Vous êtes sur la page 1sur 133

CÂINELE

PRIN APĂ
VOLUMUL II
VALERIU CIUCULIN

CÂINELE
PRIN APĂ
ROMAN

VOLUMUL II

EMPIDEX
1986 - 2008

Orice asemănare cu persoane, fapte, întâmplări, locuri reale


nu este întâmplătoare, dar numai cititorul este de vină.
PARTEA ÎNTÂI

NEGURI
1

Încă înainte de a se termina anul şcolar, Manole a fost trimis la ţară,


împreună cu maică-sa. La câmp era mult de muncă şi ea trebuia să dea
o mână de ajutor. Victor a venit şi el, singur, cu RATA, era băiat mare
de acum, Oprea Măgură l-a dat în grija şoferului autobuzului şi i-a
spus să-l dea jos la capătul liniei.
Cum a venit Victor, s-a şi dus cu unchiul Fănică la oi şi a stat din
nou o săptămână. Manole s-a rugat de unchiul să-l ia şi pe el, dar nu l-
a luat, a zis că nu e loc de dormit pentru toţi în bordei, acolo, la stână.
Când l-a adus înapoi, acasă, pe Victor, unchiul a plecat iarăşi la oi,
venise numai să ia nişte sare şi mălai. Manole l-a rugat iar să-l ia cu el,
dar unchiul avea alte planuri, nu putea să-l ia nici acum, apele în bălţi
cam crescuseră, nu ştia de ce, şi i-a promis că-l ia data viitoare, se va
întoarce în trei zile acasă şi după aceea sigur o să-l ia cu el. Manole a
început să plângă, că de ce nu-l lua atunci, apoi s-a mai liniştit,
ma'mare era cu ei pe-acolo, prin vale, şi i-a promis că-l ia cu ei cu
carul, la vie la Arnăutu. L-a condus pe unchiul Fănică până la poartă şi
a rămas acolo, petrecându-l cu privirea, simţind că ceva se frânge în
el, unchiul se depărta în pas săltăreţ, avea drum lung de făcut şi se
grăbea, l-a urmărit până a ajuns aproape de capul satului şi drumul a
cotit la dreapta şi odată cu el unchiul a dispărut.
Ma'mare stătea de vorbă cu Fica, moaşa lui Manole şi a lui Victor,
în camera "de sus", adică în cea în care aveau lucrurile mai bune şi în
care primeau ei rarii vizitatori. Casa era neterminată, numai camera
aceea "de sus" era tencuită şi văruită, acolo dormeau ei şi tot acolo
ţineau lada de zestre a Tomiţei, fata lor. Lui Manole îi era frică să
rămână singur în camera aceea, pentru că pe peretele dinspre răsărit,
lângă icoană, era agăţată proteza unchiului, de fapt o mănuşă mai
lungă, rigidă, vopsită iniţial într-o culoare portocalie, acum cam
ştearsă, ale cărei degete chircite păreau ghearele unei mume a pădurii car, i-au făcut autopsia, mai mult aşa, ca să se vadă dacă avea apă în
şi Manole şi-o închipuia mereu coborând din cuiul în care stătea plămâni sau nu cumva, Doamne fereşte, fusese omorât şi aruncat în
agăţată şi plutind spre el, să-l ia de gât şi să-l ducă cine ştie unde, pe baltă. Concluzia a fost clară, murise înecat.
tărâmul celălalt. În aceeaşi zi l-au îngropat, nu le-a mai dat voie să-l ţină, începuse
Pe pervazul ferestrei, ma'mare a văzut ceva mic şi alb lucind şi, să se descompună. Manole s-a dus în curtea de dincolo de drum, la Ion
nevăzând prea bine, a pus mâna să vadă ce era. Erau două pastile din Fincă, acolo fuseseră strânşi toţi copiii neamului, să nu încurce locul
cine ştie ce medicament. pe lângă mort. Abia mai târziu, când au pornit spre cimitir cu carul pe
– Ia? s-a mirat ea, bucuroasă de descoperirea făcută. Ăştia sunt care fusese pus coşciugul încropit în grabă, l-a mai văzut pe unchiul
nasturi! Fănică, era bărbierit proaspăt şi îmbrăcat într-un costum negru.
Şi hap, hap, i-a înghiţit imediat, fără să întrebe dacă noru-sa îi Bocetele femeilor îl deranjau, i se părea că devenise mai mult un
permitea. spectacol, nici lacrimi şi nici glas nu mai aveau, doar Tomiţa părea
– Fac bine dacă te doare capul, a lămurit ea, chiar dacă nimeni nu-i sinceră în plânsetul ei şi în jelirea lui taică-său.
ceruse părerea. Pe seară, când lumea era ocupată cu pomana mortului şi copiii erau
După patru zile, Manole a înţeles că se întâmplase ceva rău, ai casei prin spatele curţii, ei mâncaseră mai înainte şi lăsaseră locul liber
se văietau încet, femeile mai plângeau pe ascuns, toţi erau agitaţi, pentru oamenii mari, Manole l-a întrebat pe văru-său Nicu:
oameni străini veneau la ei ca să le aducă veşti despre ceea ce se – Ai, mă, Nicule, ţie îţi pare rău că a murit unchiul?
întâmplase sau avea să se întâmple, nimeni nu-i spusese nimic, dar Nicu, mai mic cu un an decât Manole şi cam încet la minte, s-a
sigur ceva rău plana asupra neamului lor. uitat lung la el.
În ziua următoare bărbaţii au plecat undeva pe vale, să caute ceva, – Da' ce înseamnă aia? Cum să-mi pară rău?
nu s-au întors nici noaptea, apoi, de dimineaţă, a fost trezit de bocetele – Păi aşa se zice când moare cineva, că-ţi pare rău de el! l-a lămurit
câtorva femei. Erau adunate toate nurorile bunicii şi toate plângeau. A Manole, mirându-se de prostia vărului său.
înţeles atunci că ceea ce se bănuise a se fi întâmplat, se întâmplase cu – Atunci, îmi pare şi mie rău, a acceptat Nicu, întorcându-se senin
adevărat. la nisipul în care se juca.
A întrebat-o pe Gica de ce plâng. Câteva zile, toată lumea a fost tristă, dar apoi au început să-l uite pe
– A murit unchi-tău, mamă! S-a înecat. cel care murise, aveau treburi destule şi, oricum, la ei evenimentele nu
existau decât atâta timp cât era normal, naşterea, căsătoria, moartea,
La început n-a vrut să creadă, cum să fi murit unchiul, că doar îi nu-i influenţau decât câteva zile, după aceea uitau, se luau cu altele,
promisese că va veni să-l ia şi pe el în baltă, la oi? Dar încet, încet s-a viaţa mergea înainte, după legile ştiute sau neştiute, doar n-avea rost
convins că nu mai are nici o speranţă, unchiul murise cu adevărat. Ştia să-şi plângă mortul ani de zile.
că în ziua în care era aşteptat să vină acasă şi nu apăruse, venise numai Au aflat de la ciobanii ceilalţi, care fuseseră cu Fănică la oi, când
căţeaua lui, toţi se miraseră, nu venise niciodată singură acasă, ea au venit ei acasă, că el băuse cam mult în ziua aceea, când se înecase,
stătea numai lângă stăpânul ei, cum i-au dat drumul în curte, s-a aşezat ei îi spuseseră să nu se aventureze aşa, beat, dar ei nu-i ascultase şi
pe grămada de bălegar şi a început să urle, atunci au bănuit că se probabil îl lăsaseră puterile în mijlocul bălţii. Un om care încerca să
întâmplase ceva rău. În ziua dinainte se duseseră cu mai multe bărci prindă ceva peşte pe ascuns văzuse căţeaua ieşind din apă, se uitase pe
pe baltă şi l-au căutat, dar nu l-au găsit decât în dimineaţa aceea, când luciul bălţii, să vadă dacă n-o fi şi stăpânul pe-acolo, dar, nevăzând
se trezise Manole în bocetele femeilor. nimic, crezuse că animalul fugise de capul lui de la oi şi nu l-a mai
Spre prânz l-au adus acasă la el, pe un car fără loitre. Era umflat de băgat în seamă, abia mai târziu înţelegând cum fusese realitatea.
apă şi, fiind cald, începuse să miroase de trăsnea. Acolo, cum stătea pe La vreo două săptămâni după moartea unchiului, când se aflau pe la
moaşa lor, să-i dea ajutor la ale casei, căci în faţa nevoilor săreau în şi-şi aminti şi el de frate-său, cum a murit el, că numai din vina lui a
ajutor unul altuia, erau din neam şi nu-i puteau lăsa aşa, de izbelişte, murit, că nu s-a pocăit şi nu s-a spovedit, că el a fost necredincios în
aşa apucaseră de când se ştiau, copiii au auzit ţipete prin curte. Au tinereţe şi-acum îl bate Domnul pentru păcatele lui. Îl ţinui cât putui,
ieşit repede, să vadă ce se-ntâmplă, moartea unchiului le lăsase un da' el nimic, că se duce după frate-său. Îl lăsai, ce să fac, da' mă luai
sentiment de teamă, că ceva rău avea să se mai întâmple, un rău nu după el, că parcă-mi spunea ceva că aci vine, la gropan. Parcă s-ar fi
venea de obicei singur. Ion Fincă alerga spre fundul curţii, iar pe urma înecat aci, nu ştia el că e apa mică în gropan! Hai, mă, scoală-te de-aci
lui se ţinea nevastă-sa Veta, strigând după el să-l oprească. Mama şi cu şi hai acasă, să-ţi treacă băutura din cap!
moaşa au pornit şi ele după Ion, neştiind de ce trebuia oprit, dar L-au ridicat de-acolo, din ţărână, şi l-au dus acasă, lăsându-l în paza
bănuind că pusese ceva rău la cale. El a reuşit să treacă pârleazul din Vetei, să nu mai încerce să fugă iar la gropan, să se înece.
gardul ce despărţea curtea de grădină şi a blocat portiţa, după care a Şi n-a trecut mult, că Ion iar s-a îmbătat într-o zi, prin centrul
fugit mai departe, prin grădină. Femeile au renunţat să mai încerce să satului, şi iar a făcut o boacănă. Venind spre casă de pe unde fusese el
deschidă portiţa, au rărit nuielele gardului şi au trecut pe rând prin să bea, a trecut prin deal, pe la părinţii lui buni. Era pe la scăpătat şi
gard. Gheorghe s-a cam mirat să-l vadă la ora aceea la el în bătătură. Ion i s-
Când a ajuns şi Manole în grădină, le-a găsit pe toate coborâte în a plâns că pe el îl cheamă frate-său mereu şi că e hotărât să meargă
gropanul din spatele grădinii. Ion Fincă era în gropan, în apă până la acolo, unde e Fănică, apoi, lăsând vorba aşa, încurcată, a plecat spre
genunchi şi tot se arunca cu capul în apă, îndoindu-se de mijloc, casă, cu o baieră de trăistuţ în mâini. Gheorghe nu l-a prea luat în
gemând ca de o durere fizică. serios, văzuse bine că fiu-său era beat, dar Gica s-a speriat şi s-a luat
Veta s-a băgat mai aproape de el, cu picioarele în apă, l-a apucat de după cumnatu-său. Manole a încercat să ţină pasul cu ea, dar a rămas
păr şi a început să-l apese cu capul în apă, lăsându-l să respire doar din repede în urmă, căci mama mai mult alerga decât mergea, să-l prindă
când în când. pe-ăl nebun din urmă.
– Na, fir-ai tu să fii de beţiv! Na, să te îneci şi tu ca frate-tău, nu ţi- Când a ajuns Manole pe linia lor, a văzut de departe lume strânsă
ar mai ajunge băutura să-ţi ajungă! cam în dreptul unde stătea unchiu-său Ion. A ajuns acolo tocmai când
Manole se uita şi nu înţelegea de ce tuşa Veta voia să-l încece pe îl scoteau pe braţe din casă, cu baiera aceea de trăistuţ pusă laţ în jurul
Ion, nu ajungea că se înecase unul? gâtului. În timp ce se uita cum îl întindeau pe o rogojină, în bătătura
Ion s-a cam trezit şi a dat să scape de nevastă-sa, să iasă la mal, casei, a auzit pe cineva spunând că Ion vrusese să se spânzure. Două
băuse destulă apă şi aia nu avea gust de vin, dar ea nu-l lăsa din mână femei s-au aplecat peste el şi-au început să-i fricţioneze pieptul, faţa şi
şi-l ţinea tot cu capul în apă, mai înghiontindu-l cu pumnul liber în tâmplele cu oţet şi deodată Ion a deschis ochii mari, clipind nedumerit.
coaste şi boscorodindu-l mereu: De unde până atunci îl cam crezuseră mort, un oftat de uşurare a
– Na, mă, na! Na, să te îneci şi tu ca frate-tău! Că nu vă mai ajunge răbufnit din toate piepturile. Scăpase!
băutura, fir-ar ea să fie, că şi el tot de băutură a murit, da' măcar pe el Ion s-a uitat ce s-a uitat în toate părţile, căutând să înţeleagă ce era
n-a avut cine să-l scape. Ce, tu te înecai acum de dorul lui, să ne laşi cu el, apoi, pe neaşteptate, s-a ridicat răcnind de jos, că el se duce la
pe noi, nu te-ar mai lăsa Dumnezeu pe pământ! Fi-ţi-ar capu-al iaca frate-său, că de ce nu l-au lăsat. Atunci Veta a luat o nuia de lângă un
cui să-ţi fie, că mi-ai mâncat zilele cu băutura aia! dud din apropiere şi a început să-l croiască cu ea, fără alegere,
Şi tot aşa, până s-a săturat sau a obosit, l-a scos apoi sus, pe mal şi strigând:
l-a lăsat să cadă în ţărâna încinsă de soare. – Na, mă! Na! Să te duci la frate-tău! Na şi pe-asta, na, fi-ţi-ar
– Auziţi şi voi dacă ăsta e om sănătos, le-a luat martore pe cumnate băutura să-ţi fie! Ne faci de râsul lumii, că nu s-a mai auzit prin sat de
asupra sănătoşeniei minţii lui Ion. Bău toată dimineaţa cu ale Tătaru
un om aşa nebun ca tine, să-şi puie laţul de gât. Te duci, ai? Te duci spre podeaua de lut, se loveau de pereţi făcându-se ţăndări, dar
după frate-tău, duce-te-ai să nu te mai întorci! Na! Na! cioburile rămâneau împreună, în acea spirală coborâtoare, nu se
Şi-i dădea cu nuiaua aceea, fugărindu-l prin toată curtea, că lumea depărtau unele de altele, până ajungeau jos.
începuse să şi râdă, ei veniseră ca la mort şi acum era circ şi ei se După primul moment de groază, copiii s-au mai liniştit, văzând că
distrau de minune pe seama nebuniei lui Ion, care o cam luase razna în furia vântului se potolea vădit. Oalele se potoliseră, dar nici una nu
ultimul timp, ba să se înece, ba acum, să se spânzure, era sărit, ce mai, scăpase întreagă. Au ieşit afară, nu mai era atâta praf, cu toate că
ceva nu-i mergea bine în capul acela nu prea mare. vântul bătea încă, învârtejind coroanele duzilor. Abia atunci au văzut
A trecut şi asta, lumea a uitat repede nebuniile lui Ion ale Fincă, se ce nor negru adusese vântul acela nebun. Au hotărât să se ducă cu toţii
apropia secerişul şi nu mai aveau timp decât arareori să-şi amintească dincolo, la moaşa băieţilor şi abia au ajuns la ea, că ploaia s-a şi
de întâmplările acelea al căror erou fusese el. pornit, cu trăsnete, fulgere, cu rafale de vânt, de i-a speriat de tot. Miţa
Pentru seceriş a venit şi Stan din armată, a primit un concediu de îşi făcea probleme, că nu închisese păsările şi ce-o fi cu ele.
zece zile, solicitat special pentru această lucrare. Mai avea vreo şase După o oră de ploaie grozavă, totul s-a potolit şi soarele s-a ivit,
luni de armată şi urma să fie lăsat la vatră. strălucind pe un cer curat.
Toată lumea mergea la secerat, numai ma'mare rămânea acasă, cu Băieţii erau îngrijoraţi de ma'mare, o lăsaseră singură acasă şi s-au
gospodăria, să îi primească cu mâncare seara, când se întorceau de la hotărât să se ducă imediat acolo, să vadă ce-i cu ea. Pe drum au văzut
câmp. Conform obiceiurilor, încă neschimbate, neamurile se adunau şi acoperişuri de case date într-o parte, garduri scoase de la locurile lor şi
secerau grâul de pe loturile tuturor, pe rând. În câteva zile terminau de aruncate brambura, copaci scoşi din rădăcini. Se gândeau cu teamă la
secerat, căci erau mulţi şi mergea repede. ce-or găsi acasă, de nu le-o fi luat şi lor acoperişul. Nu, nu le luase
Într-o zi, copiii se duseseră tot pe la moaşa lor, ea nu avea grâu acoperişul, doar porţile cele mari fuseseră smulse din balamale şi
semănat la câmp, nu mai avea decât o palmă de pământ pe vale şi nici aruncate tocmai pe corcoduşii din fundul grădinii. Ma'mare stătea în
nu fusese rugată să meargă la seceriş cu ceilalţi. O zăpuşeală cruntă tindă, la foc, pregătea mâncarea pentru cei care urmau să vină de la
apăsa aerul şi părea că va să plouă. După amiază chiar s-a împâclit câmp şi blestema vântul care luase porţile şi le dusese tocmai în vale.
Pe înserat a apărut şi carul lor, toţi mergeau pe lângă el, îmbrăcaţi
cerul şi s-au auzit câteva bubuituri, din senin. Un nor roşcat se vedea cu haine groase, rupte, pe care avuseseră prevederea să le ia cu ei de
spre apus. dimineaţă. Păreau că vin dintr-o mare încercare.
Deodată s-a auzit larmă, zbierete de copii şi lătrături de câini. Ma'mare s-a închinat de mai multe ori, nu mai sperase să-i vadă vii.
Manole s-a dus repede la poartă, să vadă ce se întâmpla pe drum. Şi Gica şi-a îmbrăţişat copiii şi i-a întrebat cum a fost, la care Manole s-a
când a deschis poarta şi s-a uitat pe uliţă, a înlemnit. Un perete drept grăbit să-i povestească cum zburau oalele tuşei Veta prin toată casa.
de praf inundase drunul, era încă departe, dar părea că se apropie – Mamă, noi credeam că o să murim! le-a spus Gica şi băieţii au
repede. Era aşa, ca un zid, până în cer, în care dispăreau rând pe rând înţeles din tonul ei că nu era doar o vorbă aruncată aşa, să fie. Am
case, garduri, copaci. văzut duzi bătrâni, groşi cât doi oameni, scoşi din rădăcini. N-aş fi
În zăpăceala momentului a trecut drumul, dincolo, la unchiul Ion, crezut niciodată că se poate întâmpla aşa ceva.
unde ştia că era şi Victor, lângă el se simţea mai apărat, a ocolit casa şi I-au lăsat în pace până s-au aşezat la masa aceea rotundă, joasă, cu
a strigat la ei, Victor era în dosul casei, cu Miţa şi Fănica, fetele lui trei picioare. Ştiau că vreunul dintre ei va povesti cu amănunte cum
Ion, să intre în casă. Au intrat toţi patru, dar până să apuce să închidă fusese la câmp. Speranţele nu le-au fost înşelate, tata mare s-a apucat
uşa, zidul de praf a trecut peste ei, huruind de parcă erau tancuri în de povestit, după ce s-a săturat şi şi-a făcut o ţigară.
apropiere. Atunci oalele şi străchinile de pe poliţă au luat-o din loc şi – Păi, la câmp a fost mai rău ca pe-aici. Când am văzut ce nor
au început să se învâtă de jur împrejurul lor, într-o spirală descendentă
sângeriu venea dinspre Cornu Caprii, am ştiut că va fi harlalie. Am Oprea Măgură s-a înscris şi el la liceu, la fără frecvenţă, la SM2,
dezlegat boii de lângă car şi i-am legat de resteie, să poată fugi dacă aşa-i zicea acum, după ce timp de şaptezeci de ani îi zisese "Liceul
s-or speria. Noi ne-am urcat în car şi am pus rogojina deasupra. Am Fraţii Buzeşti", fondat în 1882 şi cu o tradiţie deosebită, alături de
zis şi noi că o fi vreo ploaie liniştită, dar a început deodată vântul şi fostul "Colegiul Nicolae Bălcescu" dusese faima Craiovei, acum
mai, mai să ne ia rogojina de pe noi. Ţineam cu mâinile de marginile firmele vechi fuseseră date jos, pe fronton se mai vedeau urmele
ei, să nu ne-o zboare vântul şi credeam că se răstoarnă carul cu noi, literelor turnate care fuseseră răzuite de meşterii cei noi, ce nu prea
aşa era de tare vântul şi se învârteja de nu mai ştiam dincotro bate. Ion auziseră de acei căpitani ai marelui Mihai Voievod şi care crezuseră
n-a vrut să se urce cu noi în car, că el are păcate şi dac-o fi să-l probabil că aceia fuseseră boieri, moşieri deci, şi prin urmare nimic nu
trăsnească Dumnezeu, să nu ne trăsnească şi pe noi, s-a dus să se bage mai trebuia să amintească despre ei.
sub o căpiţă de snopi. Mă, frate, şi-a început ploaia şi-a fulgerat de-a În vara aceea fusese inaugurat podul de la Giurgiu, peste Dunăre şi
rupt pământul, şi vântul se-ntărea parcă şi mai tare, şi odată s-a făcut ziarele comentaseră zile de-a rândul evenimentul, arătând ce forţă
aşa, un vârtej, mare, a venit dinspre sat şi a trecut pe câmpuri, mai economică putea pune în mişcare socialismul, cu toate piedicile care
departe de noi, şi ce întâlnea în cale, lua pe sus, pe-ale Oniţă i-a luat le fuseseră puse de cei de dincolo de "Cortina de fier", nimic nu ne
cu car cu tot şi i-a aruncat pe locul de dincolo de tarla... Când s-a împiedicase să punem în aplicare grandioasele planuri pe care le
terminat, boii nu mai erau lângă noi, fugiseră. Da' nici Ion nu mai era, concepeam. Şi era şi de înţeles să fie aşa, podul era ceva deosebit, nu
nici căpiţa de snopi în care se ascunsese. Dă-i, strigă-l, Ioane, Ioane, şi se mai putea lucra cu roaba şi lopata, ca pe primele şantiere ale
Ion nimic. L-am găsit la două hotare, cu căpiţă cu tot, îl luase vârtejul tineretului de la Agnita-Botorca şi de pe valea Jiului, de la Bumbeşti-
cu totul, şi-l lăsase pe-acolo, că să ne certăm cu ale Catiţa, că ei ziceau Livezeni. Evident, podul nu putuse fi înălţat decât cu ajutorul
că sunt snopii lor. Boii i-a găsit Gicu tocmai la pădure, cu resteiele substanţial al marelui prieten din răsărit, Uniunea Sovietică, noi nu
după ei. De-aia am întârziat atâta, noi am fi plecat imediat, că grâul e aveam încă acele utilaje puternice necesare unei astfel de întreprinderi,
culcat şi nu mai poţi să-l seceri, da' n-aveam boii, şi până a venit Gicu dar tocmai prin asta se întărea şi mai mult credinţa în unitatea de
cu ei a trecut timpul. Mă, frate, şi ce duzi mari a scos vântul ăsta din nezdruncinat a celor care păşiseră spre comunism.
rădăcini! N-am văzut niciodată aşa ceva şi cred că nici n-o să mai văd. Un vânt nou bătea dinspre răsărit, în toamnă sovieticii au restituit
El n-a mai văzut, într-adevăr, dar Manole avea să-şi amintească statului român partea lor din întreprinderile comune din industria
întâmplarea aceea peste o jumătate de secol, când a văzut din nou o petrolului, vestitele sovromuri, înfiinţate în condiţiile armistiţiului
tornadă ca aceea. imediat după război.
La lecţiile politice care li se ţineau săptămânal, lectorii au insistat
2. mult asupra hotărârii părţii sovietice în cazul acelor întreprinderi,
arătând deschis că gestul de restituire a cotei din sovromuri era ceva
În toamnă, Manole a părăsit căminul acela cu program cât ţinea neobişnuit şi foarte important, prin aceasta noi câştigând independenţa
ziua şi a fost transferat la o grădiniţă cu program până la prânz. În în exploatarea şi valorificarea petrolului indigen, iar pe de altă parte se
prima zi l-a dus şi l-a luat mama, dar a doua zi el a zis că ştie şi singur insista asupra gestului în sine, iată, care alt stat ar fi renunţat la
să ajungă la grădiniţăşi mama l-a lăsat să plece, cu inima cam îndoită. petrolul nostru, numai ţara sovietelor putea fi aşa largă la inimă, ei ne
La o răscruce de străzi s-a rătăcit şi n-a mai ştiut încotro s-o ia, nici ajutaseră destul timp de zece ani, ne puseseră pe picioare, iar acum,
spre grădiniţă, nici spre casă. Noroc cu o femeie din vecini care a dat când puteam să ne descurcăm şi noi singuri, ne dădeau totul, să avem
peste el şi l-a văzut cam speriat, l-a întrebat unde trebuie să meargă şi grijă de gospodărirea bogăţiilor ţării, să le folosim după libera noastră
l-a condus până la grădiniţă. dorinţă. Fraţii noştri de la răsărit se arătaseră cu adevărat a fi fraţi.
Din când în când, Oprea Măgură se mai ducea în vizită pe la Marin perspective, mai cunoşti şi tu altă lume, ai altă vedere, poţi să trăieşti
Grosu, acum pensionar, avea o casă micuţă, dar îngrijită, aproape de şi tu mai bine.
gară. Bătrânul se bucura nespus când îl vedea, căci nu prea era vizitat Oprea Măgură dădea din cap, gânditor, ce spunea bătrânul era
de foştii colegi de muncă.
corect, dar dosarul lui era cam încărcat, cu toate că avusese rezultate
– Mă, băiete, îi zicea el când se aşezau la masă, să se cinstească cu
deosebite ca sectorist, întâmplarea aceea cu dentistul evreu atârna greu
un păhărel, mă plictisesc, mă, ce n-am văzut! Atâta am aşteptat pensia
şi era convins că nu avea şanse să se ridice.
asta, să mă odihnesc şi eu după atâţia ani de alergătură, şi acum, când
De acasă, tata îl bombarda cu scrisori, cerându-i mereu bani, să-şi
a venit şi nu mai am nici o treabă, nu-mi vine să stau. Mă cert cu baba
cumpere tot felul de produse pentru care avea cote de predat, dar pe
mea în fiecare zi, că dacă nici ea, nici eu, nu suntem obişnuiţi să stăm
care el nu le putea produce şi era obligat astfel să le cumpere de prin
împreună mai multe ceasuri, acum ne încurcăm unul pe altul. Mă simt
alte părţi, de la cei care aveau. Şi, într-o scrisoare, l-a anunţat că era
în putere, acum m-aş duce să mai lucrez câte ceva pe undeva, dar dacă
vorba să le ia pământurile celor care nu mai locuiau în sat şi-l sfătuia
nu mă primesc nicăieri, că parcă sunt râiat, aşa se feresc de mine...
să se gândească la o soluţie. Oprea s-a tot gândit şi n-a găsit decât una
Acum, de curând, am cunoscut un ziarist, tânăr, n-are nici treizeci de
singură: să-şi construiască o casă în sat, ca să se ştie că mai are şi el un
ani, am stat de vorbă cu el mai mult timp şi m-a pus pe jar, mi-a zis că
drept acolo. S-a sfătuit cu Gica, i-a spus că altceva mai bun nu găsise,
aş putea să-mi scriu memoriile, că va veni o vreme când naţiunea va
oricum, lui i se părea că serviciul pe care-l avea nu era sigur deloc, azi
avea nevoie de asemenea cărţi, viaţa mea cică ar fi fost plină de
erai, mâine nu mai erai, era suficientă o greşeală pentru a se trezi pe
evenimente şi merită să le povestesc. Acu', eu nu prea mă pricep la
drumuri şi-atunci ei ce-ar fi făcut? Nu se putea să rămână la oraş, se
scris, dar băiatul acela a zis să scriu ca şi cum aş povesti cuiva viaţa
dezvăţaseră de munca fizică, iar ca să-şi caute o slujbă la un şantier nu
mea şi atâta ajunge. Mă, băiete, şi-atâta m-a-ntors, că mi-am cumpărat
i se părea ceva normal, ar fi însemnat o decădere pentru el. În afară de
mai multe caiete şi am pornit lucrarea. Acum nu mă mai cert cu
meseria aceea nu ştia să mai facă altceva şi, la treizeci de ani, nu e
femeia, nu mai avem timp să vorbim. Mă duc după cumpărături şi
prea uşor să iei totul de la început.
când vin acasă, scriu. Merge greu, şterg, mă mai întorc, nu-mi place
Au întors problema pe toate feţele, dar altă soluţie tot n-au găsit. S-
câte un pasaj, îl refac, dar vorba băiatului ăluia, mai am timp şi nu mă
grăbeşte nimeni. Şi să ştii, mă simt foarte bine acum, când scriu, am au hotărât astfel să cumpere un local în sat şi să-şi construiască acolo
ce povesti şi mise pare şi mie că mai am un rost pe lume. Copiii ăştia o casă. Aveau ceva bani puşi de-o parte, pentru zile negre, ajungeau
ai mei s-au dus care încotro, nu i-am mai văzut de mult, ne mai scriu pentru cumpărarea unui local nu prea mare şi pentru turnarea temeliei,
şi ei câte o scrisoare, din când în când, dar tot singuri suntem. Şi cât căci asta era important, să toarne acolo temelia casei, astfel deveneau
am mai dorit eu să-i am pe lângă mine la bătrâneţe... Nici pe nepoţi nu proprietari de casă, chiar dacă aceasta urma să fie ridicată ulterior,
mi-i mai trimit, am paisprezece, îi văd aşa de rar, şi mie mi-ar fi drag când or mai putea şi ei să strângă ceva bani. I-au trimis vorbă lui
să-i am pe lângă mine, dar nu mi-i lasă, că le-aş face educaţie greşită. Gheorghe să se intereseze de un local de vânzare şi au aşteptat liniştiţi,
Ce educaţie greşită să le mai fac? Ei nu văd că viaţa merge înainte aşa să mai treacă timpul şi să mai pună alţi bani de-o parte. Le-au spus şi
cum a fost stabilită în urmă cu câţiva ani? copiilor ce gând aveau, dar le-au atras atenţia să nu vorbească faţă de
Când a aflat că fostul lui ajutor se înscrisese la liceu, s-a bucurat. nimeni despre proiectul lor, nimeni nu trebuia să ştie sau să bănuiască
– Aşa, bă! Bine ai făcut! Fă şcoala, că numai aşa te mai poţi ridica faptul că ei îşi vor face o casă în sat. Copiii s-au bucurat, ca de orice
şi tu. După ce termini liceul, să nu te laşi, să încerci să faci o şcoală de noutate, dar nu prea înţelegeau ce rost avea să mai construiască ei
ofiţeri, poate se mai schimbă vremurile, să nu rămâi ca mine, că eu, ai casă, acolo, în sat, când aveau unde să tragă, în casa bătrânească, iar,
văzut bine, n-aveam putere decât acolo, în piaţă. Ca ofiţer ai alte vag de tot, viitorul ei şi-l închipuiau nu în sat, ci la oraş. Dacă satul lor
ar fi fost mai aproape de oraş, poate ar mai fi înţeles rostul casei, dar
aşa, când le trebuia trei, patru ore ca să ajungă cu autobuzul până numeroase posibilităţi de a continua drumul pe străzi întortocheate şi
acolo, nu-şi închipuiau cum ar fi locuit ei acolo, în casa din sat, şi să-şi Manole se întorcea amărât acasă.
facă şcoala aici, la oraş. – Mamă, unde s-a dus Victor? încerca el s-o descoase pe Gica,
După ce s-a luat hotărârea privitoare la casă, s-au simţit imediat poate-poate o să-i spună adevărul.
efectele restrângerii bugetului, în scopul punerii de-o parte a unor – Cine ştie unde s-a dus, îi răspundea indiferentă ea.
economii mai substanţiale. Mâncarea a devenit mai săracă, haine noi – S-a dus la film, aşa e? insista puştiul.
nu s-au mai cumpărat decât în cazuri absolut obligatorii, singurul – Nu, mamă. De unde să aibă el bani de film? Nu vezi că noi
exces admis fiind vizionarea unui film pe lună. Apăruse îngheţata pe trebuie să strângem leu cu leu, să ne facem casă!
băţ, produsă industrial, până atunci numai chioşcarii cu bragă aveau şi – Ba s-a dus la film şi mie nu mi-ai dat bani să mă duc.
îngheţată, la cornet, şi copiii ar fi mâncat şi ei, mai în fiecare zi, dar nu – Lasă, mamă, că tu eşti mic, dar o să vină vremea să vezi şi tu
aveau bani şi numai cu greu îşi înşelau părinţii să le cumpere câte o filme în fiecare zi. Mai ai şi tu răbdare, nu vezi că nu se poate să
îngheţată, duminica, când ieşeau la plimbare în inglişparc. cheltuim banii aşa, cum vrem noi? Ce, crezi că mie nu mi-ar plăcea să
Doritori de filme, băieţii au găsit o rezolvare de a vedea câte două, văd filme? Dar nu mă duc, să aveţi voi şi să facem şi noi ce-am
trei filme pe săptămână, fără bani. În faţa inglişparcului, unde trona plănuit. Acum se duce Victor, peste câţiva ani o să te duci şi tu.
statuia lui Cuza sprijinit în sabie, se afla sediul ARLUS, într-un fost – Da, mamă, dar peste câţiva ani n-o să mai fie filmele astea de
palat regal şi acolo, într-o sală mare de la parter, se ţineau conferinţe la sunt acum.
fiecare două zile, care conferinţe erau urmate întotdeauna de filme. – N-are nimic. O să fie altele, că doar nu s-au terminat. Şi-o să vezi
Intrarea era gratuită şi copiii acceptau senini să suporte conferinţele şi tu filme frumoase, poate mai frumoase decât sunt acum.
acelea lungi, din care nu înţelegeau mai nimic, numai pentru a putea Manole accepta soluţiile astea de compromis, dar îşi promitea
viziona apoi un film, indiferent care, numai film să fi fost. Manole ştia solemn că, atunci când vor avea ei bani suficienţi, va vedea câte un
să citească, dar nu atât de repede pe cât ar fi fost necesar, totuşi se film pe zi, iar la cele care-i plăceau mai mult se va duce şi de două ori,
descurca cu înţelegerea filmelor, mai o frază scurtă, mai imaginea ba chiar de trei ori, să se sature şi să scoată pârleala pentru zilele
explicită, înţelegea cât de cât ce se întâmpla pe ecran. Şi dacă existau acestea, când nu putea să vadă şi el tot ce-ar fi vrut.
totuşi secvenţe pe care nu le pricepuse, îl întreba pe Victor despre ele, Îi invidia pe copiii din vecini, într-o casă mare, în apropiere,
locuiau mai mulţi copii, ai căror părinţi lucrau pe la raion, aşa auzise
pe drum spre casă, iar apoi zile întregi comentau filmele care-i
şi el, şi copiii aceia se duceau la film de mai multe ori pe săptămână.
impresionaseră mai puternic, povestindu-i-le pe rând mamei, să afle şi
Se uita cu jind cum mâncau o felie de pâine deasupra căreia puneau o
ea ce minunăţii se prezentau acolo, pe pânza aceea albă.
bucată de şuncă, căci copiii ieşeau la joacă cu mâncarea după ei, nu se
Victor, fiind mai mare, mai primea de la mama câte un leu, să se
sfiau, ba chiar simţeau o plăcere să mănânce acolo, în faţa celorlalţi,
ducă să vadă vreun film la unul din cele trei cinematografe din centru
cum era şi Manole, şi ăştia se uitau la ei cum muşcă din felia de pâine
şi Manole se necăjea mereu, căci lui nu-i dădea leul acela miraculos,
şi ei salivau, înghiţind în sec. Manole înţelegea că a lucra la raion
să meargă şi el să vadă filmul cu frate-său. Mama îi dădea atunci banii
însemna să ai bani mai mulţi şi să poţi asigura copiilor vizionarea a
lui Victor pe ascuns, dar Manole tot simţea şi de multe ori se lua după
trei, patru filme pe săptămână şi felia aceea de pâine cu şuncă, cu care
el, să-l urmărească de departe, pentru a se convinge dacă mama şi
le făceau în necaz celorlaţi. Ar fi vrut ca şi tata să lucreze tot la raion,
Victor aranjaseră o conspiraţie din care el fusese exclus. Şmecher,
de ce s-o fi făcut el miliţian, să nu aibă bani suficienţi?
Victor depista că e urmărit, sau îl vedea, căci mezinul nu ştia să se La poarta ălora trăgea din când în când câte un GAZ verde şi din el
furişeze şi la intersecţia din Buzeşti dispărea brusc, acolo având coborau taţii copiilor, nişte umflaţi cu burţile atârnând peste cureaua
pantalonilor, şi cărau în curtea lor sacoşe, pachete şi damigene, că altul nu mai cumpăra. Ea îi întrebase cu mult timp înainte cam ce ar
probabil pentru vreo nuntă ceva, altfel nu şi-ar fi închipuit Manole ce fi dorit ei să le aducă Moş Crăciun, căci la ei moşul rămăsese pe
făceau burtoşii ăia cu atâtea produse.
