Vous êtes sur la page 1sur 2

Scrisoarea I

Poezia ne prezintă poziţia vitregă a omului de geniu într-o societate


mărginită şi este alcătuită din 5 părţi.
În prima parte apar două motive romantice, dragi poetului. Primul
motiv este cel al timpului - timpul individual şi cel universal. Al doilea motiv
este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate“.
În a doua parte poetul nuanţează motivul lunii, ca un astru tutelar al
faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul redă o imagine
globară a spaţiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mări şi izvoare la
ţărmuri, şi apoi imaginea se restrînge: “Şi în cîte mii de case lin pătruns-ai
prin fereşti/ Cîte frunţi pline de gînduri, gînditoare le priveşti“. În continuare
poetul poetul înfăţişează o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege
ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia
cuget-un sărac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n
oglindă de-şi buclează al său păr/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr“.
Apare aici un motiv de sursă schoppehauriană, identitatea omului în faţa
morţii: “Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte
raza ta şi geniul morţii“. În continuare poetul se opreşte la condiţia vitregă a
omului de geniu, care apare în antiteză cu celelalte ipostaze: “Iar colo
bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate/ Într-un calcul fără capăt tot
socoate şi socoate/ Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îşi
înfundă gîtu-n guler şi bumbacul în urechi/ Uscăţi aşa cum este, gîrbovit şi
de nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic/ Căci sub frunte-i
viitorul şi trecutul se încheagă/ Noapte-adînc-a veciniciei el în şiruri o
dezleagă/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr/ Aşa el sprijină
lumea şi vecia într-un număr“.
Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compoziţional se justifică
prin faptul că ea va argumenta cît de vastă este cultura bătrînului dascăl.
Pînă a prezenta geneza apar cîteva noţiuni care ar trebui să sugereze
încreatul. Geneza propriu zisă începe astfel: “Dar deodată un punct se mişcă
… cel întîi şi singur. Iată-l!/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl“.
Apar aici motivele macrocosmusului şi microcosmosului. Raportat la
macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se
măsură cu cotul“. În continuare poetul vorbeşte despre un previziblil sfîrşirt
al lumii: soarele îl vede “trist şi roş“, planetele “îngheaţă“ şi timpul “devine
vecinicie“, pentru ca la sfîrşit să domnească din nou această noapte a
“nefiinţei“ şi “ eterna pace“.
Partea a patra este consacrată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu
în lumea semenilor săi. Dascălul după ce a cugetat la destinul lumilor
cosmice el cugetă acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din
nou identitatea oamenilor cu ei înşişi şi cu omenirea întreagă: “Unul e în toţi,
tot astfel precum una e în toate“. Voinţele mărunte care îi frămîntă pe
oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilităţii timpului: “Ce-o să-i pese
soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul
omenesc“. Cînd vorbeşte despre soarta geniului într-o societate bîntuită de
interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de
incisive. Imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi, lasă considerarea operei
omului de geniu la discreţia răuvoitorilor, a invidişilor: “Şi cînd propria ta
viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a
fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influenţat pe Eminescu şi în
versurile: “Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste
toate o lopată de ţărînă se depune“. Apare din nou ideea că oamenii sunt
egali în faţa morţii: “Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri/ Ce-au
cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“. Pe un ton ironic poetul îşi
imaginează cum se vor desfăşura funerariile acestui om de geniu. Ele vor
avea o falsă solemnitate deoarece oamenii sînt răi, indiferenţi, ipocriţi: “Iar
deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine …
lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei şi se va rezuma
doar la “bibliografia subţire“ căreia îi vor găsi “pete multe, răutăţi“.
În partea a cincea se revine la motivele iniţiale: contemplarea propriei
vieţi şi a luminii lunii ce dezvăluie alături de frumuseţile eterne ale naturii
crudul şi tristul adevăr că oamenii sunt identici în perspectiva morţii: “Şi pe
toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta
şi geniul morţii“.