a concreşterii,
denumită sudare. Acesta are loc însă numai dacă celulele de la altoi şi portaltoi vin în contact în faza de
16
tinereţe a lor. După sudare urmează vascularizarea, care constă din stabilirea legăturilor dintre vasele
libero-lemnoase ale altoiului cu cele ale portaltoiului, care se realizează pe două căi:
- prin formaţiuni noi de ţesuturi generate de cambiul intermediar care apare în calus;
- prin înaintarea simultană a vaselor de lemn şi liber care iau naştere din activarea zonelor
generatoare vechi.
Reuşita la altoire este influenţată de numeroşi factori: afinitatea, vârsta partenerilor folosiţi la
altoire, gradul de maturare al lemnului, starea fitosanitară a celor doi parteneri, tehnica de altoire etc.

17
 TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A SPECIILOR POMICOLE

1. CULTURA MĂRULUI

Mărul este cultivat pe 4,5 milioane ha, fiind răspândit în peste 80 de ţări. Deţine primul loc în producţia de
fructe (39%). Producţia mondială de mere este de circa 39 milioane tone. La noi în ţară mărul ocupă o suprafaţă de
circa 116.000 ha.
Merele se consumă în stare proaspătă, uscate şi mai rar ca mâncăruri gătite. Ele mai servesc la prepararea
diferitelor băuturi: sucuri, nectaruri, rachiu de mere şi cidru.
Portaltoi pentru măr: mărul franc, M-4, M-7, M-9A, M-26, M-27.

Soiuri. În cultură se întâlnesc soiuri de vară, de toamnă şi de iarnă: Red Melba, Stark Earliest, James
Grieve, Aromat de vară, Frumos de Boskop, Frumos de Voineşti, Delicios de Voineşti, Jonathan, Golden delicios,
Parmen auriu, Mutsu, Starkrimson, Frumuseţea Romei.
În prezent, în pomicultura mondială se merge pe reducerea numărului de soiuri. Astfel, în SUA, 80% din
recoltă se obţine de la 5 soiuri: Delicios roşu şi auriu (54%), Mc. Intosh (11%), Frumuseţea Romei (6%) şi Jonathan
(5%). În Franţa, care este primul producător de mere din Europa, soiurile Delicios auriu şi mutantele lui deţin 54,8%,
iar Delicios roşu tipurile standard şi spur 12,9%. Cercetările se orientează spre crearea de soiuri rezistente la
principalele boli: rapăn şi făinare şi a soiurilor pentru culturi superintensive (densitate foarte mare).

Cerinţele faţă de mediu. Mărul este o specie cu plasticitate ecologică pronunţată care se adaptează mai
uşor la condiţiile de mediu. Are cerinţe moderate faţă de lumină. Rezistă bine la gerurile de peste iarnă. Partea
aeriană suportă în timpul repaosului -34 până la -36, iar rădăcinile -7 până la -12°C.
Pomii sunt afectaţi de gerurile mari dacă survin foarte timpuriu sau târziu, înspre primăvară, după perioade
mai calde. Înfloritul are loc când temperatura aerului depăşeşte 11°C, ceea ce face ca florile să scape de îngheţurile
târzii. Pentru soiurile de vară, de la înflorire până la maturarea fructelor, sunt necesare 85-120 de zile cu temperatura
medie peste 13°C, iar cele de toamnă şi iarnă necesită 130-160 de zile cu temperatura medie de peste 16°C.
Mărul este una dintre cele mai pretenţioase specii, atât faţă de umiditatea din sol cât şi faţă de umiditatea
relativă a aerului. Soiurile timpurii au nevoie de mai puţină umiditate (550-600 mm). Pentru recolte foarte mari,
cerinţele faţă de umiditate sunt de 800-900 mm/an.
Mărul reuşeşte pe o gamă variată de soluri, cele mai potrivite fiind cele cu textură luto-argiloasă, lutoase şi
luto-nisipoase bine drenate şi aerisite, cu expoziţie sud-estică sau sud-vestică. În sudul ţării, unde sunt călduri mari,
sunt mai potrivite expoziţiile nord-vestice şi nordice.

Particularităţile tehnologice. Mărul se pretează pentru toate sistemele şi toate tipurile de plantaţii, de la
plantaţii clasice la plantaţii superintensive. La plantare se folosesc pomi sub formă de vergi, preferabil cu ramuri
anticipate. Pentru conducerea pomilor se practică coroane aplatizate sau globuloase de volum mic.
Pentru gospodăriile populaţiei se pot folosi şi coroane globuloase de volum mare.
Lucrările care se aplică urmăresc: asigurarea şi menţinerea densităţii iniţiale, prevenirea şi înlăturarea
alternanţei de rodire prin asigurarea pomilor cu apă, îngrăşăminte, normarea încărcăturii de fructe prin tăieri
raţionale, combaterea bolilor şi dăunătorilor, precum şi prevenirea căderii premature a fructelor.
Producţiile variază în funcţie de soi şi tipul livezii, de la 20-30 t/ha până la 40-60 t/ha.

2. CULTURA PĂRULUI

Părul este cultivat pe suprafeţe mai reduse ca mărul, dar produce mult şi constant. Producţia mondială de pere
este în jur de 9,5 milioane tone. Ţările mari producătoare de pere sunt: China, Italia, SUA. România ocupă locul
optsprezece.
Fructele se consumă în stare proaspătă sau constituie o valoroasă materie primă pentru compoturi, sucuri, fructe
deshidratate şi pentru prepararea unui excelent rachiu de pere.

18
 Portaltoi pentru păr: portaltoiul franc (are sistemul radicular profund şi puternic şi se pretează pe soluri
superficiale şi sărace) şi gutuiul ( pe soluri adânci şi fertile). Din gutui s-au realizat o serie de selecţii. În Franţa,
gutuiul, ca portaltoi pentru păr, deţine ponderea cea mai mare de 91% .

Soiuri: Trivale, Triumf, Aromată de Bistriţa, Timpurii de Bistriţa, Napoca, Williams, Untoasă de Geoagiu,
Conference, Abatele Fetel, Curé, Passe Crassane.
Sortimentul mondial se bazează pe câteva soiuri: soiul Williams are o pondere de 70% în SUA, soiul
Conference deţine 80% din producţia de pere a Angliei, iar soiul Passe Crassane realizează 30% din producţia de
pere a Italiei.

Cerinţele faţă de mediu. Părul are cerinţe mai mari faţă de lumină decât mărul, de aceea se amplasează pe
terenuri cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică. Suportă, în timpul iernii temperaturi de până la -26°C.
Majoritatea soiurilor dau rezultate bune în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5-10,5°C, iar pentru maturarea
fructelor au nevoie de 100 zile consecutive fără îngheţ, pentru soiurile timpurii şi 150-190 zile pentru cele de
toamnă-iarnă. Părul este mai rezistent la secetă decât mărul. Soiurile de păr altoite pe sălbatic şi franc suportă mai
bine seceta decât cele altoite pe gutui.
Părul reacţionează bine pentru solurile fertile, adânci, suficient de umede şi cu o reacţie neutră.

Particularităţile tehnologice. Pomii se conduc sub formă de fus subţire sau cordon vertical la soiurile precoce
şi foarte productive (Williams, Passe Crassane, Abatele Fetel etc.), care pot fi plantate la densităţi mari.
Se dirijează ca palmetă etajată cu braţe oblice la soiurile Conference, Favorita lui Clapp şi sub formă de garduri
fructifere, piramidă întreruptă sau fus tufă la soiurile Curé, Contesa de Paris, etc.
Majoritatea lucrărilor de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la măr.

3. CULTURA PRUNULUI

După producţia de fructe, prunul ocupă locul şase pe glob după măr, citrice, banane, piersici şi ananas,
obţinându-se anual 6,6 milioane tone de fructe, din care Europa deţine cca 50%. În ţara noastră se cultivă cu prun
130.000 ha.
Prunele se consumă în stare proaspătă sau industrializate într-un sortiment foarte diversificat (dulceaţă, gemuri,
marmeladă, compoturi etc.). O bună parte din producţie este destinată distilării, obţinându-se o excelentă băutură –
ţuica prune.

Portaltoi pentru prun. Sunt portaltoi generativi ca: mirobolanul (corcoduşul), prunul franc, zarzărul, piersicul
franc şi porumbarul, iar ca portaltoi vegetativi: unele soiuri din grupa Mirabelle, Saint Julien şi genotipuri de
corcoduş şi prun comun, care sunt pe cale de a fi introduşi în producţie.

Soiuri de prun. Soiuri autohtone: Tuleu gras, Vinete româneşti, Grase româneşti. Pe plan mondial există peste
2500 de soiuri, dintre care unele s-au extins în ultimul timp şi în ţara noastră: Stanley, alături de altele mai vechi:
Renclod Althan, Anna Späth, Agen.
Prin lucrările de selecţie şi ameliorare s-au creat o serie de soiuri valoroase, dintre care cele mai multe s-au
introdus în cultură: Gras ameliorat (1950), Tuleu timpuriu (1966), Tuleu dulce, Centenar (1978), Pescăruş (1979),
Piteştean (1982), Carpatin (1982), Diana (1984).

Cerinţele faţă de condiţiile de mediu. Prunul este o specie cu cerinţe mijlocii faţă de căldură. Din acest punct
de vedere se situează între măr şi păr. Plantaţiile dau rezultate bune în regiuni cu temperaturi medii anuale de 8-
11°C.
Temperatura medie zilnică optimă pentru înflorit si legarea fructelor este de 10-12°C. Temperaturile sub 1°C şi
peste 25°C în aceste perioade duc la căderea masivă a florilor sau a fructelor formate. În perioada de repaus, partea
aeriană rezistă până la -32°C. Cerinţele faţă de apă sunt diferite, în funcţie de portaltoi. Cele mai mari sunt la pomii
altoiţi pe prun franc, mijlocii la cei altoiţi pe corcoduş şi minime la cei altoiţi pe piersic sau zarzăr.
Prunul este puţin pretenţios faţă de sol, putându-se cultiva aproape pe toate tipurile de sol, cu condiţia ca acesta
să fie cald şi suficient de umed. Se evită văile înguste, bântuite de curenţi reci.
19
 Particularităţile tehnologice. În pepinieră prunul creşte rapid şi formează lăstari anticipaţi viguroşi, permiţând
proiectarea şi formarea primelor 2-3 şarpante în câmpul II la majoritatea soiurilor. Cele mai potrivite forme de
coroană pentru prun sunt: vasul ameliorat, vasul suprapus, palmeta neetajată liberă şi fusul subţire.
Comparativ cu alte specii, la prun se pot obţine rezultate bune dacă tăierile din iarnă se completează cu operaţii
în verde, grăbind intrarea pe rod.
După intrarea pe rod, la început se fac tăieri de rărire a ramurilor de rod. Mai târziu în perioada de rodire, când
creşterile vegetative sunt insuficiente, se trece la întreţinerea ramurilor de rod prin scurtarea acestora.
La hectar se obţin producţii de 15-20 t.

4. CULTURA PIERSICULUI

În ţara noastră, piersicul se plasează pe locul trei ca importanţă economică după măr şi prun, el ocupând 11.300
ha. Pe plan mondial, producţia de piersici este în jur de 8 milioane tone, din care Europa deţine 44%.
Fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate sub formă de dulceţuri, compoturi, gemuri, fructe
deshidratate, extracte pentru băuturi răcoritoare, sucuri naturale etc. Prin distilare rezultă un excelent rachiu de
piersici.

Principalii portaltoi pentru piersic sunt: piersicul franc, mirobolanul, Oradea, ca portaltoi generativi şi GF
557, GF 677, Saint Julien A ca portaltoi vegetativi.
În cultură se întâlnesc trei grupe de soiuri de piersic:
- soiuri de piersic propriu-zise;
- soiuri de pavii;
- nectarine – piersici fără perişori, cu pieliţa netedă.

Soiuri. Piersicul este reprezentat, în prima grupă, prin soiuri cu coacere diferită, formând un conveer varietal
care se eşalonează pe o perioadă de circa 4 luni, din iunie (Madelaine Pouyet) până în septembrie (Flacăra). Mai
importante, în ordinea coacerii, sunt următoarele soiuri: Madeline Pouyet, Springtime, Cardinal, Dixired, Jerseyland,
Redhaven, Elberta, Flacăra. Dintre soiurile de nectarine: Crimson Gold, Nectared 1, 4, 6, 8, Fantasia, Flamekist.
Paviile sunt piersici pentru industrializare.

Cerinţele faţă de factorii de mediu. Piersicul manifestă cerinţe ridicate faţă de lumină şi căldură, de aceea
plantaţiile respective se amplasează în zonele din sud pe pante însorite, cu veri mai calde şi ierni mai blânde, cu
temperaturi medii anuale de 10-11°C.
Deşi este rezistent la secetă, piersicul reacţionează foarte bine la irigare. Nu suportă excesul de umiditate, care
determină asfixierea rădăcinilor şi pieirea pomilor.
Preferă solurile profunde, bine drenate, adânci, fertile. Dă rezultate bune şi pe nisipuri irigate.