Vasile Cazacu, băiatul vecinei al cărei soţ era tot pe la canal, numele vechi, acum i se spunea Moş Gerilă şi darurile nu le mai
începuse să fie ocolit de mai toţi copiii de pe stradă. Nu numai că aducea de Crăciun, ci de Anul Nou, dar ei ţineau tradiţia, şi copiii şi-
devenise cam rău şi bătăuş, dar printre copii se crease aşa, o opinie, că au exprimat dorinţa de a primi câte un pistol cu dopuri, văzuseră pe la
nu e bine să se mai joace cu un copil al cărui tată era închis la alţii şi le-ar fi plăcut şi lor să aibă.
puşcărie. Când aveau vreun incident cu el, de obicei încercau să aibă
ei ultimul cuvânt, aruncându-i cu dispreţ: În seara de ajun, după ce au împodobit bradul, s-au culcat, fericiţi
– Ce, bă? Ce vrei? Ta-tău e la puşcărie şi tu o să ajungi tot acolo. că în noaptea aceea Moş Crăciun avea să le aducă daruri, nu ştiau încă
Vasile Cazacu se înfuria şi sărea imediat la bătaie, chiar dacă ce fel de daruri, dar erau siguri că moşul nu le va înşela aşteptările.
observase că de obicei el ieşea cel bătut, pentru că ceilalţi copii săreau Noaptea, Manole s-a trezit, lumina aprinsă îl deranjase, şi a văzut-o pe
imediat în ajutorul celui atacat de el şi-l loveau fără milă. mama punând în pom nişte lucruri mici, învelite în poleială. I s-a părut
– Doamna Măgură, i se plângea maică-sa, Gicăi, când feciorul ei
iraţional că mai punea ceva în pom, doar tot ce era de pus, puseseră ei
avea iarăşi o întâlnire pe câmpul de bătaie cu copiii, nu ştiu ce să mă
de cu seara şi nu uitaseră nimic, de asta era sigur. S-a culcat la loc,
mai fac. Băiatul meu iarăşi a luat bătaie de la copiii de pe stradă, mai
nelămurit şi dimineaţa, când a văzut pacheţelele acelea agăţate în pom,
ales ăştia, ai lui Dorobanţu, sar pe el, mai întâi cu vorba, după aia cu
de care mama zicea că le adunase Moş Crăciun, a înţeles că, de fapt,
pumnul. Mereu mi-l întărâtă, de-mi vine să nu-l mai las pe stradă.
acel moş nu exista deloc şi numai mama era în rolul lui. Când a
Aseară iar a venit în casă zgâriat şi cu gulerul rupt şi m-a luat la
desfăcut pacheţelul lui şi a descoperit chiar un pistol cu dopuri, s-a
întrebări, că ce-a făcut Nelu al meu de e la puşcărie, că el numai din
lămurit definitiv: moşul nu exista. Cu toate că mama încerca să-l
vina lui taică-său ia bătaie de la copii, şi nici pionier nu l-a făcut, că e
convingă că nu ea pusese cadourile în pom, că Moş Crăciun fusese cel
băiatul unui duşman. Doamne, de ce-o trebui să sufere un copil pentru
care le pusese, Manole nu s-a lăsat păcălit. Prima ruptură din
faptele părinţilor! Zicea într-o zi că i-a spus diriginta, la şcoală, că de
credinţele copilăriei se realizase.
ce nu divorţez eu de bărbatu-meu, că atunci l-ar face şi pe el pionier şi
El şi-a făcut rost de ceva bani, singur, cu sorcova. Mama le
l-ar pune în banca din faţă şi ar lua şi el note mai mari. Auzi dumneata
cumpărase cu doi ani înainte două sorcove frumuşele şi le ţinea sus, pe
ce a putut să-i spună femeia aia! Astea sunt vorbe să le vorbeşti cu un
dulapul cu haine. În dimineaţa primei zile a anului, copiii îi sorcoveau
copil!
pe cei cunoscuţi, ducându-se la ei acasă, urându-le cele tradiţionale,
Manole simţea că nu se procedează bine cu neprietenia arătată lui
"tare ca piatra, iute ca săgeata...", şi oamenii le dădeau câte un leu,
Vasile Cazacu de către ceilalţi copii, dar şi el, şi Victor, îl ocoleau pe
după obicei. Numai de la două surori bătrâne de peste drum primeau
acela, mai ales după ce mama le spusese că e mai bine să-şi caute alţi
câte cinci lei, femeile acelea erau foste bogătaşe, dezmoştenite acum,
tovarăşi de joacă şi să nu-l mai bage pe ăla în seamă.
dar rămase cu obiceiurile dinainte. Amândouă erau trecute de şaizeci
de ani, nu fuseseră măritate niciodată şi nici servicii nu avuseseră
3.
vreodată. Trăiau de azi pe mâine, din mila unor nepoate ajunse şi din
vânzarea unor lucruri valoroase, pe care putuseră să le scape în
În iarna aceea, Oprea Măgură a adus acasă un pom de iarnă, un
învălmăşeala aceea de după război. Cu toate că fuseseră proprietarele
brad adevărat, cam mititel el, dar mirosea frumos a cetină şi bucuria
a patru case de pe strada aceea, acum locuiau într-o căsuţă cu două
copiilor a fost mare. L-au împodobit cu tot ce le-a dat în gând, au
camere mici, despărţite de un hol întunecos, atâta le mai rămăsese
confecţionat ei înşişi nişte ghirlande din hârtie colorată, iar în vârf au
după naţionalizare. La ele în casă mirosea urât, căci amândouă fumau,
pus un glob special, de care mama le spusese să aibă grijă, să nu cadă,
cu ţigarete din os, lungi, şi chiştoacele nu le aruncau deseori afară,
lăsându-le să zacă cu zilele în nişte scrumiere mari cât o pălărie. numele tatălui şi aşa am răzbit la şcoala militară, tata ăsta de-al doilea
Gica le cunoscuse, erau băgăreţe şi descoseau pe oricine, fiind la m-a ajutat şi el, nimic de zis, nu făcea diferenţe între copiii lui şi mine.
curent cu tot ce se întâmpla pe strada lor. Oprea Măgură nu prea era de Acum trei ani, fraţii mei vitregi, cu meserii învăţate pe la Hunedoara,
acord cu relativa prietenie a nevestei cu cele două surori, dare ele erau au plecat în Ungaria, la nişte rude de-ale lor şi nu s-au mai întors. N-
atât de săritoare întotdeauna, că trecea peste originea lor socială şi o au rămas nici acolo, au plecat mai departe, după potcoave de cai
lăsa în pace să vorbească vrute şi nevrute cu ele. morţi, unul e în Canada şi celălalt în Australia. După legea aia din '52,
Într-o zi, era cam pe la mijlocul lui ianuarie, un om îl opri pe ei sunt de drept cetăţeni români şi acum s-au trezit că au încălcat legile
Măgură pe stradă, strigând încetişor la el: ţării. Nici că se mai întorc ei, nu le duc eu grija, dar, indirect, ne-au
– Măgură! lovit şi pe noi, cei rămaşi acasă. Într-o noapte, ai mei s-au trezit cu
Se opri, se uită la om, dar nu-l recunoscu, era un necunoscut, Securitatea peste ei, au scotocit peste tot, pe tata l-au luat cu ei şi l-au
îmbrăcat într-un palton făcut dintr-o manta militară, se vedea bine, plimbat din arest în arest, abia peste trei săptămâni l-au lăsat să se
cam roasă de atâta purtat. De unde-i ştia ăsta numele? întoarcă acasă. Ce i-o fi făcut acolo, pe unde l-au ţinut, nu ştiu, dar
– M-aţi strigat? se miră. fapt e că tata a venit înapoi înrăit şi pornit pe comunişti. Şi, acum un
– Măgură, tu eşti, mă? Nu mă recunoşti? an, când au venit cu colectivizarea, tata a pus câinii pe ăia din comisia
După voce îl recunoscu, era locotenentul Pârvănescu, fostul lui de lămurire şi a sărit la ei cu parul, să-i omoare. L-au închis şi acum e
comandant din armată. Zâmbi cald, îi purta o amintire plăcută acelui pe la Aiud, pentru vreo zece ani. I-au confiscat toată averea, mama s-a
ofiţer cam închis, dar băiat bun. sfârşit din viaţă în câteva zile, de supărare, era ea cam bolnavă şi n-a
– Tovarăşe locotenent, dumneavoastră sunteţi? Să trăiţi! şi-i întinse mai rezistat. După aia m-au dat şi pe mine afară din armată, că sunt
mâna, mirându-se în aceeaşi clipă de îmbrăcămintea celuilalt. fiul unui duşman de clasă şi nu e permis ca eu să fiu ofiţer al noii
Pârvănescu îi strânse mâna, rostind încet: armate, populare, mai ales la trupele de grăniceri. Şi uite-aşa, într-o zi
– Să trăieşti! Nu-mi mai spune gradul, acum nu mai sunt m-am trezit că sunt un neica nimeni...
locotenent. – Păi, n-ai putut şi dumneata să te aperi? întrebă Măgură, trecând
– Dar ce s-a întâmplat? subtil la alt pronume de reverenţă, mai apropiat.
– Ah, e o poveste mai lungă. Ai timp acum? – Ce să mă apăr? Degeaba le-am explicat eu că nu am nimic comun
– Nu prea am, se bâlbâi Măgură. Mă duc la secţie. Nu mergeţi cu cu omul acela, că doar mi-a fost tată vitreg şi şcoala am făcut-o mai
mine? mult singur, pe fraţii mei vitregi nici nu-i prea cunosc. Ei, nimic, că ce
– Ba da, oricum n-am ce face. naşte din pisică tot şoareci mănâncă, că să zic mersi că nu mă bagă în
O porniră la vale, pe lângă fostul Colegiu. tribunal, că am ţinut ascunse legăturile mele cu un duşman de clasă.
– Dar ce s-a întâmplat? se interesă Măgură, curios la culme. Am fost mulţumit că m-au lăsat odată în pace, că m-au ţinut trei zile şi
– Ce să se întâmple? M-au dat afară din armată. trei nopţi în anchetă, când adormeam turnau apă pe mine, să mă
– Păi cum? trezească.
– Chiar eşti curios? – Şi acum, ce faci?
– Desigur. – M-am angajat muncitor necalificat la şantierul dinspre Bordei,
– Bine, atunci am să-ţi spun. Eu am avut tată de-al doilea, al meu unde cică ar face o mare uzină de ceva locomotive. Mă descurc
m-a lăsat la mama când aveam doi ani şi s-a dus cine ştie unde. Mama binişor, m-am obişnuit cu bani puţini, locuiesc lângă şantier, într-o
a divorţat de el în lipsă şi s-a recăsătorit cu un ţăran ungur, care avea şi baracă, nu-mi cer bani de chirie şi am şi cantină acolo, foarte ieftină.
el trei copii, doi băieţi şi o fată şi avea şi ceva pământ. Eu am rămas cu Dar tu? Văd că te-ai ajuns...
– Da' de unde! şi-i povesti şi Măgură prin ce trecuse în anii de când văd lume îmbrăcată ca lumea, că din şantier nu ies cu zilele, n-am bani
se despărţiseră. să cheltuiesc prin oraş şi mi se urâse să văd numai oameni îmbrăcaţi în
Ajunseseră între timp la secţie, înăuntru era cald, Capleşa nu era zdrenţe şi în pufoaice de-alea ruseşti. Dar ştii, tot e bine, că la şantier
pe-acolo, dar avusese grijă să bage lemne în sobă. mi-au dat şi mie o pufoaică, fără bani, şi-mi prinde bine, că ţine de
– Şi cum, mă, din cauza banditului ăla ai ajuns tu aici, să te ocupi cald. Ne-au dat şi cizme de cauciuc, ce n-aş fi crezut eu că o să port
de hoţi şi de certurile dintre ţaţe? se miră fostul locotenent. Aşa cum te vreodată în picioare. Te-aş invita pe la mine, dar ce să vezi tu acolo?,
cunoşteam eu, îţi prevedeam un viitor strălucit, trebuia să avansezi mai stau cu trei inşi în cameră şi ăia sunt cam nespălaţi şi nu ştiu
mai repede. Te-ai împotmolit din cauza ăluia!... Ce mă mai mir eu, nimic altceva decât să bea şi să vorbească despre femei.
după ce-am văzut pe unde am trecut, acum totul e posibil! Vezi, mă, să Măgură se gândi imediat dacă fostul lui comandant nu-şi bate
iei aminte la ce se întâmplă acum şi să încerci să nu faci şi tu la fel cumva joc de el, că doar şi lui numai la asta îi stătea gândul, dar
mai târziu. Că, în curând, cred că o să aveţi de lucru pe aici, o să vă Pârvănescu nu părea să fi zis dinadins chestia cu băutura şi femeile.
invadeze ţăranii dezmoşteniţi şi ăştia nu vor înţelege rostul multor – Poate o să te aranjezi, domnule... – şi Măgură se opri încurcat, nu
lucruri de la oraş, oraşul are fiinţa lui, legile şi ritmul lui, pe care nu ştia cum să-i mai zică celuilalt, acum nu mai era ofiţer, dar nici alt titlu
multă lume le poate înţelege. Doamne, când or da năvală, atunci să nu mai avea.
vezi tu ce de treabă veţi avea. – Zi-mi pe nume, Stelian, - îl scoase din încurcătură Pârvănescu. Şi
Măgură se uita la el şi se gândea că făcuse rău când acceptase să-l tutuieşte-mă, nu sunt mult prea bătrân faţă de tine. M-am obişnuit cu
recunoască pe Pârvănescu. În urmă cu şapte ani ar fi fost altceva, dar numele meu, fără nimic înainte... Stelian mi-a zis mama, că eram
acum, cine era ăla? Un "neica nimeni", vorba lui. Şi, în plus, era şi steaua ei şi nici nu puteau să-mi maghiarizeze numele, că se mai
periculos să se afle de legăturile lor. Doi fraţi transfugi, tatăl la întâmplase pe vremuri, de-aia prin Ardeal bătrânii poartă nume din
închisoare, erau suficiente argumente care să-i despartă. Da, dar cât de istorie, latineşti, care nu pot fi schimbate în nici o limbă. Nu te
frumos îi vorbise atunci, la terminarea armatei, când îl sfătuise să formaliza, zi-mi şi tu pe nume, n-o să mă supăr.
urmeze şi el calea armelor! Şi-i mai şi făcuse o recomandare Măgură nu prea înţelegea ce zicea Pârvănescu, dar nu se mira prea
călduroasă, fără de care poate n-ar fi reuşit să pătrundă în şcoala de mult, îl ştia om şcolit şi desigur vorbele acelea le citise prin cărţi. Mai
subofiţeri. Măcar pentru gestul acela nu putea să-i respingă bruma de rău îl deranja că-l auzise pronunţând numele băiatului său cel mic şi
prietenie. Fostul locotenent se bucurase sincer când îl întâlnise şi nu înţelegea ce rost avea comparaţia mezinului cu săpătorii de şanţuri.
părea că îşi pusese oarecare speranţe în el. Dar nu îndrăznea să-l întrebe pe fostul ofiţer ce vrusese să spună, ca să
– Dar acum de ce nu eşti la lucru? se miră. nu pară chiar aşa, necitit deloc.
– Sunt în tura de noapte. Sap la şanţuri, parcă uzina aia nu e făcută – Bine, Steliane, zise el şi zâmbi, era aşa uşor să-i spună pe nume.
decât din şanţuri, că nimic nu se pune în ele, să zici că nu le-ai săpat Ziceam că o să te aranjezi tu cumva, cum sper eu, aşa poţi să speri şi
degeaba. Cred că am săpat kilometri se tranşee, în urma noastră n-a tu. Dar am impresia că ai avea aşa, o nevoie. Dacă pot să te ajut,
mai venit nimeni, malurile s-au surpat şi le-am săpat din nou. Astă spune-mi despre ce e vorba.
vară, când am început, parcă era mai bine, pământul era mai tare şi nu – Nu am nevoie de nimic deocamdată, se apără Pârvănescu,
se dărâma uşor, dar din toamnă, cum au început ploile, lucram şi noi ridicând palma a apărare. Poate mai târziu, dacă m-oi hotărî să mă fac
ca meşterul Manole, ziua săpam şi noaptea venea apa şi băga oltean, o să te rog să mă ajuţi să-mi fac buletin de oraş. La mine acasă
pământul înapoi. Şi acum, pe zăpadă, e tot aşa şi e o mocirlă de-ţi nu mai am nimic, nici casă nu mai am practic, la soru-mea vitregă
rămân cizmele acolo, în şanţ, dacă stai mult timp cu picioarele într-un nu-mi vine să mă duc, ea e bună la suflet, ne-am înţeles bine, dar e
loc... Acum, când te-am întâlnit, mă plimbam şi eu prin oraş, să mai măritată cu un ungur al dracului, nu mă suferă nici să mă vadă. Ei,
cam asta e! Acum mă duc, tu poate ai treabă şi nici eu nu mai am timp, dispăruseră prea mulţi bani şi marfă mai deloc, dar de la autobuze, din
mă duc să prind cantina, nu vreau să rămân nemâncat. La revedere. birourile întreprinderii de transporturi, dispăruseră câteva sute de mii,
– Salut! Să mai treci pe aici când ai timp. Mi-ar plăcea să ne mai salariile angajaţilor, care ar fi trebuit să fie plătite a doua zi. Au făcut
întâlnim. cercetări cu câinii, animalele au luat urma şi au ţinut-o până undeva,
– Bine. O să mai vin. pe stradă, de unde au pierdut-o, de unde au tras concluzia că hoţii
Întâlnirea cu fostul lui comandant îi lăsase o amăreală în suflet, îl avuseseră o maşină cu care dispăruseră. Cu ocazia cercetării au stabilit
deprimase schimbarea sorţii lui, din locotenentul frumos şi aspru pe că paznicul din zona băcăniei dormise în timpul spargerii şi l-au data
care îl cunoscuse, ajunsese un oarecare săpător de şanţuri. Ce mai afară, fiind trimis la arest, sub învinuirea de sabotaj.
soartă! Al naibii, ce ştiuse ăla că o să aibă el de furcă cu ţăranii aceia Cu toate cercetările, nu s-a reuşit să se dea de urma hoţilor. Nimeni
care asaltau oraşul mereu, vedea el bine cum cartierul se întindea nu văzuse nimic şi spărgătorii nu lăsaseră nici o urmă după care să se
dincolo de canal, mai în fiecare lună se înălţa câte o casă nouă, se ghideze ei. Până şi metoda de lucru era nouă, pentru deschiderea
turna o temelie, se împrejmuia cu gard un loc din câmp. Se certa cu seifului în care erau banii pentru salarii, hoţii folosiseră un aparat de
oamenii aceia, mulţi nu aveau autorizaţie pentru construirea caselor, sudură autogenă, făcuseră o gaură mare în uşa seifului şi curăţaseră
unii nici nu ştiau că e nevoie de aşa ceva, când aflau se făceau luntre şi tot. Această singură urmă ducea la presupunerea că oamenii puteau
punte s-o obţină şi lui îi era necaz că oamenii aceia nu apelaseră la el proveni de pe vreun şantier, dar de pe care, că în oraş erau atâtea
să le înlesnească obţinerea autorizaţiei, să mai ciupă şi el câte ceva. şantiere, şi apoi nici nu trebuia să fie din oraş, puteau veni cu tuburile
Incidentele se cam înmulţiseră, curând a fost nevoit să mai solicite de oxigen şi acetilenă şi cu furtunele din altă parte, aveau doar maşină
un ajutor, a primit chiar doi oameni, amândoi negricioşi, cu siguranţă şi le puteau transporta.
printre strămoşii lor nu prea îndepărtaţi se aflase vreun ţigan, dar el nu Suma furată era prea mare pentru a fi tratată cu indiferenţă, aşa că
îndrăznea să-i întrebe dacă-s neam de ţigani, ar fi fost de ajuns să-l miliţia pusese în mişcare forţe însemnate. Cei care nu luaseră măsurile
reclame ăia că făcea ură de rasă, că iar o-ncurca. Îi chema Vlaicu, erau necesare pentru păstrarea în siguranţă a banilor fuseseră trimişi în
fraţi, Ion şi Radu, tineri amândoi, de prin Galicea Mare de loc şi aveau judecată, dar asta nu rezolva problema, trebuia să fie recuperaţi banii,
metode cam brutale, mai ales cu ţiganii se purtau foarte urât, când şi încă repede, pentru a nu fi risipiţi.
aduceau la secţie vreun arestat ţigan, îl aduceau bătut gata, căci Peste o săptămână, Stelian Pârvănescu şi-a făcut din nou apariţia,
Măgură le interzisese să-i bată şi ei o făceau înainte de a ajunge cu venind direct la secţie, la Măgură. Din vorbă în vorbă au ajuns la
arestatul la secţie, să nu-i certe şeful, şi susţineau că omul se opusese spargerea aceea şi miliţianul i-a spus celuilalt cum fusese efectuată şi
arestării şi fuseseră obligaţi să folosească metode de convingere mai că bănuielile conduc la vreun şantier, pe unde sunt tuburi de oxigen şi
dure. acetilenă.
În primăvară au avut parte de o crimă şi de două spargeri. Pe – Băi, Măgură, cred că-i ştiu pe hoţi! i-a zis Pârvănescu, după ce s-
criminal l-au prins uşor, după ce omorâse un om, beţi turtă amândoi, a gândit puţin.
căzuse şi el ceva mai departe, pe drum spre casă, picioarele nereuşind Şi i-a povestit de nişte muncitori de la el de pe şantier, care se
să-l mai ajute. L-au luat ca din oală şi până la secţie fraţii Vlaicu l-au ţineau de barbut şi începuseră de vreo săptămână să se scalde în bani.
deşelat cu bătaia. Când a venit duba de la sediu să-l ia, au fost nevoiţi Faptul îi atrăsese atenţia involuntar, prea dăduseră de bani dintr-odată,
să-l ia pe o manta şi să-l arunce în maşină, că omul nu mai era în stare dar atunci, când îi văzuse jucându-se cu sutele, nu se gândise la ceva
să se mişte singur. rău, crezuse că îi câştigaseră la joc, căci pierdeau nopţi întregi în jurul
Mai greu a fost cu spargerile, amândouă au fost date în aceeaşi zarurilor, doar că banii aceia erau neaşteptat de noi, de parcă atunci ar
noapte, una la băcănie şi alta la parcarea autobuzelor, de la băcănie nu fi fost scoşi din bancă. Acum, după ce-l auzise pe Măgură ce spargere
se efectuase în sectorul lui, parcă i se luminase mintea. e nevoie să-ţi amintesc decât de Mihai şi Tudor, toate celelalte mari
Măgură i-a cerut să-i scrie numele jucătorilor aceia de zaruri şi a evenimente de aici au avut începutul.
pus mâna pe telefon. A cerut să vorbească cu ofiţerul de serviciu şi i-a – Măi, Steliane, tu-mi faci propagandă?
dictat numele scrise de Pârvănescu pe o hârtie, raportându-i ce fapte – Nu. Ce te-a găsit?
cunoştea privitor la acei indivizi şi accentuând asupra aspectului nou – Păi eu tre buie să cunosc nu istoria oltenilor, mă, ci a fraţilor
al bancnotelor care se vehiculau. A aşteptat confirmarea mesajului, noştri. Ce-mi vii tu acuma să-mi povesteşti de Mihai şi Tudor, , cine-
apoi a pus receptorul în furcă. or fi fost ăştia? Dacă vrei să-mi spui ceva, spune-mi din Lenin, restul
– De aici nu mai e treaba mea, i-a zis el fostului locotenent. Dacă nu mă interesează, nu am timp pentru alţii.
sunt ăştia de mi i-ai spus tu, sper să te ajut să te ridici un pic, miliţia – Vrei din Lenin? Îţi spun şi din el. Ce, crezi că dacă sunt de modă
este recunoscătoare cetăţenilor care o ajută în depistarea infractorilor. veche, nu l-am citit pe Lenin? L-am citit, mă, să văd şi eu încotro
Şi, altceva, ce mai faci? Tot la şanţuri eşti? mergem, că acum încă e neclar, nu ştim prea bine ce vrem şi de-aia ne
– Păi ce, crezi că sunt bun la altceva? Noroc că mi-am făcut ajută ei cât pot, să ne îndrume în toate domeniile. Dacă vrei, pot să-ţi
bătături în palme, la început a fost ceva de groază, am făcut băşici şi ţin prelegeri asupra oricărei probleme din opera lui Lenin.
după ce s-au sparte era numai carne vie. M-am dus la dispensar, e unul – Nu e timp. Lasă, oricum mă chinuie destul cu lecţiile alea
pe lângă Institutul Pedagogic, să-mi facă ceva. Am dat peste o soră politice, acum am început şi eu să mai înţeleg câte ceva, că până acum
bună la suflet, m-a îngrijit cum n-aş fi crezut că se poate. Suzana o nu făceam decât să copiez pasaje întregi din cărţi şi o făceam mecanic,
cheamă, mi-a plăcut de ea, înjură birjăreşte şi se ceartă mereu cu şefa fără să gândesc. Acum mai întâi citesc şi abia după ce-mi fixez puţin
ei, o doctoriţă bătrână, nu ştiu cum a reuşit să reziste în post, probabil subiectul fac conspectul. Dar tot nu mă lămuresc suficient, studiem
n-au avut alta în loc, sau nu a avut pete negre pe trecutul ei. nişte chestii pe care nu le înţelege nimeni şi nici rostul lor nu-l
– De ce-mi vorbeşti de ele? Te interesează vreuna? Că parcă ştiam înţelegem. La ce mă ajută pe mine să studiez critica filozofilor
că nu-ţi plăceau femeile. nemarxişti? Mă ajută pe mine asta să prind mai uşor un hoţ sau un
– Nu mă interesează în mod deosebit, doar că Suzana aceea m-a criminal? Mă, Steliane, Marx ăla o fi ştiut el să cerceteze o spargere şi
impresionat în mod deosebit, cum să-ţi spun, înjură ca la uşa cortului, să-i fie frică, dacă nu prinde hoţii, că-l zboară de nu se vede? Aha, uite
dar cu pacienţii se poartă atât de fin şi cu o grijă deosebită... Nu ştiu ce că mi-am amintit. Ştii ce nu ne-a spus până acum? Ce se va întâmpla
să cred despre ea. Mi-am mai făcut drum pe acolo, aşa, ba că mă doare în comunism cu miliţia?
ici, ba colea, m-a şi luat la întrebări, că a văzut ea că n-am nici pe – Va fi desfiinţată.
dracu', numai palmele mă mai chinuiau. – Cum, mă? Să mă lase pe drumuri?
– Poate te însori pe-aci, să te faci oltean. – Da. Nu va mai fi nevoie de voi. Nivelul de conştiinţă al
– Cine ştie. Poate mă fac oltean. În fond, ţi-am mai spus, acasă nu oamenilor se va ridica permanent şi nu vor mai exista hoţi, sau
mai am de gând să mă întorc, nu mai am la ce, iar cu oltenii m-am criminali, sau bătăuşi, cel mult vor rămâne câţiva funcţionari care se
împăcat de minune, cu toate că sunt cam înapoiaţi ei, eu îi admir, sunt vor ocupa numai de evidenţa populaţiei, căci populaţia se va înmulţi
tenaci, muncitori şi dornici să ajungă cât mai sus. M-am mai gândit eu foarte mult şi va fi nevoie să se ţină evidenţa ei. Să nu crezi că nu vor
la asta, cred că oltenii au avut o şansă în plus faţă de ceilalţi români, apărea maşini care să ţină evidenţa şi să facă numărătoarea, cred că
regiunea lor n-a prea suferit de pe urma stăpânirilor străine, au avut o Stalin a greşit când a spus că cibernetizarea este o lucrare a
oarecare autonomie permanentă de-a lungul timpurilor, şi-au păstrat capitalismului împotriva comunismului, va fi nevoie de maşini care să
nealterate tradiţiile, şi acum mai întâlneşti obiceiuri care se găseau şi lucreze mai repede şi mai bine decât oamenii. Voi, cei care veţi
la romani, iar vitejia lor a fost recunoscută de-a lungul veacurilor. Nu rămâne la evidenţă, vă veţi transforma în nişte operatori de maşini, o
să vă îmbrăcaţi în halate albe şi-aia va fi uniforma voastră. Dar nu te Urmarea directă a evenimentului pentru Măgură a fost avansarea la
speria, vremurile alea n-or să te mai prindă în serviciu, poate nici în gradul de plutonier-major, peste rând, dar n-a fost scos din postul
viaţă. Tu o să ai de lucru destul sub forma şi structura prezentă, nu acela de sectorist, pentru a fi adus din nou la sediu, la seriviciul
trebuie să-ţi faci griji. Trebuie schimbat omul, şi cu omul s-a lucrat judiciar. Nu l-a deranjat prea mult, principalul era că odată cu
greu de când se ştie. ridicarea în grad îi crescuse şi salariul şi asta era foarte bine, pica
– Chiar aşa? tocmai la timp, când avea mai multă nevoie de bani.
– Da, da, ascultă-mă pe mine. Cred că vor trece generaţii până o să Pentru Stelian Pârvănescu n-a putut să facă nimic. Încercase să
se reuşească modelarea caracterelor oamenilor. aducă vorba despre el în faţa comandantului său, să-l califice şi pe el,
– Steliane, eu ştiu că ai şcoală, dar chestiile astea de unde naiba le acolo, la şantier, dar nu s-a putut interveni, dosarul locotenentului era
ştii? Că doar în manualele de la şcoală nu cred că scria aşa ceva. prea negru.
– Din cărţi, băiete. Din cărţi. Când lucrez noapte, mai găsesc timp Într-o zi i-a povestit lui Marin Grosu întâmplarea cu prietenul lui şi
ziua să citesc, ne-au adus şi o bibliotecă la şantier, să ne culturalizeze, bătrânul s-a arătat dornic să-l cunoască pe Pârvănescu. Cu prima
dar nu sunt decât patru cititori, printre care mă aflu şi eu. N-au cine ocazie l-a dus pe acesta la fostul poliţist şi i-a lăsat să discute între ei.
ştie ce cărţi acolo, dar mie mi-a plăcut să citesc şi consider că orice Mai târziu, Pârvănescu i-a povestit ce încântat fusese de omul acela pe
carte merită să fie citită, un om care se apucă de scris are ceva de spus care-l cunoscuse, îi plăcea să discute cu el şi prinsese obiceiul să-l
şi e bine să afli părerea mai multora, după care poţi să tragi şi tu o viziteze pe pensionar săptămânal.
concluzie, a ta, personală. Tu nu citeşti? – Dar despre ce vorbiţi voi, acolo?! s-a mirat Măgură, un pic
– Ba mai citesc şi eu, da' nu cine ştie ce. Ne obligă să cumpărăm invidios pe prietenia dintre cei doi.
cărţi, au deschis un chioşc la sediu şi ne scrie pe listă, care cumpărăm – O mulţime de chestii, băiete. Nici n-ai crede câte chestii ştie omul
de acolo şi, dacă nu te găseşte pe listă la sfârşit de lună, te critică în ăsta. Adevărat, la vârsta lui e normal să aibă o experienţă de viaţă
şedinţă, că nu vrei să te culturalizezi. Mai mult copilul ăl mare citeşte bogată, dar nu este numai un povestitor divin, explică şi anumite fapte
ce duc eu acasă. Lui îi place să citească, şi l-am văzut şi pe-ăl mic că de nu poţi să-l contrazici. Ne întâlnim acolo, la el, cu mai mulţi
se chinuie să buchisească, la el merge mai greu, că abia la anul îl dau oameni, nu ştiu cum i-a adunat, e un ziarist tinerel, un fost colonel
la şcoală. ieşit la pensie după căderea regelui, vine şi o femeie, e ceva pictoriţă.
După întâlnirea aceea, Măgură s-a hotărât să mai citească şi el câte E o încântare să participi la discuţiile acelea, toţi vin cu idei noi şi
ceva, vreo carte, dar a fost depăşit de evenimente, de câte ori punea încercăm să le explicăm împreună.
mâna pe carte, adormea imediat. S-a chinuit mai multe seri să treacă – Mă, Steliane, să nu fi intrat naiba unde nu trebuie, că mi-ar părea
de prima pagină a unei cărţi de un autor sovietic, dar a renunţat până rău să aud că te caută Securitatea.
la urmă, n-a reuşit nici pagina aceea s-o citească. Şi apoi, mereu se – Nu-ţi fie teamă! Acolo ne ocupăm mai mult de artă, ştii doar că
poticnea la numele acelea ruseşti, pe care numai Victor ştia să le domnul Grosu s-a apucat să-şi scrie memoriile şi, cum nu stăpâneşte
pronunţe corect. prea bine tehnica scrisului, încearcă să afle şi el un drum, cel mai bun,
să-şi facă un stil. Mai mult despre asta vorbim, el ne citeşte din
4. caietele lui şi după aceea noi ne spunem părerile. Şi ce vrei, are un vin
excelent, să-l vezi pe ziaristul ăla ce începe să zbiere, când se
Cei care efectuaseră spargerile în sectorul lui Măgură fuseseră matoleşte puţin, şi după ce se îmbată bine se-apucă să ne recite poezii,
prinşi, bănuielile lui Pârvănescu se dovediseră a fi fost pe deplin e o plăcere să-l asculţi. Nu vii şi tu o dată să asculţi ce se discută?
întemeiate, oamenii aceia de la şantierul lui dăduseră loviturile. – N-am timp, bă. Eu am alte probleme, ce ştii tu, eu vreau să-mi fac
un rost, am familie, trebuie să mă gândesc şi la viitorul lor. Uite, vreau dacă o prinzi la oraş, atunci vei fi orăşean get-beget şi nu te vei mai
să-mi fac o casă în sat, că nu se ştie când e bună. gândi să te întorci în sat. Poate te gândeşti la copii, să aibă ei o casă,
– Casă? Păi ce, te faci iar ţăran? dar şi aici cred că greşeşti, ei sunt deja orăşeni şi n-ai să-i poţi lămuri
– Nu ştiu. Cum or evolua timpurile. Nu se ştie niciodată când zic niciodată să se retragă în sat. Mai gândeşte-te, poate renunţi la ideea
ăştia că nu mai au nevoie de mine, şi-atunci ce fac? Rămân pe asta.
drumuri. Aşa, mă pregătesc de-acum, cât mai am timp. Măgură l-a înjurat în gând şi i-a spus că n-are la ce să se mai
– Te-ai gândit bine? gândească, hotărâse deja să-şi facă o casă în satul natal şi nu mai
– Da. M-am tot gândit şi m-am răzgândit. dădea înapoi. Dar, după discuţia aceea, se frământase mult timp,
– Cred că faci totuşi o greşeală. Ce să faci cu casă la ţară? Tu ai înclina să-i dea dreptate lui Pârvănescu, vedea bine că acela ştia câte
plecat din sat, eşti bun plecat. Tu nu vezi ce se întâmplă? Ţăranii sunt ceva adevărat.
din ce în ce mai mult cu ochii pe oraş, să vină aici, unde se găsesc de Serviciul mergea de la sine, cei doi fraţi Vlaicu acceptaseră
toate şi unde pot şi ei să-şi găsească un serviciu, ceva, să scoată bani şi propunerea de a face de gardă în fiecare noapte, amândoi, se simţea
să trăiască mai uşor. Aşa va fi mulţi ani, ai să vezi şi tu, ţăranii vor nevoia asigurării pazei înarmate în cartier pe timpul nopţii, pentru că
veni din ce în ce mai mulţi la oraş. Crezi tu că ei nu simt ce-i aşteaptă? borfaşii prinseseră curaj şi dădeau lovituri din ce în ce mai dese. Dacă
Ce-or să facă după ceşi dau pământurile la colectiv? Or să mai aibă de avea să le facă vreo comunicare importantă, le lăsa scrise dispoziţiile,
lucru câţiva ani, dar ei nici nu văd asta, ei cred că, odată ce li se ia pentru că aproape nu se mai întâlneau, ei veneau la secţie pe seară,
pământul, rămân şomeri. Bun, or să mai lucreze pământul câţiva ani, când el era deja plecat şi dimineaţa plecau înainte de a veni el sau
la colectiv, dar după aceea or să fie invadaţi de maşini, e normal să se Capleşa. Dacă aveau evenimente în timpul nopţii, îşi lăsau raportul
mecanizeze lucrările din agricultură. Şi-atunci, dacă aratul, semănatul, scris pe masă. Uneori mai găsea în arest câte un om sau mai mulţi, în
recoltatul şi alte lucrări le vor face maşinile, ţăranii ce vor mai face? O general erau bine bătuţi de cei doi Vlaicu, el ştia bine asta, dar n-avea
să stea aşa, degeaba? Nu, că dacă nu muncesc n-or să aibă de nici ce le face, rapoartele lor erau întotdeauna bine întocmite, iar la final
unele. Şi-atunci, unde o să-şi găsească scăparea? La oraş. Nici nu uitau să scrie că "reţinuţii s-au opus cu forţa organelor de ordine,
maşinile alea nu se vor face singure, tot oamenii le vor face, ori la oraş aducându-le injurii şi lovituri". Nu era de acord cu metodele lor, îi
nu sunt sufieciente suflete din care poţi să faci muncitori. Nu vezi că certase de câteva ori, dar n-avusese cum să-i dezveţe de obicei.
aici, la oraş, sunt mai mult bătrâni, dar ăştia, foşti, care n-au nici un – Păi cum, tovarăşe comandant, zicea Radu, cel mai mare, să mă
Dumnezeu, nu ştiu să facă nimic, că ei n-au pus niciodată mâna pe las eu bătut de nemernicii ăştia dără ca să mă apăr? Păi unde am
lopată sau pe ciocan, şi nici nu vor s-o facă acum, că dacă o viaţă ajunge aşa? Ei să mă bată pe mine şi eu să stau să primesc, că aşa ne
întreagă au trăit aşa, din exploatarea muncii altora, e greu să-şi mai învaţă legea? Ce vreţi, ne mai enervăm şi noi, că oameni suntem, şi
schimbe comportamentul. Să nu crezi că vorbesc din cărţi, astea sunt duşmanul trebuie să simtă forţa societăţii noastre! Că dacă azi îl lăsăm
numai ideile mele, rezultate din ce-am văzut cu ochii mei. Şi-atunci, uşor, mâine e în stare să ne răstoarne, că nu-i mai e frică de noi.
din ce parte vor fi aduşi muncitori la oraş, că peste tot or să se facă Lăsaţi, că nu l-am omorât pe nici unul. A zis vreunul până acum că nu
fabrici şi uzine? De la oraş, n-ai de unde, cine munceşte în fabrică, o ne-am purtat bine cu el? Nu. Este? Atunci, lăsaţi-ne să ne facem
face deja, nu mai are un om de schimb. Şi-atunci o să-i facem meseria cum trebuie, cu ăştia nu trebuie să ne purtăm cu mănuşi, altfel
muncitori pe ţăranii ăştia, care nu-şi mai găsesc rostul la sate. Vezi unde-am ajunge?
cum se leagă una de alta? Asta e credinţa mea, că în sat n-o să mai ai – Da, mă, Vlaicule, dar mai cu grijă, ce naiba! zicea Măgură,
ce căuta. Şi-atunci, tu te-apuci să-ţi faci casă în sat. Ce să faci cu ea? moale.
Să te retragi la pensie? E posibil, dar până la pensie mai ai mult şi, – Cu grijă, şefu', cu grijă! Da' cu grijă faţă de viaţa cetăţenilor
cinstiţi şi faţă de avutul obştesc. Noi aşa am învăţat, că trebuie să – Ia uite la el, s-a mirat. Ce, bă, te-ai făcut şi tu bătăuş şi hoţ? De
apărăm legile ţării, prin orice mijloace. Şi le păzim, şefu', le păzim, că ce-ai furat raţele? Că aşa scrie aici, că ai furat raţele de la femeia aia.
statul ăsta ăl nou e statul nostru şi trebuie să-l apărăm, să-l păzim, că – Domnule miliţian, n-am vrut să le fur! s-a apărat băiatul încet.
dacă-l păzim pe el, ne păzim pe noi. Şi nu le mai purtaţi grija ăstora, – Da' cum, bă? Le-ai luat aşa, să te afli-n treabă? Asta să i-o spui lu'
că nu greşim noi prea mult cu ei. mutu'!
Adevărat era, nu greşeau deloc, aveau un fler deosebit şi se – Nu le-am furat, zău că nu le-am furat! Dar nu mai aveam nimic
descurcau repede când aveau de cercetat vreo infracţiune minoră, căci de mâncare şi-mi mor fraţii de foame.
cu cele importante îi lăsau pe alţii să se descurce. Când i s-a cerut lui – Cum vine aia? Ia ia-o tu cu-nceputul şi spune tot, să înţeleg şi eu.
