Catehezele Sfantului Simeon Noul Teolog

Sfantul Simeon s-a născut în anul 949, la Galatia, în Paflagonia —

Asia Mică, în vremea dinastiei bizantine macedonene. Perioada sa de maturitate
cunoaşte domnia lui Vasile al-II-Iea Bulgarochtonul (976-1025). Studiază cu
succes la Constantinopol, dar refuză un loc la curtea imperială, îşi doreşte cu
ardoare un sfetnic duhovnicesc, pe care îl află în persoana bătranului monah
Simion Piosul de la vestita Manăstire Studion. La varsta de şaptesprezece ani
intră în mănăstirea dascălului său, apoi trece în mica manăsitire a Sfantului
Mamas, unde depune votul monahal, este hirotonit preot şi destul de curand, ales
egumen, cu aprobarea patriarhului din Constantinopol. Viaţa sa, cuvantările şi
scrierile sale, îl fac cunoscut încă din această vreme. Trece neîntarziat la
restaurarea manăstirii, aflată în ruinare, şi la reorganizarea vieţii monahale de
acolo, aflată şi ea în decădere.
Cele 34 de cateheze ale sale sunt adresate fraţilor monahi, cu scopul
de a-i feri de vicii şi a-i face să înainteze pe calea spre mantuire, cum arată cand
spune : ”Ascultaţi înţelesul cuvintelor mele, pirimiţi-le cu bucurie ca pe un sfat
dat spre binele vostru şi puneţi-le la inimă ca să le împliniţi spre folosul nostru
comun, al vostru şi al meu. Astfel, încetul cu încetul, în etape aparent
nesemnificative, progresand spre desăvarşire, să urcăm şi să ajungem desăvarşiţi
în Hristos. Iată spre ce tinde vorbirea mea”

1
 Sunt deci cateheze monahale, asemănătoare celor alcătuite la
începutul veacului al IX-lea de Teodor Studitul.
Sfantul Simion rămane egumen un sfert de veac. Cea mai mare
parte a catehezelor sale au fost rostite de la amvon. Numai cateva au fost
elaborate ca scrisori de îndrumare. Parcurgandu-le, mi-am oprit atenţia nu atat
asupra a ceea ce interesează în chip special cinul monahal, cat asupra celor de
folos pentru preotul predicator şi catehet din tot locul şi de totdeauna, cum şi
asupra celor care privesc pe tot credinciosul creştin.
Se observa mai întai că Sfantul Simion îşi propune un ciclu de
cuvantari, bine gandit, în care teologhisirea se îmbină armonios cu aplicaţia
morală. Nici arta oratorica nu este neglijată.
Grija cu care îşi cantărea cuvantul este exprimată în acest pasaj
final al uneia dintre cateheze: „Ce înseamnă să ne supraveghem pe noi
înşine ? ... Acest subiect, fraţilor, îl vom rezerva pentru o altă cateheză,
ca să nu nesocotim proporţia cuvenită a cuvantării de azi”.
Formula de adresare obişnuită este : „Părinţi şi fraţi”, vădind
că autorul ţinea seama atat de ascultătorii hirotoniţi, cat şi de ceilalţi monahi şi
vieţuitori ai manăstirii. La nevoie, această formulă revine pe parcursul
cuvantărilor.
Sfantul Simion foloseşte cu evlavie, abilitate şi discernamant
creator izvoarele de bază ale propovăduirii creştine, mai ales Sfanta Scriptură,
apoi viaţa şi scrierile Sfinţilor Părinţi, amintind, în cateva randuri pe unii ca
Sfantul loan Gură de Aur si Sfantul Vasile cel Mare , în acest sens, remarcabile
sunt catehezele a V-a şi a VI-a în care arată cum Dreptul Judecător va aduce în
faţă pentru fiecare categorie a celor ce se vor înfăţişa la Judecata din urmă,
termeni de comparaţie adecvaţi, în balanta dreptăţii Sale: pentru cei mari şi
puternici, pe regele David ; pentru patriarhi pe Ioan Gură de Aur, loan al
Alexandriei, Grigore Teologul, Ignatie, Tarasie şi Metodie; pentru mitropoliţi pe
Vasile, Grigore de Nissa, Grigore Taumaturgul, Ambrozie si Nicolae; pentru