Particularităţile tehnologice. Piersicul nu suportă să fie cultivat după el însuşi sau după cireş decât după o
perioadă lungă de timp (18-20 de ani). Distanţa optimă de plantare este de 6/4 m la pomii conduşi cu forma de
coroană în vas ameliorat şi de 4/3 m la formele de conducere aplatizate (palmeta cu braţe oblice). Tăierile de
fructificare se fac în fiecare an. Principalele ramuri de rod sunt ramurile mixte, de lungime mijlocie şi mai rar
buchetele de mai. La piersic deosebim metoda de tăiere clasică şi metoda modernă.

Tăierea clasică. La palmeta cu braţe oblice se lasă 80-120 de ramuri mixte distanţate la 15-20 cm şi scurtate la
6-8 grupe de muguri floriferi şi vegetativi. Dintre celelalte ramuri mixte unele se elimină, altele se taie în cepi de 2-3
muguri pentru a rodi în anul următor. Ramurile slabe şi buchetele de mai se pot înlătura.
La forma vas se lasă 150-250 ramuri mixte, în rest se procedează ca în cazul palmetei.
La tăierea modernă se reţin ramurile mixte lungi de 40-60 cm, distanţate la 20-30 cm. Ramurile mixte de
prisos se înlătură, iar cele peste 70 cm se scurtează.
În plantaţiile de piersic solul se întreţine ca ogor negru deoarece piersicul nu suportă înţelenirea.
Irigarea asigură sporurile de producţie de peste 47% şi creşterea procentului de fructe extra şi calitatea întâia.

20
 Majoritatea soiurilor au tendinţa naturală de supraîncărcare cu fructe. Pentru a evita obţinerea unor fructe prea
mici şi de calitate inferioară se recomandă normarea producţiei de fructe.
Producţiile care se obţin la piersic pot atinge 15-20 t/ha.

5. CULTURA CAISULUI

Caisul este originar din China. În prezent se întâlneşte în toate zonele, cu excepţia regiunilor tropicale.
Producţia mondială este de circa două milioane tone. În România se cultivă pe o suprafaţă de aproximativ 10.000 ha.
Se consumă în stare proaspătă şi sub formă de compoturi, sucuri, nectaruri, gem, dulceaţă şi distilate.

Principalii portaltoi sunt: zarzărul (cel mai indicat), mirobolanul, prunul franc, piersicul franc, migdalul.

Soiuri. Sortimentul de soiuri este foarte bogat şi a înregistrat modificări importante în ultimul timp prin crearea
de noi soiuri. Dintre soiurile mai importante sunt: Timpurii de Chişinău, Rozal, Cea mai bună de Ungaria, Mari de
Cenad, Mamaia, Luizet, Paviot.

Cerinţele faţă de condiţiile de mediu. Caisul este foarte pretenţios la lumină şi căldură, de aceea plantaţiile de
cais se amplasează pe terenuri cu expoziţii sudice sau sud-vestice. În cursul iernii, după o perioadă normală de călire,
partea aeriană a pomilor rezistă până la -20, -22°C. Dacă are loc o decălire din cauza unor zile calde, chiar
temperaturile de -16°C, provoacă pierderi de muguri. Pornirea în vegetaţie are loc când temperatura depăşeşte 6°C,
iar înflorirea, fecundarea şi legarea fructelor, când temperaturile se menţin peste 10°C. Faţă de căldurile mari din
timpul verii, caisul se comportă satisfăcător, având cerinţe reduse faţă de apă. El reuşeşte chiar în zone cu precipitaţii
de 450-550 mm.
Preferă soluri mijlocii sau uşoare, lutoase sau luto-nisipoase, bine aerisite şi bine drenate. Dă rezultate mai bune
şi pe nisipuri cu posibilităţi de irigare. Solurile grele argiloase, cu exces de umiditate şi neaerisite sunt nefavorabile
culturii caisului.

Particularităţile tehnologice. Pentru înfiinţarea şi conducerea plantaţiilor de cais se foloseşte vasul ameliorat
cu distanţă de plantare 6/5 m sau forme de coroană aplatizată cu distanţa de 4,5/4 m (palmeta etajată sau neetajată).
La plantare se folosesc verigi de un an care se scurtează după plantare la 70-80 cm şi urmează proiectarea coroanei.
Prin tăieri de fructificare se asigură garnisirea şarpantelor. Buchetele de mai, în general, se păstrează, iar ramurile
fructifere care depăşesc 80 cm se scurtează cu o treime din lungimea lor.
Întreţinerea solului în livezile de cais se face ca ogor negru cu îngrăşăminte verzi. Caisul dă rezultate bune în
condiţii de irigare, cu udări aplicate la umflarea mugurilor şi la întărirea sâmburelui şi la intrarea fructelor în pârgă.
În toamnele secetoase se poate aplica o udare de aprovizionare după recoltarea fructelor.
Caisul suferă de apoplexie, care determină pieirea prematură a lui. Nu există metode de tratament, o dată
declanşat fenomenul, pomul nu mai poate fi redresat.

6. CULTURA CIREŞULUI ŞI A VIŞINULUI

În ţara noastră se cultivă circa 4 milioane de cireşi şi 6,3 milioane vişini. Fructele ambelor specii se consumă în
stare proaspătă sau pentru prepararea dulceţurilor, gemurilor, siropurilor ori a lichiorurilor şi a vişinatelor.

Portaltoi pentru cireş sunt: cireşul sălbatic, cireşul franc, mahalebul (vişinul turcesc) ca portaltoi generativi şi
selecţia clonală F 12\1, selecţia clonală I.P.C. 1. Portaltoiul VV1 (obţinut la Staţiunea Pomicolă Fălticeni) se pretează
atât pentru cireş cât şi pentru vişin.
Pentru vişin: vişinul franc, mahalebul, vişinul vegetativ (VV 1).

21
 Soiuri: La cireş: Früheste der Mark, Ramon Oliva, Pietroase de Cotnari, Germersdorf, Uriaşe de Bistriţa, iar la
vişin: Timpurii de Piteşti, Timpurii de Cluj, Mocăneşti, Nana, Scuturător, Pitic de Iaşi.

Cerinţele faţă de condiţiile de mediu. Cireşul este o specie pretenţioasă la lumină şi căldură, în timp ce
vişinul are cerinţe mai reduse, putându-se cultiva pe terenuri cu expoziţie nord-vestică sau nord-estică. Partea aeriană
a cireşului şi a vişinului rezistă până la -30°C.
Cireşul are o rezistenţă mijlocie faţă de ger, iar vişinul este una dintre cele mai rezistente specii la ger. Cireşul
preferă soluri mijlocii sau uşoare nisipo-lutoase sau argilo-nisipoase, profunde, cu drenaj bun. Vişinul, având
sistemul radicular mai profund, valorifică şi terenurile mai sărace, cu soluri subţiri, slab erodate, cu condiţia să fie
bine drenate. Se evită văile bântuite de curenţi reci în perioada înfloritului. Cireşul are cerinţe moderate. Altoit pe
mahaleb reuşeşte şi pe soluri cu umiditate mai redusă. Vişinul se comportă bine atât în zonele secetoase cât şi în
regiunile umede.

Particularităţile tehnologice. Vişinul se conduce în tufă, pomii plantându-se la 4/1,5 - 2 m (la soiurile pitice)
sau în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de 4/3 – 3,5 m (la soiurile de vigoare mijlocie şi mare).
Cireşul are tendinţa naturală de etajare şi se conduce sub formă de vas ameliorat şi vas aplatizat (soiurile cu
creştere globuloasă şi vigoare mai slabă a axului) şi piramidă modificată şi vas pentru celelalte soiuri.
Solul se întreţine ca ogor negru, iar pe terenurile cu pantă mai mare de 6-8% se practică ogorul lucrat combinat
cu benzi înierbate, la distanţă de 3-4 intervale una de alta. În perioada de tinereţe, intervalele se pot cultiva cu
mazăre, fasole sau alte legume (cartofi, ceapă etc.).
Producţiile la hectar pot ajunge la 10-15 t\ha.

22
 TEHNOLOGII VITICOLE

1. Tendinţe şi orientări în viticultura modernă

O plantaţie nou înfiinţată reprezintă o investiţie costisitoare ce trebuie recuperată într-un timp cât
mai scurt.
Alături de recuperarea mijloacelor investite, fiecare plantaţie trebuie să asigure obţinerea de profit
pe toată durata existenţei ei, iar realizarea indicatorilor calitativi şi cantitativi preconizaţi să se
înfăptuiască chiar de la începutul rodirii.
Soluţiile tehnice adoptate la înfiinţare trebuie să asigure posibilitatea de ridicare a productivităţii
muncii şi fiabilitatea pentru adaptări la conjuncturi socio-economice noi, pe calea modernizării.
Realizarea unor asemenea obiective impune o analiză şi o gândire adecvată chiar din faza de
alegere a amplasamentului, de iniţiere şi de proiectare a înfiinţării noii plantaţii, având la bază totalitatea
acumulărilor ştiinţifice şi practice până în prezent.
O asemenea opinie presupune:
- adoptarea de soluţii tehnice care să permită mecanizarea şi chimizarea totală, cu consumuri
energetice optime;
- promovarea unor sisteme de cultură şi forme de conducere care să permită raţionalizarea şi
standardizarea lucrărilor fitotehnice, în vederea reducerii muncii manuale;
- prin aplicarea unui nivel agrotehnic superior se va realiza o prindere optimă după plantare, cu
formarea unor butuci uniformi, ca vigoare şi potenţial productiv.

2. Tipuri de plantaţii viticole

Pe fondul conceptelor economice şi social utilitare, plantaţiile viticole roditoare pot fi grupate,
după volumul şi destinaţia producţiei în (L. Dejeu, 2004, I.C. Dumitriu, 2007):
- plantaţii comercial-industriale – ce se înfiinţează în zone viticole de favorabilitate ecologică,
în areale delimitate pentru cultura economică a viţei-de-vie;
- plantaţii viticole mixte – destinate obţinerii de producţie marfă în principal şi pentru
satisfacerea nevoilor de consum familial în secundar;
- plantaţii viticole pentru consumul familial – destinate satisfacerii nevoilor proprii, ele sunt
amplasate în imediata apropiere a localităţilor;
- plantaţii viticole cu caracter experimental – înfiinţate în unităţi cu profil de cercetare, acolo
unde se urmăreşte verificarea şi promovarea în practică a rezultatelor cercetării ştiinţifice;
- plantaţii viticole cu caracter didactic – înfiinţate în unităţi de profil, unde se formează şi se
instruiesc specialiştii (şcoli profesionale de meserii, licee de specialitate, institute de
învăţământ superior agronomic).

3. Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare

Înfiinţarea plantaţiilor de viţă-de-vie necesită investiţii mari, prin care se urmăreşte obţinerea
producţiei sporite de struguri de calitate, folosind tehnologii moderne de cultivare a viţei-de-vie, cu o
eficienţă economică superioară.
Pentru atingerea acestor scopuri, la înfiinţarea viilor roditoare trebuie respectate cu stricteţe o serie
de măsuri organizatorice şi agrotehnice, deoarece viţa-de-vie creşte şi fructifică pe acelaşi teren timp de
40-50 şi mai mulţi ani.
Greşelile comise în timpul înfiinţării plantaţiei viticole sunt foarte greu de corectat şi-n cele mai
multe cazuri ele pot compromite plantaţia.
La alegerea terenului se iau în considerare factorii biotici (condiţiile naturale ce acţionează asupra
plantaţiei, condiţiile topografice) şi factorii socio-economici.
Dintre factorii biotici, o importanţă deosebită o au:
1) Factorii climatici – determină arealul de cultură a viţei-de-vie şi orientează direcţiile de
producţie; aceştia sunt:
a) durata perioadei de vegetaţie este diferită la soiurile de viţă-de-vie: pentru soiurile timpurii –
160 zile, medii – 170 zile şi tardive – 180 zile;

23
 b) bilanţul termic global se apreciază prin suma temperaturilor zilnice medii mai mari de 0°C pe
parcursul perioadei de vegetaţie (între ultimul îngheţ din primăvară şi primul din toamnă); valorile lui
sunt: pentru soiurile timpurii, până la 2700°, pentru cele medii 2900° şi pentru cele tardive, peste 3400°;
c) bilanţul termic activ este suma temperaturilor medii zilnice (mai mari de 10°C), de la
dezmugurire până la maturarea deplină a strugurilor;
d) bilanţul termic util este suma temperaturilor medii mai mari de 10°C, în perioada de la
dezmugurit până la maturarea deplină;
e) temperatura medie a celei mai calde luni în perioada de vegetaţie (iulie): pentru soiurile
timpurii 18°C, medii 20°C şi pentru cele târzii 22°C;
f) durata strălucirii efective a soarelui trebuie să constituie, pentru soiurile timpurii 1200 h, medii
1400 h şi pentru cele târzii peste 1500 h;
g) cantitatea anuală de precipitaţii pentru cultura viţei-de-vie trebuie să fie de minimum 450 mm,
din care 250 mm să cadă uniform în timpul perioadei de vegetaţie.