Măgură o apreciere pentru cei doi fraţi Vlaicu, a fost obligat să o – Păi, cum să vă spun? De două săptămâni mâncăm numai cartofi
compună numai cu laude, reuşind să le reproşeze numai un dram de şi pâine, dar acum am rămas fără bani şi nu mai avem cu ce să
violenţă în comportarea faţă de infractorii pe care puneau mâna. cumpărăm... Bunicul s-a apucat de băutură de când l-a prins din nou
Cele mai multe cazuri le producea bodega de cartier, oamenii se pe tata, degeaba ascunde mama banii de el, că tot îi găseşte şi se duce
mai îmbătau şi mai în fiecare seară ieşea scandal. Fraţii Vlaicu stăteau la bodegă şi-i bea pe toţi. Aseară, când am văzut raţele lu' Dumitreasca
întotdeauna pe aproape, ca să nu se încingă prea mult spiritele. în faţa porţii, că asta le lasă slobode, n-am făcut decât să deschid
Caragiale n-avea decât să trimită un băiat să le facă semn când poarta şi ele au intrat în curte. Le-am lăsat acolo, în curte, nu le-am
începeau să zboare sticlele şi cele câteva scaune şi fraţii apăreau, ascuns, da' aia a venit după ce se întunecase cu miliţienii ăia noi şi-a
împărţeau lovituri în stânga şi în dreapta, apoi îi târau la secţie pe început să strige că i-am furat raţele. Da' zău că nu le-am furat! Ce
bătăuşi. Ce le făceau acolo, nimeni nu ştia în afara lor, fapt e că vină aveam eu dacă au intrat pe poartă când am deschis-o? Da' ei n-au
oamenii semnau declaraţiile pe care le scriau cei doi miliţieni şi, când vrut să mă creadă...
erau întrebaţi de procuror – dacă ajungeau la arest – de n-au fost – Şi tu ce gând aveai cu raţele? Să le îngrijeşti în locul
cumva bătuţi, nu recunoşteau niciodată că fuseseră bătuţi de miliţieni, Dumitreascăi?
urmele pe care le mai purtau uneori pe trup susţineau că ar fi provenit – Dom' miliţian, mor copiii de foame! s-a repezit băiatul şi a dat în
din bătaia de la cârciumă. plâns.
Într-o dimineaţă, Măgură a găsit în arestul secţiei un băiat de vreo – Ho, mă! Ce bărbat eşti tu? Te-apucaşi să plângi ca o muiere. Nu-ţi
treisprezece ani. Cu toate urmele de bătaie de pe faţă, l-a recunoscut, ajunge cât ai plâns azi noapte? Ce-ai fost prost aşa, nu ştiai că alde
era cel de-al doilea fecior al lui Costică Mânzatu. Vlaicu ăştia sunt mai liberi la mână? Trebuia să aştepţi să furi şi tu
– Ce-i cu tine aici, bă? l-a luat din scurt, deschizând uşa arestului. raţele când eram eu în post.
Băiatul n-a răspuns nimic. Se uita speriat la el. – Păi dacă ele atunci au venit la poartă...
– Tu n-ai gură? l-a mai întrebat Măgură, deschizând cătuşele cu – Eşti un prost. Ce-ai câştigat? Te-au bătut ăştia de te-au rupt şi-
care fusese legat de un lanţ prins în perete sus, să nu se poată aşeza, să acum trebuie să te trimit şi pe tine la şcoala de corecţie, ca pe frati-tu.
stea numai în picioare. – Mai bine aşa, că mi-a spus că e bine acolo, nu duce grija mâncării
Băiatul îşi freca mâinile ieşite aproape din umeri şi tot nu zicea şi a hainelor, iar de bătaie n-a dus lipsă nici pân-acum.
nimic. – Zici tu aşa, dar nici acolo nu e bine. Că şi şcoala aia, cu toate că-i
– Hai dincolo! zice de corecţie, mai rău te înrăieşte. Şi cu ăilalţi, ce faci?
Au trecut în birou şi i-a făcut semn să se aşeze pe un scaun, el – O să moară, ce să le fac. Scapă cine poate. O să fure şi ei şi-or
aşezându-se pe cel de la masă şi apucându-se de citit raportul ajunge tot la corecţie. Nu puteţi să le faceţi şi lor forme să meargă cu
schimbului de noapte. mine?
– Nu pot. Ar fi o soluţie, dar dacă ei nu sunt denunţaţi ca hoţi, n-am – De, mă, băiete, se mai întâmplă – zicea mai târziu Marin Grosu,
ce să le fac. când s-a întâlnit cu el şi i-a povestit despre cei doi Vlaicu. Vezi tu, în
– Mă duc eu şi le spun să zică şi ei că au furat. orice armată şi-au găsit locul şi sadicii, numai acolo pot ei să-şi
– Hai, bă, las-o-ncolo! N-auzi că nu se poate? Te trimit pe tine şi satisfacă plăcerile pe temeiul unor legi care guvernează armatele de
atât. când e lumea şi pământul. Şi dacă aşa a fost dintotdeauna, nici în
Tocmai apăruse şi Capleşa. S-a uitat mirat la copil. armata asta a nouă nu poate să fie altfel. Şi-apoi, zici că-i bănuieşti a fi
– Capleşa, îl iei pe băiatul ăsta, îl duci acasă să se spele şi să-şi ia o ţigani, ori tu nu ştii povestea aia că ţiganul când s-a văzut împărat,
cămaşă curată şi dup-aia îl aduci încoace. Îl duci la corecţie şi pe el. întâi pe taică-său l-a omorât? Ăştia sunt în stare să treacă peste orice
Până vă întoarceţi voi, îi fac formele de trimitere. Ia dă-te aproape! limită şi, în numele datoriei, pot să omoare şi oameni nevinovaţi. Ai
I-a scris câteva rânduri pe o hârtie, să treacă pe la Caragiale şi să-i făcut foarte rău că i-ai ameninţat. Dacă te raportează ăia? Că aperi
ceară ceva de mâncare pentru cei trei copii care mai rămâneau acasă la copilul unui duşman de clasă, care e la canal acuma? Mai bine
Mânzatu şi i-a dat-o s-o citească. Capleşa s-a mirat, dar a zis scurt încearcă să scapi de ei, dar în mod fin, să nu se simtă adevăratul motiv.
"Am înţeles!" şi a plecat cu băiatul. Uite, mă, trăii s-o văd şi pe-asta, să ajungă ţiganii apărătorii legii în
Seara, Măgură n-a mai plecat acasă ca de obicei, a rămas la secţie faţa altor ţigani. Mă, mă, mă, rău am ajuns!
să-i aştepte pe cei doi fraţi Vlaicu. Ei s-au cam mirat când l-au văzut şi Oprea Măgură gândea şi el că făcuse rău ameninţându-i pe-alde
au bănuit că era vorba de ceva rău. Vlaicu şi a stat câteva zile cu inima strânsă, aşteptând mereu să fie
– Ce s-a întâmplat, şefu'? a întrebat Radu Vlaicu, zâmbind chemat la sediu pentru a da seamă, dar nu s-a întâmplat nimic,
prevenitor. negricioşii au trecut peste incident cu uşurinţă şi nu l-au pârât. Totuşi
– Bă, ăştia! i-a tăiat Măgură avântul. Înţeleg că-i mai bateţi pe ceva s-a ales din incidentul acela, datoria şi-o făceau în continuare, dar
zurbagii şi pe hoţi, dar cu copilul ăla ce-aţi avut? Ai? numai în cazuri grave, unde nu se putea face altfel, mai aplicau
– Păi, şefu', era hoţ! Am scris în raport... pedepsele cu bătaia.
– Ce-ai scris, mă, ce-ai scris? Ai scris pe mă-ta! Păi nu te-ai
interesat şi tu, să vezi dacă băiatul ăla chiar a furat raţele? Ştiai că ăia, 5.
patru copii, n-au mâncat o mâncare ca lumea de nu ştiu când? Ştiai sau
nu ştiai? În primăvară s-au trezit cu Stan la ei, terminase armata şi trecea pe
– Nu ştiam. Dar... la ei, în drum spre casă. Ajunsese seara şi urma să doarmă la ei, până
– Păi, dacă nu ştiai, de ce l-ai mai bătut, bă? Ai? Ce-ar fi să te ţin şi dimineaţa nu avea cu ce să mai plece spre Dăbuleni. S-au bucurat cu
eu pe tine nemâncat o săptămână? Ce-ai face? Ai fura şi tu! De-aia v-a toţii de lăsarea lui la vatră şi au stat seara de vorbă mult timp. Oprea
îmbrăcat, bă, statul în uniformă, ca să vă luaţi de copii? Bă, dacă vreţi era curios să-i afle planurile de viitor.
să bateţi în fiecare zi, băteţi-vă între voi! Ce dracu', bă, numai copii nu – Încă nu ştiu, zicea Stan, gânditor. Cred că mă duc iar la uteme, în
bătuserăţi până acu'. Sunteţi nişte... armată am făcut nişte cursuri politice speciale şi ni s-a recomandat să
N-a mai spus ce sunt, că se cam enervase şi nu-şi mai găsea întărim organizaţiile de bază din sate. În noi, tineretul de azi, se pune
cuvintele. A tăcut câteva minute, lăsându-i pe cei doi să se clatine mare bază.
uşurel în picioare, în faţa lui, apoi, mai liniştit, le-a spus: – Şi cu pământul ce faci? îl întreba Oprea, curios. Că dacă te ocupi
– Pe linie de serviciu, nu am de ce să mă plâng de voi. Dar ţineţi de politică, iar îl aud pe tata că nu-i dai ajutor la câmp.
minte, la prima greşeală pe care o faceţi, vă fac raport de sabotaj şi – Cu pământul e altă problemă, zicea Stan, parcă înnegurându-se la
incompetenţă. Să nu ziceţi că nu v-am spus! faţă. Nu mai avem încotro, trebuie să facem colectivul. Ne-au
prelucrat acolo, la armată, instrucţiunile de aplicare a politicii agrare. lumea.
Am înţeles că altă cale nu avem decât să facem colectivul. Trebuie să-l – Naşule, vorbesc eu cam ca din carte, dar asta e. O să se găsească
facem, altă cale nu mai este. şi la sate tot ce se găseşte pe la oraş şi, ai să vezi, ţăranul va trăi poate
– Cum, mă, tata să intre în colectiv? mai bine ca cei de la oraş. Când s-o trezi el cu de toate la el acasă, să-l
– Acolo îi primeşte pe toţi. vezi atunci ce-o să-şi mai cumpere de toate, să scoată pârleala pentru
– Şi crezi tu că tata e gata să intre? Îl vezi tu să-şi dea ăla toţi anii când a umblat numai în zdrenţe şi a mâncat numai mămăligă
pământul? cu ceapă.
– Trebuie să-l dea! Şi dacă nu-l dă el, îl dau eu. Trebuie să înţeleagă
– Şi tu, vrei neapărat să intri în colectivă, bă?
că altă scăpare nu e decât colectivul. Am auzit că acum, în toamnă, vor
– N-am ce face. Ăsta e viitorul satului şi altă soluţie n-am. Mă bag
să facă prima gospodărie. Poate o grăbim, să intrăm şi noi în rândul
cu pământul meu şi-o să-l lămuresc şi pe tata, altfel nu mă pot ridica
lumii.
nici eu. Că la uteme nu mă pot ridica decât dacă urmez linia întru
– Cum, mă, Stănică, tu eşti gata să faci tu colectivul? Nu-ţi dai
totul.
seama ce lovitură ar fi pentru tata?
– Şi noi ce-o să facem? O să dăm şi noi pământul?
– Şi ce vrei, naşule, să nu-l facem şi să ne chinuim tot aşa, ca pân-
– Care pământ, via aia a naşei?
acum? Eu nu mai vreau să mă spetesc cu munca. Şi-aşa, n-ai văzut ce
– Păi aia, că alt pământ nu mai avem.
recolte scoatem noi de pe nisipurile alea? Şi când bate vântul, de mută
– Îl daţi. Îl daţi, că altcum nu se poate. Dacă pot, vi-l mai păstrez un
ţărâna din loc, să ne ardă iar porumbii? Nu te-ai săturat de săpat la
timp, cât s-o putea.
şanţuri pentru vie? Eu m-am săturat şi le-am blestemat de mă şi mir
– Noi vrem să ne facem casa aia... Ne-a scris tata că a găsit un
cum mai făceau viţele alea struguri. Dacă ne băgăm la colectiv, o să
local, lângă Ion, frate-tău. Cred că-l iau, sunt aproape de Ion şi de
vină cu maşini şi-o să facă lucrările, o să facem şi irigaţii, nu peste
Fica. La vară punem temelia, să fie acolo, şi când s-o mai putea,
mult şi pământul o să se schimbe şi el. Nu mai e suficientă agricultura
înălţăm şi casa.
făcută pe parcele, în gospodării mici, fiecare de capul lui. Lumea s-a
– E bine. Dacă vă faceţi casă, înseamnă că aveţi gândul tot la sat.
înmulţit, se trăieşte mai bine şi-o să se înmulţească şi mai mult, dar
– Unde am putea să ne gândim altundeva? Cine ştie ce-o mai fi
noi vrem să trăim şi mai bine. Apoi, agricultura în colectiv poate fi şi
peste un an sau doi...
ea planificată, statul poate dirija după necesităţi, de ce să încercăm noi
Stan a plecat a doua zi acasă. Cum a ajuns, s-a şi certat cu taică-
pe nisipuri să facem porumb când am putea să punem numai viţă de
său, căci i-a spus ce gând avea cu pământul şi Gheorghe l-a înjurat, că
vie, care merge bine la nisip, iar alţii, care au pământ gras, unde-i
vrea să-l bage şi pe el la colectiv.
merge bine porumbului, să se ocupe de viţă, că aşa vor ei, să aibă
– Ce vrei, tată? i-a strigat Stan, la sfârşit, când se mai potoliseră
vinul lor, făcut de pe pământul lor? Vezi, asta e raţiunea colectivizării.
spiritele. Vrei că mă spetesc şi eu cu munca, aşa cum te-ai spetit tu şi
Oprea îl asculta cu gura căscată.
toţi ai noştri? Eu nu mai vreau, şi-ţi spun acum, cu frumosul, ca să ştii.
– Mă, tu vorbeşti ca din carte! se minuna el. Uite, abia acum înţeleg
Cu pământul meu şi-al Matildei intru în colectiv, iar tu trebuie să faci
eu de ce se omoară ăştia să ne ia pământurile. Ştii, că m-am tot la fel, dacă vrei să avansez eu mai repede, că acum mă duc la uteme şi
întrebat, de ce ne mai iau pământul înapoi, după ce tot ei ni l-au dat în o să mă fac activist şi dacă tu nu intri în colectiv nu mă mai fac. Asta
patru'ş'cinci? Toate bune, am înţeles eu care e ideea, dar oare aşa să e!
fie, că şi la sate se vor găsi de toate? Că, dacă nu-i dai omului Şi l-a lăsat acolo, pe prispă, să-şi fumeze ţigara şi să rumege la ce-i
suficient, să aibă cu ce să trăiască, nu-ţi mai munceşte nici el ca spusese el. El s-a dus la Sfat, unde era şi sediul UTM. L-a găsit chiar
pe secretarul organizaţiei, Nae alu Văruci, rudă pe departe cu Nache, preşedintelui că ar avea treabă cu el. Preşedintele Sfatului, un om
tatăl Gicăi Măgură. înalt, blond, cam trecut de prima tinereţe, l-a lăsat pe alu Marogel să
se ducă la ale lui şi a venit repede pe scări în sus, privindu-l întrebător
– Bă, Stane, bine c-ai venit! s-a bucurat Nae alu Văruci. Ai terminat cu ochii lui verzi pe Nae ce era aşa grabă.
armata? Gata? – Tovarăşe preşedinte, i-a zis alu Văruci, dumnealui este fostul
– Da. Am terminat-o. secretar de UTM pe comună, Măgură Stan. Dumnealui a terminat
– Bine c-ai venit acum, bă. Într-o lună pornim prima gospodărie şi acum armata şi, azi a venit, azi a făcut şi cererea de intrare în
noi suntem baza, să-i lămurim pe moşii noştri să vină şi ei. gospodărie.
– Până acum aţi făcut ceva? – Ilie Nedelcu, s-a prezentat preşedintele, întinzându-i mâna lui
– Merge greu, bă. Avem vreo patruzeci de cereri, încă din iarnă, dar Stan şi strângându-i-o bărbăteşte. Să intrăm în birou!
ăia le-au făcut mai mult să scape de cote şi mai câţiva care sunt săraci Au intrat în biroul lui, o sală mare, în care nu avea decât o masă
şi au făcut cerere să intre cu sărăcia lor. Ce să le faci, şi lor trebuie să lungă, cu câteva scaune de o parte şi de alta, acoperită cu o pânză
le dăm de lucru. Acum, în săptămâna ce vine, pornim din nou o roşie. Pe masă se aflau câteva cutii de conserve tăiate frumos şi
campanie. Până acum n-a fost cazul, pe nisipurile astea se fac greu îndoite, pe post de scrumiere.
grâne şi n-am fost în atenţia organelor, dar acum e musai, să o pornim Preşedintele s-a aşezat în capul mesei şi a luat de pe un scau
odată. Tu, ce faci? alăturat un dosar cu câteva hârtii în el. L-a pus pe masă şi a cerut
– Eu? Dă-mi o coală de hârtie, că acum fac cererea, să fiu printre cererea lui Stan. A citit-o şi a pus-o pe masă, dezamăgit vizibil.
primii. – Trebuie să semneze şi nevasta, a zis el moale.
Alu Văruci i-a dat o coală de hârtie şi un creion chimic şi Stan s-a – Aşa i-am spus şi eu, a sărit Nae alu Văruci. O aduce după amiază
apucat să-şi scrie cererea, prin care solicita să intre în gospodăria să pună degetul, că ea nu ştie carte mai deloc.
colectivă cu pământul lui şi al Matildei şi cu braţele lor. A pus data jos, – Foarte rău. De ce n-aţi băgat-o la cursurile de alfabetizare?
în dreapta, s-a semnat şi i-a întins-o lui Nae alu Văruci. N-a ştiut nimeni ce să răspundă.
– E bine, bă, da' trebuie să semneze şi Matilda. – Deci, ia să vedem, a zis preşedintele, lungind ultima silabă şi
– Păi ea nu prea ştie carte... lovind cu palmele în cantul mesei. Deci intri cu cele două loturi. Dar
– N-are nimic, pune deştiul, ce, nu ştiai? restul familiei? Sau nu mai ai pe nimeni?
– O trimit şi pe ea. Ba nu, o aduc eu pe la chindie. Ce fac acum cu – Ba mai am, că noi am fost mulţi, s-a apărat zâmbind Stan de
cererea? bănuiala blondinului că ar fi fost singur pe lume. O să intre şi ei, că
– Hai cu ea la preşedinte. altfel n-au cum.
S-au dus la preşedintele Sfatului, într-o cameră alăturată. Omul nu – Când? De ce n-ai venit şi cu cererile lor?
era acolo. – N-am avut timp, tovarăşe preşedinte. Acum venii, de dimineaţă,
– Bă, Mitrule! a strigat alu Văruci către un ţigănos slab care şedea şi nu apucai să vorbesc decât cu tata.
la uşa de la intrarea clădirii. – Cine e tatăl dumitale?
– Ce e, bă, ce zbieri aşa? s-a mâniat acela. Crezi că sunt surd? – Gheorghe alu Fâsâială, a sărit din nou Nae alu Văruci, că el nu
– Bă, Mitrule, a continuat alu Văruci, fără să-i ia în seamă putea deloc să tacă.
supărarea. Nu l-ai văzut pe tovarăşul preşedinte? – Aha-a! Îl ştiu, e un om de bază în satul ăsta. Pe oamenii ăştia ar
– E colea, afară, cu Dumitru alu Marogel, nu'ş'ce discută, că e trebui să ne sprijinim. De ce nu intră şi el?
vorba să-l aleagă în comitet, pe-aci, pe la Sfat. – O să intre! Zilele astea vin şi cu cererea lui.
Alu Văruci a ieşit pe uşa clădirii şi, discret, i-a făcut semn – Aşa e bine. Trebuie să ne sprijinim şi pe mijlocaşi, că ţăranii care
vin fără pământ nu sunt suficienţi. Nouă ne trebuie şi pământ, nu – Aha. Cu pământul meu şi al Matildei.
numai braţe de muncă, ce ne facem cu ele dacă n-avem ce munci? – Şi cine o să-ţi culeagă via? Colectivul? Bă, ce te grăbişi şi tu ca
– Aşa e, tovarăse preşedinte, a încuviinţat vesel Nae ale Văruci. fata la măritat! Ce dracu, nu puteai şi tu să aştepţi să culegem via?
Stan Măgură s-a ţinut de cuvânt. După amiaza a adus-o şi pe Acum o să bei vin de la MAT, pe bani, în loc să fi băut pe-al tău, fără
Matilda la Sfat, să pună degetul pe cerere, ea nu prea vrusese să vină bani. Bă, te credeam mai deştept.
cu el, căci unde se mai văzuse ca o femeie să se ocupe cu treburi care – Lasă, tată, deşteptăciunea mea. Mai bine spune clar ce gând ai.
prin tradiţie intrau în sarcina bărbaţilor? – Pe mă-ta ai întrebat-o? a încercat Gheorghe să dea altă turnură
El a rămas pe la sediul UTM şi pe Matilda a trimis-o acasă. Nae ale discuţiei.
Văruci plecase prin sat, aveau o şedinţă de comitet în seara aceea şi – Las-o pe mama. De când sunt întrebate şi femeile ce trebuie să
trebuia să-şi strângă oamenii. Stan a rămas în sediu, cu mai mulţi facem?
utemişti care studiau nişte manuale cu coperţi roşii, a stat şi el pe- – Da, da' acolo, pe cerere, trebuie să-şi pună şi ea numele sau
acolo, pe lângă ei, până spre seară. Se simţea bine acolo, era hotărât să degetul.
facă orice pentru a ajunge în conducerea organizaţiei, din armată se tot – Pentru că aşa e drept. Dar tu de câte ori ai întrebat-o când ai
gândise cum ar trebui să procedeze ca totul să meargă mai bine. hotărât ceva mai important de făcut? Nu mă aiuri cu demagogia asta!
Când a ajuns acasă, pe întuneric, i-a găsit pe-ai lui la masă. Mie să-mi spui clar, intri sau nu în gospodărie?
Gheorghe nici nu i-a răspuns la salut, a văzut că era supărat. Gheorghe nu mai putea da înapoi, trebuia să răspundă, sau da, sau
– Bă, tu să te duci să mănânci la ăia, la utemeul vostru! Dacă tot ba. S-a uitat lung în focul din vatră, a aruncat chiştocul scurt al ţigării,
stai pe-acolo toată ziua, crezi că o să-ţi dau eu să mănânci? Unde a răsuflat adânc, după care a răspuns:
munceşti, acolo să mănânci! – Nu pot să mă hotărăsc, mă, băiete. Nu pot şi gata! Nu-s lămurit
Nu i-a răspuns, îl cunoştea bine şi nu voia să înceapă seara printr-o dacă e bine sau nu. Mă, ne trezim fără pământ, mă, şi-atunci noi ce-o
ceartă, oricum era convins că vor ajunge la ceartă, dar măcar să fie să facem? Că acolo, la colectiv, tot noi o să muncim, ştiu asta, dar vezi
mai târziu. S-a aşezat la masă şi a mâncat liniştit. tu, fiecare îşi cunoaşte pământul lui, ştie când trebuie să-l are, să-l
După masă tata şi-a răsucit o ţigară şi s-a tras mai lângă foc, să o sape, să-l îngrijească. Acolo – şi când zicea acolo parcă era vorba
fumeze în linişte şi să nu le incomodeze pe femei la strânsul mesei. despre un loc îndepărtat, de la capătul pământului – o să mă pună să
Stan şi-a dat şi el un scăunel aproape de el şi a început ceea ce numea lucrez pământul altuia şi eu n-o să-l cunosc, mă, băiete. Şi-atunci ce
el, mai târziu, micul lui război cu generaţia veche. rezultate o să avem? Pe dracu să ne ia, aia o să avem!
– Te-ai gândit la ce ţi-am spus azi dimineaţă? – Nu-i aşa, tată, nu-i aşa.
Gheorghe nici nu-l privea, trăgea din ţigară şi închidea un ochi, să – Da' cum e, mă? Că venişi tu, deşteptul pământului, să mă înveţi
nu-i dea fumul în el. pe mine, om bătrân, că dacă ştiam că eşti aşa deştept, te trimiteam
– Ce să mă gândesc, bă? dracu' pe la şcoli, vindeam din pământ, că acum şi-aşa nu mai am ce
– Păi, nu-ţti spusei? Ce vorbirăm de dimineaţă... face cu el. Ei, cum e?
– Nu m-am gândit, bă. Tu nu văzuşi ce de trebuir avusei eu toată – Păi, tată, - s-a agăţat Stan de ultimele vorbe ale bătrânului, dacă
ziua, că tu, ce să vezi, că te duseşi colo, la utemeul ăla şi nu stătuşi nu mai ai ce face cu pământul, dă-l la colectiv!
colea să vezi ce de sunt de făcut. – De ce, bă? De ce să-l dau? Io-te la el, ce mă comandă el pe mine!
– Trebuia s-o fac şi pe-asta, ce vrei. Tată, spune odată ce gând ai şi Spune mai bine ce te-am întrebat eu.
nu mă mai fierbe. – Îţi spun, tată, că m-ai mâncat cu încetineala şi încăpăţânarea asta
– Tu intraşi? cu care gândeşti. Ce crezi, eu nu ştiu că gândeşti şi singur? Ba da, că
altfel nu reuşeai tu să ne creşti, atâţia copii, şi să ne mai şi faci avere, – Da, trei luni am fost la Sibiu.
să nu fim de râsul lumii. Trebuie să intri în colectivă, şi asta cât mai – Înseamnă că eşti bine pus la punct cu teoria. E bine, e foarte bine.
repede. Dacă jumătate din ţară a intrat, n-o să fim noi mai ai dracului Cu teoria, şi noi mai stăm bine, dar acum e momentul s-o punem în
şi să nu intrăm. Ce mai, îţi faci cererea şi mi-o dai mie s-o duc eu la practică. Uite cum o să facem. O să convocăm o şedinţă extraordinară
Sfat, nici nu trebuie să treci pe-acolo, dacă crezi tu că ăsta e un lucru a comitetului şi o să te propunem secretar al organizaţiei pe comună.
de ruşine. Te mai las noaptea asta, să te mai gândeşti, da' mâine Aşa sunt indicaţiile şi sunt convins că tovarăşii de la regiune ştiu bine
dimineaţă îmi dai cererea şi să terminăm odată! ce fac. Eu nu te cunosc, dar Nae mi-a vorbit foarte frumos despre
Dar Gheorghe nu-i dădu cererea nici în dimineaţa următoare şi nici dumneata. El nici măcar nu e supărat că îi iei locul, a înţeles că e
măcar mai târziu, în aceeaşi zi. Îşi făcuse de lucru şi plecase la vorba despre o rotaţie a cadrelor.
grădină, pe vale, cu noaptea în cap. – Nici eu nu m-am supărat când mi-a luat el locul, zise Stan
Înainte de a pleca spre Sfat, Stan o luă pe mama de-o parte, să nu-i Măgură, zâmbind. Noi ne conformăm cerinţelor organizaţiei.
audă Matilda, şi-i spuse: – E bine că gândiţi aşa. Aici nu primează interesele personale, totul
– Mamă, eu cu tata văd că nu mă înţeleg. Încearcă tu, poate îl este făcut pentru bunul mers al organizaţiei. Da... Cu cererea aia cum
lămureşti. Mamă, trebuie să înţelegi şi să mă ajuţi. Acum e momentul ziceai că e?
să acţionăm. Dacă-l pierd, nu-l mai prind niciodată. Dacă tata ţine la Stan înţelese unde bătea.
mine, trebuie să mă ajute. Numai dacă intraţi în colectiv am şi eu toate – Merge greu cu tata, zise el, oftând. Cum deschid vorba, nu ştie
căile deschise. Aşa, numai eu, n-am rezolvat nimic. La uteme o să-mi decât să se certe cu mine. Eu îl înţeleg, îi e greu să se rupă de tradiţie,
dea prima sarcină să vă aduc pe voi în gospodărie, şi eu nu vreau să e bătrân, el aşa a apucat, să aibă pământ. În câteva zile însă vin şi cu
fiu obligat, să vă oblig la rândul meu. Mai bine mergeţi de bunăvoie, cererea lui, v-am promis. Şi sper să mai vin şi cu ale altora.
să scăpăm toţi de grija asta. Aşa, mă ajutaţi şi pe mine, mă ajung şi eu
– Înţeleg, înţeleg. Intraţi odată cu toţii, că trebuie să ne rămână timp
mai repede...
şi pentru alte acţiuni. Indicaţiile sunt să dăm drumul la prima
– Bine, mamă, zise Leana, cu o lacrimă în colţul ochiului. Dacă tu
gospodărie cât mai repede, căci aici, la voi, se vor face trei gospodării,
zici că aşa trebuie, o să mergem şi noi. Mi-a spus şi nen-tu Opriţă că
tot aşa o să facem, că n-avem scăpare. Dacă şi el zice aşa, şi tu crezi comuna e mare şi are şi multe pământuri, nu numai oameni mulţi.
că trebuie, o facem! Du-te tu acum unde ai treabă şi fii pe pace, îl fac Principalul e să înfiinţăm una, să fim şi noi în rândul lumii. Luna asta
eu pe ta-tău să zică cum zici tu. Şi să n-ai grijă, îţi dau eu să mănânci, o să vină o adevărată comisie, doi delegaţi de la raion şi câţiva ţărani
chiar dacă nu munceşti aici, acasă, nu-l asculta tu pe el, că el nu e rău, de prin Dobrogea, unde colectivizarea e pe sfârşite, şi-ăia au început
da-i e şi lui greu... primii şi-acuma sunt aproape gata, şi acuma vin cu comisia, să ne
La sediul UTM era închis. Stan se pregătea să plece, cam încurcat, spună şi nouă cum e când munceşti în colectiv, să afle şi ţăranii ăştia ai
când pe scări apăru preşedintele Sfatului, grăbit. Cum dădu cu ochii de noştri. Ai auzit ce s-a întâmplat la Drăgăşani pe Olt?
el, i se destinse faţa. – Eram la Sibiu, la şcoală, am citit în ziar, apoi am aflat şi de la unii
– Măgură! Bine că eşti aci. Hai înăuntru, am să-ţi spun ceva. care fuseseră acolo când au venit ăia, o comună întreagă, şi au
Intrară şi se aşezară pe scaune, preşedintele tot în capul mesei. cumpărat tot târgul.
– Am primit un telefon de la regiune, spuse el, privindu-l drept în – Ai văzut ce înseamnă colectivul? S-au dus colectiviştii din tot
ochi. Mi-au recomandat să am încredere în dumneata şi să te fac mâna satul, toţi odată, şi-au spart târgul. Au cumpărat tot ce s-a găsit prin
mea dreaptă în organizaţia de tineret. Pe-acolo, pe la armată, ai urmat magazine, până i-au lăsat pe-ăia numai cu tejghelele goale, şi ei mai
ceva cursuri politice? aveau încă bani să mai cumpere marfă, nu cheltuiseră tot. Vezi,
exemple dintr-astea să tot avem. La voi, aici, în sat, de-aia nici n-aveţi nici speranţa că oricând putea să se întâmple ceva care ar fi împiedicat
la păvălie sare şi gaz de lampă, că voi nici n-aţi avea cu ce să răul să se producă. Cine ştie, poate se schimbă linia, poate intervin
cumpăraţi, chiar dacă ar aduce şi altceva, mai de soi. americanii, poate izbucneşte alt război, niciodată nu era prea târziu ca
– Lăsaţi, tovarăşe preşedinte, că facem colectiva şi după aia ne să intervină ceva ce ar fi împiedicat răsturnarea atâtor tradiţii adânc
ducem şi noi colea, la Bechet să-i speriem şi noi cum i-au speriat înrădăcinate în sufletul ţăranilor.
vâlcenii aceia pe-i din Drăgăşani. Stan Măgură a stat două zile la consfătuirea aceea, apoi s-a întors
– Îi speriem, tinere. Să-i speriem! acasă, să pună în aplicare sarcinile pe care le primise.
Două zile înainte de sfârşitul lunii aprilie, într-o şedinţă a
6. consiliului Sfatului Popular, a fost ales să facă parte şi el din acest
consiliu. Avea de acum un salariu şi tata nu-i mai putea reproşa că stă
Oprea Măgură a aflat de întâmplări mai târziu, când Stan venise la degeaba pe-acolo, pe la Sfat, să-l ţină el pe mâncare.
regiune, la o consfătuire importantă privind preluarea cotelor agricole Comisia de la raion care venise mai înainte în sat nu avusese prea
în anul acela. mare succes. Luaseră pe rând casele în care locuiau în general ţăranii
– Da, naşule, răspundea mezinul întrebării fratelui său mai mare, a de frunte ai satului, consideraţi a fi mijlocaşi şi oameni de bază pentru
făcut şi tata cerere să intre în colectivă. El cu mâna lui a făcut-o, nu viitoarea gospodărie colectivă. Degeaba le vorbiseră ei oamenilor,
m-a lăsat pe mine să i-o scriu. A semnat şi a pus-o şi pe mama să facă ţăranii aceia îi lăsau să-şi răcească gura de pomană, iar la sfârşit, când
o cruce şi să-şi pună deştiul. Era aşa supărat pe mine, că nici n-a vrut erau întrebaţi dacă fac cerere, se mirau, ce cerere să facă ei? Şi iar o
să-mi dea mie cererea, s-a dus el cu ea la Sfat. O ţinea în mână şi de luau de la început, până se mai plictiseau şi se enervau, ţăranii nu, ei
câte ori se întâlnea cu vreunul care-l întreba de vorbă, le arăta hârtia şi aveau timp destul, se uitau la oamenii aceia care veniseră să le ia
zicea că se duce să se facă colhoznic. I-a şi păcălit pe câţiva, i-a luat pământul, parcă ar fi fost din altă lume şi nu le vorbeau pe limba lor,
cu el şi au făcut şi ăia cereri. A fost o zi mare pentru el, l-au felicitat ci pe alta, de ne-nţeles. Din peste optzeci de familii vizitate, abia
toţi, preşedintele Sfatului, secretarul de partid, toţi ăia care erau la Sfat reuşiseră să ia două cereri de înscriere. Comisia plecase în satul vecin,
şi căscau gura. Să-l fi văzut pe tata ce mândru era, dar când a venit Ianca, lăsând dispoziţii să se ocupe în continuare cei din sat de
acasă, s-a băgat în beci şi s-a făcut pulbere, că de-acum nu mai lămurirea ţăranilor. Se afirmase că mai ales organizaţia de partid şi cea
trebuie să muncească, să-i dea colhozul ce are el nevoie. Eh, vorbe de de tineret ar trebui să acţioneze mai intens. Nu stătuseră să ia la
om bătrân, care-a cam dat în mintea copiilor. purecat fiecare membru al celor două organizaţii politice, să vadă dacă
– Şi cu pământul nostru? întreba Oprea, curios. ei se înscriseseră toţi, dar lăsaseră vorbă că se vor întoarce şi atunci or
– Păi, naşule, dacă se face acum gospodăria, în vară, că aşa e vorba, să facă verificarea aceasta.
cred că trebuie să-l daţi şi voi. Pământul naşei intră în perimetru şi Stan Măgură a convocat o şedinţă extraordinară a organizaţiei
n-avem ce-i face. Trebuie să vă gândiţi şi voi ce faceţi. UTM din comună. Nu erau prea mulţi membri, vreo cincizeci cu toţii,
Oprea era cam neliniştit, pământul nevestei n-ar fi vrut să-l dea, era dar toţi aceşti cincizeci aveau sarcina să-şi lămurească părinţii să-şi
singurul motiv care-l mai ţinea legat de sat şi, în sinea lui, tot spera că facă cereri de intrare în gospodăria colectivă. Unii, mai răsăriţi,
n-o să fie obligat să-l dea. Pe plaiurile acelea din sudul Olteniei erau oameni cu armata făcută, au făcut observaţia că ei intră cu pământurile
numai nisipuri sărace, ce-ar fi făcut gospodăria colectivă cu pământul lor, dar cu părinţii nu pot să se descurce, erau încăpăţânaţi. Iar cei mai
lui, de unde-ar fi scos ei producţii de grâu şi de porumb? Când bătea tineri, care încă nu erau majori şi nu aveau de nici unele, nu-i puteau
vântul tare, nisipurile se aliniau în dune înalte, care se mişcau de la o ajuta prea mult.
zi la alta, acoperind totul sub ele. Îndărătnicia de ţăran n-o pierduse şi – Măi, tovarăşi! le-a zis Stan după ce-au mai terminat cu
lamentările şi explicaţiile. Păi ziceţi-le în fiecare zi, până s-or sătura aceea. Nu erau prea mulţi, vreo zece în tot satul, fuseseră mai mulţi,
de gura voastră, spuneţi-le şi voi că altfel nu se mai poate, vorbiţi cu dar majoritatea munceau acum pe la canal sau în Bărăgan. Din păcate,
mamele voastre, cu ceilalţi fraţi, să stea toţi cu gura pe capii de toţi aceia îşi justificaseră cu martori prezenţa în altă parte în seara şi la
familie, că trebuie să reuşiţi până la urmă. Asta este sarcina ora respectivă, aşa că le-a dat drumul, neavând motive temeinice să-i
organizaţiei noastre la momentul acesta şi trebuie să arătăm şi noi că reţină.
suntem în stare de ceva! La sfârşitul lui mai au inaugurat prima gospodărie agricolă
Într-o seară, când se întorcea târziu de la sediu, a fost acostat de trei colectivă din sat, cu nouăzeci şi nouă de familii. Sediul i l-au stabilit
inşi, ieşiţi din dosul unei porţi. lângă poştă, în centrul satului, într-o casă mare, cu o curte pe măsură,
– Stănică, tu eşti? l-a întrebat unul dintre ei, cu o voce mieroasă şi din care au evacuat în grabă nevasta unui chiabur care fusese trimis la
bucuroasă, pe care n-a recunoscut-o. canal. În curtea gospodăriei era şi o şură mare, în care au adus nişte
– Eu sunt. Care eşti? a întrebat el, dar nu i-a răspuns nimeni, i-au bănci de lemn şi au ţinut prima adunare generală a colectiviştilor.
pus un sac pe cap, să nu se mai poată mişca şi l-au bătut cu pumnii şi Trebuia să-şi aleagă un preşedinte şi brigadierii. Când a fost să se facă
cu picioarele până l-au lăsat lat. Noroc cu un câine că a început să propuneri pentru preşedinte, s-au ridicat mai mulţi şi au propus ba pe
latre lîngă gard, a hoţ, şi a ieşit careva în curte, cu un felinar. Bătăuşii unul, ba pe altul. S-a trecut la vot secret şi din şase candidaţi au rămas
au fugit pe o uliţă la vale. trei, care întruneau fiecare aproape o treime din voturi.