2
monahi pe Antonie cel Mare şi din generaţia de atunci, Simion Piosul; pentru
femei pe Pelaghia, Maria Egipteanca, Teodora şi Eufrosina etc.
Sfantul Simion ţine seama de principiile catehetice şi omiletice,
într-un efort continuu de confruntare a trăirii fiecăruia cu preceptele
Evangheliei, cu modelul suprem creştin care este însuşi Mantuitorul lisus
Hristos, cu viaţa sfinţilor.
Vorbeşte din datoria şi cu autoritatea egumenului, dar şi din
dragostea şi cu smerenia sfantului, socotindu-se neîncetat ca unul din cei mulţi
de la care Dumnezeu aşteaptă îndreptare : „Solicit dragostei voastre, Părinţii
mei sfinţiţi, slujitori ai lui Dumnezeu, să nu fiţi surzi la cuvintele mele, la
cuvintele părintelui vostru nevrednic, ca aceste cuvinte să nu aibă asupra
voastră efectul unor vorbe goale. Chiar dacă sunt neputincios şi încărcat de
greşeli, vedeţi şi socotiţi mai degrabă că nu v-am sfătuit nimic în afară de
poruncile lui Dumnezeu şi de dumnezeieştile Scripturi”.
Sfantul Simeon foloseşte intens metoda socratică, prin întrebările
puse şi prin răspunsuri angajand adevărate dialoguri cu ascultătorii.
Incheierea fiecărei cateheze, după îndemnul de împlinire a
poruncilor, se face printr-o scurtă doxologie înălţată Domnului Hristos sau
Sfintei Treimi.

Deşi moralizatoare prin ţinta lor, catehezele Sfantului Simeon Noul

Teolog cuprind şi pagini de expunere a învăţăturii dogmatice, pe care se
fundamentează de altfel toate îndemnurile la conduita creştină. Atat în ceea ce ar
putea da un caracter dogmatic conţinutului acestor cateheze, cat şi în ceea ce le
conferă un profil moral, întalnim idei şi analize care ne duc cu gandul la Părinţii
de dinainte, la Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan, mai ales.
Pentru a ilustra modul de expunere dogmatică al Sfantului Simeon,
am ales un fragment despre Persoanele Sfintei Treimi, în care se afirmă
următoarele : „Cele trei sunt într-un acelaşi, cu o aceeaşi substanţă, natură şi

3
domnie. Dacă deci un nume e atribuit uneia, el se cuvine după natură şi
celorlalte, cu excepţia denumirilor de Tată, Fiu şi Duh Sfant, altfel spus în afară
de a naşte, a fi născut şi a purcede, căci acestea sunt singurele care aparţin
Persoanelor Sfintei Treimi de o manieră distinctă. Despre o schimbare,
redistribuire, sau permutare a numelor în această privinţă, nu poate fi vorba;
aceste nume caracterizează de fapt cele trei Persoane, fara sa fie posibila
punerea Fiului inaintea Tatalui, nici a Sfantului Duh inaintea Fiului, ci numai a
zice in acelasi timp: „Tatal, Fiul si Duhul Sfant”, fara cea mai mica distinctie de
durata, cu Tatal existand in acelasi timp Fiul nascut si Duhul care purcede. In
toate celelalte cazuri, aceeasi denumire e atribuita fiecaruia in special si la toti
trei. Zici, de pilda, lumina: in acelasi timp fiecare dintre ei este de sine lumina si
toti trei sunt o singura lumina; viata vesnica: la fel fiecare este si toti sunt o
singura viata. Dumnezeu Tatal este duh, si Domul este duh si Duhul Sfant este
Dumnezeu. Fiecare e Dumnezeu si toti trei impreuna sunt Dumnezeu; fiecare
este un Domn si toti trei sunt un Domn”. Sau acest pasaj soteriologic: „Domnul
si Dumnezeu nostru Iisus Hristos, Fiul autentic al lui Dumnezeu- Tatal, de
aceeasi esenta, natura si slava cu Tatal, ocupand acelasi tron, ramanand in Tatal
si Tatal in El, aruncandu-si privirea asupra nenorocirii noastre, venita prin pacat,
in care eram supusi vrajmasului cel care ne inselase, avu mila fata de noi, din
dragostea sa de negrait si hotarand sa ne scoata din aceasta robie si grozava
ratacire, a coborat din inaltime, fara sa paraseasca sanul Tatalui cum – numai El
o stie, si a venit pe pamant, mergand si vorbind cu noi oameni pacatosi, dand
precepte mantuitoare sfintilor Sai ucenici si apostoli, dupa care s-a inaltat din
nou cu slava langa Tatal Sau”.
Trecand la aspectul moral al Catehezelor socotim necesar să
evidenţiem din capul locului o precizare pe care Sfantul Simeon ţine să o facă
atunci cand îndeamnă pe ascultători ca pentru îmbunătăţirea vieţii lor creştine să
se lepede de grija cea lumească, de lume şi de cele lumeşti : „Ce este lumea
şi ce sunt cele lumeşti ?” - întreabă. Şi răspunde : „Nici aurul, nici