2) Factorii de relief acţionează puternic asupra temperaturii, bilanţului termic, umidităţii, migrării
substanţelor nutritive şi proceselor de eroziune:
a) înclinarea pantelor: 5-12°, viile pot fi înfiinţate fără amenajări speciale, folosind diferite
procese organizatorice şi agrotehnice. Dacă înfiinţarea plantaţiei este pe o pantă mai mare de 12°, pentru a
combate eroziunea solului şi pentru a folosi mijloace de mecanizare se construiesc terase de diferite
tipuri;
b) expoziţia pantelor are o influenţă foarte mare asupra bilanţului termic, umidităţii, substanţelor
nutritive şi eroziunii. cele mai favorabile expoziţii pentru cultura viţei-de-vie, în mod descrescând sunt: S,
SE, SV, E, V, NE, NV. Pe pantele de N nu se recomandă;
c) forma plantelor. În cele mai multe cazuri, pantele sunt neuniforme, concave, convexe, alunecări
de teren stabile (active). Cele mai favorabile pentru viţa-de-vie sunt pantele de formă cancavă. Aici
regimul termic, hidric şi nutritiv este la un nivel optim şi este mai uniform răspândit. Pantele uniforme
sunt mai favorabile pentru organizarea terenului, pentru prelucrarea şi îngrijirea plantaţiei;
d) altitudinea (sau înălţimea de la nivelul mării) influenţează foarte puternic asupra bilanţului
termic, cu creşterea înălţimii temperatura scade. Pentru viţa-de-vie, altitudinea favorabilă este între 80 şi
200 m.

3) Factorii litologici prezintă diferite depozite de loessuri, argile, nisipuri, calcare, depozite
aluviale. Aceşti factori pot schimba textura solului, pH-ul, gradul de salinizare etc.
Terenurile caracterizate prin depozite litologice, înainte de înfiinţarea plantaţiei viticole trebuiesc
supuse ameliorării timp de 2-3 ani.

4) Factorii pedologici – caracterizează însuşirile morfologice, fiziologice, fizice şi chimice ale

solului :
a) textura solului (compoziţia granulometrică) variază de la nisipoasă la argiloasă. Textura
solului are o influenţă foarte mare asupra permeabilităţii solului (pătrunderea şi circulaţia apei în sol, a
aerului etc.). Pentru viţa de vie se pot folosi soluri cu conţinut de argilă de maxim 50 %.
b) grosimea solului (volumul edafic util VEU) – are importanţă foarte mare asupra dezvoltării şi
răspândirii sistemului radicular al plantelor. Pentru viţa de vie, grosimea trebuie să fie mai mare de 50 cm
până la roca dură.
c) nivelul apelor freatice – trebuie să fie mai jos de 1,5 m de la suprafaţa solului.
d) gradul de salinizare şi alcalinizare a solului. Nu se poate cultiva viţa de vie pe terenuri unde
conţinutul sărurilor solubile depăşeşte 100 mg / 100 gr. sol. şi cele care au peste 5 % de Na+ schimbabil.
e) reacţia solului şi a depozitelor litologice poate fi diferită. Pentru viţa de vie se admite pH = 5.5
– 8,2, pH 8,2 în sol înseamnă foarte mult CaCO3, care provoacă, cloroza la plantele de viţă de vie.
j) excesul de umiditate acţionează negativ asupra dezvoltării plantelor, în sensul că se micşorează
cantitatea de O2 din sol şi are loc asfixierea rădăcinilor, conducând la o scădere bruscă a calităţii
strugurilor. Mai des se întâlneşte excesul de umiditate pe pantele concave, pe soluri formate pe argile şi

24
marne. În acest caz, înainte de plantare trebuie efectuate lucrări ameliorative (drenaj), prin care este
eliminat excesul hidric pluviometric.

5) Factorii social-economici – viţa de vie are un caracter de cultură intensiv, cu un volum crescut
de lucrări manuale, care ajung la 100-150 zile / om la 1 ha. Apoi, viţa de vie cere un consum ridicat de
materiale şi un volum mare de transporturi, de aceea, la înfiinţarea plantaţiilor viticole se va ţine cont de
existenţa forţei de muncă, apropierea de căile de comunicaţii, centrele populate, posibilitatea de
racordare la utilităţile obligatorii (energie electrică, apă, canalizare etc.).

4. Proiectul de organizare a terenului

Cuprinde un ansamblu de măsuri şi lucrări care urmăresc:
• utilizarea completă şi raţională a pământului;
• asigurarea condiţiilor pentru executarea mecanizată a lucrărilor;
• creşterea fertilităţii solului;
• alegerea şi amplasarea soiurilor de portaltoi şi viţe roditoare;
• tehnologia pregătirii terenului şi plantarea viţei de vie;
• instalarea mijloacelor de susţinere a butucilor;
• lucrările agrotehnice în plantaţiile de vii roditoare.

Organizarea terenului are scopul de a facilita organizarea şi executarea diferitelor lucrări

agrotehnice, de a folosi mijloace de mecanizare, de a amplasa soiurile de portaltoi şi de viţe roditoare, de
a lupta împotriva eroziunii solului şi de a modela, într-o oarecare măsură, factorii ecologici.
Organizarea teritoriului constă în divizarea lui în unităţile teritoriale de exploatare a plantaţiilor
viticole, care sunt :
1) parcela – cea mai mică unitate teritorială. Parcelele pot avea suprafaţa cuprinsă între 1-5 ha, în
funcţie de gradul de înclinare a pantei. Lăţimea standard este 100 m, lungimea parcelei poate fi de 100-
500 m.
2) tarlaua – este alcătuită din mai multe parcele şi este unitatea teritorială de bază pentru
executarea lucrărilor mecanizate şi amplasarea compactă a soiurilor de viţă de vie. Lungimea unei tarlale,
cea mai convenabilă pentru lucrările mecanizate este 850 m, dar poate varia în funcţie de forma de relief.
Lăţimea tarlalei depinde de gradul de înclinare şi poate fi, la panta de 5-8o de 150-200 m, la 8-12o de 100-
150 m, iar pe pantele plane poate fi 350-500 m. Forma tarlalei – dreptunghiulară, ceea ce dă posibilitatea
de a lucra mecanizat mai uşor parcela, dar, în funcţie de relief, poate avea forma de trapez sau triunghi.
3) trupul – este alcătuit din mai multe tarlale şi poate avea o suprafaţă de 150-500 ha. Această
unitate teritorială cuprinde toate elementele necesare pentru exploatarea raţională a plantaţiei viticole ca :
reţeaua de drumuri, canale de evacuare a apelor, reţea de alimentare cu apă, construcţii tehnologice şi
construcţii socio-gospodăreşti.
În afară de aceasta, pe perimetrul trupului viticol se pot înfiinţa perdele de protecţie, alcătuite din
diferite specii forestiere.

Reţeaua de drumuri. Drumurile între parcele : 4-5 m, între tarlale, 6-8 m, drumurile magistrale,
mai mult de 8 m. Canalele de evacuare a apelor se folosesc pe teren cu panta până la 12 o, unde terenul nu
este terasat.

Alegerea şi amplasarea soiurilor este una din cele mai importante lucrări de proiectare. La
alegerea soiurilor se ţine cont de:
- adaptarea lor la condiţiile pedoclimatice;
- afinitatea altoiului cu portaltoiul;
- tipul de sol etc.

25
 O mare importanţă la înfiinţarea viilor o are alegerea soiurilor de portaltoi. Soiurile de portaltoi se
aleg în funcţie de conţinutul CaCO3 solubil din sol şi de rezistenţa la secetă.
La alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare se ţine seama de lista soiurilor omologate pe zonele
viticole, de direcţia de utilizare a soiurilor, de factorii de biotop, climatici, pedologici, de relief.
Factorii climatici limitează soiurile după perioada de vegetaţie şi bilanţul termic necesar maturării
boabelor.
Soiurile de viţă de vie, după perioada de vegetaţie de la dezmugurit până la maturarea deplină, se
împart în:
- extratimpurii: > 1950oC (cu 15 zile mai înainte decât soiul Chasselas ;
- timpurii: 2600oC (odată cu Chasselas) ;
- medii: 2500oC (15 zile după Chasselas) ;
- târzii: 3000-3050oC (cu 30 zile după Chasselas) ;
- foarte târzii: 3100 … (cu 45 zile după Chasselas).
Factorii pedologiei influenţează dezvoltarea plantaţiilor, fertilitatea lor şi calitatea strugurilor.
Pentru diferite grupe de soiuri se cer anumite condiţii de sol:
• pentru soiurile pentru vinurile albe - soluri cu textură uşoară (nisipoasă);
• vinurile roşii - textură mai grea (lutoase, argiloase);
• struguri de masă - pe soluri bine aprovizionate cu elemente nutritive, cu umiditate şi
permeabilitate favorabile.
Pentru soiurile de masa indicele glucoacidimetric (Zah / Acid) normal 20-30; mai mare de 30 –
dulci; mai mic de 20 – acre.

Relieful influenţează calitatea strugurilor şi se amplasează astfel:

- 1/3 inferioară – soiuri de masă;
- 1/3 mijlocie, – vinuri roze;
- 1/3 superioară, platou – vinuri albe.

5. Lucrările ameliorative, antierozionale

Constau din următoarele etape:
1) defrişarea şi eliminarea arborilor şi arbuştilor, butucilor, pietrelor ş.a., obstacole care pot
deteriora maşinile şi utilajele în timpul mobilizării profunde a solului. La defrişare este obligatorie
scoaterea din sol a cioturilor.
2) nivelarea terenului – prezenţa denivelărilor pe teren acţionează negativ la evacuarea excesului
de apă (drenajul extern), la repartizarea uniformă a îngrăşămintelor, la pichetarea terenului şi alte lucrări.
Nivelarea constă în aplatizarea relativă a suprafeţei terenului şi trebuie efectuată imediat după defrişare.
3) fertilizarea terenului – viţa de vie se cultivă pe pante afectate de eroziune, cu un conţinut
scăzut de substanţe nutritive şi, ţinând cont de longevitatea plantelor, trebuie fertilizat solul cu o cantitate
mare de îngrăşăminte organice şi minerale. În funcţie de cartarea agrochimică se stabilesc dozele: gunoi
de grajd: 30-120 t/ha; P2O5 – 150-200 kg/ha s.a.; 200-250 kg K2O.
4) desfundarea solului, la o adâncime de 50 – 60 cm, cu întoarcerea brazdei, în scopul
încorporării îngrăşămintelor aplicate în dozele de mai sus, urmată de o nivelare cu grapa, ataşată în locul
utilajului de desfundat.
5) măsurile antierozionale, pe pante până la 12o constau în: arătura pe curbele de nivel,
amplasarea tarlalelor de-a lungul curbelor de nivel, astfel încât rândurile de viţe să fie amplasate
perpendicular pe direcţia pantei sau paralel cu curbele de nivel, numărul canalelor de evacuare a apei
executate la marginea tarlalelor, înierbarea rândurilor peste un anumit număr de rânduri de viţe, repetarea
desfundatului (h = 40-50 cm) peste 3-4 rânduri.

Dacă înclinarea este de peste 12 o , este necesară terasarea. Terasa constă dintr-o platformă care
poate fi orizontală, înclinată spre aval, spre amonte, precum şi un taluz (fig. 1). Lăţimea platformei se
determină în funcţie de pantă: mare – platformă mică, taluz înalt şi invers.
Platformele teraselor vor bine întreţinute şi fertilizate înainte de plantare.

26
Fig. 1 - Elementele unei terase: Lp-lăţimea
terasei; Pp-panta platformei; Ri-raportul de înclinare al taluzului It - înălţimea taluzului;
(după A.Oprea şi O.Carabulea,2003)

6. Alegerea sistemului de cultură şi a formei de conducere a butucilor

În multe zone de cultură a viţei de vie de la noi din ţară temperaturile minime absolute din timpul
iernii coboară uneori sub limita de rezistenţă a viţei de vie, ele producând afecţiuni ale organelor
butucului situate deasupra solului, în special a mugurelui principal din ochiul de iarnă, cel care este
implicat direct în realizarea potenţialului productiv al butucului.
Pierderile cauzate se corelează cu nivelul temperaturilor minime absolute, cu soiul, cu sistemul de
conducere şi cu gradul de pregătire a plantelor pentru a rezista acestor condiţii vitrege.
Aceste realităţi impun o serie de măsuri obligatorii ce trebuiesc aplicate la înfiinţarea plantaţiilor
de vii roditoare:
- alegerea amplasamentelor;
- alegerea soluţiilor de organizare interioară şi de amenajare antierozională a terenului;
- alegerea direcţiei de producţie şi a sortimentului de soiuri, implicit afinitatea altoi-portaltoi;
- alegerea sistemului de cultură, cu sau fără protejare a butucilor pe timpul iernii;
- alegerea formei de conducere a butucilor (Şt. Oprea, 2001, L. Dejeu, 2004, P. Piţuc şi colab.,
1980, I.C. Dumitriu, 2007).