Săteanul acela de ieşise cu felinarul a venit curios până la gard şi,
– Măi, tovarăşi, a strigat Marin Bobican, secretarul organizaţiei de
când l-a văzut pe Stan întins pe jos, cu sacul în cap, a început să strige
partid, care conducea şedinţa. Păi hotărâţi-vă numai la unul! Aveţi trei
la vecini şi a ieşit afară, în şosea. I-au scos sacul de pe cap şi abia
tovarăşi, îi cunoaşteţi bine pe toţi trei, apreciaţi şi voi care credeţi că e
atunci l-au recunoscut. L-au cărat acasă şi Stan a zăcut o săptămână,
mai bun, că nu se poate să punem trei preşedinţi.
căci nu mai putea să se mişte de cât îl dureau toate încheieturile.
Au trecut din nou la vot, dar iarăşi nu s-a putut departaja nici unul
Cât a stat el bolnav, au trecut mai mulţi pe la el, în prima seară,
dintre cei trei.
preşedintele Sfatului, cu Nae ale Văruci şi şeful de post, un băiat
tinerel, de fel din Segarcea, îl chema Ion Mudroiu. Pe toţi îi interesa – Hotărâţi dumneavoastră care să fie preşedinte! s-a auzit o voce
dacă el ştie cumva cine fuseseră cei trei care-l bătuseră. din sală şi mulţi au aprobat-o.
– Nu ştiu, tovarăşe preşedinte, a clătinat din cap Stan. Era întuneric – Nu se poate, tovarăşi! s-a opus Marin Bobican. Preşedintele este
şi ăia au stat ascunşi şi, după ce m-a întrebat unul dintre ei dacă sunt al dumneavoastră şi trebuie să-l alegeţi, aşa scrie în statut. Noi nu
eu, de-am crezut că are vreo treabă cu mine, n-au mai scos o vorbă avem dreptul să ne amestecăm. Eu, ca membru al colectivei, mi-am
până au fugit. dat votul, dar nu pot hotărî eu aici. Hai, mai gândiţi-vă, trebuie să fie
– Noi facem ce putem, tovarăşe Măgură, s-a băgat în vorbă şeful de unul mai bun!
post. Dar n-avem nici o urmă şi e tare greu să lucrăm aşa, pe bâjbâite. La votul următor, ce s-o fi întâmplat, unul dintre candidaţi a rămas
Măcar dacă aţi fi recunoscut pe careva, îl luam la fix şi ne spunea şi cu vreo zece voturi. Era Gheorghe ale Catiţa, un bărbat înalt şi slab,
cine au fost ceilalţi. Dar aşa... dar vânjos, pe care toată lumea îl ştia ca pe unul dintre cei mai
– Acuma, asta e, a zis preşedintele Nedelcu. De acum înainte vrednici gospodari. El s-a ridicat în picioare şi a propus ca voturile
trebuie să nu mai circuli singur pe întuneric, sigur o să mai sară careva care i se dăduseră lui să fie cedate automat lui Marin ale Marcu, cel
la dumneata. care primise aproape jumătate din voturi. Bobican nu i-a primit
Singura soluţie pe care a găsit-o şeful de post a fost să-i cheme la el propunerea, nu era statutar, şi s-a hotărât să se mai organizeze un vot.
pe toţi chiaburii din sat, să-i cerceteze, să vadă unde fuseseră în seara După votul acela, Marin Marcu a întrunit mai mult de jumătate din
voturile exprimate şi a fost ales preşedintele GAC-ului. Cei din sală se frământau, ar fi vrut ei să întrebe multe, dar nu prea
Se părea că şedinţa îşi cam terminase lucrările, dar lumea nu pleca îndrăzneau. În sfârşit, cineva şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat ce se
din sală. Aşteptau să li se spună ce urmau să facă în zilele care aveau va întâmpla cu recoltele de pe pământurile pe care le aduseseră în
să vină. colectivă.
– Păi, ce să vă spun, tovarăşi? s-a ridicat proaspătul preşedinte al – Păi, ce să se întâmple? Vor fi strânse şi vor fi ale noastre, ale
colectivei, un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu casă arătoasă, pe tuturor. Dăm o parte statului, că aşa trebuie, să ne plătim maşinile pe
vale. De mâine dimineaţă aduceţi aici, la sediu, carele, plugurile şi care ni le dă statul, iar din ce rămâne ne înfruptăm cu toţii. Acum o să
toate celelalte unelte agricole, cu care v-aţi angajat în scris că intraţi. vedem cu toţii cum a muncit fiecare.
Boii şi caii nu-i aduceţi, să nu păţim ruşinea ca alţii, care au adus După ce lumea a plecat, consiliul de conducere a rămas în sediu, să
animalele şi le-au lăsat de izbelişte, că nu erau organizaţi şi au început hotărască ce şi cum pentru a doua zi. Stan Măgură s-a dus acasă, să se
să moară de foame. Pentru asta trebuie să ne organizăm bine. În rest, odihnească, era duminică şi avea şi el dreptul să stea liniştit în ziua
propun să ne spună tovarăşul Bobican cum o să lucrăm. aceea.
Acum, că făcuseră pasul, colectiviştii erau curioşi, ce-o să le spună A întins o rogojină în spatele casei, sub un dud bătrân, a pus pe ea
omul partidului, în sinea lor sperând să afle numai lucruri bune. un cojoc şi s-a culcat, mulţumit că are câteva ore la dispoziţie, numai
– Tovarăşi! a început Marin Bobican. Ştiu ce vă frământă şi o să pentru el.
încerc să dau răspuns la toate întrebările. În primul rând, să nu vă N-a apucat să doarmă prea mult, căci a venit mama şi l-a trezit. Îl
gândiţi că acum, după ce aţi intrat în gospodărie, o să şedeţi cu burta la
căuta Mitru ale Stanca, de la Sfat, ţigănosul, care avea să-i spună ceva.
soare. Nu, tovarăşi! Veţi munci ca şi până acum. Cine nu munceşte, n-
– A zis tovarăşul Bobican să vii la geace, să le dai o mână de ajutor.
o să aibă ce mânca. Într-o lună, cel mult, începe secerişul la grâu şi
Nu ş'ce au acolo de făcut.
secară. Am solicitat deja maşini pentru această lucrare, nu vă veţi mai
– Bine. Spune-i că vin imediat, să mănânc şi eu ceva şi vin.
speti voi în soare cu secera. Cel mult, dacă mai rămâne ceva în urma
combinelor, o să mai strângem noi, cu secera, dar acelea vor fi numai Mitru a plecat şi Stan i-a cerut mamei să-i dea ceva de mâncare.
câteva fire, pe ici, pe colo. Să tragem învăţăminte, tovarăşi, din – Făsuiţă avem, mamă, i-a zis Leana.
greşelile unora, care au făcut colectiva înaintea noastră şi să nu facem – Bună şi făsuiţa, fir-ar ea să fie! Pune-mi o strachină, că cine ştie
şi noi ca ei. În primul rând, trebuie să ne organizăm pe echipe. Veţi când mai mănânc.
aduce animalele la sediu, dar ele n-or să se îngrijească singure, trebuie La sediul gospodăriei erau mulţi oameni şi-un fum să-l tai cu
să le dea cineva de mâncare şi apă să bea, să le rânească. Acum e vară, cuţitul. Cu toate că era cald, nu le dăduse-n gând să deschidă
trebuie să strângem fân pentru la iarnă, să aibă animalele ce mânca. geamurile, stăteau numai cu uşa crăpată.
Cele câteva vaci trebuie şi ele mulse, laptele se va preda la ICIL sau – Stănică, bine că venişi, băiatule! l-a luat în primire Marin ale
va fi vândut în sat, vom deschide un centru special aici, lângă biserică. Marcu. Ajută-i tu pe băieţii ăştia să traseze perimetrul actual al
Sunt multe de făcut, să nu credeţi că aţi scăpat de muncă. Tocmai de pământurilor gospodăriei. Se ceartă ca nişte babe şi nu se înţeleg
aceea, după şedinţă, vom rămâne aici, consiliul de conducere, ca să deloc.
hotărâm cine cu cine va lucra şi unde. Până în seară veţi fi înştiinţaţi Doi oameni tineri, aleşi brigadieri la şedinţa de dimineaţă, se
acasă unde vă veţi prezenta la muncă începând de mâine. Dacă aveţi chinuiau să descifreze un plan mare de cadastru. Coloraseră cu un
nevoie de car şi boi, veniţi la tovarăşul preşedinte şi dumnealui o să vă creion roşu parcelele pe care le găsiseră ei că ar fi ale colectivei, dar se
repartizeze un atelaj, în funcţie de necesităţi şi posibilităţi. Acum, dacă împotmoliseră când ajunseseră la terenurile din deal, dinspre Arnăutu.
mai aveţi vreo întrebare? Aruncându-şi privirea pe planul de cadastru, Stan Măgură a
remarcat ce împrăştiate erau pământurile gospodăriei. Numai în vale, Tovarăşe Măgură, spune dumneata cum e.
în marginea satului, partea colorată era mai mare, acolo fuseseră – Păi, am un frate în miliţie, e pe la Craiova de vreo şase ani. El n-a
împroprietărite câteva familii care intraseră cu toatele în colectivă. vrut pământ, nici n-a vrut să ia ceva de la tata. Dar cumnată-mea are o
Costică Bontea, omul care se ocupa acum de cadastru, în locul vie, primită zestre la măritiş. Altceva nu mai au.
celui care fusese până în urmă cu un an, stătea cu registrele în faţă, – Şi? Nu pot să ne dea şi via aceea?
gata să le deschidă la numele fiecăruia dintre proaspeţii colectivişti, să – Ba da, dar nu pot eu să hotărăsc în numele lor. O să vină frate-
le spună cât pământ au şi unde anume. Se vedea bine că nu se pricepea meu peste vreo lună, are o treabă aici, şi-atunci o să vorbesc cu el să
deloc să citească planul desfăşurat pe masă, el ştia din memorie care predea via la colectiv.
unde avea pământ, dar nu era în stare să le situeze pe planul acela de – Bravo, tovarăşe! Aşa trebuie acţionat! Cine a plecat din sat, poate
neînţeles. să ne dea tot pământul.
– Uite, aici are tata două pogoane, zise Stan, identificând pe plan o – De, tovarăşe preşedinte, ştiu eu ce să zic? Frate-meu vrea să-şi
parcelă din zona Arnăutu, numărând de la primul drum pe care îl facă o casă aici, în sat...
recunoscuse parcelele vecinilor. Deci ăsta e al nostru! şi haşură cu – Păi are de gând să se întoarcă în sat?
– Nu ştiu. Nu ştie nici el.
creionul roşu pătrăţelul respectiv. Acum, ăsta e al lui Mărin ale
– Ar fi bine. Ne-ar întări forţele. Oamenii care au trăit câţiva ani la
Bontea, de are fântâna, ăsta e tot al nostru, îl însemnăm. Mai departe
oraş au văzut multe şi au altă viziune asupra societăţii. Continuaţi,
sunt două locuri care nu sunt ale noastre şi ăsta este al naşei, Gica ale
continuaţi!
Văruci. – Mă, finule! îi zicea mai târziu Oprea Măgură fratelui său mai mic,
– Şi ăsta nu e al nostru? întrebă Costică Bontea, privindu-l când venise, pe la mijlocul lui iunie, să înceapă construcţia casei. Mă,
nevinovat, cu toate că toată lumea înţelesese că voise să-l pună în ştii ce mi-ai făcut cu gospodăria asta a voastră? M-am trezit odată că
încurcătură. mă cheamă la cadre, m-au tot întrebat ce avere am eu, ce avere a avut
Stan se uită la el câteva clipe, apoi lăsă din nou ochii pe plan. tata, eu credeam că e vorba de o verificare obişnuită, dar nu, ăla avea
– O să fie şi-ăsta al nostru, zise el moale. Nu pot să hotărăsc eu un plan, m-a tot întors până când, după ce i-am spus că tata e
pentru ei. colectivist, m-a întrebat ce gând am cu pământul lu' naş-ta. Mă, am
– Cine e femeia asta? se interesă Ilie Nedelcu, întrerupându-se din rămas crucit, de unde-or fi ştiut ăia de via asta a noastră, că doar nu o
discuţia cu celălalt grup, de la celălalt capăt al mesei. declarasem niciodată, în nici un formular, şi doar făcusem atâtea. Păi,
– E cumnata lui Stănică! sări Costică Bontea, bucuros că ştie şi el ce gând să am, îi zic eu, o să-l dăm la geace, că noi şi-aşa nu muncim
ceva. pământul ăla. Atunci e bine, zice ăla, că acum asta e politica, să
– Şi ea unde e? întărim gospodăriile colective. E bine, zice el, să te duci să predai
– E la Craiova. E măritată cu Oprea, miţilianul, de s-a dus la oraş să pământul la gospodărie cu forme, şi să nu-ţi fie teamă că îl pierzi de
se facă boier! tot, dacă ai dat pământ, o să primeşti şi dumneata produse, de s-o duce
– Taci, bă, din gura aia spurcată! îl beşteli omul de lângă Stan pe careva să muncească la colectivă. Da' eu îl înjuram în gând, cu nasul
ale Bontea. Ce boier, dacă e miliţian? lui mare, că avea ăla un nas cât palma, ce-mi spunea el mie că fac
– Miţilian, miţilian, continuă alu Bontea, vesel, dar tot boier a vrut bine, parcă eu nu ştiam de ce mă chemase, că trebuie neapărat să dau
să se facă. pământul, altfel m-ar fi pus pe liber. Mâine mă duc să fac formele, că
– Bă, eşti tâmpit! ăia de la cadre mi-au dat zece zile de concediu, să-mi rezolv
– Ia încetaţi! se răsti preşedintele Sfatului. N-am înţeles nimic. problemele aici, în sat, şi să le duc adeverinţă că am predat tot
pământul meu şi al soţiei la geace. Ce vrei, trebuie să facem şi noi Oprea Măgură îl angajase la turnarea temeliei şi pentru ridicarea
cum ne dictează conducerea! căpriorilor, se înţelesese la preţ cu el şi hotărâseră că temelia o vor
turna în vara aceea, iar căpriorii îi vor ridica în vara următoare.
7. Temelia trebuia lăsată un an în ploaie şi arşiţă, să se usuce şi să se
aşeze. Eventualele deficienţe ieşeau în evidenţă în răstimpul acela,
– Nea Mărine, mai aduc ţiment? urmând să fie remediate înainte de a ridica lemnăria.
– Nu. Lasă, pentru azi ajunge. Ca la orice casă, săpaseră o groapă unde stinseseră varul, să stea
Nea Mărin alu Brezoi era maistorul angajat pentru temelia casei. zile întregi, să se facă tocmai bun. Apoi aduseseră sacii cu var şi cu
Erau oarecum rude, el fusese bărbatul Frusunicăi, sora cea mai mare a ciment, două care de pietriş şi pregătiseră două hârdaie pentru apă.
lui Oprea Măgură. Acum era un om trecut de cincizeci de ani, după Maistorul adusese varniţa de tablă, câteva scânduri de brad şi nişte
ce-i murise nevasta şi-l lăsase cu cinci copii mici o cam luase cu piloni de oţel şi, într-o zi, se apucaseră de măsurat.
băutura, dar se specializase în construcţia de case şi, fiind un bun Mărin alu Brezoi avea şi un ajutor, pe Costică ale Libarcă, un băiat
lucrător şi organizator, câştiga destul din meseria asta. Se însurase din tinerel, cam ţigănos, priceput şi el la construcţia caselor. Amândoi
nou, pe la mijlocul războiului, cu o vădană, dar şi aceea murise făcuseră măsurătorile pentru temelie, sub ochii lui Oprea Măgură, care
repede, nici un an nu stătuseră împreună, atunci a hotărât să nu-şi mai le spusese cam cum voia el să arate casa lui. Gica nu participa la
încerce norocul cu o nouă însurătoare şi a rămas aşa, văduv după două măsurători, ea era ocupată cu pregătirea mâncării, în curtea alăturată,
neveste. Copiii s-au împrăştiat singuri pe la rude, el o luase tare cu la Ion Fincă. Ea avea să-şi dea cu părerea abia la sfârşit, când sforile
băutura, pierduse tot ce câştigase mai înainte, vânduse tot pământul ca erau întinseîntre ţăruşii metalici înfipţi în nisip. Căci de nisip nu
să aibă din ce să trăiască şi din ce bea, până se trezise deodată sărac duceau grija, toată curtea aceea pe care o cumpăraseră şi abia acum o
lipit, proprietarul unei case care se dărâma singură, neîngrijită, ţinând îngrădeau era numai nisip, şi nicăieri nu se vedea umbră de verdeaţă.
în curte doar un câine, pe care nu uita niciodată să-l hrănească, cât ar Numai în localul vecin, şi acela gol, crescuseră trei salcâmi, probabil
fi fost de beat, tot îşi aducea aminte de animal şi-i aducea de pe unde toţi trei din aceeaşi rădăcină, şi la umbra lor mâncau.
era ceva de mâncare. În loc de apă îi punea vin şi câinele hăpăia Copiii stăteau pe aproape, chiar dacă-i bătea soarele în cap ei nu
repede şi se ameţea şi el şi după aia dormeau amândoi ceasuri întregi, simţeau, curiozitatea era mai mare, să stea acolo, lângă maistori, să
unde se nimerea. Din toată meseria pe care o ştia, se rezumase la afle cum gândeau ei şi cum lucrau. De gândit, gândeau încet, iar de
turnarea temeliilor şi ridicarea căpriorilor, pentru tavane şi acoperişuri lucrat, şi mai încet, că după două zile de lucru Gica îi şi spusese lui
îi lăsa pe alţii, el nu se mai descurca. Până termina lucrarea angajată, Oprea:
nu bea decât foarte puţin, stătea treaz zile întregi, dar îndată ce termina – Ce naiba, omule! Mai grăbeşte-i şi tu, că ăştia numai cu gândul la
se ducea la MAT şi o ţinea într-o beţie zile întregi, fără să uite totuşi de mâncare şi băutură stau şi nu mai termină odată!
câine, seara şi dimineaţa îl hrănea bine şi-i dădea să bea vin. Ei nu-i era grija de lucrare, că se-ntârzie, dar obiceiul pământului
– Mă, nea Mărine, îi mai zicea câte unul, când îl vedea treaz, dacă era ca maistorii tocmiţi să mănânce şi să bea pe socoteala clienţilor, şi
îmbeţi câinele, doarme toată ziua şi te calcă hoţii. ea nu cumpărase suficiente găini pe care să le taie şi să le gătească,
– Şi ce dacă, bă? râdea el. Ce să-mi fure hoţii? Praful de pe tobă? căci maistorilor numai mâncare consistentă le trebuia, aşa era tradiţia,
Nu mai avea decât un pat de lemn în casă, salteaua o vânduse chiar dacă ei nu munceau cine ştie ce. Căci la muncile grele erau
pentru băutură, aşternea o rogojină şi se învelea cu un cojoc răpănos folosiţi oamenii casei, lor le cădea în sarcină să aducă apa în hârdaie,
iarna, că era frig, căci cât ţinea căldura el n-avea nevoie să se acopere purtându-le pe un par trecut prin toarte, pe umeri, să care pietrişul,
cu ceva, băutura îi ţinea de cald. nisipul, varul, sacii cu ciment şi tot ei se îngrijeau de ţinerea la rece, în
fundul fântânii, a câtorva sticle cu vin. Femeile aduseră oala cu ciorbă şi puseră patru porţii în nişte
Turnaseră până la urmă centura casei, inclusiv a bucătăriei din străchini mari. Mămăliga, răsturnată mai din vreme pe un fund de
spate. Mai rămâneau cele două temelii pentru zidurile interioare şi cu lemn, o puseră la mijloc, Veta o tăie cu aţa în mai multe felii şi
asta terminau lucrarea pentru anul acela. În colţurile temeliei şi între aşteptară să vină bărbaţii. Ei se spălaseră şi se apropiau alene, de parcă
ele, la anumite intervale numai de el ştiute, Mărin alu Brezoi plantase nu le-ar fi fost deloc foame şi faptul că urmau să mănânce le era nu
câteva cuie lungi şi groase, cu vârful ascuţit în sus. Acolo urmau să fie numai indiferent, dar era de-a dreptul o corvoadă pentru ei.
bătuţi căpriorii casei de mai târziu. – Nii, Neamţu! Nii, Catuşca! se oţărî Veta la cei doi câini ai lor care
Copiii erau prea mici pentru a fi folositori la ceva, dar atâta simţiseră că era rost de mâncare şi stăteau pe aproape, cu limbile
ceruseră să fie şi ei de ajutor, încât Gica le găsise şi lor o preocupare scoase. Ei se retraseră câţiva paşi mai încolo şi se aşezară pe burtă, cu
legată de casă, să stropească temelia proaspătă cu apă, la interval de ochii la masă, ştiind că n-aveau ce aştepta până nu se ridică oamenii
vreo jumătate de oră, ca să nu se usuce prea repede şi să crape. Şi aceia care abia se aşezau.
copiii se certau, care să ude mai întâi temelia, sub privirile Chiar atunci intră din drum Leana Măgură, trecând printre gropile
îngăduitoare ale maturilor care munceau. pentru stâlpii gardului. Venise şi ea să vadă cum stăteau cu temelia,
În ziua aceea erau pe terminate. Mai rămâneau câţiva saci cu era sâmbătă şi nu mai avea treabă acasă. Cu toate că se mişca greu, un
ciment, aveau să-i depoziteze la Ion în coşare, să-i aibă la anul, când picior anchilozându-i-se din ce în ce mai mult, nu vrusese să stea
vor ridica restul casei şi o vor tencui. acasă şi să nu vadă şi ea temelia casei pe care fiul ei cel mai îndrăgit o
Mărin ale Brezoi dădea zor să termine mai repede, i se uscase turna acolo, alături de casele altor doi copii ai ei.
gâtlejul de atâtea zile de când nu băuse decât câte puţin vin rece, scos – Bună ziua, maică! salută ea, trecând pe lângă masa unde se
din fântână. Nu mâncaseră încă de prânz, erau ceasurile trei şi aşezaseră bărbaţii.
hotărâseră să mănânce abia după ce terminau toată lucrarea. Îi răspunseră într-un glas.
– Ai, nea Mărine! strigă iarăşi Costică ţigănosul. Nu mai fac, bre, – Ai, mamă, venişi şi dumneata să mă controlezi? râse Mărin ale
un pic de ţiment? Brezoi, privind-o chiondorâş. El tot aşa îi zicea, mamă, cu toate că
– Nu mai trebuie, bă, n-auzişi! îi răspunse răstit Mărin alu Brezoi. odată cu moartea Frusunicăi legăturile lor se rupseseră complet, şi
Gata, mai dau de două ori cu mistria şi am termenat. Leana îl considera tot ginerele ei, cu toate că nu-i putea ierta
– Manole! strigă Oprea Măgură. Du-te la mama şi spune-i că noi neglijarea copiilor.
suntem gata. – Ce să te controlez, maică? Eu am venit să dau şi eu o mână de
Copilul o luă la fugă, ocolind jumătatea de gard dintre locul lor şi ajutor aci, la femeile astea, că destul or fi trebăluit şi ele până acum.
al lui Ion Fincă, numai atât pusese Ion gard, de la poartă până la – Hai, mamă, că zisei şi eu aşa, se apără alu Brezoi de supărarea
jumătatea curţii, la vale nu mai era gard. Trecu dincolo şi intră în fostei lui soacre.
bucătăria de vară, unde mama şi tuşa Veta mestecau în oalele mari Începură să mănânce ciorba de găină, grasă, cu linguri din lemn,
aşezate pe pirostrii. Amândouă aveau feţele roşii de căldura de-afară şi albe, noi. Toţi voiau ardei, copţi în spuză, şi curând începură să
de a focului. lăcrimeze şi să ofteze, căci ardeii erau foarte iuţi, dar ei chiar aşa îi
– Mamă, a zis tata că sunt gata! o anunţă el pe un ton vesel. doreau, iuţi, să-i simtă.
– Bine, mamă. Puneţi şi voi masa şi aduceţi scaunele, că acuşi – Ar fi bine să-ţi iei uşile cu tocuri cu tot, păru să continue Mărin
venim şi noi. alu Brezoi o discuţie mai veche cu Oprea Măgură. Am auzit că în târg
Bucuros de misiune, Manole se chinui să tragă la umbra salcâmilor la Craiova vin munteni cu lucruri d-astea şi nu sunt prea scumpe. Şi oi
masa, după care puse în jurul ei cinci scăunele cu trei picioare. găsi şi tu o căruţă cu care să le trimiţi aici. Când le iei, să te uiţi să nu
fie prea verzi, că lemnul se usucă el, dar greu, şi se corfeşte în timp. – Acum, acum! răspunse Gica şi îi făcu semn Vetei să aducă cratiţa
– Mă descurc eu, nene, îi răspunse Oprea, ştergându-şi o lacrimă cu mâncare.
din colţul ochiului drept. În virtutea vechiului grad de rudenie, el îi Ea pornise deja cu un gând şi nu se mai întoarse. Se dădu mai
zicea lui Mărin alu Brezoi nene, şi-atât, fără să-i mai specifice numele, aproape de temelia casei, cuprinzând-o dintr-o privire. Era mulţumită,
rămăseseră aşa, mai apropiaţi. nu făcuseră economie de material şi turnaseră o temelie înaltă, care
– Hai, că am făcut treabă bună, se lăudă maistorul. Vezi tu, zici că avea să reziste cel puţin o sută de ani.
să faci mai repede, da' de ce faci mai repede, de-aia iese mai prost. – Victore! strigă ea la băiatul cel mare. Las-o-n pace pe Miţa şi
Mai bine să nu te grăbeşti. Şi să aveţi grijă, să o mai stropiţi, măcar vino de mai udă un pic!
două zile, că altfel crapă şi se lasă. Ia pune din ţuica aia, să vedem Nu stătu să vadă dacă el o ascultă sau nu, o luă agale pe lângă
cum e! temelie, să vadă dacă avea aceeaşi lăţime peste tot. După câteva
– Nene, păi ţuică pe căldura asta? se miră Oprea, destupând totuşi minute termină cercetarea aceea amănunţită şi se trase mai aproape de
masă.
sticla cu ţuică.
Bărbaţii se apucaseră şi de al doilea fel de mâncare. Două sticle de
– Lasă, mă, că mie îmi place şi pe căldură. Pune tu acilea, că nu
vin erau deja aproape golite şi asta nu-i prea plăcu, nu că nu aveau vin
tuşesc. suficient, dar îl văzuse şi pe omul ei că se cam îndemna cu ceilalţi. Ion
Bău un păhărel, se strâmbă parcă nemulţumit, apoi mai ceru unul Fincă o cam luase pe ulei şi le vorbea ceva din scripturi, aşa îl apuca
şi-l bău şi pe acela. de câte ori se ameţea, fumurile de mare credincios i se ridicau de
– Bună, mă, bună. De unde o ai? îndată ce bea două, trei pahare.
– Nu ştiu. Stan mi-a făcut-o rost. – Mă, şi-atunci o să vie sigur sfârşitul lumii! ameninţa el, fără să ia
– Cred că de la moş Voica e, ce zici, Ioane? în seamă că ceilalţi nu prea îl luau în serios. Şi-o să vină vremea să
Ion Fincă tresări. Până atunci nu fusese băgat în seamă şi el stătuse dăm seamă pentru tot ce am făcut şi ce n-am făcut. Că o să ne pună
tăcut pe lângă ei, punând mâna de câte ori era nevoie, dar mai mult Sân'Petru în faţa Domnului şi-o să aibă lista cu toate păcatele
aşa, ca să arate că a muncit şi el şi avea drept astfel la mâncarea aceea fiecăruia, şi-atunci ce ne facem?
pentru maistori. – Ne facem şi noi că nu ştim, îşi dădu cu părerea Costică alu
– Nu cred că e de la moş Voica, răspunse el, gustând din păhărelul Libarcă, ţigănosul, care nu scosese o vorbă până atunci, era prea tânăr
lui de ţuică. Asta e cam acrişoară, cred că e făcută din prăştină. şi nu se cădea să se bage în vorba celorlalţi.
– Cam aşa e, are gust de prăştină, fu de acord cumnatul lui mai – Ce să ne facem, bă!? se întoarse Ion spre el, bucuros că găsise în
mare. Ia mai pune, Opriţă, că parcă e bună. sfârşit unul pe care părea că l-ar interesa ce spunea el. Ce să ne facem,
Oprea Măgură îi mai puse un pahar, dar apoi puse coceanul în gura n-auzi că Sfântul Petre are lista cu el? Tu, de pildă, tu ce-o să-i spui
sticlei, semn că n-o să mai vadă nici o picătură. când te-o întreba ce-ai făcut?
– Nene, restul îl iei acasă, bei pe seară, mai pe răcoare. Costică ale Libarcă se făcuse mic pe scaun, speriat la gândul că nu
– Bine, mă. Dacă nu-mi dai acum, când am eu poftă... ştia ce-o să-i spună sfântului şi chinuindu-se să găsească şi el un
– Lasă, lasă. Ai timp deseară să bei. răspuns mai acătării, să-l dea gata pe Ion.
Mâncară mai departe în tăcere, schimbând băutura. Sticlele cu vin, – Lasă-l Ioane, în pace! îi sări în ajutor maistorul. Ce, tu parcă ştii
atunci scoase din fântâna vecinilor, se aburiseră pe dinafară. ce-o să-i spui când te-o întreba? Că l-ai dat afară din casă pe popa
– Femeie! strigă Oprea, cu toate că Gica nu era decât la doi paşi de Codrat când a venit cu Boboteaza? Asta o să-i spui?
el. Puneţi şi mâncarea! – Asta-i altă chestie, se întunecă Ion la amintirea acelei întâmplări.
Aia a fost demult. Şi-apoi, popa nu e tot una cu biserica! Eu cred striga, căci câinii lătrau, urmărind calul cale de două curţi. Fica, moaşa
numai în scripturi, popa Codrat citeşte după carte, dar nu ştie să copiilor, venea alergând dinspre drum, ea auzise ce strigase călăreţul şi
explice multe. Înseamnă că nu e bine informat. se grăbea să le spună şi lor.
– Că tu oi fi? îl înţepă Mărin alu Brezoi. – Arde la câmp, mai la deal de Broasca! strigă ea de departe,
– Sunt, nene! Şi dacă nu sunt, mă chinui şi eu să aflu mai multe. speriată.
– Mă-ă, ce te-oi mai chinui tu! îl căină celălalt, în zeflemea. Te duci Femeile se închinară, speriate.
pe la moşul ăla ale Voica şi-l asculţi cum spune numai tâmpenii şi el – Aulele, ce-o fi şi asta?! se miră Leana. S-a-nrăit lumea, ne
crede că eşti de-al lui, da' tu te duci mai mult pentru ţuica lui, parcă eu pedepseşte Dumnezeu.
nu ştiu că are un căzănel ascuns şi face ţuică. Te lauzi că ştii, da' nu – Aşa e, mamă! o aprobă repede Ion, bucuros că mai era cineva de
ştii nimic. părerea lui. Asta e pedeapsă de la Dumnezeu, ne dă semn de puterea
– Ba ştiu, nene, ştiu! lui.
– Bă! Ia spune tu, în scriptura aia de zici tu că o citeşti, scrie, bă, de – Mie nu-mi pasă, zise Mărin ale Brezoi. Nu mai am pământ, n-are
colectiv? ce să-mi ardă. Mai pune, bă, Opriţă, nişte vin!
– Ion rămase un pic pe gânduri, apoi recunoscu: Oprea însă nu-i puse vin în pahar. Nici nu se aşeză la loc pe scaun.
– Nu scrie. Rămase în picioare, chinuit de un gând. Curiozitatea l-ar fi împins să
– Vezi? Aia e! Nu scrie de colectiv. Atunci la ce s-o mai citeşti, bă, meargă şi el la câmp, acolo, să vadă despre ce era vorba, dar alt gând
şi ne mai şi împui urechile cu prostiile alea? îl oprea, el avea treabă aici, acasă, şi nici el n-avea un interes deosebit,
– Ba o scrie, da' n-am ajuns eu acolo, o-ntoarse Ion cu o speranţă în ca şi maistorul.
glas. Câţiva oameni trecură prin dreptul lor, grăbind spre capul satului,
– Ai maică, îi întrerupse bătrâna, trăgând cu urechea, voi auziţi cu lopeţi şi găleţi pe umăr. Îi cunoşteau, aveau locurile pe lângă
clopotul? Broasca, de-aia se grăbeau aşa. După ei trecu şi o căruţă cu cai, cu
Tăcură toţi şi ascultară. Într-adevăr, se auzea clopotul bisericii din două butoaie pictate de piatra vânătă, care se hurduceau pe podina de
centrul satului. Bătea repede, repede, a ceva rău. lemn a căruţei. Abia atunci, uitându-se un pic mai la dreapta, văzură şi
– Mă, maică, zise iar Leana, înfricoşată, mi-e că s-a întâmplat ceva ei un fuior de fum negru, pe deasupra plopilor din grădina ale Tătaru.
rău. Ce-o fi? Rămaseră în continuare la masă, dar nu le mai ardea de mâncare.
Peste câteva clipe se auzi şi o toacă, mai aproape, spre şosea. De Lumea trecea pe drum mereu, cu lopeţi, cu sape, cu găleţi, mai trecu şi
data asta era sigur, ceva rău se întâmpla. un car cu două butoaie goale. Toţi se grăbeau la foc, speriaţi. Un
Oprea Măgură se ridică de la masă, se trase mai în mijlocul curţii şi incendiu, oriunde ar fi izbucnit, era o problemă a tuturor şi nu se putea
privi pe deasupra copacilor din curţile învecinate, în toate părţile. Nu să stea pasivi, toţi se duceau acolo, să dea o mână de ajutor.
se vedea nicăieri nici un fir de fum, la asta se aşteptaseră ei când Oprea Măgură mai bău un pahar de vin, apoi se ridică şi anunţă
auziseră şi toaca din apropiere. hotărât:
– Nu se vede nimic, zise el mirat şi se întoarse la masă. – Mă duc şi eu!
Câinii se ridicară atunci şi porniră în goană spre drum, de unde se – Stai, omule, acasă, încercă Gica să-i schimbe hotărârea. Un'te
auzea un zgomot ciudat, un tropăit înfundat. Un om trecu în goana duci tu? Avem şi noi oameni la muncă şi tu te duci la foc. Stai acasă,
calului dinspre capul satului, strigând ceva, dar ei nu înţeleseră ce că e mai bine.
– Nu se poate, femeie! se oţărî el. Adu-mi vestonul şi cizmele, că focul era încă ascuns de nişte dune de nisip. Abia când urcară pe prima
eu mă duc. dună văzură ce ardea: grâul dat în pârg. Erau încă departe de locul
– Lasă-l, mamă, să se ducă, îi zise Leana norei, poate o fi nevoie de dezastrului şi nu se vedea prea bine, dar nişte limbi de foc tot se
ceva pe-acolo. vedeau cum ling norul de fum negru ce se înălţa spre înălţimi.
– Unde să se ducă, mamă? Ce să caute el acolo? Se dădură mai aproape, părăsind drumul şi luând-o mai la dreapta,
– Adu-mi vestonul şi cizmele! îi zise din nou, mai apăsat, Oprea, să nu fie în partea spre care bătea vântul. Sub un dud, la umbră,
îndreptându-se hotărât spre hârdăul cu apă curată. dădură peste un moş pe care nu-l cunoştea nici unul. Îi dădură bineţe
Se spălă îndelung, bucurându-se de răcoarea apei. Se şterse cu o şi se opriră lângă el.
cârpă nu prea curată, apoi îmbrăcă vestonul şi-şi trase cizmele. – Ce s-a-ntâmplat, tică? intră în vorbă cu el Oprea.
– Merg şi eu! anunţă Ion, sculându-se vesel de pe scăunel. – Păi tu nu vezi? îi răspunse moşul, părând supărat. Arde!
– Tu un'te mai duci, mă? sări Veta, speriată. Tu nu vezi că nu eşti în – Asta văd şi eu, tică, dar cum o fi început?
stare să mergi? – Asta nu ştiu nici eu, zise bătrânul, uitându-se lung la uniforma
– Taci, fă, din gură! o potoli el şi făcu doi paşi ca să-i arate că se celui care-l acostase. Eu acu' venii, nu ştiu nimic. Că sunt bătrân şi mă
ţinea încă bine. mişc şi mai încet. Am optzeci de ani bătuţi pe muchie, mai zise el, ca
– Aulele, Opriţă! Să ai grijă şi de el, că băut cum e, se bagă în foc, să vadă miliţianul că nu e un oarecine, dacă a trăit el optzeci de ani, e
arză-l focul să-l arză! cineva.
În partea de sub fum era multă lume. Săpau de zor un şanţ, la
8. distanţă de foc şi în spatele oamenilor care săpau veneau alţii şi
aruncau apă pe ei şi pe jos, probabil acolo dogoarea focului era mare.
Cum ieşiră în şosea, la capul satului, văzură un şir de care cu boi, Şi pe celelalte laturi ale locului cuprins de foc erau oameni, dar se
care cărau butoaie, oamenii îndemnau boii să meargă mai repede, opriseră la depărtare mai mare. Oprea Măgură înţelese că şi cei de sub
pocnind din bici pe deasupra lor. O luară şi ei înainte, pe drumul care vânt tot aşa începuseră lucrul, mai departe de incendiu, dar vântul
ducea la Broasca, având ghid fuiorul de fum care se vedea peste deal, bătea spre ei şi focul înaintase mai repede în direcţia aceea. După
îngroşat şi aplecat de vânt spre sat. Nu se grăbeau, Oprea nu mergea părerea lui, arseseră câteva zeci de pogoane bune şi, ca un făcut, pe-
prea uşor prin nisipul acela moale, încălţat cum era în cizme, iar Ion acolo numai grâu fusese semănat, nu era nici o vie să se mai oprească
nici măcar nu putea face paşii mai mari, era bine că totuşi mergea focul în ea.
singur şi nu trebuia să-l sprijine. Când cotiră la stânga, li se deschise Se auzi o sirenă şi apoi un clopot. Câţiva copii în izmene de-o
în faţă râpa de la Broasca, un mal înalt, din argilă tare, de unde sătenii curăţenie îndoielnică trecură pe lângă ei, dinspre foc, strigând:
îşi luau lutul necesar pentru case. La poalele lui erau trei izvoare cu – Pompierii! Vin pompierii!
apă limpede şi rece, unde femeile veneau de obicei cu albiturile, să le Veneau într-adevăr pompierii. O maşină, vopsită în roşu, îşi croia
limpezească, să le bată de pietre şi să le întindă apoi la soare, pe drum din greu prin nisipuri. De-o parte şi de alta, câte patru soldaţi
troscotul înalt. Acolo, în râpă, era o aglomeraţie de care şi oameni, se echipaţi gata stăteau în picioare, prinşi în centuri şi cel din faţă bătea
formaseră două şiruri. Când se mai apropiară, văzură că oamenii un clopot, să ceară drum liber. Maşina reuşi să treacă de ultima dună şi
încărcau butoaiele din care cu apă de la izvoare. Carele urcau apoi se opri câteva clipe, probabil comandantul grupei se orienta asupra
panta râpei, pe un drum ocolit şi se luară şi ei după un car ce urca situaţiei. Apoi se duse mai încolo, chiar sub foc, unde oamenii săpau
alene, cu butoaiele pline cu apă. şanţul acela larg. Se opri fâsâind din frâne şi soldaţii se desprinseră din
De sus, de pe creastă, se vedea focul, mai bine zis locul unde era, centuri, coborând pentru a-şi desfăşura furtunele. Ofiţerul care-i
conducea coborî şi el din cabină şi începu să împartă ordine. ele şi astfel maşina se putea alimenta mereu, din butoaiele aduse pe
– Ăştia sunt de la Bechet, îşi dădu cu părerea moşul. De la Craiova rând cu carele, refulând apa pe furtunele din partea cealaltă, care şi
sau de la Corabia nu puteau să ajungă aşa repede. începuseră să bată baza norului de fum.