4
argintul, nici caii, nici chiar catarii; toate acestea sunt spre slujirea noastră
şi le avem pentru nevoile trupeşti. Nici carnea, nici painea, nici vinul, căci
acestea ne sunt de trebuinţă şi le consumăm. Nici casele, nici băile, nici campiile
sau viile, căci acestea sunt proprii şi lavrelor şi mănăstirilor. Ce înţeleg deci
cand zic lumesc ? Inţeleg păcatul, ataşamentul la cele trecătoare şi patimile”.
Astfel, deşi monah şi ascet, Sfantul Simeon nu dispreţuieşte
bunurile din lumea aceasta dimpotrivă, le află de trebuinţă. El condamnă însă
viciul, de tot felul, care duce la pierzare: acesta reprezintă lumescul în concepţia
sa, ca şi a Sfinţilor Părinţi în general.
Recomandă în schimb încă din prima cateheză, chemandu-i pe toţi
la dragostea creştină, în care se vădeşte toată credinţa care răspandeşte bucuria
în suflete; dragostea pentru care Fiul lui Dumnezeu a purtat păcatele şi rănile
noastre. Intr-un imn de slavă închinat dragostei Sfantul Simeon exclamă: „Tu
eşti invăţătoarea Profeţilor, tovarăşa de drum a Apostolilor, tăria Martirilor,
inspiraţia Părinţilor şi a Didascalilor, desăvarşirea tuturor sfinţilor” .
De aceea, Sfantul Simeon cere fraţilor săi Să aibă, mai înainte de
orice, dragoste: „Căci orice zel şi asceză însoţită de eforturi mari, care nu se
revarsă în dragoste cu duh de umilinţă, sunt zadarnice şi nu duc la nimic bun” .
Ideea acestei staruinte in iubire, strabate in toate cele 34 de
cateheze justificand considerarea Catehezei drept cateheza program in ciclu de
cuvantari ale Sfantului Simeon.
Intre alte idei prezente in cateheze este si aceea ca oricine nazuieste
spre desavarsirea crestina trebuie sa aiba o indeletnicire folositoare vietii, sa fie
muncitor, caci munca favorizeaza practicarea virtutilor, in vreme ce lipsa de
activitate duce la decadere morala. In aceasta privinta Sfantul Simeon indeamna
pe fratii sai: „Daca ai un serviciu de facut, treci la slujba ta; daca ai munca
manuala, la munca ta; daca ai o lectura de facut, la lectura ta. Refuza cu totul
sa ramai trandav in chilia ta, de teama de trandavia sa nu-ti fie calauzitoarela
tot felul de vicii”.

5
 Condamnand pe cei care traiau cu gandul de a se imbogati cu orice
pret, intr-o epoca in care prapastia dintre bogati si saraci era atat de adanca, in
care nedreptatea sociala, mizeria celor multi, isi avea radacina in acapararea
pamanturilor de catre o mana de oameni, Sfantul Simeon proclama invatatura
crestina despre drepturile egale ale tuturor oamenilor: „Bunurile si posesiunile in
lume sunt comune tuturor precum lumina si aerul pe care il respiram, precum
pasunea animalelor din campii si din munti. Toate lucrurile au fost date in
comun tuturor, numai pentru a se folosi si a se bucura de ele, dar proprietatea nu
eate a nimanui. Lacomia insa a invadat viata ca un tiran; din ceea ce stapanul
daduse in comun tuturor, lacomia a facut – intr-un fel sau altul – parti, inchizand
totul in inscinte, aparand cu turnuri, zavoare si usi, privand pe toti ceilalti
oameni de bucuria binefacerilor stapanilor”.
Sfantul Simeon indeamna la credinta vie, plina de dragoste
lucratoare cu precadere in cateheza a XIII a, in care comenteaza textul din
Epistola Sfantului Iacob: „Credinta fara fapte este moarta” (II, 26). In ultima
parte a acestei cateheze, se arata ca cei care nu savarsesc faptele de bine
naufragiaza in materie de credinta; faptele sunt vaslasii si ancora sigura a
credintei, ca si dovada ei: „In fapte se arata credinta, ca trasaturile fetei in
oglinda”.
Sfantul Simeon are o conceptie inalta despre slujirea preoteasca si
demasca asa cum o facuse candva si Sfantul Grigorie de Nazians, pe cei care,
fara vocatie si fara o pregatire corespunzatoare, cautau preotia – pe cai necinstite
– numai ca pe o stare lipsita de griji si aducatoare de castig: „Luptam prin toate
mijloacele sa primim demnitatea Apostolilor, cumparam puterile lor cu pret de
aur, fara teama de Dumnezeu, fara rusine inaintea celor care ne vad. Nimeni nu
indrazneste sa se urce in tronul imparatului, impotriva vointei acestuia; nici chiar
sa implineasca rol de gramatic sau retor, daca nu e cunoscator sau sa citeasca in
fata poporului, daca e analfabet. Si tu cauti demnitatea Apostolilor, sau o