Sistemul de cultură – impus de cele patru zone de cultură din România: zona de cultură protejată,
semiprotejată, neprotejată, zona cu sisteme de cultură diferite în cadrul aceloraşi podgorii, ca urmare a
variabilităţii temperaturii minime absolute, dar şi a orografiei şi expoziţiei terenului:
- pe treimea inferioară a pantei – sistemul de cultură protejată sau semiprotejată;
- pe treimea mijlocie şi superioară – cultura neprotejată a viţei de vie.

Ca expresie tehnologică, în practica viticolă, un sistem de cultură poate fi definit, sub aspect
morfologic, prin:
- organele de schelet caracteristice (tulpină, capul butucului, cordon, braţe);
- elementele active existente pe butuc (lemn de doi ani, cepi, coarde);
- locul şi înălţimea la care sunt inserate elementele active.

Cele trei sisteme de cultură întâlnite în România sunt:

- sistemul de cultură clasică joasă;
- sistemul de cultură mixt;
- sistemul de cultură înaltă (semiînaltă şi înaltă).

7. Procedee agrotehnice utilizate în plantaţiile de viţă de vie în perioada de vegetaţie.

În cursul perioadei de vegetaţie a viţei de vie se intervine asupra butucului, prin lucrări şi operaţii
“în verde” în scopul reglării proceselor de creştere şi fructificare. Prin ele se completează sau se
implementează efectul tăierilor în uscat.
În funcţie de necesitatea executării lor operaţiile şi lucrările în verde se pot grupa în:
obligatorii (plivitul, legatul lăstarilor);
ocazionale (ciupit, copilit, cârnit, desfrunzitul parţial, incizia inelară).

a) Copilitul - constă în suprimarea totală sau parţială a lăstarilor parţiali – copililor, care cresc din
mugurii de vară la subsoara frunzelor; în unele cazuri, această lucrare dă rezultatele scontate, mai ales în
27
plantaţiile dese, la soiurile predispuse dezvoltării abundente a copililor, iar în anii cu multe precipitaţii, la
plantaţiile de portaltoi, în zonele mai răcoroase.
Scopul copilitului constă în:
- reducerea gradului de umbrire a frunzelor lăstarului principal (mai ales partea de mijloc), în
scopul iluminării mai bune a strugurilor şi boabelor;
- reducerea suprafeţei de transpiraţie foliară, ce măreşte dimensiunile, savoarea boabelor şi
recolta;
- întreruperea, în unele cazuri, a creşterii copililor ce folosesc substanţele nutritive ale butucului,
stimulând astfel dezvoltarea mai intensă a mugurilor fertili, strugurilor şi boabelor.
În funcţie de starea butucilor, copilii pot juca, atât un rol pozitiv, cât şi unul negativ. În primul, ei
dau posibilitatea restabilirii corelaţiei dintre sistemul radicular şi partea aeriană, ei pot fi folosiţi la
formarea rapidă a butucilor, asigurând totodată şi o producţie corespunzătoare.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord cu copilitul parţial, nu cu copilitul total.
Copilitul parţial constă din suprimarea, prin ciupit cu mâna, a vârfului de creştere a copilului,
împreună cu frunzele tinere, păstrându-se, în acelaşi timp frunzele de la bază (4-5 frunze), capabile de
fotosinteză.
Copilitul total, în varianta folosită la viţele portaltoi, se realizează cu suprimarea în întregime a
copilului; nu se recomandă la soiurile de viţă roditoare.

b) Ciupitul - constă în suprimarea vârfului de creştere (coroniţei) a lăstarilor verzi, în scopul:

- intensificării creşterii părţilor laterale inferioare ale lăstarilor (inflorescenţelor, florilor,
boabelor) şi reducerii procesului de cădere a florilor;
- forţării creşterii lăstarilor rămaşi dar şi a încetinirii creşterii celor viguroşi, în scopul
dezvoltării lor uniforme;
- grăbirii procesului de formare a butucilor tineri;
- uşurării efectuării lucrărilor asupra butucilor, în viile cu densitate mare, (ciupitul puternic la
cultura vitei de vie fără suport şi a celor cu creşterea liberă a lăstarilor);
- forţării dezvoltării copililor pe lăstarii lacomi (de ex., după ger), pentru formarea corzilor din
copili, care pot fi folosite în anul următor;
- creşterii fertilităţii mugurilor;
- suplimentării recoltei pe copili, în anii când butucii sunt afectaţi de gerurile de iarnă sau
îngheţurile de primăvară.
Ciupitul încetineşte creşterea lăstarului ciupit pentru 12 – 15 zile, timp în care el se îngroaşă,
accelerând creşterea copililor, inflorescenţelor, florilor şi ameliorând fecundarea.
Ca rezultat al acestei operaţiuni în verde - florile şi rodul legat se scutură mai puţin - (în special la
soiurile predispuse la scuturare şi la cele cu flori funcţional femele), ceea ce conduce la o creştere a
recoltei cu 25 – 30 %:
 La soiurile predispuse la scuturarea florilor şi a rodului, ciupitul se face obligatoriu înainte de
înflorit, sau la începutul lui.
 Se ciupesc numai lăstarii viguroşi.
 Nu se ciupesc lăstarii slab dezvoltaţi şi cei de pe cepul de înlocuire si nici lăstarii butucilor cu
creştere slabă.
 Ciupitul nu se face în anii secetoşi la soiurile cu creştere slabă.

c) Cârnitul lăstarilor - se face la sfârşitul perioadei de creştere a lăstarilor, adică, sfârşitul lui
iulie – începutul lui august; în acest timp vârfurile lăstarilor care au încetat să crească se îndreaptă.
 La cârnit se înlătură partea superioară a lăstarilor cu 6-10 internodiii nedezvoltate, sau cea de
deasupra nodurilor 14 – 16 de la baza lăstarilor.
 Lungimea părţii înlăturate nu trebuie să depăşească 15 – 20 % din lungimea totală a lăstarilor.

Avantajele cârnitului:
 creşte activitatea fotosintetică a frunzelor rămase;
 se îmbunătăţesc condiţiile de lumină, de aerisire, de efectuare a lucrărilor mecanizate;
28
  totodată creşte greutatea boabelor, a strugurilor, a conţinutului de zahăr în must;
 viţele se maturizează mai bine;
 creşte fertilitatea embrionară a mugurilor;
 creşte rezistenţa butucilor la iernare.

d) Legarea lăstarilor verzi este lucrare obligatorie, deoarece viţa de vie are ţesuturi mecanice
slab dezvoltate:
 lăstarii de 40 – 50 cm lungime se îndoaie la pământ, influenţând astfel negativ fotosinteza şi
aerisirea părţii aeriene a viţelor, în acelaşi timp favorizând condiţiile de apariţie şi dezvoltare a bolilor şi
dăunătorilor;
 lăstarii nelegaţi se rup uşor în timpul efectuării lucrărilor mecanizate; de aceea lăstarii se
dirijează printre sârmele duble sau se leagă pe mijloacele de susţinere;
 în timpul vegetaţiei legatul se face de 3 – 4 ori:
- prima dată, când au 40 – 50 cm lungime;
- apoi, în caz de necesitate, pe măsura creşterii lăstarilor;
- la legat, lăstarii se repartizează uniform, vertical sau oblic, dar nu mai mult de doi
împreună;
- pe spalier să nu rămână locuri goale (“ferestre”), deoarece se pot forma goluri artificiale
pe rânduri;
- legatul în “mănunchi” influenţează negativ, prin reducerea fotosintezei şi favorizarea
atacului bolilor şi dăunătorilor;
- pentru legat se folosesc diferite materiale: rafie, liber de tei topit, deşeurile fabricilor de
confecţii şi tricotaje, cablu special cu dispozitiv pentru legat, cleme din plastic de diferite tipuri.

e) Dezfrunzitul parţial - se practică mai des în regiunile viticole din nord, unde nu este suficientă
lumină în perioada maturării boabelor.
Scopul lui constă în favorizarea maturării boabelor şi preîntâmpinarea putrezirii lor:
 se înlătură mai întâi frunzele din partea inferioară, care au început a se îngălbeni şi umbresc
strugurii;
 se înlătură limbul frunzelor, lăsându-se peţiolul.
Aceasta operaţiune are o influenţă pozitivă mai ales la soiurile destinate producerii vinurilor de
calitate superioară, ea executându-se mai aproape de maturarea boabelor.

f) Răritul inflorescenţelor - se aplică în condiţii lipsite de irigare, în scopul creşterii calităţii

recoltei, în cazul (supraîncărcării) supraproducţiei butucilor. Se înlătură vârfurile inflorescenţelor sau
ramificaţiile lor inferioare (cârceii). Operaţiunea se face imediat după înflorit, ea fiind mult mai eficientă
la soiurile de masă.
Reducerea numărului de inflorescenţe se va face în funcţie de fertilitate soiurilor şi nivelul
măsurilor agrotehnice aplicate (C. Ţârdea, 1995; L. Dejeu, 2004):
- în cazul soiurilor de masă, cu struguri foarte mari, în medie 300 – 500 g (Cardinal, Afuz Ali) se
lasă până la 14 – 16 inflorescenţe pe butuc;
- la soiurile cu struguri mari, în medie 200 – 300 g (Muscat Hamburg, Coarnă), numărul maxim
de inflorescenţe va fi de 24 – 26;
- la soiurile cu struguri mici, în medie 100 – 200 g (Perla de Csaba, Chasselas d’ore), numărul
maxim este de 30 – 32 inflorescenţe pe butuc.
Reducerea numărului de inflorescenţe pe butuc, are ca efect, în primul rând, sporirea în greutate a
strugurilor (30 – 40%), o dezvoltarea normală a boabelor şi respectiv, creşterea producţiei globale cu 10 –
15%. Prin acestea se asigură realizarea unui procent sporit de producţie-marfă.

g) Incizia inelară - constă în tăierea şi înlăturarea unui inel de scoarţă de 3 – 5 mm lăţime, sau în
întreruperea circulaţiei sevei prin incizare, fără scoaterea inelului de pe lăstar.
Operaţia poate fi executată:
 la baza coardei de rod, sub prima inflorescenţă de la bază, pe lăstarii fertil;
29
  incizia inelară se face cu 3 – 5 zile înainte de înflorit, pentru legarea unui procent sporit de
boabe;
sau, cu 3 – 5 zile după înflorit, pentru grăbirea creşterii boabelor şi ciorchinilor;
sau şi mai târziu, la pârgă, pentru accelerarea maturării boabelor.

Efectul maxim al lucrării este atunci când este efectuată până, sau la începutul înflorii. Cu ajutorul
ei strugurii pot fi măriţi de 1,5 – 2 ori. Incizia se face cu cuţite speciale (incizoare), cu doua lame paralele.
Scoarţa se restabileşte (se vindecă) în timp de 15 – 20 zile.

h) Polenizarea artificială suplimentară - reprezintă o lucrare agrotehnică eficientă de sporire a

recoltei de struguri. La noi în ţară, pierderea de recoltă este legată, uneori, de căderea florilor şi boabelor,
constituind, în unii ani climatici, cca. 60 – 80 %.
Majoritatea soiurilor cultivate au flori hermafrodite, legatul bobului fiind rezultatul
autopolenizării. Însă, el poate fi îmbunătăţit prin polenizare suplimentară cu polenul de la alte
inflorescenţe, butuci sau soiuri.
Rezultate favorabile pot fi obţinute la polenizarea suplimentară a soiurilor cu flori funcţional
femele (Coarnă Neagră, Bicane), care se cultivă în sortiment biologic cu soiuri care au flori hermafrodite
(Chasselas).
Polenizarea se va face de la orele 9 – 10 dimineaţa până la orele 17, în două etape:
- la înflorirea a 40 – 50 % din flori;
- la înflorirea a 70 – 80 % din flori;
- dar poate fi efectuată şi numai o singură dată, la înflorirea a 70 – 75 % din flori.

i) Plivitul - este una dintre operaţiile în verde considerată de mare importanţă, în special la cultura
soiurilor de struguri pentru masă, ea aplicându-se la începutul perioadei de vegetaţie.
Micşorarea numărului de lăstari de pe butuc are ca efect fortificarea celor rămaşi, în sensul
creşterii în lungime şi grosime, dar trebuie să reţinem că, un plivit prea sever, cu îndepărtarea unui număr
mare de lăstari, conduce la creşterea exagerată a lăstarilor şi diminuarea vigorii normale a butucilor.
Numărul de lăstari verzi la 1m liniar (N. Prestniov, 2000; I. Olteanu, 2000; L. Dejeu, 2000, 2004;
I.C. Dumitriu, 2007) depinde şi de particularităţile biologice ale solului dar şi de condiţiile de cultură:
 pentru soiurile cu struguri mici şi suprafaţa foliară mică (Riesling de Rhin, grupa Pinot,
Cabernet), se lasă câte 30 lăstari la 1 m liniar de spalier;
 pentru soiurile mai fertile şi cu o suprafaţă mai mare a frunzelor (Aligote, Fetească, Muscat
Ottonel) se lasă 25-30 lăstari la 1 m liniar de spalier;
 pentru cele de masă, la care trebuie obţinuţi struguri mari se lasă numai 20-25 lăstari la 1 m
liniar.