De şeful pompierilor se apropiară doi oameni şi Oprea Măgură îi La început, păru că focul va fi stăpânit. În partea dinspre maşina
recunoscu pe amândoi, erau preşedintele Sfatului şi Marin alu pompierilor nu mai înainta, grâul era culcat la pământ de jeturile
Bobican. Discutară un timp, gesticulând larg, apoi ofiţerul preluă furtunelor, dar ele nu puteau face mare brânză, căci frontul incendiului
comanda şi începu să împartă ordine pentru săteni. Doi oameni era întins pe vreo zece tarlale. Mai apoi vântul păru să se înteţească şi
plecară în fugă să ocolească focul, strigând ceva către celelalte echipe, focul se aprinse şi mai tare, spre deal. Oamenii se mişcară buluc într-
care lăsaseră săpatul şi aşteptau cu gurile căscate, acum, dacă veniseră acolo, aruncând pământ şi apă peste flăcările care se ridicau mai
pompierii, treaba era a lor, să se descurce cum ştiu cu focul. O parte puternice. Era o hărmălaie grozavă, toţi strigau, femeile ţipau speriate,
din oameni trecură spre echipa de sub vânt şi se împrăştiară în spatele toată lumea dădea dispoziţii pe care tot ei le executau, căci alţii
săpătorilor, pentru a urmări să nu se mai işte vreun incendiu din n-aveau de unde să găsească.
scânteile duse de vânt mai departe. Curând apăru o altă maşină de pompieri, claxonând tare şi cu
Şeful pompierilor, însoţit de preşedintele Sfatului, porni să clopotele bătând, apoi mai apăru una, dar aceasta rămase împotmolită
ocolească incendiul, la o depărtare destul de mare, pentru a nu fi şi ei în nisip, şoferul părea neîndemânatic sau nu ştia ce înseamnă nisipul,
pârjoliţi de dogoare. Nu era timp să ocolească tot locul, trebuia după câteva încercări de a scoate maşina la drum o împotmoli şi mai
acţionat repede. Probabil omul îşi făcuse deja o părere şi-i dădea rău, la vreo sută de metri şi mai bine de foc. Pompierii se agitau pe
dispoziţii preşedintelui, dar acesta nu prea părea de acord cu ele şi lângă maşină degeaba. Cealaltă maşină reuşi să ajungă în partea din
păreau că se ceartă. Totuşi militarul câştigă duelul şi se întoarseră spre deal şi soldaţii se puseră pe treabă imediat. Câteva care traseră
locul în care trăseseră maşina. aproape, cu apă proaspătă şi focul părea, în sfârşit, stăpânit.
Preşedintele chemă la el câţiva oameni şi le împărţi sarcinile. Nu – Ioane, hai acasă! îl îndemnă Oprea Măgură pe frate-său mai
apucă însă să le termine, fiindcă de dincolo de dune apăru un GAZ mare.
militar şi o dubiţă, vopsită şi ea în kaki. Traseră amândouă mai departe – Nu mai stăm? se miră Ion.
de maşina pompierilor şi din ele coborâră câţiva civili. Comandantul – Ce să mai vedem? Gata, s-a terminat. Hai acasă, cred că e mai
pompierilor se apropie în fugă de ei, îl salută pe unul care coborâse bine să nu fim pe-aci. Nu vezi că a venit Securitatea? Ăştia sunt în
din GAZ şi-i raportă ceva, probabil ce măsuri luase până atunci. stare să-i ia pe toţi la întrebări.
Civilul îi dădu liber, adică să facă aşa cum zicea el, dar interveni Ilie Ion se lăsă convins şi plecară înapoi, să iasă la drum.
Nedelcu, salută şi el şi parcă începură să se certe. Totuşi, câştig de – Vezi, ţi-am spus eu că şi Scriptura zice aşa? începu iarăşi cu ale
cauză avu tot pompierul şi preşedintele Sfatului îşi trimise oamenii să lui. Că semnele Domnului vin cu foc şi cu pucioasă, şi foc mare va fi
îndeplinească ordinele. pe pământ, aşa zice acolo. Şi uite, dacă oamenii s-au înrăit, Dumnezeu
În câteva minute, din cele trei laturi mai libere se aprinseră alte ne face semne, să ne cuminţim şi să ne pocăim.
focuri şi atunci toţi înţeleseră planul pompierului, să dea foc şi la grâul – Mai lasă-mă, bă, în pace! se supără Oprea. Tu ai de gând s-o ţii
rămas, până în şanţurile de apărare, astfel focurile înaintau unele către numai aşa? Ce dracu, nu te gândeşti că te toarnă unul la Securitate, că
celelalte şi se întâlneau undeva la mijlocul distanţei, măcinându-se
faci propagandă? Că nu mă gândesc la tine, dar ai două fete şi ele nu
unul pe altul.
trebuie să sufere pentru prostia ta din cap.
În partea de apus, spre sat, activitatea era febrilă. Câteva care
– Ce prostie, bă, ce prostie? Tu habar n-a-n-ai! Crezi că dacă te-ai
fuseseră aliniate în spatele maşinii roşii, un furtun lung fu adus până la
făcut miliţian, gata, eşti mai deştept? Cine-ţi dă ţie pâine să mănânci? eşti, ce religie ai tu, ce-o să le spui? Că aşa scrie în Scriptură?
Nu tot noi, ăştia de la ţară? Ori oi face tu ceva grâu în curte la baba aia – De ce, bă, ce-are una cu alta? sări Ion repede. Păi comuniştii ăştia
unde stai, c-am auzit eu că stai într-o coşmelie de n-ai loc să te-nvârţi nu se conduc tot după cele zece porunci? Să nu furi, să nu jinduieşti la
în ea. bunul şi femeia altuia, să-ţi ajuţi aproapele, ai? Ce, nu-i aşa?
– Bă, nu mă supăra! Dă-te-ncoace, tu nu vezi că dau boii ăia peste – Şi cu legea de bază a bibliei, ce te faci?
tine? – Care, bă? "Crede şi nu cerceta"? Păi tot aia e. De ce să-mi mai bat
Ajunseseră la drumul care venea dinspre Broasca spre deal şi Ion, eu capul să găsesc răspunsuri la întrebări? Mai bine le iau de-a gata,
neatent, intra drept în coarnele boilor care trăgeau carele în sus, cu de la ăia patru dumnezei. Că nu le zice Dumnezeu, asta-i altă treabă.
butoaie cu apă. Chestie de interpretare. Că uite, mă, mă gândeam mai deunăzi, cum or
– Mai bine spune că ţi-e ţie frică să nu m-audă vreunul şi să mă fi putut ăia, Marx şi Engels (pronunţa ca pe româneşte, engels), să
facă teoria asta, a comunismului, când ei erau nişte burghezi? Ăia
toarne, continuă Ion, ţinându-se aproape de miliţian. Că te dau ăia
aveau bani cu ghiotura, să-ţi spun eu, şi de-aia aveau timp, să stea şi să
afară dacă află ce vorbesc eu. Da' să n-ai nici o grijă, mă bag în partid,
se gândească, ce-ar putea ei să facă, să iasă şi ei mai în faţă, să-i
am vorbit eu cu ale Bobican, şi scap de toate grijile. cunoască o lume întreagă. Dă-mi şi mie nişte bani, să nu mai duc grija
– Tu în partid?! se miră Oprea. Ce, bă, ăia crezi că primesc pe şi să nu mai trag la sapă, şi să vezi tu cum fac şi eu o teorie. Acum e
oricine? cam târziu, nu prea mai am ce descoperi, că au descoperit ăia tot, da'
– Pe mine mă primesc! Nu-ţi spusei că am vorbit cu ale Bobican? poate a mai rămas ceva nedescoperit şi-aş putea şi eu să scot ceva la
Ce, eu n-am faţă de partid? Ţăran sunt, avere n-am avut şi nu am, de lumină.
înscris în colectivă m-am înscris, statutul îl ştiu, ce mai trebuie? – Fugi, bă, de-aci! Ce să mai scoţi tu? Tu ştii numai în sticlă să
– Bă, frate, păi ce să facă ei cu un beţiv ca tine? citeşti, de-acolo îţi vine ţie toată ştiinţa. Şi măcar de-ar fi sticlă de
– Ce beţiv, bă, ce beţiv? Eu sunt beţiv? Eu beau cât îmi trebuie. Ce? lampă...
Ăia nu bea? Bea şi ei, că de-aia sunt oameni. Alu Bobican îl ştii bine – Dacă mă iei aşa, nici nu-ţi mai spun! se supără Ion şi tăcu un
că se trage din neam de beţivi şi bea şi el, mai rău ca câinele lui nenea timp, dar avea mâncărime la limbă şi tăcerea nu-l ţinu prea mult. Mă
alu Brezoi. las, bă, şi de băutură şi de scriptură! Mă las, că altfel nu se poate. Că
Coborâseră la vale şi erau prin dreptul izvoarelor. mi-a zis şi alu Bobican s-o las mai moale cu băutura, că dacă nu sunt
– Uite, colo, în groapa aia din dreapta, de sub vie, a murit acum băut, sunt un om de-nţeles. Dacă zice el că aşa trebuie, mă las şi gata.
două săptămâni un om ale Becheanu din deal. Venise să ia pământ Vezi, e ca-n scriptură: să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa. Că
pentru casă şi s-a dărâmat malul pe el. Ce jale a fost... A lăsat opt copii şi popii ăştia sunt nişte mincinoşi, mamă-mamă. Nu l-ai văzut pe popa
în urma lui şi o nevastă frumoasă. L-a plâns trei zile şi trei nopţi, că se Codrat ce burtă a făcut? Păi dacă bagă în el tot ce-i aduc muierile alea
înţeleseseră bine. Opt copii, înţelegi? Şi cel mai mare are zece ani. proaste, că ele cică pentru biserică aduc, da' biserica cine e, dacă nu
Femeia, cum a-ngropat pe omu-său, s-a şi dus să ceară să intre în popa? Şi el mănâncă şi bea pe rupte şi nouă ne spune că să postim, că
colectiv, ca să-i dea şi ei cineva de mâncare la copilaşi. Aşa i-a fost aşa e porunca de la Dumnezeu. Fir-ar mama lui a dracu' de bandit, că
scris, că şi Scriptura spune... parşiv mai e! Da' şi-ăştia, i-au făcut bucata. Fiu-său e la puşcărie, că
– Mai las-o-ncolo de Scriptură! îl întrerupse Oprea, cotind la s-a-nhăitat cu unii de făceau cică propagandă împotriva regimului şi
dreapta pe drumul spre sat. Ce dracu', bă, ai apucat-o aşa, cu scriptura pe fie-sa au dat-o afară din şcoală, şi-acum stă acasă, fată mare şi fără
aia şi n-o mai termini! Şi mai vrei să intri în partid! Of, unde fu ăl nici un rost, să-i rupă gardul stând noaptea cu flăcăii de vorbă. Că e
deştept! Păi, bă, când te-or întreba ăia, că doar te cunosc toţi ce poamă frumoasă foc, a dracului, de unde-o fi ieşit aşa, nu ştiu, da' cu popa nu
şamănă. se ocupă mai mult cu ierburile, se duce pe câmp şi culege tot felul de
– Pe la voi mai vine? ierburi, fiecare după timpul ei, şi le dă la toţi care au nevoie, când dau
– Cine, popa? Vine, dă-l dracu', da' numai când nu sunt eu pe acasă, în brâncă sau au vreo bubă rea. L-au lăsat şi copiii, l-au gonit în coşare
că mă trimite Veta prin sat când ştie că trebuie să vină el. Şi eu mă şi au tras un gard prin faţă, să nu mai aibă de-a face cu el. Săracul,
duc, că nu vreau să am ceartă în familie, trebuie să fie înţelegere în trăieşte numai din mila oamenilor cărora le-a făcut bine, căci mult
casă. Dacă e obiceiul ăsta, să vină popa, îl înţeleg şi-l respect, dar nici bine a făcut omul ăla. Că oamenii s-au dus şi la dispensar când au avut
nu vreau să-l văd. Cică m-ar fi blestemat şi a zis că eu sunt lucrarea nevoie, dar medicamentele costă mult şi nici nu se găsesc, şi-atunci se
Satanei, să se ferească lumea de mine. Eu n-am nimica cu el, dar el e duc tot la ale Praporgel de le dă ierburi de-alea, le spune cum să le
al dracu', că cică sucesc mintea la oameni, să nu se mai ducă la facă şi oamenii se fac bine în scurt timp. A avut necazuri şi cu
biserica lui, că vreau eu să fac o nouă religie. Ce religie? Că eu citesc ierburile alea, că cică face pe doctorul, a venit o comisie de doctori şi
numai în Scriptură şi încerc să înţeleg cu mintea mea ce-au scris sfinţii l-au anchetat, dar el le-a dat peste nas, că doar muşeţel şi izmă
ăia acolo, şi nu prea înţeleg, că au ăia o limbă de parcă n-ar scrie pe foloseau şi ei, pătlagină la fel, s-au minunat doctorii ăia de câte ştia el
româneşte, te uiţi în carte, vezi bine că scrie pe româneşte, citeşti şi l-au lăsat în pace, că n-au avut ce-i face. Ale Praporgel le-a arătat şi
cuvintele bine, bine, da' când e să le pui cap la cap, nu se mai leagă, o carte de-aia de doctori, în care scria de ierburile de le folosea el şi le-
n-au nici un înţeles. I-am mai întrebat eu şi pe alţii, că şi alţii citesc, a închis gura, că ierburile lui nu erau deloc interzise. L-a luat şeful de
dar nici unul n-a ştiut să mă lămurească. M-am dus şi la Marcel alu post că face bani din ierburi şi el i-a cerut să-i aducă doi martori care
Praporgel, ologul ăla de ghiceşte şi se duce lumea la el, dar nici de la să spună asta, că a primit el bani şi nu a dat chitanţă pentru ei, că mai
ăla n-am aflat mai nimica. Ba, chiar mai rău m-a ameţit, că o luase cu primeşte şi bani, da-i varsă la biserică, nu'ş'la care, că lu' popa Codrat
nişte vorbe ca din carte şi m-a-ntors de-am plecat de la el cu o durere nu-i dă nimic, şi-ăsta de-aia moare de necaz pe el şi umblă mereu cu
de cap cruntă. Şi popa Codrat de-aia zice că eu vreau să fac altă pâra. Şeful de post n-a avut ce-i face, ale Praporgel avea chitanţele
religie, că m-am dus pe la alu Praporgel şi ei nu se au deloc bine, se toate, nu s-a găsit nici un martor care să spună că a dat bani şi n-a
blestemă în parte, da' popa ar trebui să fie mai liniştit, că ăla, alu primit chitanţă, ba unii l-au luat la goană când s-a dus pe la ei să
Praporgel, nu mai vrea să aibă de-a face cu Securitatea. Dacă nu era cerceteze, a nimerit peste unii care aveau copiii bolnavi şi el cică de ce
olog din război, îl trimiteau şi pe el la canal, da' aşa, ce să facă cu el nu se duc la dispensar şi se duc la ale Praporgel şi-ăia l-au adus pe
acolo, că nu se poate mişca şi de muncă nici atât. L-au ridicat ei acum veterinarul ăla de la dispensar, l-au adus pe sus, să le dea el
trei ani, da' nu l-au dus decât până la Bechet, l-au bătut bine şi l-au medicamentele, şi-ăla a recunoscut că nu ştia ce boală aveau copiii
lăsat în câmp, fără piciorul ăla al lui de lemn şi fără cârje, cu un carton ălora şi-atunci i-au gonit cu câinii. Mare minune, ascultă la mine!
legat la gât, pe care scria "cine face ca mine, ca mine să păţească. Erau pe la capul satului. Se auzeau motoare şi claxoane dinspre
Trecea lumea pe lângă el, că era zi de târg, se uitau toţi la el cum stă şosea. Erau două maşini de pompieri. Le făcură semn pe unde să intre,
acolo, în marginea şanţului, cu cartonul de gât şi închinându-se. pe drumul spre Broasca, căci nu mai era nimeni pe-aproape şi oamenii
Nimeni n-a vrut să-l ia în căruţă, să-l aducă acasă şi el nu se putea nu ştiau încotro s-o ia.
mişca într-un singur picior. S-au dus ai lui, noaptea, ca furii, de l-au – O luaţi pe primul drum la stânga! strigă Oprea către cel din
luat de-acolo, dar cu frică, să nu-i vadă careva. L-au lăsat în pace, din cabina primei maşini şi se dădură într-o parte, ca să le facă loc.
când în când mai trecea şeful de post pe la el, să-l întrebe dacă mai – Ăştia sunt de la Craiova, îşi dădu cu părerea Ion, suflând greu de
face propagandă, da' nu l-au mai ridicat. A mai terminat şi el cu praful ridicat de cele două maşini. Veniră totuşi destul de repede.
ghicitul, că nu mai avea voie, da' lumea tot se mai duce pe la el. Acum Intrară pe linia lor. Era cald şi Oprea transpirase, dar frate-său,
îmbrăcat în cămaşă lungă şi izmene, amândouă largi şi albe, nu părea mai era nou în sat.
să sufere din pricina căldurii. – Pân-acum am stat la Sfat, zise el, sorbind zgomotos din lingură. A
Ajunseră acasă şi intrară pe locul lui Oprea, printre gropi. Femeile venit Securitatea, e alarmă mare. Focul n-a izbucnit el din senin, a fost
strânseseră masa şi nu mai era ţipenie prin curte. Ion trecu la el, pus de cineva. Pândarul, unul ale Giloi, l-au găsit în marginea focului,
alături, lăsându-l pe Oprea să-şi mai vadă o dată temelia. Observă într- ars, avea o gaură mare în cap, cred că l-au tăiat cu toporul şi la urmă l-
un colţ o bucată de ciment ruptă. Se întoarse spre Gica, nervos, ea au aruncat în foc. De-aia zic, focul a fost pus de careva, altfel n-avea
tocmai venea de dincolo, de la Ion. rost să-l taie pe pândar. Dar problema e că nu se ştie cine ar fi fost.
– Ce e cu bucata asta ruptă? Întotdeauna e mai pustiu pe câmp sâmbăta, lumea se mai pregăteşte de
– Nea Mărin căzu peste ea şi o rupse, îi răspunse Gica, supărată. sărbătoare, nu se mai duce la câmp. Aţi fost careva acolo?
După ce plecarăţi voi, goli toată sticla aia de ţuică şi nu se mai ţinu – Am fost eu şi cu Ion, zise Oprea.
bine pe picioare. Zise băiatul ăla, Costică, că vine el mai pe seară şi o – Unde, că nu v-am văzut?
– Păi nu ne-am băgat acolo, am stat mai de-o parte. Era lume
repară, văzu şi el că nu e bine, da' ce să zică faţă de nea Mărin. Da' ce
destulă şi, oricum, eu trebuia să am grijă de Ion, că era băut bine.
zici, e bine? îl întrebă ea apoi, preventiv.
– Aha!
– E bine, confirmă Oprea.
– Au găsit vreo urmă, ceva?
Faţa femeii se lumină toată. Aşteptase părerea omului ei, căci, chiar
– Ce să găsească? N-ai văzut ce de lume s-a strâns? S-au dus
dacă în sinea ei era mulţumită de lucrare, nu putea să aibă o altă părere
dracului urmele, dac-or fi fost, cine să le mai păzească.
decât el, de-ar fi avut el alta.
Oprea Măgură remarcă drăcuiala lui frate-său, dar nu-l mai auzi pe
– Hai, că am făcut treabă bună! accentuă ea, fericită. tata bombănind, ori nu auzise, ori nu mai avea chef de ceartă, ori Stan
luase conducerea gospodăriei lor de-a binelea şi atunci nu mai avea
9. nici un rost să-i facă observaţie.
– Da' securiştii ce fac? se interesă el.
Pe seară, se duseră cu toţii în deal, la casa bătrânească, unde – Ce să facă? L-au căutat pe şeful de post, să le dea o mână de
dormeau în fiecare noapte. Erau obosiţi ţoţi şi copiii se culcară în ajutor şi l-au găsit beat turtă, dormind în mijlocul bătăturii, de-au
prispă, pe rogojină, unde dormeau ei de drag, cu tata mare lângă ei. turnat zece găleţi de apă pe el, ca să-l trezească o ţâră. Acum s-au
Oprea şi Gica nu mai doreau să mănânce, stătură şi ei pe scaune, instalat la Sfat şi anchetează. I-au luat întâi pe chiaburi, p-ăi de au
lângă vatră, în timp ce bătrânii şi Matilda mâncau. Oprea le povesti ce rude prin puşcării, pe ăia de mai pot fi bănuiţi de rea credinţă faţă de
văzuse la câmp, ce foc mare fusese şi-şi dădu cu părerea că focul acela regim, că, vedeţi voi, acolo unde-a ars erau terenuri ale colectivului,
nu se aprinsese aşa, singur, cineva îl pusese dinadins. Lumea trecuse de-aia cred toţi că a fost o mână criminală de-a dat foc. I-a băgat pe
spre case de mult, maşinile pompierilor plecaseră, semn că focul toţi la beci şi cine ştie când le-o mai da drumul, dacă le-o mai da. E un
fusese stins de tot şi nu mai era nici o primejdie. Doar GAZ-ul şi maior al dra..., al naibii, poartă ochelari de soare, de unde i-o fi luat,
dubiţa rămăseseră în sat. şi-i freacă pe-ai lui ce n-ai crede. Au găsit ei o pistă, un om care i-ar fi
Stan veni târziu acasă, când ei strânseseră masa şi se pregăteau să
văzut pe bandiţi, dar nu-şi aminteşte decât că au fost trei şi-atât. E un
se culce. Leana tot îl bombănise că nu mai vine, ea avea obiceiul să se
moş ale Trocan, are nişte lubeniţe pe-acolo, mai sus de Broasca şi
culce devreme, căci se şi scula devreme, odată cu găinile. Acum
stătuse mai mult pentru că era îngrijorată şi dorea să afle noutăţi. Îi stătea la bordei să le păzească. El cică i-ar fi văzut pe ăi de-au dat foc,
puse şi lui să mănânce, pe o margine a mesei şi mezinul le povesti ce dar de departe, nici nu i-a recunoscut, nici nu l-a interesat, că l-a văzut
pe pândar prin vii, spre Observator. A intrat în bordei să mai stea şi el – Bravo, văz că noi ne-am cam trăit traiul!
la umbră şi a aţipit. S-a trezit când focul era mare şi începuse lumea să Nu-l băgară în seamă, dar replica lui îi făcu să tacă un timp. Apoi
vină. Dacă nu se culca, poate îi speria pe ăia, sau, mai ştii, îi dădeau şi discuţia nu se mai legă şi se duseră toţi la culcare.
lui una în cap... Dar ce foc mare a mai fost! Tocmai acum şi-au găsit Dimineaţa, Oprea îl rugă pe Stan să-i facă rost de un bon pentru
şi-ăia, în prag de seceriş. Se vede că a fost mână criminală. lemne, dorea să ia lemnele din vara aceea şi să le ţină la uscat până la
– E clar! aprobă Oprea. Dar, dacă nu-i găsesc, tot degeaba, că iar anul. Dar Stan nu reuşi să ia bonul, îi spuse de vânzoleala de la Sfat,
dau foc la ceva şi nu mai faceţi voi pâine să le daţi la colectivişti. era imposibil să-l abordeze pe preşedinte, care era ocupat cu ancheta,
– Asta nu-i o problemă, deocamdată ne ajută statul. căci mereu suna raionul la telefon şi-l întrebau dacă n-au găsit încă
– Care stat, mă? întrebă Gheorghe, ieşind din muţenie. Statul ăsta autorii incendiului.
de unde ia ca să ne dea nouă? Ia de la alţii? N-are el destule angarale – N-am ce să fac, naşule! se plânse Stan, mâncând grăbit. E o
cu orăşenii, crezi că se mai uită la noi? Dacă vin americanii... tulburare acolo, că nici nu mai ştiu ce să facem. Şi au anunţat că
– Tată, cu tine nu mai discut, i-o reteză Stan, calm. De câte ori îţi săptămâna asta vine o comisie de la raion, cu cotele, şi nu mai e timp
zic şi eu ceva, întotdeauna găseşti tu altceva ca să mă-ntorci. O să aibă de altceva. Las-o şi tu pe mai târziu, îţi iau eu lemnele pe la sântă
statul grijă de noi, că e statul nostru, al muncitorilor şi ţăranilor, pe noi Mărie şi ţi le duc la nenea în coşare, să nu le plouă.
s-a clădit şi nu poate să ne lase să murim de foame, căci altfel la ce l- – Cred că aşa o să facem, se resemnă Oprea. Văd că altă soluţie nu
am mai făcut? e.
– Tată, zise Oprea, mai las-o şi tu odată cu critica, că nu se ştie cine – E groasă rău, naşule! Incendiul ne-a păpat o mulţime de grâu,
te aude şi vezi bine, la mine şi la Stan se pune altfel problema. Ce-ar vine şi comisia cu cotele, începe şi secerişul... Că dacă măcar apucam
zice ăia – şi făcu un semn cu mâna prin aer – să afle că tatăl meu şi al să secerăm grâul ăla de-a ars, că nu mai avea mult, acum era al nostru.
lui Stănică aşteaptă mereu să vină americanii? Crezi că ne-ar pica Mama lor de bandiţi, dacă punem mâna pe ei, le stârpim şi neamul!
bine? Mai las-o odată, că ăia nu mai vin, or avea şi ei alte griji, şi ce – Măcar se-aude ceva?
facem aici, la noi, numai noi facem şi, cum om face, tot bine e. – Ce să se-audă? Parcă tu nu ştii cum e când n-ai nimic de ce să
Înţelegi. Să nu te mai aud cu criticile astea, aiurea. Nu-ţi convine, treci te-agăţi? Şi acum se ştie tot cât se ştia aseară, că au fost trei. Atât! Şi
dincolo, la bulgari, să vezi că şi ăia tot aşa fac, le-o fi şi lor greu, dar văd că degeaba se omoară securiştii ăia, nu fac nimic, bâjbâie şi ei. Şi
nu se plâng. Noi la ce să ne plângem? Câştigăm ceva? Nu câştigăm se mişcă greu, că maiorul tot le zice că ei trebuie să fie calmi, să nu se
nimic, ba, dimpotrivă, chiar pierdem. Aşa că mai vezi-ţi de treabă şi pripească. Ce-or gândi şi-ăştia, nu ştiu! Ce trebuie aicea calm? Ar
mai lasă-ţi goangele, ce naiba! trebui să lucreze repede, cât e treaba proaspătă, altfel se pierde. Cică
– Ia uite la el! se miră Gheorghe, prefăcut. Ce, bă, ce te legi de moşul ăla ale Trocan şi-ar fi amintit că unul din cei trei avea cămaşă
mine? Crezi că dacă am îmbătrânit, gata, poţi să te iei de mine? Ce-ai înflorată, da' pe aici mulţi au cămăşi înflorate, pe cine să iei de gâlci?
cu mine? Mi-aţi zis să intru în colectiv, am intrat. Acu' ce mai vreţi? Şi mă mai gândesc eu aşa, ca omul, dacă ăia n-au fost din satul nostru?
Nici să vorbesc nu mai am voie? Că nu trebuie să fie neapărat de aici, puteau să fi venit de oriunde, căci
– Ba ai voie, cine ţi-a zis că nu? Da' vorbeşte şi tu ce trebuie. Şi duşmanul e şi el organizat şi acţionează cum nu te aştepţi. Că au ştiut
dacă nu te poţi dezbăra de ideea aceea cu americanii, mai bine taci. unde să dea foc? E simplu, le-a făcut planul un om de-al lor de-aici,
Înţelegi? din sat. Simplu! Vii, dai foc, pleci, nici dracu' nu te ştie, moşul ăla
Gheorghe se uită un timp în foc, de parcă acolo citea răspunsurile, putea să-i şi vadă la faţă, tot n-ar fi ştiut cine sunt.
apoi se ridică oftând de pe scaun şi porni spre prispă, să se culce, nu După amiaza şi-o petrecură la Nache ale Văruci. Nu se simţeau
înainte de a arunca o vorbă, să aibă tot el ultimul cuvânt: prea bine acolo, doar copiii erau fericiţi, căci ai casei nu-i mai băgau
în seamă şi-i lăsau să facă ce vor. Ei, cum s-au văzut liberi, au şi dat mai uşor să treacă dintr-o parte în alta.
atacul la duzi, să taie crengi tinere, pentru confecţionat arcuri. Ancheta în privinţa incendiului nu avansa deloc. Stan îşi ţinea la
Oprea Măgură se trase mai de-o parte cu socrul său şi-l luă la curent cu ce mai afla şi el, căci securiştii erau tăcuţi şi bănuitori şi nu
întrebări, de ce nu s-a înscris şi el în colectiv. prea suflau din ceea ce aflau ei.
– Păi de ce, mă, Opriţă? se miră Nache. Să le dau eu toată – Bă, naşule! zicea Stan, mirându-se. M-a terminat maiorul ăla cu
agoniseala mea, acum, când e gata? ochelari cu calmul pe care trebuie să-l aibă ei. Parcă ar avea timp
– Tată, ascultă la mine, că nu vorbesc prostii. Uite, mi-a zis frate- destul, îi are pe făptaşi în beci şi n-are decât să-i ia la întrebări. Ce i-au
meu Stan ceva, că vine comisia pentru cote. Şi să vezi tu ce vă fac mai plimbat pe-ăia de i-au bănuit, cu dubiţa, peste tot, să le arate ce-au
ăştia! Am mai văzut eu şi în alte părţi, unde s-a făcut colectiv mai anii pe-acasă, ce au la câmp, că de ce nu s-au înscris în colectiv, parcă una
trecuţi. Nici nu vă lasă ăştia să vă seceraţi grâul. Crezi că degeaba vin ar avea legătură cu ailaltă. Au găsit şi două puşti militare, cu ţeava
ei acum, când începe secerişul? Vă ia ca din oală, află! Nu vă lasă cu retezată, la unii din Ciungu, i-au bătut pe-ăia până i-au lăsat laţi. Cred
cotele, ori vă înscrieţi în colectiv, ori vă ia tot. Hai să zicem, că anul că i-a pârât careva, altfel nu se poate. Dar pe făptaşi tot nu i-au găsit,
ăsta s-a făcut grâu frumos şi mult, da' vă ia acuma cu toate cotele, nu ce folos că au dat peste altele!
doar cu grâul. Eu zic să te duci să te înscrii, că am înţeles că Costică e A doua zi, dis de dimineaţă, comisia de la raion şi-a făcut apariţia.
de acord, el nici n-are mult pământ... Pentru ziua următoare se hotărâse începerea secerişului, batozele
– De, mă, Opriţă, făcu Nache. Păi nu vezi că nu s-a înscris decât fuseseră duse la arie, la deal de sat, şi lumea îşi pregătea secerile şi tot
sărăcimea. Ce-o să primesc eu de la săracii ăia? ce mai trebuia pentru secerat. Comisia şi-a început activitatea de cum
– Tată, ascultă-mă pe mine, că aşa trebuie. a răsărit soarele.
– Mă, băiete, baba mea a vândut salba de aur ca să cumpere – Năsule, cu ăştia nu e de glumit! îi spunea Stan lui Oprea, mai
pământ, şi-acum să-l dau? târziu, când apucase să treacă pe acasă să mănânce un pic. La ăştia nu
– Tată, ştiu că ţi-e greu, da' nu mai sta pe gânduri. Fă-o acum, cât contează decât datoriile. Au pornit de dimineaţă, cu cinci care, pe linia
mai e timp, să fii printre primii! Cândva se va ţine seama şi de ordinea mat-ului la vale. Au un împuternicit de la regiune, unul Văduva, nu-l
în care s-a intrat în colectiv, că până la urmă toţi or să intre, nu scapă cunosc, are apucături de ţăran, dar vorbă de orăşean. L-a luat cu el pe
nici unul. Dacă te hotărăşti, caută-l pe Stan, la uteme, te îndrumă el Costică Bontea, cu registrele, pe perceptor, pe alu Dovlete, pe şeful de
cum trebuie să faci. post şi câţiva flăcăi, să mâie boii, şi-au plecat din casă în casă.
– Ai, mă? Da' tu ai ordin să mă faci să intru în colectivă, aşa e? Perceptorul şi Bontea deschideau registrele şi citeau datoriile
– Nu, tată, nu am. Dar nici mult nu mai e până o să primesc ordin. oamenilor şi împuternicitul le cerea, să le dea pe loc. Oamenii au
Uite, pământul Gicăi l-am dat, de ăla am primit ordin, ori îl dau, ori încercat ei să le explice că acum n-au, că secerişul abia mâine începe,
mă dă afară. Dar pe voi încă nu am ordin să vă prelucrez. Încă!... dar ăla nu ştie nimic decât cotele şi cotele, că statul are acum nevoie
– Atunci e clar. Să nu crezi că m-ai convins tu aşa repede, eram eu de cote, el nu mai poate să aştepte până săptămâna viitoare. Dacă n-
deja cu gândul acolo, am mai auzit şi eu cum merge. M-oi duce şi eu aveau, le lua imediat boii, carul, chiar şi secerile, şi zicea că le dă
să mă scriu. Când o auzi baba mea... înapoi când or aduce cotele de grâu, dar atunci cu dobândă, că au
Următoarele două zile s-au ocupat de gard. Trăseseră nişte scânduri întârziat. Mi-era şi ruşine să stau acolo, lângă femeile alea care
urâte la bantig, la unul ale Zaca, şi au tot bătut la cuie, încheind curtea plângeau şi-şi smulgeau părul din cap, dar ce era să fac, trebuia să fiu
aşa cum trebuia. Numai porţile nu le aveau şi le-au improvizat din şi eu acolo, să văd cum trebuie procedat. După vreo zece gospodării
câteva scânduri aşa, să fie, să nu mai intre în curte animalele de pe pe unde au trecut, i-am lăsat şi m-am dus într-o fugă la Sfat, să le spun
drum după voia lor. Partea din gard dinspre Ion n-au pus-o, ca să fie ce se întâmpla, că parcă nu-mi venea să cred că aşa sunt indicaţiile. Şi
ştii ce mi-a zis ale Bobican? Că Văduva ăla are împuterniciri speciale – N-are, confirmă celălalt. Pământul, cât a avut, l-a predat
şi că să nu mă bag peste el, că ştie el ce face. Dar oamenii cu ce se mai geaceului.
duc mâine la secerat, fără car şi boi şi fără seceri? Vezi, tocmai aci-i- – Aha-a! făcu Văduva, bucuros, întorcându-se către Măgură. Aşa,
aci! Că în urma comisiei trecea câte unul pus tot de împuternicit şi le tovarăşe! Se vede că ai înţeles politica partidului. Vedeţi, tovarăşi?
spunea oamenilor să alerge la ăla cu cererea de intrare în colectiv, că strigă mai tare, întorcându-se către cei din spatele său şi din drum. Aşa
scapă imediat de griji. Şi uite, până acum nu făcură decât trei linii şi procedează oamenii înţelepţi! E foarte bine că aţi predat pământul.
au patruzeci de cereri, că oamenii se conving uşor când nu mai au altă Gospodăria trebuie întărită! Haideţi, aici am terminat! Altul la rând!
scăpare. Ale Săndoi au sărit cu parii, dar Văduva ăla a scos pistolul şi Salut!
a tras în aer, ameninţând că a doua oară trage în ei, că sunt chiaburi şi Ieşiră din curte, fără să primească răspuns la salut şi-o luară spre
duşmani de clasă, şi când au auzit ăia că-l trimite pe unul să aducă dreapta, oprindu-se la Ion Fincă în poartă.
securiştii, s-au făcut mieluşei. "Bă! Faceţi cerere?" i-a întrebat – Aici nu avem nimic! anunţă tare perceptorul. Este colectivist.
împuternicitul. "Facem, dacă altfel nu se poate" au zis ale Săndoi şi au Membru fondator!
făcut toţi patru fraţii şi ta-său cereri. Acuma s-au oprit la ale Tache, să – Şi-aici? întrebă Văduva, arătând curtea Ficăi, de peste drum.
mănânce, că ăia întotdeauna s-au avut bine cu autorităţile, de-aia au şi – Şi aici e colectivistă, i-a murit bărbatul, dar femeia s-a înscris.
Cooperativa la ei în casă. Acum mă duc, cine ştie când mai vin. Azi Sunt rude cu băiatul ăsta de e miliţian.
musai să terminăm cu valea, mâine avem alt program, o luăm spre – Bravo, tovarăşe! îi strigă împuternicitul lui Oprea Măgură, pe
Ciungu. Principalul e să întărim prima gospodărie, asta din vale, după deasupra gardurilor. O familie unită! Bravo!
aia avem timp să mai facem două, una în Ciungu şi una în Deleni. Măgură s-a uitat lung după ei, fără o vorbă. Copiii tăcuseră,
Pe seară, când erau la local, i-au văzut şi ei pe cei din comisia aceea speriaţi, nu se mai jucau, simţeau că un pericol trecuse pe lângă ei.
fulger. Era exact cum povestise Stan. Împuternicitul intra în curtea Stan s-a întors acasă târziu, obosit. Toată după amiaza fusese prin
omului, fără să bată la poartă, cu perceptorul după el şi începea Ciungu, cu o comisie de la tineret, ca să pregătească terenul pentru
tocmeala în bătătura casei, cu voce tare, să audă toată lumea. comisia cealaltă, cu cotele. Le povestiseră oamenilor cum se va
Când au ajuns în dreptul lor, s-au oprit şi Văduva a intrat în curte proceda şi cu ei, la fel cum se făcuse în Cioaba, oamenii nu se
pe poarta cea mică. Văzând uniforma lui Oprea Măgură, a avut un arătaseră nici mai binevoitori, nici mai neîncrezători. Filozofia lor de
moment de ezitare, dar şi-a continuat drumul spre el. Măgură nu se ţărani îi îndemna să aştepte, ce anume, nu se ştia, poate cu speranţa că
mişcase de lângă temelie, să se vadă că el e stăpân în curtea aceea şi a doua zi nu se va mai întâmpla tot ca în ziua aceea.
cine are treabă cu el, să vină aproape, căci el n-avea de gând să iasă în Oprea se hotărâse să plece la oraş, dacă nu mai avea ce să facă
întâmpinare. acolo, la casa lui, n-avea rost să mai piardă timpul. Copiii au rămas la
– Salut! zise Văduva. Sunt împuternicitul regiunii, Văduva mă bunici, el şi Gica plecând chiar a doua zi, cu cursa de dimineaţă.
numesc. Munciţi, munciţi? În ziua următoare s-a şi prezentat la cadre, pentru a duce dovada
Grupul de însoţitori se apropiau şi ei alene din spate. că-şi predase pământul la colectiv.