6
accepti, inainte de a fi primit harul lor sau de a fi vazut roadele acestuia cultivate
in tine”.
In alte locuri se cere preotilor sa slujeasca Evanghelia „in duh de
umilinta ducand o viata ireprosabila”, spre a fi vase curate ale Dumnezeului
celui viu si administratori vrednici ai Sfintelor Taine. In mentalitatea unora
dintre clericii si credinciosii din vremea Sfantului Simeon se inradacinasera insa
cu precadere doua idei daunatoare vietii lor religioase.
Adeptii celei dintai sustineau ca, prin caderea lui Adam au ramas
pentru totdeauna antrenati in pacat. Sfantul Simeon considera eretici pe cei care
cugetand astfel nu tin seama de venirea Domnului Hristos: „Dumnezeu
coborandu-Se a luat trup, S-a născut ca unul din noi, om — afară de păcat, a
nimicit păcatul, a sfinţit zamislirea şi naşterea, iar pe încetul, odată cu creşterea
Sa, a binecuvantat toate varstele". Apoi Doanul a predicat, a ridicat pe toţi cei
căzuţi şi le-a deschis împărăţia harului. „Dacă înainte de Lege şi de venirea lui
Hristos, lipsiţi de tot acest ajutor, oameni multi, nenumarati au fost bineplacuti
lui Dumnezeu si aflati fara repros, ca dreptul Enoh si Ilie; ce scuză vom invoca
noi care — după har, dupa atatea şi atatea binefaceri după înlăturarea morţii şi
păcatului, după renaşterea prin botez, cu ocrotirea Sfinţilor îngeri şi sub
acoperirea Sfantului Duh, nu ne socotim măcar egali celor dinainte de har, ci
prin nepăsare dispreţuim şi încălcăm poruncile lui Dumnezeu ".
In cea de a V-a cateheză, din care am citat, Sfantul Simeon
analizează pe larg şi aprofundat cum Dumnezeu, din dragoste, a dat
posibilitatea celor ce se pocaiesc să recaştige nu numai paradisul din care
fusese izgonit Adam, ci cu mult mai mult, înaltul cerurilor, de-a dreapta Fiului
Său.
Cea de-a doua idee, izvorată din trandăvia pe care Sfantul Simeon o
combate în repetate randuri cu atata vigoare, susţinea că n-ar mai fi posibil
pentru creştinii de dupa epoca patristică să trăiască în virtute, aşa cum trăiseră
candva contemporanii Mantuitorului şi, mai apoi, Sfinţii Părinţi : „Mulţi nu

7
încetează să spună - şi cuvintele lor nu ne scapă — : „Dacă am fi trăit în zilele
Apostolilor, dacă am fi fost aflaţi drepţi să contemplăm, ca ei, pe Hiristos, am fi
devenit şi noi sfinţi”, ignorând că Hristos e acelaşi, El care vorbeşte în lume
acum ca şi atunci... Dar s-ar putea spune : „Nu e tot una să-L fi văzut atunci pe
El, în carne şi oase, şi să auzi numai azi cuvintele Lui, primind numai o
învăţătură despre El şi despre Impărăţia Sa”. Eu însă vă zic: desigur, nu-i
acelaşi lucru acum, ca atunci, dar situaţia de acum, din prezent este mult mai
frumoasă şi ne conduce mai lesne la o mai mare credinţă, decat faptul chiar de a-
L fi văzut şi auzit nemijlocit. Atunci, El era un om care apărea fariseilor, ca un
om de nimic, dar acum ni se predică un Dumnezeu adevărat : Atunci El stătea cu
vameşii şi păcătoşii, mâncand cu ei; iar acum stă de-a dreapta lui Dumnezeu-
Tatăl, fără să se fi separat de Acesta ... Atunci toţi, pană la ultimul, ziceau cu
dispreţ despre El : „Nu e acesta fiul Mariei şi al teslarului Iosif ?” , iar acum este
adorat ca Fiu al Dumnezeului celui adevărat şi Dumnezeu adevărat; şi a
proslăvit şi proslăveşte pe cei care i se închină în duh şi adevăr ... Atunci, ca un
om oarecare, trecea drept coruptibil şi muritor ... Nu era uşor să-1 recunoşti în
aceste condiţii şi sa crezi că este Dmmnezeu...”.
Alţii spuneau: „Dacă am fi trăit în vremea Sfinţilor Părinţi, ne-am fi
luptat ca şi ei”. Acestora Sfantul Simeon le cere „Să asculte, la randul lor, ca in
vremea Parinţilor noştri ereziile erau numeroase, falşii hristoşi numeroşi,
numerosi vanzatori lui Hristos, numeroşi şi falşii apostoli”. „Şi, spune-mi, de ce
e imposibil (sa traiesti virtuos cum au trăit Sfinţii Părinţi). Prin care mijloc
deosebit au stralucit sfintii pe pămant şi au devenit făclii intre semeni? Dacă ar fi
fost imposibil, nici ei nu ar fi reuşit niciodată, fiind oameni ca şi noi, cu
deosebirea ca vointa le era indreptata spre bine, că aveau zel, răbdare, smerenie
şi dragoste”.
Sfantul Simeon nu ezită să califice drept erezie învatatura celor care
spun ca nu e nimeni, în vremea noastră şi în mijlocul nostru, care să