Pentru realizarea unei recolte de 100-120 q/ha, norma optimă de lăstari, în funcţie de soi, este 60-
100 mii/ha:
 Primului plivit se recomandă a fi efectuat către sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie, atunci
când pot fi deosebiţi lăstarii slabi de cei viguroşi, cei fertili de cei sterili, adică, cu câteva zile după
apariţia inflorescenţelor, când lăstarii au 12 – 15 cm lungime.
 Al doilea plivit poate fi executat la 1,5 – 2 săptămâni după primul.

La început se plivesc soiurile cu creşterea maximă timpurie a lăstarilor (până la înflorire)-(Aligote,

Chasselas, Pinot), apoi cele cu creşterea intensă a lăstarilor (după înflorire)- (Cabernet, Traminer,
Riesling de Rhin).

8. Alegerea distanţelor de plantare şi orientarea rândurilor.

30
 Distanţele de plantare în plantaţiile de vii roditoare, respectiv densitatea butucilor la unitatea de
suprafaţă influenţează:
• potenţialul productiv şi de calitate;
• productivitatea muncii;
• economicitatea plantaţiilor în ansamblu.

Din această cauză, alegerea distanţelor de plantare va fi realizată în funcţie de:

condiţiile de biotop;
soi;
afinitatea partenerilor altoi / portaltoi;
tipul de plantaţie proiectat;
sistemul de cultură;
forma de conducere a butucilor;
aspectele de ordin socio-economic.

Viticultura tradiţională din România a folosit, în decursul timpului, distanţe de plantare

diferenţiate:
- 1m / 1m – în Banat;
- 1,8 m / 1,8 m – în partea centrală şi de sud a Moldovei.

În etapa actuală s-a ajuns la o stabilitate a distanţelor de plantare, diferenţiate totuşi, de la o ţară la
alta, în funcţie de condiţiile specifice de biotop, de experienţa acumulată, de aspecte de ordin socio-
economice:
• în Franţa, distanţele de plantare recomandate şi practicate variază în jurul a 2-3 m între rânduri
şi 1,25 m–1,5 m între butuci pe rând (J. Branas, 1974);
• în Italia de 2,5–3,0 m / 1,5–2,0 m şi chiar mai mari în partea de sud (E. Itolo, 1985);
• în Germania distanţele de plantare variază în limite foarte largi, de la 1,5 – 1,8 m la 2,0–3,0 m
între rânduri şi între 1,2 m–1,6 m între butuci pe rând (M. Fregoni, 1986, Schnckenburger, 1972);
• în SUA distanţele practicate frecvent (California) sunt de 3,0 m / 1,5 m (H. Olmo, 1972).

În România, problema distanţelor de plantare a făcut obiectul numeroaselor studii şi cercetări în

urma cărora au rezultat o serie de orientări diferite.
 o primă orientare, sprijinită pe caracterele biologice, recomandă distanţe de plantare de 2,0 –
2,2 m / 1,0 – 1,2 m; aceste limite asigură o densitate de 4.000 – 5.000 butuci / ha, dar şi posibilităţi de
mecanizare (tractoare de tip SV – 445, VR – 445);
 cel de-al doilea curent – adept al distanţelor mari de plantare – recomandă 2,5 – 3,0 m între
rândurile de plante, ce corespunde zonelor viticole cu soluri fertile, unde se poate recomanda sistemul de
cultură neprotejată, folosindu-se soiuri viguroase, cu potenţial mare de producţie; aceste distanţe sunt în
sprijinul mecanizării care poate fi aplicată cu un randament sporit, în scopul creşterii productivităţii
muncii şi a economicităţii (L. Mihalache şi colab, 1991, L. Dejeu, 2004, I. Olteanu şi Şt. Oprea, 1997);
 cea de-a treia orientare este bazată pe conceptul că sporirea densităţii butucilor / unitatea de
suprafaţă prin micşorarea distanţelor de plantare reprezintă un mod de sporire a recoltei de struguri pe
unitatea de suprafaţă; s-au recomandat 15.000–20.000 butuci / ha, în plantaţiile superintensive, iar
posibilităţile de mecanizare erau parţiale, deoarece se foloseşte tractorul încălecător.

Unităţile de cercetare viticolă din fiecare zonă de cultură au promovat unele soluţii diferenţiate pe
podgorii şi areale de cultură, în funcţie de condiţiile naturale, tipul de plantaţii, soiurile cultivate, sistemul
de cultură:
 distanţe mici de plantare de 1,2–1,5 m / 1,0 m – în plantaţiile familiale, înfiinţate în grădina de
lângă casă, cu protejarea butucilor pe timpul iernii;

31
  distanţe mijlocii de plantare de 2,0–2,2 m / 1,0–1,2 m – în plantaţiile de tip industrial –
comercial, amplasate pe soiuri cu fertilitate redusă şi unde se plantează soiuri de vigoare mijlocie, cu
sistem de cultură semiînaltă sau înaltă;
 distanţe mari de plantare de 2,5–3,0 m / 1,2–1,5 m, în plantaţii amplasate pe soluri cu fertilitate
naturală mai ridicată, unde se cultivă soiuri cu vigoare mijlocie-mare, în sistem de cultură semiînaltă şi
înaltă, cu forme de conducere adecvate.

Orientarea rândurilor.

În plantaţiile viticole, orientarea rândurilor se stabileşte în funcţie de condiţiile de biotop, în

scopul:
• diminuării procesului de eroziune pe terenurile solificate şi a deflaţiei eoliene pe nisipuri;
• permiterii creşterii gradului de mecanizare;
• reducerii costurilor de producţie.

În aceste condiţii prezentăm câteva exemple de orientare a rândurilor:

 pe terenuri plane sau cu o pantă de 5-6 %, rândurile sunt orientate pe direcţia N-S, favorizând
astfel folosirea mai uniformă şi eficientă a luminii;
 pe terenuri cu panta de până la 10-12 % , rândurile se orientează perpendicular pe linia de cea
mai mare pantă, respectiv pe direcţia curbelor de nivel; în acest mod se realizează o diminuare a
procesului de eroziune, a consumurilor energetice, a muncii manuale, tocmai prin promovarea integrală a
mecanizării;
 pe terenurile amenajate în terase, rândurile de plante se orientează de-a lungul platformelor,
respectiv E-V pe expoziţie S, N-S pe expoziţie E şi V;
 pe terenurile afectate de vânturi puternice care au o direcţie dominant constantă, rândurile se
orientează pe direcţia vântului dominant, înlesnind în acest fel drenarea / scurgerea curenţilor de aer pe
intervalele dintre rânduri; astfel se previne o eventuală prăbuşire a butucilor împreună cu sistemul de
susţinere;
 pe nisipuri sau pe terenuri nisipoase orientarea rândurilor se face perpendicular pe direcţia
vântului dominant, în acest mod se creează un obstacol împotriva deflaţiei eoliene a particulelor de nisip;
 pe terenurile situate în zone irigabile, rândurile de plante se orientează în aşa fel încât să poată
uşura aplicarea irigării cu eforturi energetice şi financiare cât mai mici.
9. Tehnologia de înfiinţare a plantaţiilor de vii roditoare.
a) Pregătirea terenului în vederea plantării
Pregătirea terenului în vederea plantării este asemănătoare cu pregătirea terenului în vederea
plantării viţelor forţate şi altoite în şcoala de viţe.
Principalele operaţiuni pentru pregătirea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole acestea
sunt reprezentate de: curăţirea terenului, fertilizare, îngrăşarea acestuia şi desfundarea terenului.
Terenul ce urmează a fi plantat sau destinat înfiinţării plantaţiilor viticole, după ce a fost parcelat
se curăţă de toate resturile lemnoase şi nu numai, rezultate din defrişarea plantaţiilor vechi existente sau a
prezenţei anumitor arbori sau arbuşti. Această lucrare de curăţire a terenului se face adesea mecanizat
folosindu-se şi pluguri speciale tractate de tractoare (fig. 2).

Fig. 2 - Utilaj pentru

32curăţarea
suprafeţelor de resturi lemnoase
(www.vigneto.ro)
 Pentru fertilizarea solului pe terenurile pe care analizele agrochimice efectuate în vederea stabilirii
nivelului de fertilitate au indicat o insuficienţă în ceea ce priveşte prezenţa în profunzimea profilului de
sol a elementelor nutritive, se vor administra îngrăşăminte organice, cel mai des utilizate fiind gunoiul de
grajd şi unele îngrăşăminte chimice. Acestea se răspândesc uniform la suprafaţa parcelei destinate
înfiinţării plantaţiilor viticole şi se încorporează în sol prin efectuarea lucrărilor de desfundat.

Desfundatul este o lucrare de mobilizare a solului pe o adâncime care variază între 60–100 cm, în
sensul schimbării straturilor de orizont ce compun profilul solului respectiv. Lucrarea de desfundat are ca
scop mărirea capacităţii solului de reţinere a apei, de a intensifica activitatea microbiologică din sol astfel
asigurându-se condiţii optime pentru creşterea şi fructificarea viţei de vie (fig. 3).
Desfundatul terenului destinat cultivării viţei de vie este recomandat de faptul că plantaţiile
viticole au o longevitate de la 40-60 ani, această lucrare de desfundare se face şi în vederea reînfiinţării
plantaţiilor viticole.
După desfăşurarea unei astfel de operaţiuni vor rezulta diverse gropi şi denivelări de teren fapt
pentru care se va aplica o lucrare de nivelare (fig. 4).

Fig. 3 Utilaje pentru executarea desfundatului

Ca (www.vigneto.ro) lucrare obligatorie
recomandată în tehnica pregătirii
terenului este şi semănatul suprafeţei cu Facelia sp., plantă ce conţine în rădăcinile sale o substanţă
nematofugă (în scopul eliberării suprafeţei de prezenţa eventualilor netamozi din sol, aceştia fiind
principalii vectori de transmitere a virusurilor de la o plantă către una sănătoasă) şi totodată fiind şi o
plantă meliferă. După înflorit se va cosi şi se va lăsa ca mulci pe suprafaţa solului urmând ca prin arătura
de toamnă,executată înaintea efectuării pichetării, masa verde rezultată şi aflată în diferite stadii de
descompunere să fie încorporată la adâncimea de 18-20 cm.

Pichetarea terenului
Pichetarea terenului reprezintă o lucrare ce constă în fixarea pe teren a locului pe care-l va ocupa
fiecare viţă de vie. Denumirea de pichetat vine de la faptul ca locul fiecărei plante se marchează cu un
ţăruş denumit pichet.
Înainte de pichetare se vor stabili distanţele de plantare dintre rândurile de viţă de vie respectiv
dintre plante pe rând, orientarea rândurilor şi sistemul de pichetaj.
În vederea stabilirii distanţelor dintre rândurile de viţa de vie şi dintre butuci pe rând se va ţine
seama de condiţiile ecopedoclimatice din zona respectivă, de vigoare, astfel încât din distanţele alese să se
realizeze un spaţiu de nutriţie optim pentru desăvârşirea proceselor de creştere şi fructificare, respectiv un
volum edafic util individual optim.
Astfel în condiţiile unui sol şi a unor terenuri mai puţin fertile, a căror vocaţie pentru viticultură nu
este favorabilă, distanţele de plantare vor fi mai mari astfel încât prin sistemul radicular al plantei să se
poată explora un volum mai mare de sol.

33
 În funcţie de panta
Fig. 4 - Utilaje specifice nivelării
terenului şi de
terenului (www.vigneto.ro)
amenajările
antierozionale executate anterior plantării pichetajul poate fi:
- pe curbe de nivel – în terenuri neamenajate în terase;
- în prelungirea plantaţiilor vechi – când plantaţia nouă se înfiinţează alături sau în prelungirea
unei vechi;
- pe terase – rândurile se orientează în lungul teraselor unde de regulă se practică pichetatul în
chincoz.

Fertilizarea de bază a terenului.