– Muncim, ce să facem, zise Oprea Măgură, fără să-i răspundă la – Bine, tovarăşe! a comentat cadristul, zâmbind din colţul gurii.
salut şi fără să se prezinte. Aşa trebuia să procedezi dumneata de mult, dar niciodată nu-i prea
– Aici cum stăm? se întoarse deodată împuternicitul către cei din târziu. Hârtia asta o punem la dosar, să o vadă toată lumea.
spate. – Mă, naşule, îi zicea mai târziu Stan, când, după seceriş, a făcut un
– Nu avem nimic, zise perceptorul, fără să deschidă registrul său. drum la regiune, fiind chemat acolo. Mă, seceriş ca ăsta de-acum n-am
– N-are nimic? se miră Văduva. mai văzut şi nici nu cred că voi mai vedea vreodată. N-aş fi crezut, dar
ce zic de mine?, cred că nimeni n-ar fi crezut aşa ceva! După ce au să facă aşa ceva. I-a ameninţat împuternicitul cu tribunalul militar, dar
secerat oamenii, fiecare pe unde avea locurile, au adus snopii la arie, degeaba. I-au lăsat în pace, da' seara au apărut trei camioane cu
unde aşteptau batozele. Împuternicitul adusese de la oraş trei securişti şi i-au ridicat pe sătenii aceia, noaptea, nu pe toţi, doar vreo
muncitori, să aibă grijă de maşini, să nu se strice ceva la ele, că moş treizeci, suficient însă ca să-i sperie pe ceilalţi. A doua zi au venit din
Ierma nu se mai putea duce acolo, chiar dacă fuseseră ale lui, acum nu nou cu armata şi au luat tot grâul, le-au confiscat boii şi carele, i-au
mai avea ce căuta la maşini. Până acum, la maşini se băgau oamenii lăsat săraci pe toţi. Şi le-a spus, cum vă faceţi cererea, sunteţi liberi.
după cum veneau cu carele. Acum nu s-a mai procedat aşa. Întâi Pe ăia de i-a ridicat noaptea, i-a trimis pe toţi aicea, la Craiova. Ce-or
colectivul! Se rugau oamenii să-i lase să treiere grâul, că maşinile păţi, nu se ştie. N-au mai revenit în sat decât doi dintre ei, cu cererile
stăteau, colectiviştii nu se grăbeau, combinele lucrau pentru ei, iar în dinţi. Nimeni n-a putut să scoată nimic de la ei, ce-or fi păţi pe aici,
loturile care le fuseseră date să le strângă cu secerile, că nu erau în numai ei ştiu. Văduva a rămas în sat până s-a terminat secerişul,
perimetru, erau totuşi mari, trimiteau câte un car la două ore. Batozele reuşind două lucruri: să întărească gospodăria noastră cu aproape toţi
stăteau, să aştepte să se strângă mai multe care cu snopii colectivului, sătenii din Cioaba şi să adune peste patru sute de cereri pentru alte
dar nu-i lăsau pe ceilalţi, individualii, să treiere. Văduva ăla, om tare, două gospodării, din Ciungu şi din Deleni. Acum, înainte de culesul
nu ştia decât una şi bună, adusese o masă, registrele, perceptorul şi viilor, le înfiinţăm şi pe astea, şi cu asta am cam terminat. Lumea o să
secretarul de la Sfat, cu un teanc de hârtii şi, cum îl auzea pe vreunul intre în colectiv de-acum de bunăvoie, pentru că pământurile trebuie
că se plânge că i se scutură grâul din snopi, îi şi zice: "Păi de ce nu te comasate şi pe ăi de-au rămas pe dinafară îi împingem unde e terenul
înscrii? Uite colea, ai masă, creion şi hârtie, fă-ţi cererea!" Când cel mai prost, să se înveţe minte. Doamne, dar ce mai seceriş!
auzeau ăia de cerere, parcă auzeau de dracul, mormăiau ce mormăiau
şi se dădeau de-o parte. Unii mai aveau grâu de secerat, pe alte locuri, 10.
dar dacă nu puteau să-l treiere nici nu se apucau de ce le mai
rămăsese. Şi grâul se scutura singur pe câmp sau la arie, din care. Singur în Craiova, într-o sâmbătă seara Oprea Măgură s-a dus să-l
Împuternicitul, nimic, că întâi grâul colectivei şi după aia al viziteze pe Marin Grosu. L-a găsit în curticica din faţa casei, sub un
individualilor. Oamenii au aşteptat o zi, încă una, dar când au văzut că nuc bătrân, la o masă în jurul căreia mai erau doi oameni.
nu mai vine şi rândul lor, au început să-şi facă cererile, dându-şi grâul – Bine ai venit, tinere apărător al legii! îl întâmpină fostul poliţist,
la grămada colectivului. Aproape toată Cioaba şi cei de pe vale au ridicându-se de pe scaun. Ce mai faci? N-ai mai dat pe la mine cam de
făcut cereri în ziua aceea, că le părea rău să se prăpădească mândreţe multişor.
de grâu. Cu cei din Ciungu a fost mai greu, ăia au venit într-o noapte – Să trăiţi. Am fost plecat, cu treabă...
şi au treierat tot grâul, pe paznici i-au legat fedeleş într-o şiră de paie – Hai, vino la masă! Dumnealui este domnul Panait, colonel în
şi dimineaţa ne-am trezit fără benzină pentru maşini şi cu grâul retragere. Dânsul este fostul meu subaltern, Oprea Măgură. Pe Stelian
dispărut de la arie. Doamne, să-l fi văzut pe Văduva ăla cum sărea în nu ţi-l prezint, îl cunoşti doar.
sus ca un apucat! A dat telefon la raion, la regiune, a pus în mişcare o Îşi strânseră mâinile. Colonelul era cam trecut, dar se vedea că era
trupă întreagă, au venit două plutoane de soldaţi şi-au pornit, cu el în trăit bine.
frunte, pe la casele ălora de treieraseră noaptea. Ăia din Ciungu, îi ştii,
– Ce faci, Steliane? îl întrebă Măgură pe fostul locotenent,
sunt mai uniţi şi mai răi, au sărit cu topoarele şi cu furcile pe ei, să nu-
strângându-i mâna, simţindu-i-o aspră.
i lase să le intre în curţi. Văduva urla, le cerea soldaţilor să tragă, dar
– Sap la tranşee, ce să fac. Dar tu? Te-am căutat la secţie, mi-au
copiii ăia, că numai copii erau, flăcăiandri, nu îndrăzneau să tragă, nici
măcar în aer n-au vrut să tragă, erau şi ei copii de ţărani şi nu le venea spus că eşti în concediu.
– Da, am fost într-un concediu scurt. Am avut ceva de lucru pe la satul lor de un an aproape, căci satul era pe un drum bun către
ţară. Stalingrad şi nu doriseră să stea în calea armatelor. L-am pus pe
– Cu casa? se interesă Pârvănescu, apoi, văzând ezitarea lui: – Aici basarabean, Hrenciuc parcă îl chema, să-i întrebe de ce n-am văzut
poţi să vorbeşti, suntem între prieteni. fumuri. N-aveau lemne şi stăteau aşa, îngropaţi sub zăpadă, în zdrenţe,
"Pe dracu', prieteni! Eu ştiu cine e colonelul ăsta?" gândi Măgură, făceau foc doar într-un singur bordei, unde înghesuiseră câţiva copii şi
pufnind. câteva femei şi unde se făcea mâncarea, dar numai noaptea făceau foc,
– Cu casa, confirmă el. I-am turnat temelia. La anul o înalţ. ca să nu se vadă fumul. Măi, şi când m-am uitat eu la ei, aşa, parcă mi-
Grosu îi turnase vin într-un pahar şi-l împinse mai aproape de el. a dat cu leuca în cap. Stam aşa, ca prostul, şi mă gândeam, oare pentru
– Ia, băiete! E rece şi bun. bordeiele alea treabuia să luptăm noi? Ce să le luăm ălora? Zdrenţele?
Măgură îşi cam pierduse cheful. Între oameni străini se simţea de Sau terenul? Păi, teren aveam şi noi destul şi nu eram în stare să-l
prisos şi nu ştia ce-ar fi trebuit să vorbească. De cei doi prieteni nu se folosim! Atunci mi-am schimbat ideile. Dacă până atunci eram
ferea, dar colonelul acela cu faţa cam roşie, de băutură sau de o convins că trebuia să ne luăm înapoi ţara, că doar Basarabia fusese
proastă circulaţie a sângelui, îi impunea tăcere sau menţinerea dintotdeauna a noastră, atunci am înţeles că mersesem prea departe.
aportului său la discuţie doar la nişte intervenţii monosilabice. Mă, să nu credeţi că vă fac propagandă, sau că încerc să mă disculp,
Marin Grosu îi simţise starea de spirit şi nu-l mai băgă în seamă. dar atunci am înţeles multe şi parcă ceva s-a rupt în mine. Până la
Încercă să reia o discuţie de mai înainte: Nistru avusesem un ţel, era simplu, toată ţara a înţeles că e normal să
– Şi cum ziceai, colonele? încercăm să ne luăm pământul înapoi, dar mai încolo? Ce căutam noi
– Mă, şi erau acolo nişte bordeie băgate în pământ, de nu se vedeau la mama dracu', în pustia aceea? Să le luăm pământul, al lor, nu al
din zăpadă, continuă Panait povestirea, cu un glas sigur. Nu le-am nostru? Şi pământul acela, cu cine să-l lucrăm? Cu troglodiţii ăia care
văzut decât când am ajuns lângă ele, întâmplarea a făcut să ţinem trăiau de un an în bordeie, mai rău ca animalele? Ia mai pune,
drumul drept, dacă ne dădeam o idee mai încolo, nici nu ştiam că ar fi generale, un pahar!
fost acolo. Cât vedeam cu ochii, numai alb era. Nici un pom, să-ţi mai Lui Marin Grosu probabil aşa îi spunea, generale, se vedea că-şi
propteşti privirea pe el, nimic, mă, ca-n Bărăgan, pustiu! Am oprit permit o oarecare libertate în limbaj în relaţiile dintre ei. Gazda îi mai
coloana, ne era şi frică să nu lăsăm duşmani în spatele nostru, dar mai turnă un pahar şi Panait reluă povestirea:
mult voiam să aflăm pe unde suntem, că degeaba mă uitam pe hartă, – Se apropia seara, nu ne lămurisem unde ne aflam, se auzeau
nu-nţelegeam nimic. Am trimis un sergent cu trei oameni să vadă de n- zgomote înfundate, dar erau departe, mai aveam până la linia frontului
o fi careva pe-acolo. Au scos din primul bordei nişte arătări de mai să încă mult de mers, mai mult ca timp decât ca spaţiu. Am dat ordin să
ne sperie. Erau patru sau cinci, dar nu-i cunoşteai că sunt oameni decât ne pregătim petrecerea nopţii acolo, în bordeie. Caii şi-au primit tainul
după faptul că umblau în două picioare. Erau îmbrăcaţi numai în de fân, mai aveam pentru vreo patru zile, iar oamenii s-au risipit prin
zdrenţe, mai bine zis înveliţi, că numai îmbrăcăminte nu mai era aia. bordeie. Am sacrificat două căruţe ca să facem foc în toate bordeiele,
Aveam cu noi un basarabean, fusese încorporat în treizeci şi nouă, doi căci erau copiii ăia, învineţiţi de frig şi de nemâncare. M-am băgat şi
fraţi de-ai lui rămăseseră acolo când veniseră ruşii şi atunci erau şi ei eu într-un bordei, unde mi s-a spus că n-ar avea păduchi, mi-era
în armată, dar la ruşi, nu la noi. Băiatul acela ştia ruseşte, că trăise groază de insectele alea scârboase. M-am înghesuit înăuntru, alături de
mulţi ani pe la Tiraspol şi-l foloseam noi ca translator. I-a întrebat pe câţiva copii de vârste diferite, trei babe şi-un bătrân trecut bine de
urâţii ăia ce sat era acolo, ziceau că nu e sat, că ei nu sunt pe hartă, şaptezeci de ani. Avea ăla o barbă până-n brâu, zicea că fusese popă
acolo fuseseră nişte bordeie pentru vara, când veneau la secerat, ei înainte, dar îşi pierduse biserica, o dărâmaseră ai lui cu vreo şase ani
erau din alt sat, la vreo treizeci de kilometri de acolo. Fugiseră din înainte. El mai ţinea încă slujbele, chiar dacă nu mai avea biserică,
umbla cu o cruce de lemn prin sate, o înfigea în vârful unui deal şi spart frontul? Noi suntem în spate, avem timp să ne cărăm. Aveţi pe
acolo îşi ţinea slujba. Atunci, în bordeiele acelea, era cel mai respectat dracu'! zice iar mustăciosul şi scoate un săbioi cât toate zilele şi-mi
om, numai el reuşise să-i ajute pe ceilalţi să supravieţuiască un an de arată cu el să mă uit în toate părţile. Mă, fraţilor, şi când m-am uitat, să
zile. Îi părea rău că-şi cam pierduse puterile şi nu mai putea să meargă pic jos. De jur împrejurul nostru erau numai căciuli de-alea miţoase,
şi el într-o pădurice, la vreo zece kilometri, să care lemne. Măi, şi-am apăruseră aşa, din zăpadă, nu ştiu când, că noi dacă ne tot uitam la ăia
dormit acolo, în bordeiul acela plin de fum, cu atâtea suflete lângă cu care vorbeam, nu mai fusese nimeni atent, să dea alarma. Şi toţi
mine, de parcă aş fi fost la mama acasă. Copiilor care erau acolo nu le ăia, cred că erau la vreo două sute de oameni, poate chiar mai mulţi,
era teamă deloc de mine, cu toate că pe atunci eram şi eu mai tânăr şi stăteau nemişcaţi la vreo cincizeci de metri de noi, şi numai căciulile li
purtam o mustaţă fioroasă. Când m-am trezit, i-am văzut jucându-se se vedeau deasupra zăpezii. Mă uitam ca prostul la căciulile alea, şi la
cu cizmele mele, îl băgau pe unul mai mititel într-o cizmă şi ăla intra comandanţii de plutoane, să văd ei ce zic, că nu mai ştiam ce să fac.
cu totul în ea, aşa de slab şi amărât era. Şi când să plecăm noi mai Mă, omule, îi zic eu mustăciosului, dacă te împuşcăm acum, şi pe tine
încolo, spre front, odată vedem un grup de călăreţi venind dinspre şi pe ăştia de lângă tine? Nu mă împuşcaţi voi, zice ăla, că vă curăţă
răsărit spre noi. Era un ger sticlos, ninsoarea stătuse, se vedea bine la pe toţi cazacii mei. Păi, zic eu, voi muriţi. Şi ce dacă, avem alţii care
depărtare mare, ne-am uitat cu binoclurile şi-am văzut că ăia de să ne ia locul. Atunci l-am întrebat ce gând avea cu noi. Nouă, zice el,
veneau spre noi călări erau ruşi. Nu erau mulţi, vreo douăzeci, dar nu ne trebuie decât armamentul, căruţele şi săniile, caii şi proviziile
n-aveau frică de noi, cu toate că şi ei ne recunoscuseră de departe. voastre. Cu voi n-avem ce face, dacă vă luăm prizonieri ne aprindem
Veneau drept spre noi, fără să agite vreo armă, ceva. I-am primit şi noi paie în cap, că trebuie să vă ducem la regiment. Aşa, ne daţi tot ce-
fără să tragem, dar, după ce au ajuns la noi, le-am făcut semn aveţi şi vă duceţi înapoi, poate scăpaţi, să nu vă prindă alţii. Am
soldaţilor să-i înconjoare. Erau nişte mustăcioşi cum numai prin filme înţeles eu că ei nu prea aveau misiune să ia prizonieri, probabil erau cu
văzusem, şi-aveau nişte căciuli mari, flocoase, şi nişte anterie lungi, cu cercetarea pe acolo. Şi stăteam eu şi mă gândeam ce să fac, când mă
o grămadă de buzunăraşe pentru gloanţe. Stăteau acolo, între noi şi-şi întreabă un sergent, dom' colonel, ce facem, băgăm şpanga în ei? Ce-
jucau caii obosiţi de mersul prin zăpada proaspătă şi adâncă până la ai, mă, eşti nebun şi tu? m-am răstit la sergent, căci cum a ridicat el
piept. Unul, mai bătrân, a cerut să vorbească cu comandantul. I-am puşca, cum am auzit din toate părţile clănţănitul închizătoarelor,
ieşit în faţă, curios. Credeam că s-or fi rătăcit cumva, şi-or vrea să-i dinspre ăia de ne înconjuraseră. Am scos pistolul şi i l-am aruncat
ajutăm cu ceva, să-i luăm prizonieri, dar ei ce credeţi că vroiau? mustăciosului, dând semnalul predării. Ce era să fac? Să-i fac eroi pe
Şi aici se uită curios la feţele mirate ale ascultătorilor, care nu-şi toţi din companie? Nici dracu' nu mai dădea de noi în pustiul acela,
închipuiau cam ce-ar fi vrut mustăcioşii aceia. măcar să se ducă vestea acasă că am murit la datorie, nu că am fi
– Voiau să ne predăm! aruncă Panait, vesel. dispărut, să creadă lumea că am trecut la inamic. Trupa şi-a predat
– Păi cum?! se miră Grosu. Zici că erau douăzeci, ori voi eraţi mult toate armele şi călăreţii ne-au grupat mai într-o parte, după care le-au
mai mulţi. făcut semn şi celorlalţi să vină. Şi-atunci, să vezi şi să nu crezi! Ăia de
– Tocmai aici e clenciul! continuă colonelul pensionar. Uite-aşa, ăia ne înconjuraseră nu erau decât vreo treizeci de oameni, s-au ridicat din
voiau să ne ia cu orice chip prizonieri. Eu am început să râd, râdeau şi zăpadă şi au început să strângă căciulile sub care noi crezusem că sunt
soldaţii, dar cazacii ăia ne aruncau nişte priviri mânioase şi-şi jucau oameni. Auziţi voi, ne păcăliseră! Am râs cu lacrimi, cu toate că
caii pe loc. Măi băiete, îi zic eu, păi tu nu vezi câţi suntem noi? Văd, numai de râs nu era timpul. Cazacii râdeau şi ei, mândri că ne făcuseră
zice ăla, dar frontul s-a spart, gata, nu mai aveţi scăpare, von Paulus s- figura. Un căpitan Vasilescu s-a dat la mine, că mai bine deschideam
a predat, voi la ce să mai luptaţi? Mai bine vă predaţi frumuşel şi focul, că-mi face raport. L-am pleznit de i-a zburat casca, auzi, să mă
scăpaţi cu viaţă. Mă, zic, eşti nebun? Tu nu vezi ce-i aici? Ce dacă s-a ia el la rost şi să mă ameninţe. Mustăciosul ăla care era şef la cazaci îl
tot înghiontea pe Hrenciuc, să-i traducă ce vrea căpitanul, a păcălit. Multe lucruri de necrezut se întâmplă pe front!
basarabeanul i-a tradus, că avea o chestie veche cu Vasilescu, o fi mai Se aşternu tăcerea. Colonelul părea că obosise, îşi pierduse privirea
pus şi ceva de la el, că odată-l văd pe cazac cum vine la căpitan, îi dă undeva, în depărtări. Răsucea o ţigară, scoţându-i tutunul.
şi el două palme şi le face semn la doi de-ai lui să-l ia. S-au repezit ăia – Şi Vasilescu? întrebă deodată Marin Grosu.
precum ulii, l-au luat pe căpitan pe sus, între cai şi l-au dus mai încolo. – Vasilescu? se miră colonelul, de parcă atunci abia auzea de
mă, podpolcovnic, zice mustaţă, că pe atunci eram locotenent colonel, numele acela. A-a, căpitanul! păru că-şi aminteşte de acela şi se
avansarea am obţinut-o în Cehoslovacia, zice el, dacă ai vreunul de încălzi din nou. Păi ce să facă şi el, mi-a făcut raport. Dar raportul lui
care vrei să scapi, spune-mi mie şi te scap eu de el imediat. I-am spus era la un cercetaş, îl ducea la comandament, şi a căzut un proiectil
că nu pot face aşa ceva, n-am dreptul să hotărăsc eu soarta unui om. drept peste el, praf l-a făcut. A aflat şi Vasilescu, n-am comentat
Hai mă, zice ăla, spune-mi de cine vrei să scapi şi-i retez eu gâtul. evenimentul împreună, dar mi-au spus alţii că s-a lăsat păgubaş, nu
Atunci parcă m-a trecut un fior. Îl întreb ce-are de gând cu Vasilescu. mi-a mai făcut alt raport. Zicea că până şi Dumnezeu s-a opus gestului
Harşt! mi-a zis el şi duce degetul la gât. Bă, zic, să nu faci asta. Dacă-l său. Am rămas prieteni, n-a uitat cum l-am scăpat din ghearele
tai pe căpitan, ne tai pe toţi, e şi el omul nostru, ce dacă are gura mare. cazacilor, dar datoria lui de ofiţer îl făcuse să întocmească raportul. La
Cum, se miră el, păi îl laşi pe oricine să ţipe la tine? Unde e disciplina el, prietenia nu ţinea cont de datorie şi invers. Şi, când am fost
militară? Ori la voi nu există aşa ceva? Ba există, dar nu chiar aşa, să pensionat, numai el m-a ajutat, în loc de pensionare mă aştepta
omori un om pentru o vorbă spusă la necaz. Treaba ta, zice închisoarea. El a fost singurul care a intervenit pentru mine, ajunsese
mustăciosul şi dă ordin să-l aducă înapoi pe Vasilescu. Era ăla alb la mare, făcuse o şcoală de cadre la Moscova, nu ştiu cum naiba ajunsese
faţă, mai alb decât zăpada în care ne chinuiam. Mi-a zis mai târziu că în partid, că-l ştiam burghez până în vârful unghiilor. Doamne, ce-am
unul din cei doi care-l luaseră între cai tot îşi încerca sabia pe bucăţele mai păţit şi-atunci!
de piele din harnaşament, rânjind la el. Acuma ce facem? îl întreb pe Şi colonelul din nou tăcu, pierdut în amintiri.
mustăcios. Păi, ce să faceţi? Cum ne-am înţeles. O luaţi înapoi. Dacă – Nu ne povesteşti? insistă Marin Grosu.
aveţi noroc, scăpaţi. Mă, zic, măcar arată-ne pe hartă pe unde suntem – Nu, nu! se apără Panait. Asta-i altă poveste şi nu e momentul s-o
acum. Şi mi-a arătat, nu era un om rău, mi-a spus şi ce direcţie ar spun. Poate peste treizeci de ani va avea cineva curajul să-mi publice
trebui să urmăm, ca să dăm de-ai noştri şi să nu ne întâlnim cu alţi memoriile, abia atunci se va afla ce-a fost cu pensionarea mea.
ruşi. Am strâns comandanţii de plutoane, le-am împărţit ordinele şi ei Măgură a plecat de la vechiul poliţist nedumerit. Oamenii aceia nu
şi-au strâns oamenii în coloană să plecăm. La despărţire am dat mâna vorbeau decât despre memorii. Oare se ocupau numai cu scrisul? Dar,
cu mustăciosul, aşa mi-a venit, nu era ceva normal, dar simţeam atunci, de ce îi era teamă colonelului să povestească cum se
nevoia să-i mulţumesc cumva. L-am întrebat atunci ce gând avusese el pensionase? Era mai uşos să scrie? Dar dacă îl vizitează Securitatea,
de ne luase numai armamaentul şi trenul şi el a început să râdă. 'Ce, nu era acelaşi lucru ca şi când ar fi povestit? Că doar scrisul cu propria
mă, păi când oi face eu un raport aşa, frumos, că am pus mâna pe mână e şi mai periculos decât o poveste care rămâne între cei care o
atâtea şi-atâtea arme, şi cai, şi toate alea, şi am pus pe fugă o ascultă.
companie întreagă, păi mă decorează ai mei, şi nu numai pe mine, pe I-a uitat repede, pentru că avea destule probleme care-l preocupau.
toţi, şi ne dă şi concediu, să ne mai vedem şi noi nevestele, că de când În august îşi dădea examenele pentru primul an de liceu. Nu-şi făcea
a început războiul nu le-am mai văzut şi s-or fi încurcat cu alţii în lipsa prea multe griji, de la miliţie erau mai mulţi care dădeau examenele şi
noastră. Şi mi-a mai zis şi cum îl chema, poate ne-om mai întâlni luaseră legătura din vreme cu directorul liceului, aranjând cu el
vreodată, dar am uitat cum a zis, că nu era un nume în oci sau aci, problema, luându-l politic, că ei sunt cadrele de nădejde ale noii ordini
cum e pe la ruşi. Dar băiat fain, îi mergea mintea, mi-a plăcut cum ne- populare şi nu se face să fie tocmai ei oamenii cei mai slabi, pe care să
nu-i treacă vreun profesor. Directorul înţelesese bine şi le promisese vecină, în faţă, o casă mare, cu demisol şi parter înalt, în spate, o casă
că nu vor avea necazuri, numai să reuşească să scrie şi ei câteva cu două camere şi două bucătării, fostă a servitorilor. După
cuvinte pe lucrări, să nu iasă vreo dandana la un eventual control. naţionalizare, foştii proprietari fuseseră nevoiţi să se înghesuie la
Băieţii s-au descurcat de minune şi au adus un proaspăt absolvent de subsol, în două camere şi două bucătării. Spaţiul ar fi fost mai mult
liceu, atunci intrat în miliţie. L-au luat cu ei în sală, cine-i cunoştea pe decât suficient pentru ei doi şi servitoarea care le ţinuse menajul o
ei?, n-a văzut nimeni că erau mai mulţi cu unul, sau s-au prefăcut că viaţă întreagă, Maria Manea, o femeie grasă, ca toate bucătăresele, dar
nu văd, băiatul acela făcea copiuţe şi le dădea la toţi, iar profesorul de ei aveau o mulţime de mobile vechi, valoroase, de care nu voiau cu
la catedră citea ziarul, să nu vadă maşinaţia. Cu toate că au avut nici un chip să se despartă şi le îngrămădiseră claie peste grămadă în
material de notă maximă, n-au primit decât cinci şi şase. Ei nu ştiau spaţiul ce le fusese repartizat. Nimeni nu ştia din ce trăiau oamenii
cum se poate aşa ceva, că doar cel care le făcea copiuţele era foarte aceia, pentru că nu aveau serviciu nici unul, capul familiei fusese
bun la carte, asta atârnase greu în dosarul lui. De unde să viseze ei că proprietar de ateliere şi magazine de încălţăminte şi după naţionalizare
maltratau frazele mentorului lor într-un stil barbar, neînţelegând deloc se trezise un oarecare, fără nici un venit asigurat. Atunci, la moartea
vorbele pe care acela le înşirase pe hârtiuţe. Aristiţei Constantinescu, se aflase că până atunci trăiseră din
– Mă, şi când m-a strigat pe mine, povestea el mai târziu copiilor, valorificarea numeroaselor bijuterii pe care le mai păstrase cu toată
m-am ridicat în picioare şi n-am lăsat-o pe profesoară să zică nimic. interdicţia legală. În virtutea respectului ce i se acordase până a fi
Am şi început, "leo legar, leo franse, leo leson" şi iar, de la-nceput, şi deposedat de ateliere, lui Nicolae Constantinescu i se adresa toată
stătea aia şi se uita la mine, parcă văzuse altă minune. Când am tăcut lumea cu "domnul Constantinescu", iar cei mai apropiaţi cu "domnul
eu, s-a pus ea cu întrebările, dar eu, cum întreba ea ceva, cum o luam Nicolae", iar bucătăreasa se rezuma doar la "domnul", care căpătase
de la cap "leo legar, leo franse, leo leson", până s-a săturat şi ea şi mi-a cu timpul un sens de nume propriu.
pus şase, că cică nu prea pronunţam bine. Da' să vedeţi la rusă! Mă Tot aşa, respectuos, i se adresau şi cei care stăteau în apartamentul
strigă baba şi 'ce: "pişite na dasche". Eu, cum, doamnă, nu pot să fac de la parter, alde Hobeanu, cu toate că el era la raionul de partid şi nici
aşa ceva, da' ea e cam surdă şi 'ce: "Cac? Cac?" şi eu "Vai, doamnă, ce n-ar fi trebuit să stea de vorbă cu acel vechi şi înrăit burghez. Imediat
urât vorbiţi!" Auzi la aia, ce-mi zicea ea să fac! după naţionalizare, ei primiseră apartamentul acela format din trei
Şi râdea, înveselindu-i şi pe copii, el închipuindu-şi că profesoara camere, balcon, baie, precum şi casa cealaltă, din curte, cu toate că nu
aceea bătrână chiar dorea să-l vadă pe el făcându-şi nevoile acolo, în erau decât ei doi, soţ şi soţie, neavând copii. După vreo doi ani, în casa
clasă. aceea din spate primise repartiţie familia unui muncitor în vârstă, cu
doi flăcăi de însurătoare. Hobeanu fiind nevoit să se restrângă, adică
11. să renunţe la două camere şi o bucătărie din casa cea mică. El, om mai
cu cap, renunţase uşor la un spaţiu pe care oricum nu-l folosea, dar
La începutul toamnei au fost foarte impresionaţi de moartea unei Aristica, nevastă-sa, înghiţise greu afrontul şi în câteva zile se şi
vecine, doamna Constantinescu. Ei nu prea avuseseră legături cu certase cu Florica Firu, nevasta muncitorului aceluia. Nu-şi mai
familia ei, dar au resimţit moartea femeii, prin prisma rapidităţii cu vorbeau şi se ocoleau dinadins, poreclindu-se reciproc şi poreclele
care a survenit. Femeia şi-a extras o măsea şi s-a dovedit că în alveola prinzând rapid printre vecini. Hobeanca era "Neagra", iar Florica Firu
ei avea o porţiune de carne canceroasă, care împiedicase coagularea era "Madam Chibrit".
sângelui. Până seara, cu toate intervenţiile medicilor, a pierdut tot Copiii lui Oprea Măgură nu ştiau de ce se certaseră cele două
sângele şi s-a curăţat. femei, poate şi ele uitaseră motivul, dar se împăcau de minune cu
Familia Constantinescu era fosta proprietară a caselor din curtea amândouă. Se distrau pe seama poreclelor care se foloseau pentru ele,
întrebându-se ce rost aveau, căci ei nu prea le găseau sensul. Şi se mai deştept din familie şi singurul cu această calitate şi îi era greu să
mirau de faptul că Neagra, la peste patruzeci de ani, nu avea încă accepte că mai era cineva cu minte multă în neam. Pe de altă parte, se
copii. Trăgeau cu urechea la ce vorbeau părinţii lor, cum că Neagra ar bucura de succesele lui Stan, pentru că, dacă ar fi ajuns undeva sus,
fi umblat pe la un leagăn de copii, pentru a înfia un orfan de ambii putea să-l ajute şi pe el să pătrundă mai uşor în elita societăţii.
părinţi şi, în sinea lor, îl invidiau pe copilul acela care ar fi fost ales La serviciu nu mai avea probleme deosebite, lumea parcă se mai
pentru înfiere, vedeau bine cum trăiau alde Hobeanu şi erau siguri că cuminţise, fraţii Vlaicu nu-i mai lăsau în fiecare noapte vreun arestat,
acel copil ar fi fost fericit în noua lui familie. cu raportul pe masă, poate băgaseră groaza în ei. Era liniştit, stătea
Manole se împrietenise la grădiniţă cu un băieţel dolofan şi moale, mai mult pe la secţie, nu mai umbla prin cartier, ajutoarele lui se
Radu Iliescu, fiul unui avocat. Se dusese de câteva ori la el acasă, rodaseră suficient pentru a rezolva cele mai multe cazuri.
stătea într-o casă destul de mare, dar cu un petic de curte în faţă, şi Într-o zi a primit vizita lui Pârvănescu, acolo, la secţie. Era
fusese uimit de mulţimea cărţilor din biblioteca avocatului şi de îmbrăcat într-o şubă nouă, primită de la şantier pentru iarnă. El o
numeroasele jucării pe care le avea prietenul său. Brusc a avut îmbrăcase mai devreme, căci ploile erau reci şi, oricum, altceva nu
revelaţia sărăciei în care trăiau ei, cu un singur salariu şi cu dorinţe avea de îmbrăcat mai gros.
puţine şi mărunte. În casa prietenului său se făceau mereu prăjituri şi – Băi, Măgură, m-am ajuns! îl anunţă fostul locotenent, lăsându-se
Manole credea că raiul, dacă acela exista, arăta aşa, precum casa să cadă într-un scaun. Sunt betonist acum, m-au avansat de la şanţuri.
prietenului său, unde erau mereu prăjituri şi jucării. După ce petrecea În sfârşit, a venit vremea să umplem şi şanţurile alea de tot le-am
o după amiază la Radu, seara, înainte de a adormi, se ruga la săpat, că credeam sincer că n-o să le mai văd vreodată umplute cu
Dumnezeu să-i ajute şi lui să aibă jucării multe şi prăjituri cu ceva. Am scăpat de săpat, dar nici cu betonul ăsta nu mi-e ruşine, că şi
nemiluita. el cere nişte eforturi deosebite, mă doare mijlocul de cât mă aplec
În toamna aceea, Victor descoperise timbrele şi începuse să încolo şi-ncoace, să-ntind betonul la linie. Noaptea lucrez mai bine, e
colecţioneze mărci de la diverşi prieteni, îşi cumpărase şi un clasor şi mai puţin de lucru, căci fabricile de betoane lucrează cu personal
mititel şi seara îşi admira mereu mica lui colecţie. Pe Manole nu-l lăsa redus, de-aia pot să merg şi eu mai uşor şi să pun betonul aşa cum se
să umble la timbrele lui, dar accepta să i le arate el, de la depărtare, să cere, să nu mă grăbesc. Avem şi vibratoare, căci la stâlpi nu e voie să
nu pună cumva mâna pe ele. Aflase de undeva că la Casa Sindicatelor fie goluri prin beton, stau şi-l vibrez şi atunci mă simt eu cel mai bine,
era un cerc filatelic duminical şi se duceau şi ei pe acolo, să se uite că nu vine nimeni să mă deranjeze. Vibratorul face zgomot destul şi
mai mult, căci bani nu aveau să cumpere timbre noi. Şi Manole privea toţi se feresc de el. Eu, nu, m-am făcut stăpân pe el şi cât uruie ăla
pătrăţelele acelea de hârtie, frumos colorate şi, înainte de a afla ce-i acolo, în beton, eu mă gândesc la ale mele.
aceea geografie, învăţa despre Ifni, Tanger, Congo, Ruanda-Urundi şi – Ce-mi povesteşti tu, bă, de vibrator? Ce, crezi că eu ştiu ce-i ăla?
alte state, depărtate, cine ştie pe unde erau, dar cu nume atât de sonore – Aşa e, că habar n-ai. Ce vrei, vorbesc şi eu despre ce ştiu. Ce-ai
şi neobişnuite. vrea, să-ţi vorbesc de-ale tale?
Stan Măgură fusese scos din funcţia de secretar al organizaţiei de – Lasă, mă, că sunt scârbit de-ale mele. Mi se pare mie că tu vrei
tineret din sat şi fusese trimis la Craiova, la o şcoală de partid de şase să-mi spui altceva...
luni. Stătea la căminul partidului, ca să nu-i mai înghesuie pe cei patru – Ia? Cum ai ghicit? Aşa e. M-am făcut şi eu oltean şi ocolesc cât
ai lui Oprea şi ca să fie mai aproape de sala de curs şi de cantină. Îi pot ceea ce aş dori de fapt să spun, până îl ameţesc pe om. De la voi
vizita şi pe ei, de două ori pe săptămână, ca să mai comenteze ce mai am învăţat. Hai să-ţi spun: mă însor!
era nou. Măgură făcu ochii mari.
Oprea Măgură era un pic invidios pe fratele său cel mic, pentru – Cum să te însori, bă?
ascensiunea în cariera politică pe care i-o prevedea. Se crezuse cel mai
– Cum se însoară toţi bărbaţii. Îmi iau femeia, mă duc la Sfat, spun fi. De acord! Când e evenimentul?
da şi-mi dă certificatul! Ce vrei mai mult? – Peste zece zile. Sâmbăta viitoare. Dacă ai un costum, poţi veni
– Cum naiba, mă, Steliane? Păi eu te ştiam pe tine om cuminte. civil la Sfat, să nu baţi la ochi. Uite, rămâne să ne întâlnim acolo,
– Ce-ai, bă? Ce, tu n-ai fost cuminte de te-ai însurat? Mă însor şi sâmbătă la ora patru. E bine? Dacă intervine ceva, fac un drum până
gata! aici şi te anunţ.
– Stai, mă, că n-am vrut să te supăr. Aşa e, trebuie să te însori şi tu, – Bine, Steliane. N-o să uit. Rămâne cum ai zis tu, doar să nu
să nu te usuci ca un cireş singur în mijlocul pustiei. Şi fata, cine e? intervină ceva.
– E soră la un dispensar. – Sper. La revedere!
– Aha-a! Când te-am întrebat eu dacă te interesează, ai zis că nu! Peste zece zile se întâlniră la Sfat, aşa cum se înţeleseseră. Suzana
Suzana o cheamă? îi făcu o impresie bună lui Măgură, era o fetişcană subţirică, cu un cap
– Da. Ţi-am povestit de ea? de copil, nas mic, aruncat între doi ochi albaştri veşnic miraţi. Nu
– O singură dată, când mi-ai spus ce-ai păţit cu băşicile. Păi ziceai părea prea vorbăreaţă şi cât dură ceremonia nu se prea simţiră bine,
că înjură ca la uşa cortului. nici unii, nici alţii. Dar acasă la fată, chiar în faţa Institutului
– Nu mai e aşa. S-a schimbat complet. Dracu' ştie cum i-am căzut Pedagogic, în jurul mesei bogate, limbile se dezlegară şi conversaţiile
eu cu tronc, că ea mie înţeleg mai uşor. Mi se cam urâse cu se închegară mai uşor. Astfel, aflară cu uimire că Suzana era evreică,
singurătatea şi, exact când era terenul pregătit, ne-am lipit unul de mama ei aparţinând acelei etnii, iar tatăl basarabean, şi el cu ceva
altul. urme de evreu în neam.
– Bravo, Steliane! Asta ar merita s-o sărbătorim! – De-aţi şti ce necazuri am mai avut în timpul terorii legionare! se
Pârvănescu se încruntă, nemulţumit. plânse Eva Ludovic, mama Suzanei. De atunci dădea semne bărbatul
– N-am nici un ban, zise el încet, cerându-şi iertare. Dar lasă că meu că nu ne-ar mai vrea. Aici, în Craiova, tot am fost mai apăraţi,
facem şi noi o petrecere, nu mare, aşa, în familie. Chiar venisem să-ţi oltenii sunt oameni mai cu bun simţ şi legionarii nu au putut să-şi facă
propun să te pui naş la noi. Ce zici? de cap ca în regat şi în Moldova. Doamne, ce-am mai pătimit!
– Asta-i altă problemă, zise Măgură şi se ridică, începând să se – Păi ce-aţi păţit? se arătă Măgură interesat, cu gândul că va afla
plimbe prin încăpere, făcându-l pe celălalt să-şi sucească gâtul ca să-l lucruri aparte, era prima familie de evrei unde intra şi el şi putea afla
urmărească. câte ceva despre modul lor de viaţă.