8
poata tine poruncile evanghelice si sa-si conformeze viata cu aceea a Sfintilor
Parinti”. „Cei ce vorbesc astfel, inchid cerul pe care ni l-a deschis Hristos”.
Pentru a încuraja în practicarea virtuţilor, Sfantul Simeon
reaminteşte ascultatorilor de ajutorul dumnezeiesc în care creştinii trebuie să
nădăjduiască, de fagaduintele pe care le-a făcut Mantuitorul celor ce
aleargă către dansul: „Care sunt aceste făgăduinţe făcute de Insuşi Iisus
Hristos, Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu? Asculta şi reflectează la ceea
ce ne făgăduieşte : „în adevăr vă spun, va fi multa bucurie în cer pentru
un singur păcătos care se pocăieşte”. De asemeni : „Cine e însetat, să vină
la Mine să bea” .
Astfel, Sfantul Simion înlătură toate obiecţiile şi încercările
de justificare ale celor care se leneveau şi pregetau în trăirea virtuoasă, în
săvarşirea faptelor bune, cerand tuturor să se străduiască necontenit a împlini
poruncile lui Dumnezeu. Şi nu una, două, sau numai pe unele, socotind
aceasta de ajuns, ci toate poruncile, caci „cine e orb, e orb pentru tot;
şi cine e surd e surd pentru tot”. „Vedem că cei care navighează pe mare
nu li se spune izbăviţi pentru că au parcurs atatea şi atatea mile ci cand au
atins portul, călcand pe pămant”.

 Desavarsirea crestina in Catehezele Sfantului Simeon

La Sfantul Simeon Noul Teolog esenţa învăţăturii despre desăvarşi-

rea creştinului o constituie mărturia unei experienţe personale; aceasta se reduce
la învăţătura Părinţilor anteriori, dar are şi o notă caracteristică: accentul
puternic pus pe simţire, pe conştiinţă, pe lumina negrăită şi pe iubire. In operele
sale nu urmăreşte să expună sistematic şi teoretic procesul desăvarşirii omului în
Hristos, ci îndeosebi din punct de vedere practic, avand mereu în vedere
numeroasele sale experienţe personale. Omul credincios, a cărui ţintă este

9
desăvarşirea în Hristos, trebuie sa fie in primul rand un lucrator al virtuţilor
pentru a ajunge la contemplaţia lui Dumnezeu ca lumină şi iubire.
La Sfantul Simeon Noul Teolog găsim aceeaşi învăţătură a
Părinţiloi anteriori despre desăvarşirea omului în Hristos, care este o lucrare a
lui Dumnezeu prin Hristos în Sfantul Duh, in trei trepte : 1) purificarea de patimi
prin dobandirea virtuţilor şi a nepătimirii; 2) iluminarea sau contemplarea
nepatimasa a ratiunii dumnezeieşti ale lucrurilor prin care omul revine la starea
naturii lui; 3) desăvarşirea prin unirea cu Dummnezeu sau cu Hristos prin
lucrarea Duhului Sfant (Indumnezeirea).
Din opera Sfantului Simeon Noul Teolog, în totalitatea ei, reiese
credinta in Dumnezeu ca Persoană supraexistentă sau mai exact ca o Treime de
persoane absolute care ne poate mantui şi îndumnezei prin energiile sale
necreate şi inepuizabile, într-un dialog de iubire. Omul ca fiinţa spirituală
trupească este persoana creată capabilă sa răspundă la iubirea şi comuniunea cu
Dumnezeu.
Sfantul Simeon Noul Teolog vede între trupul şi sufletul fiinţei
noastre o relaţie intimă în Dumnezeu. El arată că „nici trupul nu se schimbă în
suflet, nici sufletul nu se transformă în divinitate, nici Dumnezeu nu se confundă
cu sufletul, nici sufletul nu se face trup, Dumnezeu rămanand ceea ce este ca
Dumnezeu, sufletul, ceea ce este prin firea sa, şi trupul aşa cum a fost făcut de
Dumnezeu: ţărană. Sufletul şi trupul încep să existe deodată, la început prin
creaţie, iar după aceea prin naştere şi prin voia Creatorului, ca o unitate, dar nu
ca unitatea unei singure substanţe, ci ca o unitate formată din amandouă.
Aceasta nu se poate explica decat prin aceea că omul a fost creat de la început de
Dumnezeu, iar apoi prin naştere, dintr-o pereche de oameni existenţi ca unităţi,
prin propagarea speciei-om; de aceea „taina uniunii sufletului şi a trupului în
omul individual trimite la taina existenţei speciei-om, ca uniune între suflet şi
trup”. Sfantul Simeon accentuează că la formarea Evei din coasta lui Adam,
Dumnezeu nu a mai suflat în ea suflare de viaţă deoarece a fost luată din coasta