La înfiinţarea noilor plantaţii viticole se alocă, cu precădere, terenuri în pantă, erodate, de cele mai
multe ori cu un conţinut scăzut de humus şi elemente nutritive uşor accesibile plantelor; totodată, prin
lucrările complexe, antierozionale sunt scoase la suprafaţă straturi din adâncime, astructurate şi sărace în
elemente nutritive.
Aceste realităţi apărute încă de la pregătirea terenului impun o fertilizare corespunzătoare chiar
din această etapă iniţială de pregătire.
La baza stabilirii corecte a tipului şi dozelor de îngrăşăminte (organice şi de sinteză) ce trebuiesc
aplicate la fertilizarea de bază stă cartarea agrochimică executată de specialiştii Oficiilor de Studii
pedologice şi Agrochimice Judeţene; cu ajutorul acestui studiu se poate evidenţia:
necesitatea aplicării şi încorporării amendamentelor;
 refacerea şi creşterea nivelului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive;
 asolamentul de 3-4 ani, în care este specificată structura de culturi, nivelul de aprovizionare şi
tipul de îngrăşământ specific culturii anuale sau perene recomandate.

10. Plantarea viţei de vie

a) Procurarea materialului săditor.
Viţele se pot cumpăra de la magazine specializate şi se recomandă a se procura întotdeauna cu 3-
5% mai multe viţe decât este necesar, pentru a le înlocui pe cele care nu se prind.
Viţele pentru plantat trebuie să fie de bună calitate:
- lungimea portaltoiului să fie de 38-42 cm;
- sudura la punctul de altoire să fie perfectă;

34
- să aibă cel puţin două rădăcini principale dispuse simetric în jurul butaşului, cu lungimea maximă de 15
cm şi grosimea la bază de cel puţin 2 mm în diametru;
- să aibă cel puţin o cordiţă bine dezvoltată pe o lungime de minim 15 cm.
Pentru grădinile din zonele nisipoase se procură pentru plantare viţe nealtoite (pe rădăcini
proprii). Se pot cumpăra coarde de viţă nobilă (Vitis vinifera) care se secţionează în fragmente de circa
40 cm, extirpându-li-se ochii de la bază cu un briceag şi se plantează direct în sol. Aceşti butaşi cu 4-6
ochi se pot planta în gropi făcute cu ajutorul unui ţăruş. Li se acordă aceleaşi îngrijiri ca şi viţelor altoite.

b) Pregătirea viţelor în vederea plantării

Anterior pregătirii viţelor, o lucrare obligatorie o constituie scosul din depozitul de păstrare şi
verificarea materialului de înmulţire săditor viticol.
În funcţie de ritmul plantării din câmp se vor scoate din depozitele de păstrare eşantioane din
material, în vederea stabilirii controlului privind starea de sănătate a lemnului, a mugurilor şi a rădăcinilor
precum şi asupra gradului de deshidratare suferite pe timpul însilozării.
O altă verigă importantă este fasonarea, parafinarea şi mocirlirea plantelor de viţă de vie în
vederea plantării.

Fasonarea constă în scurtarea rădăcinilor şi a cordiţei în suprimarea ciotului de la altoi şi

eliminarea eventualelor rădăcini aflate la nodurile intermediare ale portaltoilor (fig. 5).
Fasonarea este de trei feluri:
1. fasonare de tip scurt cordiţa de 2-3 ochi şi
rădăcinile scurtate la 1-2cm), folosită în situaţia în care
plantarea viţelor se face cu plantatorul. Astfel,
productivitatea este mult crescută, prin efectuarea
orificiilor de plantare, administrându-se şi apa;

2. fasonarea lungă - impune prezenţa unei cordiţe de 30 cm şi

a unor rădăcini cu lungime de 10-15 cm. Acest tip de
fasonare se foloseşte pe nisipuri în situaţia de
înfiinţării plantaţiilor cu viţe nealtoite;
3. fasonarea de tip mijlociu presupune existenţa unei Fig. 5 Fasonarea viţelor
cordiţe
de 4-6 ochi şi rădăcini de 6 cm. O astfel de în vederea plantării fasonare
este cea mai folosită şi se practică la plantarea (după L.Dejeu, 2004)
obişnuită.

Parafinarea viţei de vie are ca scop evitarea deshidratării acesteia. Această lucrare constă în
introducerea viţelor cu vârful – pe o lungime de 10-20 cm – într-un amestec de parafină, colofoniu şi
bitum.
Mocirlirea se realizează prin introducerea întregului sistem radicular şi a unei porţiuni de 15 cm
din tulpină într-un amestec format din 2/3 pământ şi 1/3 dejecţii animale nefermentate; se face în scopul
realizării unui contact bun între plantele de viţă de vie şi sol astfel încât procentul de prindere al viţelor la
plantat să fie cât mai ridicat.

c) Pregătirea terenului.
Mai întâi se delimitează suprafaţa locului de plantat, prin ţăruşi. Terenul respectiv se curăţă de
pietre, rădăcini, cioturi, etc., se nivelează dacă este cazul şi se fertilizează cu circa 5 kg de gunoi de grajd
la 1 metru pătrat sau, când solul nu este suficient de fertil, cu 0.03 kg de amestec de îngrăşământ fosfatic
şi potasic, la fiecare metru patrat. Toamna, de preferat, se sapă cu cazmaua la 60 cm adâncime şi se
inversează straturile de sol.

d) Stabilirea distanţelor de plantare.

Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului, de înălţimea tulpinii şi forma de
conducere.

35
 Soiurile mai puţin viguroase (Chasselas, Muscat de Hamburg - dintre soiurile de masă; Muscat
Ottonel şi Riesling italian - dintre soiurile de vin) necesită distanţe mai mici, iar cele viguroase (Coarnă
neagră, Afuz Ali, etc - dintre soiurile de masă; Aligote, Fetească regală - soiuri de vin), distanţe mai mari.
Pe terenurile mai bogate, distanţele vor fi mai mari.
Dacă temperatura nu coboară sub -180C şi via poate rămâne neîngropată peste iarnă, viţele se pot
conduce pe tulpini semiînalte şi înalte (70-80 cm până la 1,5-2 m) şi se plantează la distanţe mai mari
între rânduri (1,8-2,2 m); în zonele unde viţa de vie se protejează peste iarnă iar tulpinile sunt scurte de 10
- 30 cm, şi distanţele între rânduri vor fi mai mici, de 1,6-1,8 m.
Distanţele de plantare sunt mari în cazul conducerii lor în forme înalte care pot ajunge până la 2,5
m. Pe rând, distanţele dintre viţe variază între 1 m şi 1,2 m, în funcţie de aceiaşi factori.
Se marchează cu un ţăruş locul unde urmează să se planteze fiecare viţa. În cazul în care rândurile
se orientează paralel cu unul din zidurile casei, între acesta şi primul rând de viţă de vie se lasă o distanţă
de circa 1,5 m. Dacă viţa de vie se plantează paralel cu gardul, distanţa trebuie să fie de 75 cm până la 1
m.

e) Plantarea.
Plantarea este o lucrare amplă ce presupune mai multe operaţii: săpatul gropilor, distribuirea
viţelor la groapă, fixarea viţei în groapă, acoperirea rădăcinilor cu pământ şi tasarea lui, administrarea
îngrăşămintelor (organice şi chimice), udarea, acoperirea gropii şi muşuroirea viţei.
Plantatul poate fi efectuat în toamnă şi în primăvară, în funcţie de tipul de sol, condiţiile climatice,
accidentele climatice.
La plantare pot fi folosite atât viţe obţinute la ghivece nutritive cât şi pe bilon în câmp, plantarea
efectuându-se diferit.
O operaţiune obligatorie care urmează după plantat este muşuroitul care constă în acoperirea cu
un strat de pământ reavăn de minim 5-8 cm a vârfului lăstarului, în scopul protejării acesteia de
accidentele climatice inerente din perioada de după plantare (brumele târzii de primăvară sau gerurile de
peste iarnă).

Tipuri de plantare:
a. plantarea obişnuită – constă în săparea gropilor cu cazmaua sau burghiul acţionat de tractor;
b. plantarea cu plantatorul – se face pe terenuri fertile şi bine pregătite, situaţie în care se folosesc
viţe fasonate scurt (fig.7.8);
c. plantare cu hidroburul (sonda hidraulică) – o metodă economică prin care se asigură un
procent de prindere ridicat;
d. plantarea mecanizată – se utilizează în înfiinţarea exploataţiilor industriale în unele ţări cu
viticultură avansată (fig. 7.9.);
e. plantarea în gropi deschise – se practică pe soluri grele, argiloase, reci cu exces de umiditate;
viţele se plantează primăvara târziu, gropile se umplu pe jumătate cu pământ favorizând
pătrunderea căldurii la sistemul radicular, completarea cu pământ a gropii realizându-se la
începutul verii;
f. plantarea de vară – o metodă costisitoare care constă în plantarea prealabilă a viţelor în tubul
de
g. carton; viţele deja fortificate se plantează în iulie sau august cu tuburi cu tot, irigându-se
abundent;
h. plantarea pe nisipuri – se realizează primăvara fără a se efectua muşuroitul, care conduce la
uscarea în masă a lăstarilor tineri, ca urmare a temperaturii ridicate a nisipului din muşuroi.

Plantarea viţelor se face adesea primăvara, mai rar toamna.

Gropile în care se plantează viţa de vie trebuie să fie adânci de circa 40 cm şi largi de 30 cm, lângă ţăruş;
se mobilizează puţin pământul din fundul gropii şi se face un muşuroi.
- pe terenurile plane, viţele se plantează cu punctul de altoire la nivelul solului;
- pe terenurile în pantă, la 4-5 cm sub nivelul solului;
- la baza pantei, cu 4-5 cm mai sus de nivelul solului.

36
 În groapa pregătită, se aşează viţa cât mai aproape de ţăruş, cu rădăcinile răsfirate pe muşuroiul
din fundul gropii; se acoperă 1/3 din groapă cu pământ reavăn şi se calcă bine pământul, după care se
adaugă 2-3 kg bălegar bine putrezit. Se toarnă o găleată cu apă, dacă pământul nu este jilav şi, după
infiltrarea apei, se umple groapa cu pământ până la suprafaţă. Dacă punctul de altoire şi cordiţa nu au fost
parafinate, se face un muşuroi din pământul reavăn, care să depăşească vârful cordiţei.
Pentru evitarea atacului dăunătorilor se presară insecticide pe peretele gropii şi în pământul cu care se
face muşuroiul, (NU pe rădăcini).

Pregătirea şi plantarea viţelor nealtoite în terenuri nisipoase se face astfel:

- pe nisipurile solificate şi mai subţiri, pregătirea şi plantarea viţelor nealtoite se face la fel ca la
viţele altoite;
- pentru nisipurile nesolificate şi mai groase, până la 80 cm -1 m, se folosesc viţe nealtoite,
înrădăcinate (pe rădăcini proprii), lungi de circa 1 m; dacă viţa este mai scurtă, groapa nu se acoperă de
tot, ci, pe măsura creşterii lăstarilor. Groapa în care se plantează trebuie să aibă o adâncime de circa 1 m,
iar nisipul de la bază se amestecă cu 4-5 kg gunoi de grajd descompus (mraniţă);
- în zona Deltei Dunării, unde pânza freatică este la suprafaţă (40-60 cm), gropile se fac la 60 cm
adâncime, 40 cm lăţime şi se plantează 2 butaşi neînrădăcinaţi la o groapă (lungi de circa 60 cm). Unul
dintre butaşi se aşează vertical, în dreptul ţăruşului, se umple groapa pe jumătate cu nisip şi se tasează
bine; al doilea butaş se aşează oblic pe direcţia rândului, cu baza la adâncimea de 30 cm, şi cu ochiul
terminal lângă vârful primului butaş;
- pe nisipurile nesolificate şi mai groase (80 cm - 1,5 m), viţa nealtoită, înrădăcinată, se plantează
în gropi lungi de 1,5 m, largi de 80 cm şi adânci până la stratul de pământ; vitele se fasonează normal, dar
se lasă 4-6 ochi în poziţii opuse. Nisipul de la baza gropii se amesteca cu 10-15 kg gunoi descompus şi se
plantează câte 3 viţe la un cuib, la 50 cm distanţă una de alta. După prindere, coardele crescute din ochii
lăsaţi se vor dirija către locul unde se vor forma butucii, iar groapa se astupă treptat cu nisip. Plantarea se
încheie la 2-3 ani de când se începe;
- dacă grosimea stratului de nisip depăşeşte 1,5 m, viţele se plantează în şanţuri trapezoidale,
adânci de 1-4 m şi late de 4-5 m, distanţa dintre şanţuri fiind egală cu grosimea stratului de nisip. Nisipul
din groapă se amestecă cu gunoi descompus, iar viţele se plantează în rânduri, la 50 cm distanţă una de
alta. Pe măsură ce coardele se dezvoltă, în fiecare an şanţurile se umplu cu nisip, astfel încât plantarea se
termină abia după 5-6 ani.