– Ştiu la ce te gândeşti, zise deodată Pârvănescu. Dar o facem în – Domnule, fie şi numai frica permanentă şi tot m-a albit mai mult
aşa fel încât să nu ştie nimeni. Nu ne cununăm la biserică, nu avem decât douăzeci de ani de viaţă!
treabă cu religia, nici eu, nici Suzana. Veniţi numai la Sfat, când facem Înţelese că femeia nu voia să spună mai mult, cu toate că el se
actele şi după aceea acasă la ea, stă singură în curte, n-are decât aşteptase să-şi dea drumul la gură, şi atunci, discret, orientă discuţia pe
mamă... altă pistă:
– Dar taică-său unde e? – Numele pe care-l purtaţi este al soţului, sau cel de fată al
– Asta e, că nu e. A plecat de la ele mai demult, au auzit că ar fi dumneavoastră?
prin puşcărie, cine ştie pentru ce. Mă-sa a divorţat de el, de trei ani, ca – Este al tatălui meu. După divorţ am preluat numele de fată, nu
să scape de nişte vizite inoportune. mai voiam să-mi amintească nici numele de banditul acela care ne-a
– Vă potriviţi unul cu altul! zise Măgură vesel, dar, văzând lăsat tocmai când ne era mai greu. Acum nu e bine să te lauzi cu ce-ai
întristarea prietenului său, continuă repede: – Lasă, Steliane, ce naiba! avut vreodată, dar dumitale îţi spun, căci ştiu că eşti prieten cu Stelian,
Nu mai ştii de glumă? Ce vrei, nu e vina ta că tatăl fetei o fi pe unde-o am avut câteva proprietăţi, avere, dar toate s-au dus odată cu dispariţia
fostului meu soţ. Am fost obligată să vând totul , ca să mă întreţin pe de pericolele care o pândesc acolo, în Israel. E destul de bătrână, se
mine şi să mă îngrijesc de fată. Noroc că ea a fost o fată bună şi m-a apropie de cincizeci de ani, ce-o să facă acolo? Se duce să muncească
ascultat, acum are o meserie şi un serviciu, nu-i mai duc grija, câştigă la chibuţ? Că nici acum nu-i înţeleg pe evreii ăştia, ce le-o fi trebuit
binişor, mai avem şi casa asta, cea mai mică dintre toate câte le-am statul ăla al lor? Ei n-au muncit niciodată, au fost cei mai şmecheri
avut... E bine, recunosc că am fost ajutată de autorităţi... oameni, s-au ocupat cu comerţul, cu împrumuturi de bani, cu aur, cu
– Hai, mamă, o întrerupse Suzana, zâmbind, mai lasă omul în pace! pietre preţioase, numai cu îndeletniciri care nu solicită muncă fizică
Ai tăbărât pe el şi nu-l laşi să se bucure în voie. Lasă-l să bea şi să deosebită. Dar acum, acolo, la ei în ţară, trebuie să facă şi agricultură,
mănânce. Ia, Oprişane, din friptura asta! şi industrie, şi cine-o să le facă toate astea?
De cum îl cunoscuse, ea îi spusese pe nume, îi plăcea numele acela Se înfierbântase, probabil mai discutaseră problema aceasta, altfel
înflorit de el însuşi şi parcă dinadins îi zicea aşa foarte des, simţind că ar fi intervenit careva dintre femei. Parcă ghicindu-i gândul,
Gica era supărată de câte ori o auzea chemându-i bărbatul Pârvănescu continuă:
– Nu v-am spus ce probleme am eu cu noua mea familie, se auzi şi – Nu mă feresc de ele, am hotărât să fim cinstiţi unii faţă de ceilalţi.
glasul lui Pârvănescu, vesel şi el. Le-am spus-o eu, Hitler nu a găsit rezolvarea corectă a problemei
– Stelian, lasă asta acum, încercă să-l oprească proaspăta nevastă. evreieşti, dar a impulsionat lucrurile către aceasta. Dacă nu-i băga el
– Dar ce vrei, tu, să vorbim? Vorbim şi noi de-ale noastre, numai pe evrei la cazan, nu aveau ei acum un stat al lor. Sunt de acord că era
asta e interesant. Ori vrei să facem prognoza meteorologică? nevoie de statul acesta, dar de ce să golim lumea de evrei, pentru a-i
Suzana făcu un gest cu mâna, adică să facă ce crede el, că n-o duce acolo, în deşerturile alea unde nu creşte nici mătrăguna? Că ei
interesează. ce-au făcut? Au pus mâna pe stat, s-au strâns nişte băieţi deştepţi –
– Mama soacră vrea să plece în Israel! anunţă Pârvănescu, fiindcă trebuie să recunoaştem, sunt foarte deştepţi – şi au atacat
aşteptând câteva momente, să le vadă reacţia. Ea vrea să plece, iar imediat statele arabe din zonă, să le ia pământurile cele mai bune.
Suzana nu vrea. Ei, vedeţi în ce familie m-am băgat? Acum, pentru orice om cu scaun la cap, e clar că un stat care-şi începe
– De, fiecare are planurile lui, se arătă conciliant Măgură, existenţa cu o crimă împotriva altor state, nu va mai înceta niciodată
indiferent în sinea lui. lanţul crimelor. Veţi vedea lucruri şi mai abominabile, războiul va
– Ei, bravo! făcu Pârvănescu. Păi nu-ţi dai seama ce probleme deveni pentru evrei o meserie. Şi pentru ce? Ca să răzbune două mii
avem? Dacă mama pleacă, averea se duce de râpă, trebuie s-o de ani de nefiinţă? Şi atunci, dacă statul acela, pentru care s-au zbătut
lichideze, şi-atunci noi ce facem? Luăm o cameră cu chirie, să ne- atâtea naţiuni, se arată a fi urmaşul direct al statului naţionalist
nghesuim cu copiii care vor veni? german, ca concepţie de trai cu vecinii săi, ce respect mai pot avea eu,
– Şi noi stăm înghesuiţi şi nu ne e greu, îl contrazise Măgură. un oarecare om de pe pământul acesta? Şi mama la ce să se mai ducă
– Gândeşti greşit. În primul rând, tu îţi faci casă la ţară, într-un an, acolo? Să-i dea un bărbat, să mai facă un copil, doi, care vor deveni
doi, un loc al tău, o casă mare şi frumoasă, unde să stai ca omul. Apoi, buni de război peste douăzeci de ani? Eu am sfătuit-o să rămână aici, e
născută doar aici, în Europa, nu se simte legată de ţara ei legendară.
eu sunt obişnuit cu spaţii mari, şi acasă am avut ceva avere, acareturi,
Ani de zile s-a descurcat la noi, n-o să moară tocmai acum. Vezi,
şi după ce m-am învăţat cu mierea e greu să mă întorc acum la zahărul
Măgură, ce încurcată e viaţa?
ăsta insuficient rafinat.
– Dar de ce zici tu că evreii sunt urmaşii nemţilor? se arătă mirat
– Puteţi să faceţi acte de vânzare pentru casă.
Măgură.
– Am putea, dar imediat s-ar naşte întrebarea, de ce vinde? Au
– M-ai înţeles greşit, prietene. Am vrut să spun că evreii se
plecat atâţia evrei, vor mai pleca şi alţii, interesul statului este să nu fie
comportă acum cu arabii exact cum s-au purtat nemţii cu ei. Au
tras pe sfoară. Şi degeaba am încercat eu s-o lămuresc pe mama soacră
învăţat de la hitlerişti ideologia asta naţionalistă, aplică politica să ne ocupăm de producţie, în fabrici şi pe ogoare. Poate nu e perfect
spaţiului vital, fac totul exact cum au făcut alde Hitler în Europa. Noi, ce zic eu, dar un om deştept ar putea să tragă nişte concluzii de aici.
după modelul rus, ne-am grăbit să recunoaştem statul evreiesc, că doar Am rămas naiba în urmă de tot!
şi pentru asta luptasem în război. Dar, să iei aminte şi să povesteşti la – Dacă aşa au fost condiţiile, încercă Măgură să plaseze o cugetare.
nepoţi, ai să vezi că ne vom da seama într-un târziu ce mare greşeală – Ce condiţii, bă? Condiţiile noi ni le-am creat, dacă am fost nişte
am făcut. fraieri. Ne-am bazat pe francezi şi pe englezi, că numai într-acolo ne
– Steliane, nu ţi-e teamă să gândeşti astfel? uitam, vorbeam până şi pe stradă în franţuzeşte, să arătăm că suntem
– Să gândesc, nu! Să o spun, da. Dar acum o spun pentru că te civilizaţi. Ce civilizaţie? Noi suntem români şi aşa o să rămânem şi
cunosc şi ştiu că ce vorbim noi aici rămâne ascuns pentru lumea de-acum încolo. Aşteptam să ne dea francezii totul, de-a gata, că erau
dinafară. vechi şi ajunseseră la un înalt grad de civilizaţie, dar nu ne uitam
– De asta poţi fi sigur. Dar dumnealor ce zic? şi arătă mai mult spre alături, că se ridicase o nouă putere, Rusia Sovietică şi, în loc să ne
mama Suzanei. aliem cu ei, când a fost cazul ne-am orientat greşit. Nu-i găsesc motive
– Suzana mă înţelege, dar mama nu. Rabinul lor de aici, din oraş, le de reproş lui Antonescu, el a fost doar omul care a ajuns în momentul
sfătuieşte permanent să se ducă la ele în ţară, are şi el sarcini de sus, respectiv la putere, condiţiile erau deja pregătite, dar el a greşit enorm
căci evreii au fost dintotdeauna uniţi şi ei ştiu ce se întâmplă oriunde în orientarea politică, în loc să încheie imediat un tratat cu Stalin, s-a
cu ai lor, chiar şi în America. Ce m-a derutat cel mai mult a fost că, în dus la Hitler şi s-a mulţumit că nemţii nu i-au ocupat ţara,
majoritatea lor, evreii care se duc în Israel sunt cei din ţările din estul mulţumindu-se doar să ne smulgă petrolul şi grâul. Cred că oricare alt
Europei, din ţările în care la putere sunt comuniştii. Asta mă intrigă om politic ar fi ajuns atunci la putere ar fi făcut la fel. Ce istorie
foarte tare, de unde am tras eu concluzia că e chiar o politică de stat, aveam noi? Ne legaserăm întotdeauna speranţele de Europa, uitând că
să-i lase pe toţi să plece la ei în ţară. Este adevărat că bărbaţii evrei nu jumătate din ea o reprezintă Rusia. Vezi, politica noastră s-a asemănat
sunt chemaţi la armată, poate unde religia lor nu le permite, poate cu sufletul ţăranului: dacă două sute de ani te-ai obişnuit cu o anumită
unde se ţine seama de ceea ce au suferit ei în anii războiului. Dar tot condiţie, ţi-e greu să şi gândeşti că ar mai putea exista o alta. Aşa a
aşa se întâmplă şi cu grecii şi cu bulgarii, doar avem atâţia refugiaţi la fost şi atunci, dacă Anglia şi Franţa nu ne mai puteau ajuta suficient şi
noi. E drept, bulgarii s-au mai dus la ei acasă, alţii au rămas aici şi s- eficient, ne-am uitat şi noi la altă putere să ne ia sub ocrotire. Numai
au făcut români, dar grecii rămân greci până în pânzele albe. Rămân la aici am greşit, că ne-am uitat la singura putere care era clădită pe
părerea mea, că exodul evreiesc nu ne va aduce nicidecum un folos, ci bazele cele mai greşite: Germania. Îţi dai seama ce-ar fi însemnat ca
doar vom pierde. Tot aşa s-a întâmplat şi în Spania, după ce i-au Antonescu să se orienteze către Uniunea Sovietică? Ah, Doamne! Ce
alungat pe evrei s-a ales praful de puterea statului spaniol, de nu s-au orbi am fost!
mai ridicat niciodată. Tare mi-e teamă că şi la noi se va întâmpla ceva – Dă-l dracu' pe Antonescu! se enervă Măgură. Doar n-oi vrea
asemănător. Poate nu la acelaşi nivel, căci la noi sunt mai puţini evrei, acum să-mi spui că a făcut bine ţării?
dar, oricum, noi vom avea numai de pierdut prin plecarea lor. Dacă ar – Nu te supăra, e numai o părere personală. Nu susţin că a făcut
fi după mine, i-aş băga numai în sfera comerţului şi le-aş trasa sarcini bine ţării, dimpotrivă, a făcut numai rău, dar îi găsesc totuşi un merit:
clare, mie să-mi faceţi asta şi-asta, ridicaţi puterea economică a ţării, din toate relele, a ales-o pe cea mai mică. Ai dreptate, şi-a meritat
că de industrie şi agricultură avem noi cine să se îngrijească. Sufletul soarta. După ce capii Germaniei au fost spânzuraţi ca nişte bandiţi, el
unei naţiuni, care s-o ridice, este comerţul. Vinzi mai scump, cumperi nu putea să scape. Dacă aş fi fost eu judecător, tot aşa l-aş fi
mai ieftin, numai aşa poţi să ai mai mult. De-aia zic, dacă la finanţe şi condamnat, la moarte. Era şi el un om, putea să greşească, dar s-o facă
comerţ băgăm evrei, n-avem probleme, ei ne vor ridica. Noi, rămâne pentru el, nu pentru un întreg popor. A înjumătăţit ţara şi s-a lăsat
condus de euforismul germanilor, că e posibil să cucerească în est ce implicat în istorie, căci asta, ce facem noi, este istorie. Poate cândva se
pierduse în vest. Un cretin! Şi, ca el, au fost şi ceilalţi, alde Maniu, va vorbi despre noi ca de nişte constructori ai unei noi societăţi şi vom
Brătianu, care n-au înţeles niciodată că lumea nu mai poate rămâne fi veneraţi ca nişte eroi. Nu poţi să trăieşti degeaba, trebuie să iei parte
clădită pe bazele învechite, existente înainte de război. Ce-au mai într-un fel sau altul la scrierea istoriei.
făcut ei până la venirea lui Groza? S-au bătut între ei, cum au făcut – Bine, bine, dar cu Israelul tot nu m-ai lămurit. Cum rămâne?
zeci de ani, fără să simtă necesitatea primenirii concepţiilor. Şi-atunci? – Păi, rămâne tot în coadă de peşte. Nu ştiu încă ce-o fi. Doamne,
Era normal ca puterea politică să fie cucerită de partidul cu concepţiile câte probleme am cu noua mea familie!
cele mai noi. Lumea avea nevoie de ceva nou, condiţiile erau coapte
pentru o schimbare de proporţii, şi asta nu numai la noi, ci în mai toată 12.
Europa. Aşa că partidul comuniştilor n-a avut prea mult de luptat ca să
iasă în faţă, să ajungă la putere. Erau singurii care mai puteau scoate După căsătoria lui Pârvănescu, Gica l-a bătut la cap zile întregi pe
ţara din rahat. Şi să nu crezi că ajutorul ruşilor a fost deosebit. Nu! Ei Oprea Măgură, impresionată neplăcut de mai multe probleme pe care
ne-au ajutat doar să scăpăm de nemţi şi de unguri. În rest, chiar dacă le ridica prietenia lor cu oamenii aceia.
mai au trupe la noi, nu ne dictează prea multe, ne cam lasă să ne – Mă, Opriţă, ce căutăm noi la ăia? Ei sunt jidani, ori noi n-am avut
vedem de linia pe care ne-au trasat-o destul de clar. Dacă ar fi vrut să niciodată de-a face cu oamenii ăştia. Nu-ţi aminteşti ce-am mai tras de
ne dirijeze, ne-ar fi ocupat pur şi simplu şi ar fi făcut comunismul la pe urma ăstora? Vrei să ai iarăşi necazuri?
noi imediat, că doar puteau să-şi impună voinţa. Repet, dacă n-ar fi – Stai, măi, femeie! încerca el să se apere. Stelian mi-e prieten, s-a
fost coapte condiţiile, n-am fi pornit noi prea uşor pe calea asta cea purtat foarte frumos cu mine în armată, acum ce vrei, să-i dau cu
nouă. Şi nu trebuie să ne sperie comunismul. Uite, o spun eu, care am piciorul?
avut atâtea de suferit de pe urma acestui sistem, dar cred că mai – Mie mi-e frică! Tu n-ai văzut ce vorbesc ăia? Ce ne leagă pe noi
degrabă a fost vorba de excesele unor oameni, ori câţiva oameni nu de ei? Nimic. Ştiu ei ce-i aia să sapi la porumbi, cu soarele de te bate
reprezintă comunismul în totalitatea lui. Ce vor comuniştii? Simplu: să în cap toată ziua? Nu ştiu. Ăştia n-au muncit niciodată. S-au ţinut
trăim mai bine cu toţii. De acord! Păi, cum altfel? Dacă asta vor, eu numai de afaceri. Ce, vrei să te afle că te-ai pus naş la ei? Cu ce te-
îmi voi da votul pentru ei. Şi, uite, nu sunt numai vorbe, ca la celelalte ajută ei?
– Dar el mi-e prieten, nu înţelegi?
partide. Au spus că ne dau de lucru şi ne-au dat. Atunci ce să le imput?
– Nu înţeleg. De ce nu-ţi faci prieteni de la care să ai şi tu un folos?
N-am ce. Că m-au lovit pe mine, nu-i nici o pagubă, eu sunt doar unul.
– Tu nu înţelegi nimic. El e băiat bun.
Or mai fi câţiva ca mine, o sută, o mie, zece mii, dar cifra asta e ca un
– Atunci fii prieten numai cu el. N-avem ce să mai căutăm la ei.
bobârnac dat unui camion, nu se opreşte, el merge înainte. Nu duc nici
– Da' la cine să ne mai ducem?
o grijă, o să treacă şi valul acesta şi atunci se vor reevalua valorile, vor
– La nimeni! Ce nevoie avem de ei? Nu ne-ajută cu nimic prietenii.
rămâne superiori numai oamenii cu adevărat valoroşi.
Ori oi avea tu vreun interes, s-o mai vezi pe Suzana?
– Mă, Steliane, tu ai fi bun de propagandist! râse Măgură cam
– Eşti nu ştiu cum... Ce-ţi veni?
mânzeşte. Prea le spui ca din carte.
– Lasă, că am văzut eu ce atenţie îţi dădea ea la masă.
– Nu-s din carte, sunt din sufletul meu. Am mai şi citit, căci nu poţi
să te ridici fără o cultură solidă, dar tot ce ţi-am spus eu acum a fost de – Măi, femeie, ce vorbeşti tu?
la mine, din observaţiile mele. Atâţia oameni trec prin viaţă fără să – Să dea Dumnezeu să mă înşel eu, dar am impresia că-ţi cam place
vadă ce se întâmplă în jurul lor. Eu sunt mai complicat, mă simt de ea şi-i place şi ei de tine.
– Eşti nebună! Ce-ai cu femeia? Îţi căşună aşa, pe ea.
– Lasă, lasă, că ştiu eu! Să nu te mai prind că te mai duci pe la ei. partid, dar asta nu mă împiedică totuşi să-mi pun mari speranţe în
– Ho, că nu mă mai duc! viitorul dumitale. Să te mai gândeşti, poate te apropii mai mult de
În sinea lui era mulţumit de ieşirea Gicăi. Asta însemna că încă partid, să iei legătura cu secretarii adjuncţi, voi da ordine să fii ajutat.
ţinea la el, după atâţia ani de căsnicie, când intervenea obişnuinţa şi Acum, uite despre ce e vorba! Începând de săptămâna viitoare vei
plictiseala. funcţiona din nou la sediu. Ai răgaz să-ţi predai lucrările celui care îţi
La vreo două săptămâni s-a trezit chemat la sediu, de locţiitorul va prelua postul, după care te prezinţi tot la mine. Vei lucra direct cu
politic al comandantului. Se aştepta să afle ceva rău, dar a avut o mine. Ştiu că ai familie, nevastă şi copii, dar sper că nu te superi dacă
zile întregi vei lipsi de acasă, fiind plecat în misiune.
surpriză deosebit de plăcută. Colonelul Goangă l-a invitat să ia loc şi,
– Nu-i nici o problemă, tovarăşe colonel! îl asigură Măgură, speriat
amabil, l-a întrebat cum s-a descurcat ca sectorist într-un cartier din
că din cauza familiei ar putea pierde ocazia care părea să se ivească.
cele mai pline de evenimente.
– Bănuiam eu că nu vor fi probleme... Îţi mai aminteşti de dosarul
– M-am descurcat, tovarăşe colonel. Am aplicat în practică tot ce
Noe?
am învăţat în şcoală şi la cursurile politico-ideologice.
– Cum să nu-mi amintesc?! Doar tovarăşul Noe mi-a adus...
– Da. Am aflat şi eu, din dosar reiese că eşti un cadru de nădejde.
– Dă-l încolo, că nu mai e tovarăş! îl întrerupse colonelul Goangă.
Dar, ia spune-mi, de ce nu eşti dumneata membru de partid?
Da, ce te uiţi aşa la mine? A fost demascat, era duşman de clasă şi s-a
La aşa ceva nu se aştepta. Întrebarea îl luase pe nepregătite şi se
strecurat în partid cu ajutorul cumnatului său. Nu ştiai că Sofronie ăla
bâlbâi până reuşi să dea un răspuns cât de cât clar:
a plecat în Israel?
– Păi, cred că n-am găsit timpul potrivit.
– Nu, nu ştiam. De altfel, nu l-am cunoscut niciodată.
– Ce înseamnă la dumneata timpul potrivit?
– L-ai cunoscut indirect, din păcate. Ne-a păcălit! Ce crezi, numele
– Cum să vă explic... lui nu-l arăta defel evreu, de aceea nu a atras atenţia nimănui atunci,
– Zi-mi în cuvintele dumitale, voi înţelege eu ce trebuie, zise când cu cazul doctorului Noe. N-am avut timp atunci să fac cercetări,
Goangă, cu voce caldă. ne stăteau alte sarcini în faţă, dar m-a deranjat enorm evenimentul. Mă
– Păi, în primul rând, nu prea mi-a venit în minte să cer să intru în gândeam ca orice om, cum, mă, îl prinde omul nostru cu aur şi tot el
partid. La noi în neam nu s-a prea făcut politică. Toţi sunt oameni de are de suferit? Unde o să ajungem dacă procedăm numai aşa? Adică îl
la ţară, ei numai cu gândul la pământ au trăit. N-a fost timp de dai de gol că e bandit şi alţii se opun arestării lui. Am lăsat să se mai
politică... Apoi, când am intrat în miliţie, nu m-am gândit să intru în liniştească apele şi am dispus să se facă cercetări discrete asupra
partid, ştiam din vechime că armata e undeva deasupra politicii. Apoi doctorului Noe şi a lui Sofronie. M-am ferit de comandant dintr-o
am rămas aşa, nu mi-a zis nimeni şi după ce am avut întâmplarea reţinere, prea se crampona de cazul dumitale, să te bage în tribunal.
aceea, de era să fiu dat afară... Peste vreo două luni am primit ceva rapoarte, din care reieşea că Noe
– Ştiu despre ce e vorba. Ţin minte cazul dumitale şi am luptat al nostru se ocupa înainte cu afaceri cu aur. Dar, în acelaşi timp, am
atunci pentru a te menţine în funcţie, eram convins că eşti un om de primit de la regiune un avertisment, să încetez cu bănuielile astea
nădejde. Nu, nu trebuie să-mi mulţumeşti! Consider că nu mi-am făcut îndreptate împotriva unor oameni de nădejde ai societăţii noastre.
decât datoria. Am crezut în dumneata şi nu m-am înşelat. Acum mi-am Mi-am dat seama atunci că în joc erau relaţii mari, cineva dintre cei pe
amintit de dumneata şi, având în vedere un plan de reorganizare a care îi pusesem să facă cercetările mă turnase şi mă cam speria nivelul
structurii unităţii noastre, te-am chemat ca să te anunţ ce s-a hotărât în la care se ajunsese cu intervenţiile. M-am dus la primul secretar de la
privinţa dumitale. Mă deranjează faptul că nu eşti încă membru de regiune, ne cunoaştem de multă vreme şi puteam să discut deschis cu
el. I-am spus despre ce era vorba, nu mă interesa în mod deosebit mult simbolice. Şi am aflat şi asta, prea târziu însă pentru a mai putea
soarta dumitale, la mijloc era vorba despre un principiu general, pe lua nişte măsuri eficiente. Cei mai mulţi s-au sesizat că sunt aproape
care consideram că e de datoria mea să-l apăr prin orice metode. După de ei şi au dispărut peste graniţă. Cei care n-au putut să plece au fost
ce m-a ascultat, tovarăşul prim mi-a spus că avea la el, într-un dulap, pur şi simplu destituiţi din funcţie şi scoşi din organele de ordine.
un dosar în care strânsese rapoarte de la securitate, de la miliţie, Unul dintre aceştia a fost colonelul Stratulat! Nu te mira, că n-ai de ce.
anonime, toate îndreptate împotriva mea, precum că am ceva personal Începând de ieri a fost destituit şi scos din miliţie. Acum este în
cu Sofronie, că îl urmăresc cu şicanele, că îl şantajez, într-un cuvânt anchetă, dar el era un peştişor oarecare, mai de mijloc, nu mai poate
tot ce putea fi mai rău pentru mine. Ce să-ţi spun, m-am speriat! Cu spune multe. Când îl vei întâlni, să-i aminteşti cine eşti. Cam aşa a
atâtea hârtii împotriva mea, putea să mă dea jos imediat. Şi poate nu fost!
asta era important, aş fi găsit eu altceva de lucru, dar de ce să se Oprea Măgură a plecat de la sediu aiurit complet. Era bucuros că
întâmple aşa? Am acceptat să încetez cercetările, dar numai în faţă, într-un fel fusese reabilitat, să nu-i mai fie teamă că oricând ar putea
pentru că am pornit de îndată alte cercetări, cu ajutorul a doi oameni să se lege careva de el pe baza dosarului, care, ştia bine, se îngroşase
de încredere, de la care ştiam că nu transpiră nimic. Personal am mai mult decât al oricărui altuia. Fericit că scăpase într-un fel de griji,
contactat câţiva bătrâni, chiar ieşiţi la pensie, pe care bănuiam eu că a trecut pe la Marin Grosu, să-i spună şi lui vestea cea mare. L-a găsit
mă pot baza, pentru a afla amănunte asupra trecutului acelui Sofronie. în magazie, spărgea lemne pentru iarnă. I-a povestit dintr-o suflare ce
Am aflat câte ceva, urmele duceau în trecut spre întâmplări de aflase şi ce perspective i se deschideau, dar bătrânul poliţist n-a fost
necrezut, care n-aveau nimic comun cu idealurile partidului nostru.
prea încântat.
Am fost şi pe la Bucureşti, să studiez nişte arhive de poliţie şi am
– Mă, băiete, eu mă bucur că Gonghiţă a făcut pe dracu-n patru să
descoperit ce căutam. Lucrurile s-au desfăşurat greoi, căci trebuia să
acţionez în secret şi cu oameni foarte puţini. Nu e cazul să-ţi spun mai te scoată din rahat, dar tare mi-e teamă pentru tine. Tu nu-ţi dai seama
multe, destul că, atunci când am avut dosarul gata, l-am prezentat că şi ăsta poate să cadă într-o zi? Aşa cum el i-a săpat pe ăilalţi, de i-a
direct Comitetului Central, erau prea mulţi oameni implicaţi şi mulţi făcut să-şi piardă pâinea, într-o zi o face şi altul la fel ca el. Şi-atunci?
aveau funcţii prea importante pentru a nu mă îndoi că se va rezolva Tu ce faci? O să cazi şi tu odată cu el. Şi de ce te înalţi mai sus, de-aia
ceva în cazul în care mă adresam la un nivel mai mic. Dosarul acela a căderea va fi mai tare simţită.
făcut explozie! Tovarăşul Sofronie a fost arestat, doctorul Noe a avut – Dar nu se poate, nea Mărine! Omul este ilegalist, n-are cum să
şi el parte de o percheziţie care a dat rezultate deosebit de bogate, au cadă.
mai fost câţiva cercetaţi, dar au scăpat destul de ieftin. Nu ştiu cum – Mă, tu nu ştii nimic! Păi nu s-au mai văzut ilegalişti care au
naiba a făcut Sofronie de a ieşit din arest după două luni, intrase pe clacat? Ei au fost buni atunci, pe vremea fostului regim, aveau un
mâna securităţii şi acolo nu aveam nici o putere, dar, imediat ce-a singur crez, să doboare regimul şi să cucerească puterea. Acum, când
ieşit, şi-a cerut emigrarea în Israel, sub vechiul nume, Haim. În trei s-au trezit că au puterea, mulţi n-au ştiut ce să facă cu ea. Unii au
săptămâni a şi plecat. Preietenul dumitale Noe a scăpat totuşi cu folosit-o în interes personal şi vor mai fi destui care vor proceda la fel.
pedeapsa minimă, de şase luni, dar măcar am reuşit să-l termin. I s-a Dintre ăştia, mulţi au fost trecuţi pe linie moartă ori s-au tras ei înşişi
ridicat dreptul de a practica stomatologia în continuare, i s-au de-o parte. Acum trebuie să ai alte planuri, nu mai merge cu lozinci, ca
confiscat nişte lucruri de prin casă, nişte mobile şi câteva tablouri, până acum câţiva ani. La vremuri noi trebuie şi oameni noi. Ori
toată biblioteca a fost donată celei orăşeneşti. O singură întrebare mai Gonghiţă ăsta al tău vine totuşi cu concepţiile lui de ilegalist, nu cred
aveam: cum au reuşit ei totuşi să se descurce, căci pe toţi pe care i-am că s-a adaptat noilor condiţii, azi e, mâine nu mai e. Şi când n-o mai fi
dat în gât i-am văzut mai apoi liberi sau condamnaţi la pedepse mai el, tu ce-ai să faci?
– Lasă-l, bă, naşule, pe moşul ăla! i-a zis seara Stan, când a venit pe câteva cuvinte şi le întinse bileţelul.
la ei. Ăla s-a ramolit şi e şi om cu concepţii vechi, retrograde. Ce, – Duceţi-vă la cadre cu biletul ăsta. Mâine vă prezentaţi la lucru, la
crezi că dacă e bun de gură, e bun şi de altceva? Gata, lumea lui a echipa lui Simota. Casă aveţi?
apus. Poate el este invidios pe tine, că te descurci din nou şi te ridici. – Nu.
Goangă acela nu cred eu că nu are nimic în cap, altfel nu l-ar ţine – Treceţi pe administraţie să vă cazeze. Vă descurcaţi voi.
partidul acolo, în funcţie mare. Salutară şi ieşiră. Căutară pe coridorul acela lung o uşă pe care
– Da, mă, dar pe Sofronie nu tot partidul l-a pus şi ţinut în funcţia scria Cadre şi Bejan bătu. Dinăuntru se auzi ceva ce ei luară drept
lui? invitaţie să intre şi intrară.
– Şi partidul mai are scăpări. De-aia se fac mereu verificări. Ce Încăperea era mare, dar peste tot, de-a lungul pereţilor, erau
crezi tu, că duşmanul doarme şi s-a împăcat cu soarta, că noi vrem să dulapuri mari, care îi reduceau spaţiul util. Lângă fereastră, din spatele
facem comunismul cum scrie la carte? Nu, nu s-a împăcat şi nici nu s- unui birou cu două corpuri, îi privea un chel, pe deasupra unor
a culcat pe-o ureche, că o să dăm greş oricum. El acţionează ochelari. Îi lăsă să se apropie de birou, abia atunci dându-le atenţie.
permanent, îşi infiltrează oamenii printre noi, ca să ajungă ei să ne – Dumneavoastră?
îndrume, s-o facă cât mai prost, ca să ne ridicăm lumea împotrivă. – Pentru angajare, zise Bejan şi-i întinse bileţelul.
Ascultă-mă pe mine, lasă gândurile şi fii fericit că te vezi din nou Chelul luă hârtia cu grijă, o citi atent, de parcă ar fi fost un mesaj
băgat în seamă de cei mari. Urmează-ţi calea şi nu vei da greş! extraterestru, apoi o puse într-un dosar de pe birou şi scoase din altul
Oprea Măgură l-a ascultat şi nu şi-a mai făcut probleme. În câteva două fişe. Le întinse celor doi şi le spuse:
zile şi-a predat lucrările noului sectorist şi la începutul lui octombrie – Ieşiţi afară. Găsiţi aci, pe hol, o masă. Completaţi formularele şi
s-a prezentat la colonelul Goangă, pentru a primi noile misiuni. veniţi înapoi.
Bejan şi Măgură ieşiră. Găsiră masa cu pricina, era şi o călimară cu
toc pe ea, începură să scrie pe formularele acelea.
– Ia uite, bă! zise vesel Bejan. Ce avere aţi avut înainte şi după 23
august? Păi ce-i aici, bă, e Securitatea? Ce dracu' i-o interesa pe-ăştia?
– Scrie, mă, nu te prosti! îl repezi Măgură, aşteptând să-i ia tocul.
Bejan completă în sfârşit formularul lui, apoi aşteptă să-l
completeze şi Măgură pe-al lui. După ce termină şi el, intrară din nou
PARTEA A DOUA la Cadre.
Cheliosul le luă formularele, citi cu atenţie toate rubricile
CEŢURI completate, nu făcu nici o remarcă pe seama lor, apoi le ceru
trimiterile de la forţele de muncă. Aveau şi aşa ceva. Le dădură.
1. – Necalificaţi? întrebă cheliosul, strâmbându-se nemulţumit. Dar
până acum ce-aţi făcut?
– Cum te cheamă, bă? – Diverse, răspunse evaziv Bejan, care-şi asumase rolul de şef, al
– Bejan Ilie. lui şi-al lui Măgură.
– Şi pe tine? – Ce înseamnă diverse? se interesă cheliosul, lăsându-se pe spătarul
– Măgură Oprea. scaunului, semn că el era dispus să asculte spovedania celuilalt.
Omul scrise cele două nume pe o hârtie, după care mai adăugă – Păi ne-am ocupat cu cărăuşia, dar acum, dacă am văzut că se
câştigă mai bine pe şantier, am zis să ne mai strângem de pe drumuri. paturi suprapuse. Îi cără tocmai în spate, la ultimele două paturi.
– Ţărani? – Astea sunt ale voastre. La ora şase seara se descuie dormitorul şi
– De la ţară. se încuie dimineaţa la şapte. Ziua nu aveţi ce să căutaţi aici. Să nu dea
– Şi de ce nu v-aţi dus la colectiv? dracu' să plecaţi cu aşternuturile, că e ale statului şi vă dau pe mâna
– Păi la noi nu s-a făcut încă. Când s-o face, ne-om duce şi noi, că miliţiei. S-a-nţeles? Hai, acum căraţi-vă!
ştim mai bine să lucrăm pământul. – Păi noi nu prea avem unde să stăm...
– Lasă, că şi aici tot pământul o să-l lucraţi, nu vă fie teamă. Deci – Şi? Ce mă interesează pe mine? Duceţi-vă la cârciumă, unde vreţi
cărăuşie aţi făcut. Bu-u-un. Unde-a zis inginerul să vă repartizez? voi, mie-mi veniţi diseară la şase. Aşa e regulile la noi! Nu vă convine,
– La unul, Simota. ştergeţi-o! Hai, daţi-i drumul că mă ţineţi din treabă.
– Aha, la Simota. Vrea să scoată untul din voi. Mă, băieţi, voi ştiţi Ieşiră. Rotofeiul încuie cu grijă uşa dormitorului şi plecă în treaba
ce greu e aici? lui, lăsându-i încurcaţi.
– N-o fi mai greu decât la secerat. – Ce facem, bă? îl întrebă Bejan pe Măgură.
– Ba, poate chiar mai greu. De ce nu vă duceţi voi în altă parte? – Hai să vedem şi noi cine e Simota ăsta şi ce face, ca să ştim ce ne
– Păi, aici ne-a dat repartiţie. aşteaptă.
– N-are nimic, vă mai duceţi o dată şi cereţi repartiţie în altă parte. Cu mari eforturi, ajunseră la marginea unei hale unde, numai pe o
– Nu ne mai ducem, tovarăşe, că şi-aşa, de-abia am obţinut hârtiile parte, erau ridicaţi nişte stâlpi de beton. Un muncitor pe care-l
alea de la forţele de muncă. Ziceau că să ne ducem înapoi în sat, da' întrebară de Simota le arătă către un tip ce stătea lângă o basculă care
unde să ne mai ducem, că la noi se moare de foame, că nu sunt de nici tocmai deşerta nişte beton proaspăt. Se apropiară încet, cu teamă, să
unele. Abia i-am lămurit. nu încurce lumea. Doi muncitori se apucaseră să bată cu lopeţile în
– Bine. Rămâneţi aici, dar vă garantez eu că n-o să rămâneţi mai bena basculei, ca să se scurgă tot betonul din ea.
mult de o săptămână. Aici e muncă grea, nu rezistă oricine. – Tovarăşul Simota? îndrăzni Bejan să deranjeze namila de om
– Noi de-aia am venit, să muncim! Să luăm şi noi un ban, să mai care-i fusese indicat că ar fi fost cel pe care-l căutau ei.
trimitem acasă, că ne mor copiii de foame. Omul se întoarse, cu o faţă bucălată, nerasă, cu ochi mici, răi, de
– Bine, mă, bine! Rămâneţi, da' să nu ziceţi că nu v-am prevenit. porc.
Le dădu două ţidule şi le spuse că sunt liberi. – Ce vrei, bă? se răsti el la Bejan.
– Administraţia e aici, pe dreapta, le mai zise el, răspuns la – Sunteţi tovarăşul Simota?
întrebarea lui Bejan. – Ai nimerit! Da' tu cine eşti, papa de la Roma?
Găsiră uşa, dar era încuiată. Aşteptară preţ de o jumătate de oră – De mâine venim la lucru la dumneavoastră.
până apăru un tip mititel şi rotofei, încotoşmănat într-o şubă de şantier – Voi, bă?! Ia arătaţi-mi palmele. Exact cum am gândit eu, n-aţi mai
şi cu o căciulă cu clape pe cap. lucrat de mult. Ce căutaţi voi pe şantier?
– Ce-i cu voi, bă? se repezi la ei. Ia să văd, dă hârtia încoa'! – Să luăm şi noi un ban...
Părea grăbit. Citi dintr-o ochire ce scrisese omul de la cadre pe – Ce ban, bă! Aici întâi munca, după aia banii! Ce, crezi că numai
fiţuicile acelea. pentru bani muncim? Ce-aţi făcut înainte de a veni aici?
– Deci necalificaţi! Bă, cu voi e mai greu, dar aveţi noroc, am două – Cu căruţele, cărăuşie.
paturi libere. Haideţi cu mine. – Aha! Şi-acum vă înghesuie cu colectivizarea şi v-aţi tras la oraş.
Ieşiră afară şi-i duse la o baracă din lemn, numai cu parter, cu două – Nu, că la noi nu s-a făcut încă geace.
uşi. Pe una o descuie şi intrară într-o încăpere lungă, cu mai multe – Bă! Aicea e de muncă şi nu vă văd bine. De ce nu vă duceţi voi în
altă parte? Că e de lucru în ţara asta destul. acel şantier.