10
însufleţită a lui Adam şi „parga Duhului pe care ea a primit-o împreună cu trupul
însufleţit, Dumnezeu a făcut-o spre suflet viu deplin”.
Suflarea lui Dumnezeu sădeşte în om nu numai viaţa biologică, ci şi
viaţa înţelegerii şi a comuniunii depline cu Sine, adică viaţa spirituală. Se
stabileşte în acest mod dialogul personal cu Dumnezeu, menit sa dureze
continuu. Chipul lui Dumnezeu în om este un dat ontologic; prin căderea în
păcat el se întunecă, dar nu este desfiinţat sau pierdut, S-a oprit numai procesul
asemănării care, preluat de Hristos, nu va mai avea sfarşit. Fiinţa umană are
nevoie şi mai mult de relaţia cu Creatorul; setea de comuniune cu Persoana
supremă este şi mai mare. Chipul nu-şi poate menţine numai prin sine
conformitatea cu originalul sau, Dumnezeu, decat dacă este unit cu El. In
caracterul omului de chip al lui Dumnezeu este implicată ideea de participare a
omului credincios la viaţa divină care se face prin harul Sfantului Duh, fapt ce
reiese cu prisosinţă din opera Sfanlului Simeon.
Chipul, ca dat ontologic, pune pe fiecare om într-un raport personal
unic cu Dumnezeu, izvorul vieţii şi puterii sale. Prin patimi comuniunea clară cu
Dumnezeu se întunecă dar întrucat sufletul raţional rămane în om, rămane şi o
anumită relaţie cu Dumnezeu, fiinţa noastră, în calitate de chip al lui Dumnezeu,
rămane mereu participantă la divin, la lumină dumnezeiască negrăită, chiar dacă
nu o mai vede destul de clar. Calitatea de chip al lui Dumnezeu, deşi întunecată
prin păcat, se menţine şi se dezvolta prin relaţia continuă cu Dumnezeu de care
omul e capabil şi după care se cere prin sufletul său. Desăvarşirea înseamnă
astfel şi o restaurare a chipului ca dat ontologic al făpturii umane de la creaţie.
Sfantul Simeon Noul Teolog arată că omul credincios, aflandu-se cu Hristos
într-o convorbire continuă, devine tot mai asemenea lui Hristos, căci imită
chipul Lui, îşi însuşeşte modul Lui de a fi şi de a gandi. Această relaţie vie şi
continuă se menţine prin puterea care vine mereu de la Dumnezeu, dar fiind
activi şi noi, nu numai El. Iniţiativa dialogului aparţine lui Dumnezeu. El este
Persoană supraexistenta şi ca atare, fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate fi

11
cunoscut. Pentru această autodescoperire a lui Dumnezeu într-o vedere tainică,
omul credincios trebuie să se facă vrednic în mod sincer, curat şi bun. La
vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dăruit de El,
iar pentru primirea acestui har este necesară o perfecţionare morală a întregii
fiinţe umane prin necontenitul ajutor din partea lui Dumnezeu. Dar trebuie să
remarcăm faptul că harul special primit de la Dumnezeu de omul credincios
exclude posibilitatea ca fiinţa noastră, în setea de cucerire prin cunoaştere şi
împropriere a lui Dumnezeu, să ajungă pană la absorbirea fiinţei divine în sine,
pană la identificarea sa cu Dumnezeu.
Sfantul Simeon Noul Teolog, vorbind de comuniunea euharistica şi
comentand textul paulin „Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un singur duh cu
El” (I Cor. 6, 17), precizează: „Unul, zic, nu după persoană”, ci după firea
dumnezeirii şi a umanităţii, firea dumnezeiască, căci noi devenim dumnezei prin
înfiere, după cuvintele Sfantului Ioan: „Ci ştim că atunci, cand El se va arăta,
vom fi asemenea Lui (I Ioan 3, 2); ...după firea omenească, deoarece noi suntem
fraţii Sai...”.
Relaţia verticală a omului cu Dumnezeu se reflectă şi în relaţia
orizontală a omului cu semenii săi în viaţa de toate zilele, dat fiind faptul că
toate persoanele umane, din toate timpurile şi locurile, deşi deosebite între ele,
poarta o fire comună pe care au primit-o de Ia Dumnezeu. Unitatea firii umane a
fost sfaşiată prin căderea în păcatul strămoşesc din cauza egoismului şi nu se
mai poate reface decat prin Duhul Fiului care este Duhul comuniunii în iubire.
De aceea orice om are nevoie de comuniunea cu ceilalţi semeni, fiindcă firea
umană din fiecare se cere întregită prin experienţa şi lucrarea altora. Oamenii se
întregesc şi se îmbogăţesc sufleteşte printr-o reciprocă şi intensă dăruire si
primire de experienţă. De aceea, desăvarşirea omului nu constă într-o
preocupare abstractă, ci într-o activitate dinamică în viaţa pămanteasca prin
împlinirea poruncilor divine, purificarea de patimi şi lucrarea virtuţilor. Acest
fapt îl subliniază Sfantul Simeon de nenumărate ori, îndeosebi în Cuvantările