11. Întreţinerea plantaţiilor de vii roditoare

11.1. Lucrări aplicate în primul an de la plantare
Viţa de vie plantată pe lângă casă poate fi condusă pe tulpini joase sau pe tulpini semiînalte şi
înalte.
Viţa de vie condusă clasic, adică pe tulpini joase (reduse la simpla buturugă) se cultivă în zonele
°
unde temperaturile din timpul iernii scad sub -20...-22 C, fiind necesară protejarea prin îngropare în
timpul iernii.
Viţa de vie cu tulpini semiînalte (0,7 m) şi înalte (1-1,5 m) se poate cultiva în zonele unde
°
temperatura din timpul iernii nu scade sub limita de rezistenţă, în general de -18...-20 C.

Lucrări ce se aplică după plantarea viţei de vie joase

Mobilizarea solului
După plantare, se recomandă să se facă o mărunţire a solului la adâncimea de 18-20 cm, cu sapa
(manual) sau prin arătură. În timpul verii, mobilizarea superficială a solului constă în efectuarea prăşitului
cu sapa sau prin cultivaţii mecanice, ori de câte ori este nevoie, pentru distrugerea buruienilor. Afânarea şi
mobilizarea solului se fac pe o adâncime de 6-8 cm.

Controlul apariţiei şi creşterii lăstarilor de viţă de vie

La circa 2-3 săptămâni după plantare, dacă lăstarii nu apar uniform şi în masă la suprafaţa solului,
se desfac muşuroaiele, numai cu mâna introdusă la baza muşuroiului şi cordiţei, lăsând pământul mărunţit
între degete să cadă pe lângă baza cordiţei, după care muşuroaiele se refac.
37
 Spargerea crustei de la suprafaţa muşuroiului
Această lucrare se face după fiecare ploaie, o dată cu aceasta înlăturându-se bulgării prea mari din
faţa lăstarilor şi reducându-se din grosimea muşuroiului, când este prea mare. Se administrează
insecticide, în cazul atacului de viermi, etc.

Copcitul viţei de vie

Copcitul prezintă o importanţă deosebită în primii ani de viaţă ai viţelor, deoarece de această
operaţie depinde consolidarea organismului plantei şi obţinerea unei plantaţii uniforme şi bine încheiate.
Practic, copcitul se efectuează astfel:
- se face o gropiţă (copcă) în jurul viţei, astfel încât punctul de altoire să fie bine scos în evidenţă;
- cu un briceag sau cosor bine ascuţit se suprimă, de la punctul de inserţie, toate rădăcinile de
suprafaţă, pornite din altoi şi din nodurile superioare ale portaltoiului.

Nesuprimarea acestor rădăcini duce cu timpul la separarea altoiului de portaltoi, fiecare tinzând să
trăiască pe rădăcini proprii. Cum rădăcinile emise din altoi sunt sensibile la filoxeră, ele sunt repede
distruse şi, de aici, apariţia golurilor în plantaţii. Până la vârsta de 5 ani se recomandă câte două copciri pe
an, respectiv primăvara şi către sfârşitul verii, făcând excepţie anul I şi II de la plantare, când copcitul se
va face în lunile iulie şi august.
După copcit, gropiţa (copca) se astupă cu pământ mărunţit şi reavăn şi se reface muşuroiul, cu
excepţia ultimului copcit, din august, când viţa de vie se lasă "descălţată", adică neacoperită la punctul de
altoire.

Udarea / irigarea viţei de vie

Udarea este necesară numai atunci când se manifestă seceta pronunţată în aer şi în sol, iar lăstarii
nu mai cresc. Pentru aceasta se face o groapă cât mai aproape de baza butucului, în care se toarnă cel
putin 10 litri de apă. După pătrunderea apei în sol, groapa se astupă cu pământ. Udarea viţei de vie se
repetă de 2-3 ori în cursul verii, în situaţia când seceta se prelungeşte.

Administrarea îngrăşămintelor
Se impune mai ales acolo unde nu s-a făcut fertilizarea de bază cu îngrăşăminte organice şi
complexe şi unde nu s-au administrat îngrăşămintele nici la plantarea viţei de vie.
Se folosesc îngrăşăminte naturale (gunoi de grajd bine descompus, compost) sau îngrăşăminte
minerale pe bază de azot, fosfor şi potasiu:
- cele azotate se dau în prima parte a perioadei de vegetaţie, în scopul stimulării creşterii viţei de
vie;
- cele fosfatice şi potasice se dau în faza a doua a perioadei de vegetaţie, pentru a stimula coacerea
lemnului.
Ele se administrează în stare solidă, în copci, în jurul plantei, după care se udă, sau se dau sub
forma lichidă, dizolvate în apa.
Dozele în care se dau variază în funcţie de gradul de fertilitate a solului, ajungând până la la 70 g
azot, 50 g potasiu şi 60 g fosfor, substanţă brută , pentru fiecare viţă.
Îngrăşămintele organice se dau în copci (gropiţe), câte 2-3 kg pentru fiecare viţă, în 4 copci
(gropiţe de cca. 30 cm adâncime).

Plivitul lăstarilor de viţă de vie

Plivitul este necesar numai când numărul lăstarilor viţei de vie trece de 3-4, înlăturându-se cei mai
slabi.

Legatul lăstarilor
Se face de câte ori este nevoie, când lăstarii de viţă de vie depăşesc 30-40 cm şi se apleacă.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor viţei de vie

38
 Pentru prevenirea manei se execută stropiri (de când frunza atinge 5 cm în diametru şi sezonul
este ploios şi cald) cu zeamă bordeleză în concentraţie de 0,3-0,5 g, piatră vânătă (sulfat de cupru) 150-
250 g, var nestins (sau dublu - triplu var stins) şi circa 200 g aracet, ca adeziv, la 100 litri apă. Stropirile
se fac în anii ploioşi la 3-4 zile şi în cei secetoşi cel puţin săptămânal.
În anii foarte secetoşi apare de obicei făinarea (oidium). Pentru a preveni apariţia ei se prăfuiesc
viţele cu pulbere de sulf sau se stropesc cu sulf muiabil (0,4%), dizolvat în apă.
Când atacul de mană coincide cu cel de făinare, sau pentru a preveni făinarea, este mai eficace şi
mai economic să se amestece sulful muiabil cu zeama bordeleză.
Dăunătorii viţei de vie (viermi şi insecte) care distrug lăstarii tineri şi rod scoarţa viţelor se combat
astfel: se desfac muşuroaiele şi se presară insecticide, după care se refac din nou muşuroaiele.

Cârnitul lăstarilor
Această operaţie constă în suprimarea vârfului lăstarilor la sfârşitul lui august, când depăşesc circa
1 metru, pentru a favoriza maturarea lor.
Ciupitul – constă în suprimarea vârfurilor lăstarilor sau a coroniţei lăstarilor fertili înainte de
înflorit, cu scopul favorizării procesului de fecundare a florilor.
Efectul ciupitului se manifestă prin creşterea procentului de boabe legate, prin mărirea greutăţii
strugurilor, în final prin creşterea indicatorilor cantitativi ai producţiei. Această lucrare se mai poate
practica:
- în cazul viilor afectate de îngheţ (se ciupesc lăstarii lacomi pentru a stimula formarea copililor);
- în plantaţiile viticole tinere, când prin ciupit se urmăreşte formarea rapidă a butucilor.
Copilitul – constă în eliminarea totală a lăstarilor anticipaţi (copili), care se formează din mugurii
de vară de la subsuoara frunzelor.
Copilitul se mai execută când copilii au 8-12 frunze, lăsând 4-5 frunze de la bază cu scopul de a se
îmbunătăţi iluminarea, aerisirea şi de a se uşura aplicarea tratamentelor fitosanitare.
Primul copilit se execută odată cu primul legat iar dacă este cazul se poate repeta de 1 - 2 ori, pe
măsură ce se formează şi cresc noi copili.
Desfrunzitul parţial – îndepărtarea frunzelor din zona strugurilor, cu scopul de a le asigura
condiţii optime de iluminare şi însorire, precum şi o aerisire mai bună şi o uşurare a aplicării
tratamentelor fitosanitare.
Astfel se ameliorează microclimatul din jurul strugurilor prin reducerea umidităţii şi intensificarea
aerisirii şi a gradul de iluminare, cu impact pozitiv asupra indicatorilor cantitativi şi calitativi ai
producţiei.
Lucrarea se execută la intrarea strugurilor în pârgă îndepărtându-se din jurul acestora 10-30 % din
frunzele îmbătrânite.

Completarea (lichidarea) golurilor

Se face în cazul viţelor de vie neprinse. Se realizează prin plantarea viţelor din acelaşi soi, din
surplusul rezervat la plantare. Aceste viţe, primăvara, se aşează în pungi de folie de polietilenă, umplute
cu pământ, găurite la bază (pentru scurgerea apei şi aerisire) şi se plantează într-un şanţ, la marginea
lotului de vie. În cursul verii, acestor viţe li se dau toate îngrijirile, ca şi celor plantate la locul definitiv. În
iunie, aceste viţe se plantează în locul celor neprinse, tot în gropi, scoţând punga perforată, cu grijă,
urmărind să nu se desfacă blocul de pământ din jurul rădăcinii. Se umple apoi groapa cu pământ, fără să
se calce, apoi se udă cu apă pe marginea gropii, fără a destrăma blocul de pământ.
O metodă foarte bună pentru completarea golurilor o constituie şi altoirea în verde a viţelor
portaltoi rămase în urma dispariţiei altoiului, fie a butaşilor portaltoi plantaţi special cu un an înainte, în
goluri. Altoirea se face în perioada înfloritului, folosindu-se metoda de altoire în copulaţie simplă, la
nivelul solului sau la înălţimea de 40-50 cm. Lăstarii altoi se recoltează cu câteva ore înainte şi se
păstrează într-o găleată cu apă sau în cârpe umede, până în momentul altoirii. Ca altoi se foloseşte o
porţiune de lăstari cu câte un ochi. Punctul de altoire se leagă strâns cu rafie din material plastic sau fire
de bumbac şi se parafinează cu ajutorul unei pensule.
În viile de pe nisipuri şi în cele de hibrizi producători direcţi (HPD), completarea golurilor se face
prin marcotaj. Marcota este o coardă de un an sau un lăstar "în pârgă" sau o coardă prelungită printr-un
lăstar aproape maturat. Cele mai bune marcote sunt cele date din cepi, aşezate cât mai aproape de
39
suprafaţa solului şi pe linia rândului. Obişnuit, marcotajul se realizează toamna, după căderea frunzelor,
sau primăvara, devreme - când se numeşte marcotaj "în uscat".

În timpul verii, marcotajul se face în iulie-august, când se folosesc lăstari în perioada încetinirii
creşterii sau coarde prelungite prin lăstari:
- în primul caz, marcotajul se numeşte "în verde";
- iar în al doilea, marcotaj "mixt".

În toate cazurile se procedează după cum urmează:

- mai întâi se întinde marcota pe fundul unui şănţuleţ care se deschide pe direcţia rândului, la
adâncimea de cea 30-40 cm.;
- marcota se aşează pe fundul şanţului, îndoindu-se cu foarte multă atenţie pentru a nu se rupe,
după ce în prealabil s-au extirpat (înlăturat) toţi ochii, în afară de cei 2-3 din vârf, care vor fi la suprafaţa
solului;
- se astupă groapa cu pământ, se bătătoreşte bine şi se pune un pichet (ţăruş) la vârful marcotei
care rămâne în afară, constituind viitorul butuc.

Cârnitul lăstarilor
Constă în suprimarea vârfului lăstarilor, la sfârşitul lui august, când depăşesc cca. 1 m, spre a
favoriza maturarea lor.

Alte lucrări care se efectuează în anul I de la plantare: muşuroitul de toamnă şi sapa mare sau
arătura adâncă.

Muşuroitul viţelor
Se face toamna, în vederea protejării viţelor împotriva temperaturilor scăzute; în anul I nu se
practică îngropatul total, ci muşuroitul, din cauză că în anul al II-lea se lasă pentru rod doar un cep şi o
cordiţă. Muşuroirea cu pământ se face pe o înălţime de 4-6 ochi.

Sapa mare
Se face tot toamna, efectuându-se o mobilizare adâncă a solului. La adâncimea de 18-22 cm, -
rămâne în brazdă crudă (nemărunţită, ci numai întoarsă).

11.2. Lucrări aplicate viţei de vie în al 2-lea an de la plantare

Se aplică aceleaşi lucrări ca în anul I, la care se adaugă dezmuşuroitul, tăierea de formare şi
instalarea mijloacelor de susţinere.

Dezmuşuroitul viţelor
Se face când temperatura aerului se prevede a nu mai scădea sub minus -6 ...-8°C. Muşuroaiele se
desfac de la bază spre vârf, pentru ca pământul să cadă lateral, prin surpare, evitând ruperea viţelor.