12
teologice şi morale. Fidel învăţăturii ortodoxe, el acordă persoanei umane o
valoare deosebită. El pune un accent deosebit pe conştiinţa de sine care rămane
în sfinţi, în viaţa viitoare, aceasta clarificandu-se la modul absolut, sfinţii fiind
asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 44); odată cu ea şi conştiinţa despre
ceilalţi sau cunoaşterea lor în modul suprem. „Deci sfinţii sunt asemenea lui
Dumnezeu şi-L vor cunoaşte pe Dumnezeu. Atat cat i-a cunoscut Dumnezeu pe
ei şi precum cunoaşte Tatăl pe Fiul şi Fiul pe Tatăl, aşa trebuie să se vadă şi să
se cunoască sfinţii unii pe alţii”.
Deci după Sfantul Simeon Noul Teolog sfinţii în viaţa viitoare,
trăind deplin lumina dumnezeiască negrăită, nu sunt într-un extaz trecător ca în
cursul vieţii pămanteşti în care au uitat şi de sine şi de ceilalţi semeni, ci într-o
stare de supremă conştiinţă şi de ei înşişi, de Dumnezeu şi de ceilalţi semeni.
Conştiinţa personală este o stare veşnică şi se află în stransă legătură cu
comuniunea deplină, promovandu-se reciproc. De aceea numai în relaţie cu alte
conştiinţe şi în ultimă instanţă cu conştiinţa divină care ne iubeşte şi ne cere
iubirea la maximum, deci în lumină negrăită, se adanceşte şi conştiinţa proprie
a credinciosului. Indumnezeirea şi petrecerea în lumină negrăită echivalează cu
o ridicare la conştiinţa deplină de sine, de Dumnezeu şi de ceilalţi.
In gandirea Sfantului Simeon Noul Teolog starea credincioşilor în
viaţa viitoare nu e o stare de extaz ca în viaţa pămantească, ci o stare de supremă
luciditate în Dumnezeu, în iubirea Sa nesfarşită care nu-i anulează ca persoane.
Entuziasmul acestei iubiri nu înlătură conştiinţa de sine, ci o adanceşte. Şi
invers: conştiinţa de sine nu anulează entuziasmul iubirii infinite, ci îl
promovează. Astfel Sfantul Simeon Noul Teolog pune valoarea conştiinţei de
sine într-o lumină nouă, cum nu a mai fost pusă înainte de el, folosindu-se de
pilda celui întemniţat într-o închisoare; aceasta e deosebită de aceea a lui Platon
care are un rol negativ. Ea are un rol pozitiv, pedagogic, deoarece se poate lucra
pentru ieşirea la lumină deplină .

13
 Trăsăturile desavarsirii crestine la Sfantul Simeon.

Desăvarşirea creştină în gandirea Sfantului Simeon Noul Teolog

este mai întai profund hristocentrică. Pentru el Hristos este plenitudinea şi
ansamblul întregului bine: „Hristos a devenit totul pentru noi: cunoaştere,
înţelepciune, cuvant, lumină, iluminare, asemănare, contemplare, recunoştinţă;
El dăruieşte chiar din această viaţă, celor ce-L iubesc, să se bucure în parte de
aceste bunuri, să înţeleagă şi să audă în taină cuvintele de negrăit ascunse celor
mulţi”.
Vederea şi unirea tainică cu Hristos este ţinta vieţii creştine.
Aceasta ne dă viaţă veşnică la care nu se poate ajunge decat pe o singură cale:
Hristos, Care ne-a zis: „Eu sunt Calea...” (Ioan 14, 6). Sfantul Simeon numeşte
pe Hristos „calea cea dreaptă” pe care trebuie să o urmăm pentru a nu cădea în
vreo groapă, prin participarea la chenoza Sa, la suferinţele Sale, prin luarea
crucii — slava lui Hristos; aceasta este calea unică spre participarea la înviere
care se face prin Sfantul Duh.
După Sfantul Simeon Noul Teolog, Hristos este Împărăţia
cerurilor, deci însăşi mantuirea şi îndumnezeirea noastră care se obţin şi se în-
tăresc prin Duhul cel Sfant al Lui. Pentru orice creştin este important să se
îmbrace cu Hristos, cu puterea de sus: „Există un veşmant care ne trebuie la
ieşirea din această viaţă şi din trupul nostru, dacă vrem măcar ca la nunta
împărătească să ne aşezăm la masă cu prietenii împăratului. Care este deci acest
veşmant în care şi eu şi noi toţi trebuie să ne îmbrăcăm, pentru a nu fi găsiţi
atunci goi? Hristos, fraţilor, Hristos-Dumnezeu”.
Pentru Sfantul Simeon, Hristos este lumina care i se arată şi îi
inundă inima. Pentru a vedea însă această lumină, deci să-L cunoşti pe Hristos,
la începutul urcuşului spre Dumnezeu trebuie să-I împlineşti poruncile cu iubire.
Persoana lui Hristos este modelul desăvarşirii noastre şi ni Se prezintă ca o
sinteză a poruncilor dumnezeieşti împlinite; lucrandu-le şi noi, ajungem la

14
asemănarea şi la unirea cu El. Sfantul Simeon arată: „Şi ca să cunoşti că şi pe
Hristos îl văd ce-i ce-L iubesc pe El şi păzesc poruncile Lui, ascultă pe Domnul
însuşi zicand: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă
iubeşte. Iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi
pe el şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).
Pătrunderea şi sălăşluirea lui Hristos în noi se face în Biserica Sa
prin Sfintele Taine, îndeosebi prin Sfanta Euharistie al cărei rol este foarte
important în desăvarşirea creştinului, deoarece prin el se încorporează în Hristos
şi creşte în El, fapt accentuat şi de Sfantul Simeon Noul Teolog. Deci trebuie să
conlucrăm cu Hristos prin harul Sfantului Duh. Cea de-a treia persoană a Sfintei
Treimi purcede din Tatăl şi este trimis oamenilor prin Fiul pentru sfinţirea lor. El
produce învierea sufletelor păcătoase pentru o viaţă adevărată în Hristos. Fără
harul Sfantului Duh omul nu poate face nici o acţiune bună. Prezenţa Duhului se
manifestă în noi ca iubire şi este văzută ca lumină negrăită; omul, trup şi suflet,
se transfigurează prin forul iubirii divine a Sfantului Duh.
Sfantul Simeon insistă asupra imposibilităţii faptului de a exprima
prin cuvinte experienţa Duhului; în operele sale se pot găsi doar puţine mărturii
ale acestei experienţe. Chiar o viziune intelectuală a Duhului în această viaţă
este un semn indispensabil al realităţii darului său, „căci darul este dat în
revelaţie şi revelaţia se realizează în dar... nimeni nu vede revelaţia daca nu este
iluminat în Duhul Sfant şi nimeni nu poate spune că este credincios deplin,
dacă nu a primit pe Duhul Sfant.
Aşadar prin Duhul se ajunge la unirea cu Hristos. Insă pentru ca
Hristos să poată locui în noi, trebuie să ne purificăm de patimi. Sfantul Simeon
spune că nu putem să primim bunurile veşnice dacă inima este dominată de
patimi. Şi puterea curăţirii de patimi o avem de la Hristos prin lucrarea Sfantului
Duh. Deci trăsătura principală a desăvarşirii omului în Hristos la Sfantul Simeon
este hristocentrică, adică are în centrul ei pe Hristos (Calea) prin puterea
Sfantului Duh care lucrează prin Sfintele Taine. De aceea desăvarşirea este

15
totodată şi pnevmatic-bisericească; Hristos Se sălăşluieşte în sufletul omului
prin Botez şi Mirungere, însă prin Sfanta Euharistie Se uneşte în mod deplin cu
cei vrednici. Sfintele Taine ne transmit energiile şi sunt lucrătoare numai în
Biserică despre care Sfantul Simeon spune că este Trup al lui Hristos, membrele
ei suntem noi şi contribuim la viaţa şi unitatea ei. Biserica, plină de Duhul
comuniunii în Hristos, este viaţa de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi
extinsă în umanitate şi comuniunea de iubire şi viaţă a oamenilor cu Dumnezeu
prin Hristos în Duhul Sfant.
Deci Biserica îi cuprinde pe toţi cei ce cred în Hristos. Deşi Sfantul
Simeon se adresează în special monahilor, arată că desăvarşirea poate fi realizată
de toţi creştinii în comuniune de iubire. De aceea desăvarşirea în gandirea sa are
şi un caracter comunitar-sobornicesc in iubire. Aşadar şi la Sfantul Simeon
trăsăturile principale ale desăvarşirii se identifică: Hristos e ţinta dumnezeirii,
vederea Lui ca lumină negrăită. Cel care reuşeşte sa ajungă pană la statura
bărbatului desăvarşit, nu părăseşte cadrul Bisericii.
Catehezele Sfantului Simeon Noul Teolog dezvăluie pe
creştinul şi preotul care aleargă fără odihnă către mantuire şi al cărui suflet
freamătă ca în alergarea aceasta să nu se afle singur, ci însoţit de semenii
săi. El are convingerea că numai astfel se poate ajunge la limanul cel
făgăduit şi dorit. Calea de străbătut se află aici, pe pămant: este viata
noastră de fiecare zi, iar paşii noştri pe această cale nu sunt altceva decat
practicarea virtuţilor.

16
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului biblic şi

de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.

2. Desavarsirea crestina dupa Sfantul Simeon Noul Teolog,

in Studii Teologice XXXVII (1985), nr. 5-6, p.390

3. Catehezele Sfantului Simeon Noul Teolog in Studii

Teologice 1974, nr. 1-2, ian-feb ;

4. Lucrarea Sfantului Duh in Teologia Sfantului Simeon Noul

Teolog in Studii Teologice, XXXII (1980), nr. 1-2, p. 81-94

5. Teologia Sfantului Duh, dupa Catehezele Sfantului Simeon

Noul Teolog in Studii Teologice, XIX (1967), nr. 7-8 p.390-552

17