Instalarea mijloacelor de susţinere

Datorită creşterilor anuale puternice, a ţesuturilor mecanice slab dezvoltate şi a necesităţii
expunerii la lumină a suprafeţei foliare a butucului, viţa de vie impune fixarea părţii aeriene pe mijloace
de susţinere.
În lipsa acestor mijloace lăstarii nesusţinuţi se întind pe pământ, fapt ce îngreunează executarea
lucrărilor de mobilizare a solului de pe intervalul dintre rânduri şi aplicarea tratamentelor de combatere
fitosanitară, dar totodată favorizează atacul bolilor micotice şi întârzie intrarea pe rod.
Susţinerea părţii aeriene se poate face pe suporţi naturali sau artificiali (araci, spalieri, bolţi, etc.).
Spalierii utilizaţi sunt verticali şi oblici, spalierii verticali având trei rânduri de sârme din care
ultimele două sunt formate din rânduri duble.
Spalierii fruntaşi (cei fixaţi înclinat, la capătul rândului) sunt ancoraţi în sol cu ajutorul unor
ancore, conform.
40
 Spalierii mijlocii se introduc în sol până la adâncimea de 40 - 50 cm, instalarea lor realizându-se
atât manual cât şi mecanizat.
Instalarea spalierului cuprinde următoarele operaţiuni: executarea gropilor, transportul şi
distribuirea spalierilor la gropi, fixarea ancorelor, fixarea bridelor pe stâlpi (prin acestea vor trece sârmele
de susţinere), întinderea şi fixarea sârmelor.

După transportul,
Fig. 6 - Instalarea sistemului de susţinere distribuirea şi fixarea
spalierilor (www.vigneto.com) se fixează ancorele şi
contraforţele, apoi se
aliniază şi li se dă aceeaşi înclinare şi înălţime. Alinierea spalierilor se realizează pe două direcţii după
care se întind sârmele.
Sistemul de susţinere sub formă de piramidă se utilizează în cultura portaltoiului şi are 6-8 sârme.
O piramidă este alcătuită dintr-un stâlp de lemn tare (stejar, salcâm), sârmă galvanizată şi ţăruş
pentru ancorarea sârmelor.

Tăierea de formare
Are ca obiectiv începerea formării butucilor şi se execută în mod diferenţiat:
• după sistemul de cultură;
• după forma de conducere preconizată;
• după vigoarea de creştere a plantelor.

Celelalte lucrări recomandate a se efectua asupra plantei sunt asemănătoare celor executate în
primul an de la plantare.

11.3. Lucrări aplicate în anul III de la plantare.

Având în vedere că anul al III-lea de la plantare reprezintă începutul trecerii de la perioada de
tinereţe la cea de rodire, lucrările de întreţinere aplicate se aseamănă, în general, cu cele aplicate viilor pe
rod. Fac excepţie tăierea în uscat şi unele operaţiuni în verde, care suportă modificări de volum, ele fiind
menite să contribuie la grăbirea formării butucilor, pe de o parte, dar şi la conturarea potenţialului
productiv, pe de altă parte.

Lucrările solului – contribuie la menţinerea, ca ogor negru lucrat, afânat şi curat de buruieni,
făcând excepţie intervalele înierbate cu plante anuale, plante folosite ca îngrăşământ verde, organic şi
natural:
- afânarea solului şi combaterea buruienilor – se realizează în mod asemănător ca şi în anul II;
- fertilizarea – asemănător ca şi în anul II; în plus pot fi utilizate îngrăşăminte foliare, ce se vor
aplica în 3-4 etape / fenofaze, prima fiind cea a înfloritului;
41
 - irigarea – se recomandă în perioadele caracterizate printr-un stres hidric (pedologic şi
atmosferic) proeminent;
- întreţinerea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare – se va executa în mod asemănător anului II.
Lucrări asupra plantei – urmăresc să contribuie la formarea butucilor, în mod diferenţiat, după
sistemul de cultură şi forma de conducere:
- dezmuşuroitul – se execută în acelaşi mod ca şi în anul II;
- tăierea în uscat – are ca obiectiv formarea elementelor de rod, respectiv, conform sistemului de
cultură, formarea braţelor cu înlocuire periodică, a cordonului uni sau bilateral, a cepului de siguranţă;
- copcitul – identic şi în aceleaşi condiţii ca şi în anul II;
- operaţiunile în verde – au menirea de a contribui la formarea elementelor butucului, diferenţiate
în funcţie de sistemul de cultură şi forma de conducere;
- prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor – se execută la avertizare, asemănător
plantaţiilor de vii în producţie;
- îmbunătăţirea densităţii plantaţiei – prin completarea golurilor;
- protejarea butucilor pe timpul iernii – se realizează diferenţiat, după zona de cultură.

11.4. Întreţinerea plantaţiilor viticole amplasate pe nisipuri.

Principalele lucrări de întreţinere aplicate viilor tinere situate pe nisipuri sunt asemănătoare celor
aplicate în plantaţiile situate pe terenurile solificate, cu unele excepţii, specifice terenurilor nisipoase –
deflaţia eoliană:
- fertilizarea;
- completarea deficitului hidric prin irigare;
- copcitul;
- prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor;
- copertarea intervalului dintre rândurile de plante cu un covor vegetal anual;
- mulcirea suprafeţei solului situat pe intervalul dintre rândurile de plante cu materiale organice
(amestec de paie şi coceni tocate).

Fertilizarea – are la bază starea de aprovizionare slabă a nisipurilor în elemente nutritive, dar şi
drenajul intern excesiv, caracteristic nisipurilor şi capacitatea slabă de reţinere a nisipurilor pentru
elementele nutritive:
- în anul I se recomandă: N = 30-40 g, superfosfat = 50-60 g, sare potasică = 50-60 g la copcă;
- în anul II administrarea îngrăşămintelor chimice se va face eşalonat în patru etape;
- în anul III – de asemenea eşalonat, în patru etape.

Irigarea – este necesară când rezerva de apă din sol, pa adâncimea de 1 m scade sub 50 % din
IUA (intervalul umidităţii active).
- se vor aplica cca. Patru udări / an, cu o normă de 500 m3 / ha;
- ultima udare se va aplica până în data de 15 august, ca măsură a prelungirii perioadei de
vegetaţie, cu influenţe nefavorabile asupra maturării lemnului şi pregătirii butucilor pentru iernare.

Copcitul – prin care se urmăreşte eliminarea rădăcinilor din imediata apropiere a suprafeţei
solului, care se formează în dauna celor din profunzime.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor – în special atacul de mană şi făinare şi al

acarienilor.

12. Lucrări tehnologice în plantaţiile viticole pe rod

În viile intrate pe rod se aplică o gamă de lucrări specifice care urmăresc:

42
 - obţinerea unor producţii de struguri, caracterizate prin indicatori calitativi şi cantitativi
specifici soiului;
- asigurarea creşterilor anuale normale pe butuc care vor permite o rodire corespunzătoare în
anii următori;
- prevenirea atacului de boli şi dăunători;
- asigurarea longevităţii butucilor.

Astfel anual, conform tehnologiei de întreţinere specifică, a solului şi a plantei de viţă de vie, se
recomandă o serie de lucrări şi operaţiuni:
• tăierile de formare şi de rodire;
• revizuirea mijloacelor de susţinere;
• completarea golurilor apărute în plantaţie;
• dirijarea şi legarea coardelor pe mijlocul de susţinere;
• copcitul;
• lucrări şi operaţii în verde;
• combaterea bolilor şi dăunătorilor;
• fertilizarea;
• întreţinerea solului de pe rândul de plante şi de pe intervalul dintre rânduri;
• compensarea stresului hidric prin aplicarea irigaţiilor;
• recoltarea strugurilor;
• protejarea viţelor peste iarnă.

12.1. Întreţinerea şi lucrarea solului în vii.

Problemele care se rezolvă prin prelucrarea solului sunt următoarele:
- prevenirea eroziunii solului;
- combaterea buruienilor;
- favorizarea condiţiilor optime pentru păstrarea şi îmbunătăţirea fertilităţii solului;
- reglarea regimului hidric şi de aeraţie;
- favorizarea condiţiilor optime de desfăşurare a proceselor biologice din sol.

Sistemul de întreţinere a solului depinde în mare măsură de condiţiile climaterice. Solul se poate
întreţine în stare de ogor negru, acolo unde precipitaţiile atmosferice sunt limitate; în regiunile cu
precipitaţii abundente se aplică înierbarea plantaţiilor viticole, sau în scopul protejării împotriva eroziunii
solului – sistemul mixt.

Lucrarea solului în vii se împarte în două perioade:

- toamnă – iarnă;
- primăvară – vară.

Toamna, după recoltarea strugurilor, pentru afânarea solului compactat, pentru reţinerea
precipitaţiilor şi formarea rezervelor de umiditate din sol toamna şi iarna, se execută lucrarea solului de
toamnă – iarnă. Toamna se face o arătură la 18 – 22 cm. Înainte de arat se introduc îngrăşăminte organice
şi minerale (cu fosfor şi potasiu).

Aratul se efectuează „în lături” cu scopul acoperirii părţilor inferioare ale tulpinii cu un strat de
sol de 6 – 8 cm.
 După fiecare 4 – 6 ani, pe solurile cu textură uşoară (grosieră – mijlocie) se execută
subsolarea sau reînnoirea desfundatului, fără a întoarce brazdele. Pe mijlocul distanţei dintre rânduri,
adâncimea este de 50 – 55 cm, iar pe margini, pe lângă rândul de butuci, de 25 – 30 cm.
 Pe solurile cu textură grea, subsolarea se face peste trei - patru ani; odată cu subsolarea se
introduc şi îngrăşăminte.

43
 Primăvara timpuriu se efectuează boronitul la 3 – 4 cm, pentru distrugerea crustei. După tăiatul
butucilor, legatul în uscat şi strânsul coardelor se face o afânare adâncă la 25 – 30 cm şi se introduc
îngrăşămintele minerale de bază.
Vara se fac 4 – 6 cultivaţii între rânduri şi lucrarea / mobilizarea solului între butuci pe rând, în
funcţie de creşterea buruienilor şi căderea precipitaţiilor atmosferice. Cultivarea solului în timpul verii
trebuie efectuată la adâncimi diferite, de la 5 – 6 cm şi până la 12 – 15 cm.

Concomitent cu lucrarea solului se efectuează şi fertilizarea suplimentară.

Pentru limitarea acţiunii mecanice asupra solului şi a combate eroziunea pe pantele cu grad de
înclinare diferit se recomandă înierbarea:
 pe pante până la 5o se recomandă înierbarea la fiecare al 5-lea interval dintre rânduri;
 pe pante de 5 – 8o , la fiecare al 4-lea rând;
 pe pante de 8 – 12o , la fiecare al 3-lea rând.
Fâşiile înierbate au lăţimea de 1 - 1,5 m în aşa fel ca să se poată lucra solul pe rând; între rândurile
înierbate se lucrează peste 3 – 4 rânduri.

12.2. Combaterea buruienilor şi erbicidarea viilor.

În lupta cu buruienile, în plantaţiile viticole se folosesc o serie de erbicide: preemergente şi
postemergente, selective sau de contact.
După stropit, cultivaţia mecanică se efectuează în scopul afânării solului tasat/compactat. Pe
terenurile erodate cantitatea erbicidelor se micşorează cu 50 %.
Vara erbicidarea dă rezultate bune când buruienile au înălţimea de 20–25 cm.
Caracterul acţiunii acestor erbicide este stoparea creşterii, îngălbenirea şi uscarea buruienilor.

12.3. Irigarea viilor.

Metode de irigare:
a) Cea mai simplă metodă este irigarea pe brazde. Pentru aceasta, la o departare de 50 – 60 cm
de rând se fac brazde la adâncimea de 25 – 30 cm, pe care se scurge apa. Pentru executarea irigării prin
brazde, terenul trebuie bine pregătit înainte de plantare, sub aspectul nivelării şi direcţiei rândului, care
trebuie să aibă înclinaţia de 1,5 – 3,0o.
b) Irigarea prin ploaie artificială sau ceaţă – inconvenientul acestei metode este că se foloseşte
multă apă şi se provoacă dezvoltarea bolilor criptogamice.
c) Irigarea prin picurare – este cea mai economică, dar solicită construcţii spreciale.
d) Irigarea subterană – este foarte performantă; se pot administra apă, aer, substanţe minerale.
Neajunsul acestei metode este că solicită investiţii capitale foarte mari.

Termenii irigării – sunt în funcţie de faza de vegetaţie a viţei de vie:

I – faza a doua, de creştere a lăstarilor şi a inflorescenţelor;
II – după înflorit şi legatul boabelor;
III – în a doua subfază de creştere a boabelor, nu mai aproape de 15 – 20 zile până la maturarea
tehnologică a strugurilor.

Normele de irigare depind de structura solului:

• pe solurile uşoare = 250 – 300 m3;
• pe cele grele = 400 – 500 m3;
• pe solurile uşoare se irigă mai des, iar pe cele grele mai rar.
Cele mai bune condiţii de dezvoltare sunt la umiditatea solului de 80 %. Umiditatea minimă şi
termenii irigării trebuiesc orientate după acest indice.

44