– Aici am primit repartiţie. Seara, puţin înainte de ora şase, se duseră la dormitor. În faţa uşilor
– Sunteţi proşti. V-au păcălit ăia, de la forţele de muncă. Bă, mai erau câţiva muncitori. Mai toţi aveau câte o sticlă cu băutură în
oameni buni, eu vă spun cu frumosul, aicea e de muncă, nu e staţiune buzunarul salopetei şi erau tare zgomotoşi. Îl întâmpinară cu strigăte
de odihnă. Mai aveţi timp să vă răzgândiţi, să vă duceţi în altă parte, de veselie pe administratorul cel rotofei, când apăru cu cheile. Intrară
unde e mai uşor. în dormitoare şi Măgură cu Bejan aşteptară să intre mai întâi cei vechi.
– Lăsaţi, tovarăşe, interveni şi Măgură. Ne-om descurca noi. – Venirăţi, bă? îi întrebă administratorul, parcă n-ar fi văzut că
– Ete, bă, aveai şi tu limbă? Că eu crezui că oi fi un mut. Bine, bă! veniseră.
Dacă nu vreţi să înţelegeţi de vorbă bună, vă arăt eu ce înseamnă Intră şi el în dormitor şi strigă tare:
şantierul. Mâine la ora şapte fără cinci vă prezentaţi aici. Vă dau – Bă, Macadam! Băieţii ăştia e proaspeţi, doarme şi ei acilea, cu
cizme, că văd că voi aţi crezut că aici e ca prin oraş, şi vă pun la
voi. Să nu-i dareţi afară!
muncă. Acum valea, că nu mai am timp de voi!
Apoi ieşi, lăsându-i în plata Domnului. Măgură şi Bejan se
Când îi chemase colonelul Goangă şi le spusese ce misiune avea de
strecurară pe lângă perete, ca să ajungă la paturile lor. Ceilalţi nu-i
gând să le încredinţeze, nu se aşteptaseră să fie chiar aşa de greu.
– Măi, tovarăşi, le spusese el. Avem sesizări că la şantierul de la băgau în seamă, preocupaţi să se dezbrace. Un murmur nedesluşit se
transformatoare se petrec lucruri necurate. E vorba de fraude mari, în auzea în toată încăperea.
dauna statului. Tovarăşii care s-au ocupat de problemă, de la Se dezbrăcară şi ei de paltoane, le agăţară de capul patului de sus,
securitate, au dat greş, căci ăia de-acolo sunt legaţi parcă cu jurământ apoi se aşezară pe patul de jos, neştiind ce să facă.
să nu sufle nimeni nimic. Au încercat să infiltreze un om de-al lor, dar – Bă, urâţilor! strigă la ei un tinerel cam plinuţ. Voi nu mâncaţi?
au ales unul cam pirpiriu şi în trei zile a căzut la pat. L-au pus ăia la – Am mâncat, îi răspunse Bejan.
muncă, să ducă cât nu poate şi s-a ales praful de acţiunea lor. Acum – Ba, dacă vreţi vă fac rost de cartele cu preţ redus. Daţi câte două
ne-au rugat pe noi să-i ajutăm, căci avem şi noi partea noastră în foi şi vă aduce băiatu' două cartele frumoase.
afacere. M-am gândit la voi pentru că sunteţi mai solizi şi n-aţi apucat Nu-l băgară în seamă, dar tinerelul insistă:
să vă dezvăţaţi de munca fizică. V-am confecţionat şi câte o biografie – Bă, voi n-auziţi ce vă spun eu?
fictivă, să aveţi răspunsuri la toate, am aranjat la forţele de muncă să – Lasă-i, Ghijane, în pace! strigă un ţigănos la el. Ce te bagi în
vă repartizeze la acel şantier, rămâne doar ca voi să prindeţi un fir sufletul omului?
după care să ne conducem şi noi. O să cam suferiţi un timp, dar asta – Păi n-auziţi, bă? Să le dau cartele cu preţ redus.
vă va ajuta. Cu cât scurtaţi timpul, cu atât mai bine. Să nu aveţi asupra – Lasă-i, bă, insistă brunetul, că poate în câteva zile pleacă şi n-au
voastră alte acte decât cele absolut necesare. Şi nici revolverele nu le nevoie de cartele.
luaţi. Aveţi grijă cum vorbiţi şi cum vă purtaţi, să nu daţi de bănuit – Aşa e. Bă, urâţilor, dacă nu plecaţi, să nu luaţi cartele de la
ceva. Dacă sunteţi obligaţi să faceţi ceva cheltuieli din buzunarul altcineva, decât de la mine. Să nu vă pară rău, că unii aşa fentează
propriu, îmi treceţi sumele în raport şi vi le decontăm. Vă dau un lumea şi le vinde cartele expirate, să nu poţi mânca cu ele.
număr de telefon, pe care-l învăţaţi pe dinafară. Apelaţi la el în cazuri Îi lăsă în pace, plecând cu ceilalţi, probabil la cantină, căci se
extreme, numai dacă e vorba de un pericol de mare amploare. Pentru întoarseră mai veseli. Se aruncară toţi pe paturi, iar câţiva se strânseră
mărunţişuri apelaţi la telefonul de serviciu. în jurul unei mese, încingând un joc de cărţi. Sticlele cu care veniseră
Cam asta fusese tot. Nu le dăduse amănunte, colonelul bazându-se începeau să se golească, destul de rapid.
pe spiritul lor de observaţie pentru a descoperi ce era în neregulă pe – Mocane, nu fi parşiv! se auzi strigătul unuia de la masă, după
care urmă un torent de înjurături. – Nişte deştepţi. Cred că au încurcat borcanele. Aici lucrează mai
Se mai ciorovăiră, tot dând cu cărţile de masă, înjurând şi cu motiv mult zilieri. Nucleul de bază e mic, mă mir că v-au băgat aici.
şi fără, până când unul dintre ei se ridică şi veni spre fundul – Nene, toată lumea ne-a sfătuit până acum să ne vedem de treabă
dormitorului. Era înalt, bine făcut, cu o cicatrice mică pe obraz, semn prin altă parte. De ce? E aşa de greu aici?
al unei tăieturi mai vechi. Se opri în faţa lui Măgură, duhnind a – Nu e prea greu, răspunse ciolănosul, întorcând pentru prima dată
băutură. capul spre ei. Dar nu rezistă nimeni aici. Ascultaţi-mă pe mine, dacă
– Bă! Dă-mi un pol! puteţi, duceţi-vă în altă parte!
Oprea Măgură se uită lung la el, dar nu se grăbi să-i îndeplinească – Şi le întoarse spatele, acoperindu-se cu pătura până peste cap,
ordinul. semn că nu mai avea chef de vorbă.
– Bă! insistă celălalt. Aicea eu sunt şeful şi nu-mi place când nu mă
ascultă cineva. Dă-mi un pol, să-mi prind iar norocul. Ţi-l dau înapoi, 2.
n-avea grijă.
Măgură băgă mâna în buzunar şi scoase mai multe hârtii de zece De dimineaţă, fix la ora şase, Macadam, cel care îi ceruse lui
lei. Îi dădu două din ele şi omul se duse iar la masa de joc, fără să-i Măgură polul cu o seară înainte, dădu deşteptarea. Văzând că toţi se
mai adreseze un cuvânt. scoală din aşternuturi, se sculară şi ei. Aranjară paturile, la fel ca
– Dacă mai ţine aşa, zise încetişor Bejan, de pe patul de sus, ceilalţi. Vecinul lor le spuse că dacă vor să mănânce, pot să meargă la
rămânem fără bani încă în seara asta. cantină, pentru un leu primeau un colţ de pâine, o cană cu ceai şi un
Cel care se întinsese în patul de lângă ei îl auzi probabil, căci se cubuleţ de marmeladă.
băgă în vorbă: – Dacă veţi avea timp, încheie el, lăsându-i nedumeriţi, dar nu
– Nu vă speriaţi, de obicei dă înapoi toate datoriile. pentru multă vreme, căci se apropie de ei şeful dormitorului şi le
Se întoarseră amândoi spre el, curioşi. Omul, cam trecut, slab ca o spuse:
scândură, nu-i privea. Se uita în sus, către salteaua de deasupra lui. – Băi, ăştia noii! Vedeţi că sunt pe-aci nişte mături, cârpe şi găleţi.
– Voi cum naiba aţi nimerit aici? îi întrebă tot aşa, fără să se uite la Făceţi curăţenie prin dormitor. Să fie lună, că altfel mă supăr! Şi la
ei. şapte fără cinci să fiţi la prezenţă. Hai, daţi-i bătaie!
– La lucru, răspunse Bejan, aplecându-se peste marginea patului, Acum se lămuriseră de ce voise slăbănogul acela să le spună.
să-l vadă mai bine. Căutară măturile şi celelalte ustensile şi se apucară de curăţenie.
– Dacă sunteţi curaţi, mai bine duceţi-vă în altă parte. – Băi, frate! exclamă vesel Bejan. Aici parcă suntem la armată. Ia
– Păi ne mai spălăm şi noi, măcar o dată pe săptămână. uite ce de valize sunt pe sub paturi!
– Nu, mă, aşa. Voi nu ştiţi ce înseamnă să fii curat? Spaţiul era destul de mare şi pierdură timp mult până reuşiră să facă
– Păi nu-ţi zisei? curăţenia cum scria la carte. Când veni administratorul să încuie, abia
– Habar n-aveţi! Dacă n-aţi fost condamnaţi, asta înseamnă! terminaseră.
– Nene, noi n-am fost prin puşcării, ne-a ferit Dumnezeu de aşa Simota era supărat. Se vedea bine că o ţinuse numai într-o băutură
ceva. Da' ce, aici numai puşcăriaşii au loc? toată noaptea.
– Nu. Numai trei sunt de-au trecut pe la mititica. Credeam că şi voi – N-aţi plecat încă? se miră el văzându-i la prezenţă. Bă, tu ăsta! şi
aţi fost pe-acolo. Dar, dacă sunteţi curaţi, cum de aţi nimerit aici? întinse degetul spre Bejan. Ia du-te tu şi ia o sticlă de ţuică, să mă
– Nu-ţi zisei? La muncă. Ne-a dat de la forţele de muncă repartiţie dreg, că nu mă simt prea bine. Şi vezi, să-mi aduci şi restul la
aici. cincizeci de lei.
Bejan nu se mişcă, aşteptând să-i dea banii. – De ce să plecăm? întrebă Măgură, mai mult supărat decât curios.
– N-ai plecat încă? se răţoi Simota. Ce aştepţi, bă? Invitaţie Că aşa vrea Simota?
specială? Hai, mişcarea! – Nu e numai el. Voi n-aţi văzut că toţi v-au sfătuit să plecaţi de
Bejan înţelese că nu mai e cazul să aştepte ceva. Plecă în pas vioi, aici? De ce nu ascultaţi voi de vorbă bună? Vă văd oameni liniştiţi, ce
fără să fi primit banii de la şeful de echipă. rost are să vă daţi sufletul pe aici, când în ţara asta e de muncă pentru
– Tu care eşti, bă? Măgură? Aha! Ia tu roaba aia de acolo şi până la toţi?
prânz să nu mai văd cărămizile astea aici. Le duci colo, în fundul – Mâine mă duc la inginer! anunţă Bejan. Mă duc şi-i spun ce fac
halei. Hai, dă-i bătaie! ăştia cu noi.
Şi atunci înţelese şi Oprea Măgură ce însemna aceea munca de – Eşti prost dacă n-ai înţeles!
exterminare. Cărămizile erau aşezate într-o grămadă cât un munte, era – De ce mă faci prost?
sigur că n-o să le mute până la prânz. Se apucă totuşi de treabă, după – Păi voi n-aţi înţeles, mă, oameni buni, că aici toţi sunt uniţi?
ce primi o pereche de cizme din cauciuc de la uriaşul de Simota. Mai Crezi că dacă te duci la inginer şi-i spui, ăla o să ţină cu tine? Da' de
târziu veni şi Bejan, cu sticla de ţuică, primi şi el cizme şi o roabă şi unde! Imediat te pune să-ţi ceri lichidarea, că aici e de muncă şi el n-
veni să-l ajute pe colegul său la cărămizi. are nevoie de domnişoare.
– Mă, frate, îi povestea Măgură mai târziu lui Pârvănescu, şi mi se – Nea Corcodele, se minună Bejan, da' ce-au, nene, ăştia, de ne
părea că muntele ăla de cărămizi nu mai scade deloc! Cât dădeam noi freacă atâta?
zor, parcă tot atâta rămânea. Mai întâi am dat jos paltonul, apoi haina – Nu au nevoie de străini în grupul lor, îl lămuri slăbănogul. Şi
şi-am rămas doar într-o vestă, dar şi în aia mi-era aşa cald, că nu mai acum, lăsaţi-mă să citesc.
puteam. Şi ne grăbea Simota ăla, mereu era cu gura pe noi, să-i dăm A doua zi, seara, după ce toată ziua luaseră din nou la mână toate
zor să terminăm până la prânz. Ce să termini? La prânz mai aveam cărămizile, pentru a le face stivă pe sortimente, cele întregi de-o parte,
încă pe atâta cât cărasem. Simota ne-a făcut cum îi venea la gură şi cele sparte în alte părţi, Corcodel îi întrebă dacă mai rezistă. Ceilalţi se
nimeni nu ne lua apărarea, ăia parcă se bucurau toţi că n-am fost în strânseseră din nou în jurul mesei şi jucau iarăşi cărţi, strigând şi
stare să ne îndeplinim sarcinile. Nici de mâncare nu ne-a mai ars. Am înjurând din când în când.
mâncat acolo, la cantină, dar am înghiţit mai mult cu noduri, că nici de – Nea Corcodele, eu sunt cam terminat, recunoscu Bejan, gemând
spălat pe mâini nu avusesem timp. După prânz, Simota ne-a lăsat tot uşor să se întoarcă spre el, pe marginea patului.
acolo, la cărămizi, iar ei au dispărut nu ştiu unde, probabil la băutură. Corcodel râse încet.
Când s-au întors, miroseau de la o poştă a trăscău. Da' şi noi am fost – Mă, fraţilor, a mai fost unul aici, nu ştiu cum naiba nimerise el
gata până seara! aici, că de mult nu ne mai fusese repartizat un om, dar n-a rezistat
Seara au căzut frânţi. După ce s-au spălat, au mers iarăşi la cantină decât două zile, ca şi voi până acum. Cum ar fi mâine dimineaţă, nu s-
de-au mâncat, după care s-au retras în dormitor, să se culce. a mai sculat din pat. Îl apucaseră frigurile. S-a dus de nu l-am mai
Slăbănogul de lângă ei i-a privit cu milă. Şi el se întinsese pe pat şi văzut. Văd că voi mai rezistaţi.
citea pe o carte. – Dar bine, nene, atunci de ce ne-a mai trimis aici, dacă nu e nevoie
– A fost greu astăzi? îi întrebă el, zâmbind abia schiţat. de noi?
Bejan gemu drept răspuns. – Habar n-am. Noi ne descurcăm mai bine cu zilierii.
– Ehei, să vedeţi mâine cum e, continuă celălalt. Că mâine o să – Care zilieri? Că n-am prea văzut...
aveţi dureri de parcă v-ar fi bătut cineva. Mai bine ascultaţi-mă pe – Ei, sunt ei pe-aci, pe undeva.
mine şi plecaţi în altă parte. – Atunci de ce nu-i pune pe ei la cărămizi?
– Şi voi ce să faceţi? Să staţi degeaba? – Cultivă-te, frate-meu, ca să înţelegi şi tu mai multe! Crezi că eu
Dinspre masa de joc se auziră glasuri înfierbântate, dar încetară m-am născut învăţat? Nu. Am studiat şi eu, ca să-i învăţ şi pe alţii, la
destul de repede cearta. rândul meu. Numai că acum, tot ce-am învăţat eu nu mai are nici o
– Uite şi la ăştia, zise Corcodel, dispreţuitor. Nu mai ştiu nimic valoare. Istoria se scrie altfel, de parcă ce-a fost înainte nici n-ar fi
decât băutura şi cărţile. Al naibii joc, sunt în stare să se şi taie între ei. existat. Ai auzit tu de Burebista? Sau de Ştefan, sau de Mihai, sau de
Şi nu joacă pe sume mari, dar şi pentru doi lei ar fi în stare să facă Cantemir? Poate de la bătrâni ai auzit, ca fiind nişte voievozi de-ai
moarte de om. noştri. Dar ce-au făcut ei, ce-au vrut să facă, asta sigur nu ştii. Şi toţi
– Nea Corcodele, dar zilierii ăia pe unde sunt? insistă Bejan, să nu aceştia fac parte din istoria noastră, şi este a noastră, nu a altora, ar
piardă firul discuţiei. trebui s-o cunoaştem. Ce folos! Acum nu se mai vorbeşte despre ei,
– Mă, frate. Am cunoscut odată un om, era mai bătrând ceât noi, parcă ar fi fost nişte duşmani ai propriului popor. Şi e păcat, mare
dar nu putea să trăiască liniştit, mereu îşi punea întrebări, de ce răsare păcat, căci un popor fără istorie nu-şi poate explica nici sie însuşi, nici
soarele, de ce nu seamănă oamenii între ei, de ce unul e mare şi altul e altora, cum a apărut aici şi a reuşit să reziste două mii de ani, între
mic. Era un om deştept, dar asta nu l-a ajutat prea mult. atâtea alte mari popoare, care se uitau, toate, să ne mai ia câte ceva,
– Da' ce-a păţit? niciodată să ne dea. Dacă vă uitaţi mai bine, copiii voştri cunosc
– Ce să păţească? Mai nimc. A murit. numai câteva nume, ce nici măcar româneşti nu sunt, Arkadi Gaidar,
– Cum? Zoia Kosmodemianskaia, Miciurin, Pavlov, Jdanov, nume care nu le
– Mă, câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Omul spun nimic, dar despre care ştiu mult mai multe decât despre Mihai
acela, cu toate că era bătrân, nu ştia vorba asta. Lucram la un sau Tudor Vladimirescu.
terasament, pe o coastă de munte. Într-o zi omul acela a căzut de pe – Nea Corcodele, matale parcă vorbeşti din carte! se veseli Bejan,
stâncă, vreo cincizeci de metri, l-au cules bucăţi de jos, din râpă. ca să-l măgulească.
– Păi de ce, nea Corcodele? – Din carte vorbesc, Ilie. Dar cartea asta s-a dat la dos, să o
– Păi nu-ţi spusei? Nu ştia vorba aia cu câinele. scoatem mai târziu, când ne-o fi mai bine. O să vină o vreme când un
– Păi de ce nu i-ai spus-o matale, s-o ştie? cap luminat o să scrie şi despre noi, căci nu se poate să nu mai apară
– N-am mai apucat. Abia o învăţasem şi eu. Acum o spun la toţi, s- capete luminate vreodată. Poporul ăsta a dat atâţia oameni de seamă
o ştie. Ce pierdere a fost! Nimeni nu ştia atunci că omul acela pregătea încât nu cred că s-a terminat seva şi pentru vremurile care vin.
o istorie a românilor, de când au apărut prima dată oamenii aici, la noi, – Nea Corcodele, după cum văd eu, matale eşti om învăţat, aşa e?
până în zilele noastre. – Am fost. Acum sunt muncitor. Mă mai prinde aşa, uneori, dorul
– Dacă era aşa deştept, ce căuta acolo, la muncă? să explic unor oameni ca voi lucruri pe care nici eu nu le-am înţeles
– Aşa erau vremurile. Nu se mai ţinea cont de valorile umane. Tot
prea bine. Vorbind, mi se pare că ajung mai uşor la adevăr. Dar voi să
ce fusese valoros sute de ani, devenise dintr-odată desuet şi chiar
nu luaţi aminte la ce vă spun eu, că n-o să recunosc niciodată că am
periculos. Atunci, toată lumea trebuia să fie la fel, oamenii deştepţi nu
spus ceva.
mai aveau căutare.
– Nene, despre ce vorbeşti matale aci? insistă Bejan, poate – Ba luăm aminte, că vorbeşti frumos. Chiar dacă nu înţeleg eu
neînţelegând, poate cu un gând ascuns. prea multe, îmi place să te ascult. Ai trecut prin multe, aşa e?
– Păi, dacă m-ai întrebat, îţi răspund. Ori nu eşti curios? – De ce mă întrebi?
– Ba da, dar vorbeşte şi matale mai clar, că nu prea înţeleg vorbele – Păi, la o vârstă ca a matale, e normal să fi trecut prin multe.
alea. La mine-n sat nimeni n-a auzit vorbe aşa, ca din cărţi. – Dar câţi ani crezi că am?
– Păi... vreo patruzeci şi! descărcat, apoi s-au apucat să facă stive din cărămizi, pe sortimente.
– Aiurea! Aşa bătrân arăt? N-am decât treizeci şi trei. După masă, Măgură a avut o surpriză. Un om s-a apropiat de ei şi i
– Numai atâta?! Zău dacă nu-ţi dădeam mai spre cincizeci, dar am s-a adresat lui:
zis să nu te supăr prea tare. – Măgură, tu eşti?
– De mult nu mă mai supără nimic. Mă surprinde totuşi că m-ai Era Stelian Pârvănescu. Stătea acolo, lângă ei şi zâmbea
văzut aşa bătrân, nu credeam că m-am schimbat într-atât. Sufletul mi-l neîncrezător.
simt încă tânăr, de aceea mă cred tânăr şi ca fizic. – Ce, mă, te-a dat afară din miliţie? a continuat el.
– Eşti cam de-o vârstă cu Măgură, dar eu tot nene o să-ţi zic, că aşa Măgură s-a uitat în jur, dar, ca de obicei după amiaza, nu mai era
m-am obişnuit. nimeni pe acolo.
– N-o să-mi mai zici mult timp, căci o să vă duceţi de-aci. – Steliane, să nu mă dai de gol. Sunt aici în misiune. Numai pe tine
nu mă aşteptam să te întâlnesc aici.
– Nu ne ducem, nene! Unde să ne ducem?
– De ce, mă? Doar şi eu tot pe-aici lucrez, la trei hale mai încolo.
– Mă, duceţi-vă în altă parte, ascultaţi-mă voi pe mine, că vă văd
Eşti de mult pe-aici?
oameni tineri şi dornici de muncă. Ăştia tot nu vă lasă aci, vă spun eu! – Asta-i a patra zi.
N-au vrut să-l asculte. Oricum, erau obligaţi să reziste, indiferent la – Şi ai rezistat atâta? Nu v-a dat gata Simota?
ce munci aveau să fie puşi. – Îl cunoşti?
A doua zi au apărut patru maşini cu cărămizi şi Simota tot pe ei i-a – Cine nu-l cunoaşte? E cel mai bun şef de echipă. Dar la el nu
pus să le descarce. rezistă nici un străin. Am vrut şi eu să vin la el, că ei iau bani mulţi,
– Şi repede, bă! striga el. Repede, că maşinile nu trebuie să stea. dar m-au sfătuit alţii să nu încerc, că nu rezist. Ăstuia nu-i plac decât
Ele trebuie să circule. Daţi-i zor să terminaţi mai repede. puşcăriaşii, ori eu nu aveam aşa ceva. Mare parşiv! Acum e plecat, nu-
S-au chinuit toată dimineaţa să descarce maşinile. Ca să meargă i aşa?
treaba mai repede, aruncau cărămizile direct pe sol, multe din ele se – Nu vezi? Nu e nici dracu'.
mai spărgeau, nu erau arse bine. Când a văzut Simota spărturile, s-a – Iar au vreo lucrare prin oraş.
legat iar de ei. – Ce lucrare?
– Bă, ce mama dracu' faceţi voi aci? Spargeţi cărămizile, să nu le Pârvănescu s-a uitat lung la Bejan, care se oprise şi el din lucru şi
mai putem folosi? Bă, vă bag la sabotaj imediat. Vă ia mama dracu', asculta.
pungaşilor! Dacă făceaţi casă pentru voi, tot aşa făceaţi? – Mă duc, că am treabă, a zis el, grăbit deodată. Mai vino pe la
– Tovarăşe Simota, încercă Bejan să se scuze, dar dacă trebuie să mine, să mai discutăm! Noroc!
facem treaba repede, nu se poate altfel, se mai sparg şi ele. Ghijan, tânărul acela mai durduliu, se apropie repede dinspre
– Bă! Aici trebuie lucrat repede şi bine! Mă învăţaţi voi cum se intrarea în şantier.
lucrează? Fir-aţi ai dracului cu cine v-a trimis aici, că boi mai mari – Cine era omul? a întrebat el, arătând spre locul încotro o luase
decât voi n-am văzut până acum! Să ştiţi că la salar vă scad cărămizile Pârvănescu.
sparte, să vă învăţaţi minte! Daţi-i zor mai cu grijă. – Voia să ceară câteva cărămizi, i-a zis Măgură.
După prânz, iarăşi au venit patru maşini cu cărămizi. Simota le-a – Îl cunoşti?
lăsat sarcină să le descarce şi el a dispărut din nou, împreună cu toată – Nu. Habar n-am cine e.
echipa. – Să nu dai nimic, bă! Cine vrea ceva, îl trimiţi la Macadam. Şi să
În a patra zi de lucru n-au mai venit decât două maşini, le-au nu vă mai prind că staţi la taclale cu toţi necunoscuţii. Hai, daţi-i
bătaie, că acuş vine şeful şi n-aţi terminat! reclam.
Seara, stând în paturi, Bejan a încercat din nou să-l tragă de limbă – Ce sindicat, bă? zise Macadam şi se întoarse rânjind spre Cruşitu.
pe vecinul lor slăbănog. Auzişi, bă? Se duce la sindicat!
– Aţi lucrat bine azi? Şi, pe neaşteptate, lovi cu pumnul spre stomacul lui Bejan. Avu însă
– Unde, mă? se miră Corcodel. o surpriză, pumnul lui lovi în gol, căci agentul se aşteptase la lovitură
– Păi unde-aţi fost. şi se retrăsese brusc un pas în spate. În virtutea inerţiei, Macadam se
– De unde ştii tu că am fost undeva? duse înainte, dezechilibrat. Se opri în perete şi se întoarse, cu o faţă
– Păi eu n-am văzut că dispăreţi toţi în fiecare după masă? Că doar surprinsă. Ilie Bejan se retrăsese cu spatele lângă perete, ca să fie
nu vă duceţi la băutură. acoperit.
– Mă, leagă-ţi limba şi uită ce ai văzut, dacă vrei să nu te – Dom' Macadam! strigă el, părând speriat. Lasă-mă în pace, că nu
căsăpească ăştia! Ce-ai tu cu noi? Ne ducem unde ne trimite şeful şi
m-am legat de dumneata!
nu te interesează pe tine ce facem.
Celălalt nu-l ascultă. Se aplecă deodată şi porni cu capul înainte,
– Stai, nene, că ziceam şi eu aşa... Că dacă luaţi un ban pe-acolo, pe
să-l strivească de perete. Bejan se dădu într-o parte tot atât de repede
unde vă duceţi, aş lua şi eu. Pe noi de ce nu ne luaţi cu voi?
şi-l lăsă să se pocnească cu capul de perete. Lemnul crăpă, trosnind.
– Mă, băiete, iar ai mâncărici la limbă! Las-o mai moale, altfel o-
Macadam iarăşi îşi pierdu echilibrul şi căzu. Se ridică greu, ţinându-se
ncurci. Mâine e zi de plată, cereţi şi voi lichidarea la zi, luaţi-vă banii
de cap.
şi plecaţi de-aci. V-au pus gând rău, vă spun eu.
– Bă, unde-ai învăţat tu să te baţi aşa? îl întrebă pe Bejan, zâmbind
– Păi de ce? Ce le-am făcut noi?
chinuit.
– Sunteţi prea curioşi, aia e! Şi cine e curios, n-are trai bun. Să nu
– Cam tot pe unde-ai învăţat şi dumneata.
ziceţi că nu v-am spus!
– Eşti dat dracu', bă! Da' tot te învăţ eu minte.
De la masa de joc se auziră iarăşi glasuri ridicate, apoi doi jucători
Între timp, toţi ceilalţi se apropiaseră de locul unde se încăieraseră
se ridicară şi porniră alene spre fundul dormitorului. Erau Macadam şi
ei, curioşi. Măgură se trăsese mai în dosul paturilor şi-i urmărea cu
unul, Cruşitu, unul cu o faţă de boxer, cu nasul cam într-o parte.
coada ochiului, gata să intervină dacă ar fi fost cazul. Văzu la unul în
– Bă, ia daţi-vă jos din pat! le zise Macadam, cu un glas care nu
mână o sticlă şi hotărî că dacă încăierarea devenea generală, pe acela îl
anunţa nimic bun.
va lua primul la bătaie, ca să-i ia sticla din mână.
Se coborâră din paturi, rămânând alături de ele. Ca şi mai înainte, Macadam atacă din nou pe neaşteptate. Întinse
– Mâine e zi de plată, continuă şeful dormitorului. Vă cereţi mâinile amândouă înainte, cu gând să-l prindă de gât pe Bejan. Acesta
lichidarea la zi şi o-ntindeţi de-aici. Mâine seară să nu vă mai prind în se feri din nou, îl prinse de mâna dreaptă, se răsuci pe sub el şi în clipa
dormitor. S-a-nţeles? următoare Macadam era întins pe burtă, cu Bejan deasupra, sucindu-i
– Dom' Macadam, dar unde să ne ducem? întrebă speriat Bejan. mâna dreaptă prin spate, spre gât. Macadam începu să urle, ceilalţi
– La dracu'! Nu mă interesează unde vă duceţi. Mâine seară să nu făcură o mişcare înainte, ca să sară şi ei, dar Bejan, senin, îi opri cu
mai fiţi pe-acilea, că vă rup picioarele. vorba:
– Dom' Macadam, dar noi muncim! – Staţi pe loc! Dacă vă apropiaţi, îi rup mâna!
– Bă! Tu eşti surd? Dacă vrei să munceşti, te duci în altă parte. Aici Şi împinse un pic mâna victimei sale în sus, obligându-l pe
nu e loc de voi! Şi nu mai comenta atâta, că te şi pocnesc! Macadam să urle din nou, mai tare.
– Eu nu plec! anunţă hotărât Bejan. Mă duc la sindicat şi vă – Lăsaţi-l, bă, în pace! strigă apoi la ceilalţi. Nu vedeţi că-mi rupe
mâna?
Oamenii se retraseră un pas, neînţelegând cum de fusese posibil să- Noaptea însă trecu fără incidente. Se sculară cam nedormiţi, dar
l vadă pe şeful lor pe jos, cu tinerelul acela deasupra lui. mulţumiţi. Ca de obicei, Macadam îi puse la curăţenie. Părea că nimic
– Dom' Macadam, zise Bejan, dându-i un ghiont, spune-le să plece nu se întâmplase cu o seară înainte.
de-aci, că mi-e frică!
Mai târziu veniră din nou două maşini, goale. Simota îi puse să le
– Plecaţi, bă! N-auziţi? se răsti Macadam, strâmbându-se de durere.
încarce cu cărămizi şi le dădu şi ajutoare, atrăgându-le atenţia să pună
Duceţi-vă dracu', că nu sunteţi buni de nimic!
Ceilalţi se retraseră, privind de departe. numai cărămizi întregi, nu şi spărturi.
– Dom' Macadam, continuă Bejan, acum ce facem? Mergem la Înainte de prânz apăru un tip cu o geantă umflată.
miliţie , sau mă laşi în pace? – Hai la bani! strigă el, aşezându-se pe un scăunel adus în grabă de
– Te las, bă! Numai dă-mi drumul odată, că mi-ai rupt mâna de tot! careva.
Bejan îl eliberă, retrăgându-se repede un pas. Macadam se ridică şi Scoase din geantă câteva hârtii şi începu să-i strige pe oameni după
el, greu, frecându-şi umărul drept. nume. Fiecare venea, semna pe statul de plată şi lua banii. Terminară
– Bă, urâtule, da' ştiu că mi-ai făcut-o, zise el către adversar. Unde repede, căci nu erau decât nouăsprezece oameni.
ai învăţat figura asta? Bejan se dădu şi el aproape să întrebe de ce nu l-a strigat şi pe el.
– Păi nu-ţi zisei? Unde ai învăţat şi dumneata. Casierul îl privi nedumerit.
– Eşti dat dracu, bă! N-am mai văzut aşa figură. Şi când mă uitam – Mă, păi tu de unde ai apărut? Cum zici că te cheamă? Bejan Ilie?
la tine, nu dădeam doi bani pe ceapa aia de-o porţi în loc de cap. Ia să vedem, poate eşti la zilieri.
– Dom' Macadam, să n-avem vorbe. La noapte vreau să dorm, nu Răsfoi repede hârtiile, dar nu-l găsi pe-acolo.
să mă păzesc de ăştia. Mă lăsaţi în pace, vă las şi eu! – Nu eşti, mă. De când ai venit?
– Dormi liniştit. N-ai văzut că ăştia nu sunt buni de nimic? De De cinci zile.
pomană au făcut şcoli înalte, că tot nimic nu ştiu. Doar gura e de ei. – A, păi de ce nu spui aşa? Nu primeşti acum bani. Peste două
Gata, facem pace, nu-mi aduci miliţie aici, că n-am chef, şi ne vedem săptămâni, la sfârşitul lunii. Aşa e la noi, întâi munceşti şi după aia
de treabă. Poate ne mai schimbăm şi noi părerea... primeşti plata. Atunci să vii să mă întrebi de bani. Hai, gata, că mai am
Bejan şi Măgură se urcară iarăşi în paturi. Corcodel, de alături, de treabă!
unde asistase la incident, îi privea zâmbitor. Bejan se retrase, gânditor.
– Mă, da' mi-a plăcut cum l-ai pus cu botul pe labe! îi zise lui – Băi, ăştia! le zise Simota. După masă aveţi liber. Vă duceţi şi voi
Bejan. să vă mai spălaţi. Mâine, chiar dacă e zi mai scurtă, să veniţi la şapte
– Am avut profesori buni, nu e meritul meu. fără cinci, ca de obicei.
– Să aveţi grijă, că ăştia nu vă iartă şi nu vă lasă în pace. Nu vă – Măi băiete, îi zise Bejan la masă lui Măgură. Ştii ce-am văzut eu?
uitaţi în gura lor, că sunt târşiţi prin multe şi mint cât nu duce o căruţă. O mulţime de zilieri pe statul ăluia. Unde naiba or fi, că de-o
– Păi ce, crezi că eu m-am luat după el? O să dormim cu rândul. săptămână suntem aci şi n-am văzut nici unul!
Măgură, dacă vezi că nu e chip de scăpare, ieşi prin geam. Sunt cam – Or fi pe la alte echipe, îşi dădu cu părerea Măgură.
mulţi şi mi-e cam frică de ei. – Nu sunt, mă. Îţi spun eu că nu sunt. Fiecare brigadă are casierul
ei, ca să nu le dea bani prea mulţi pe mână, dacă le dă prin gând să
dispară cu ei. Cred că aici e afacerea lor.
3. – Ce afacere, mă? Ce tot vorbeşti tu acolo?
– Păi nu înţelegi? Ăştia pontează o mulţime de zilieri şi ei de fapt cu numele Măgură.
nu sunt. Cine controlează nişte zilieri? Peste tot sunt folosiţi. Îi – Adu-l la mine imediat! auzi şi Măgură vocea colonelului în
pontează, semnează careva pentru ei şi le ia banii. Te-ai prins? receptor.
– Mă, Ilie, dacă-i aşa, înseamnă că sunt mai mulţi băgaţi în afacere. – Nu e nevoie să mă conduceţi! îl opri el pe ofiţerul de serviciu,
Că doar îi pontează cineva, trebuie să aibă şi ei ceva acte la cadre. Nu care tocmai voia să cheme un aghiotant să-l conducă. Cunosc drumul,
cred că-i chiar aşa. şi eu lucrez tot aici, dar dumneavoastră sunteţi mai nou şi nu mă
– Tu n-ai văzut ce ne zic toţi să plecăm de-aci? De ce crezi tu că fac cunoaşteţi.
ei aşa? De florile mărului? Mă urmăreşti? Dacă noi plecăm, ce-i În biroul colonelului era şi Ile Bejan. Tocmai se pregătea să plece.
împiedică pe ei să ne menţină în continuare în efectiv? Cine vine să – Să trăiţi, tovarăşe colonel! se repezi Măgură cu raportul. Raportez
vadă dacă suntem prezenţi sau nu? că mi-a spus soţia că am fost căutat acasă, astăzi, de un individ pe
– Mă, mie mi-e frică de ce gândeşti tu. care-l bănuiesc a fi Ghijan, un băiat de la şantier. N-a întrebat decât
– Ţi-o fi frică, dar eu aşa cred. Apoi, nu te-ai întrebat ce fu cu dacă sunt acasă, dar consider că a avut alt mobil când mi-a făcut
maşinile alea două de le încărcarăm cu cărămizi, numai de-ale bune? verificarea domiciliului.
Ce rost avea să aducem cărămizile aci, la hală, ca după două zile să le – Asta-i foarte grav! zise colonelul, moale. Mi-a raportat tovarăşul
încărcăm în alte maşini? Să le ducă cine ştie unde? Şi în stâlpii ăia, Bejan ce bănuieli aveţi... Am impresia că lucrurile se încurcă. Numai
n-ai văzut cum au băgat lemne? Ce-o să ţină stâlpii ăia când or putrezi un om cu cap ar fi dispus să te verifice la domiciliu. Înseamnă că au
lemnele dinăuntru? Că pe dinafară sunt ca toţi ceilalţi, din beton, dar printre ei un creier mai luminat... Hm! Uite cum facem. Azi e sâmbătă,
când dai de două ori cu ciocanul, cade tencuiala şi ajungi la lemn. Eu până luni dimineaţa nu mai prindem nici un funcţionar la şantier. I-aş
zic să mergem la colonel şi să-i raportăm. lua de acasă, dar mi-e teamă că ne pripim. O lăsăm până luni
– Te duci numai tu, dacă aşa crezi că e bine. Eu mă duc acasă, să- dimineaţa, sper să nu dispară între timp. Vă întoarceţi la şantier şi
mi mai văd şi eu nevasta şi copiii, că or fi crezut că am murit şi când continuaţi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Luaţi-vă armele, văd
colo, eu sunt tot aici, în oraş. că nu e de glumă cu ăia. Dacă se întâmplă ceva foarte grav, daţi un
Acasă, Gica îl întâmpină bucuroasă. telefon la sediu şi lăsaţi parola. Numele dumitale, Măgură. Voi lăsa
– Pe unde umbli, omule? Credeam că nu mai vii odată. Nu te- ordine pentru acţiune imediată. I-am subestimat pe bandiţii ăia. Cine
ntâlnişi cu omul ăla? s-ar fi gândit că de la o sesizare oarecare se va ajunge aici? Luni la ora
– Care om? opt fix vom intra în incinta şantierului. Ca să ştiţi, să nu vă luăm prin
– Te căută unul, tinerel, brunet, dar cu burta cam mare. Întrebă de surprindere. Indiferent unde sunteţi la ora aceea, nu lăsaţi să scape nici
tine, acum plecă. Mă mir că nu vă întâlnirăţi. unul din echipa lui Simota. Nu folosiţi armele decât în caz de pericol
– Cum întrebă de mine? imediat. Liber!
– Păi, cum să întrebe? Dacă nu eşti acasă. Întorşi pe şantier, găsiră dormitorul lor deschis. Corcodel era tot în
– Şi? pat, singur. Îşi cusea nişte pantaloni. La apariţia lor, îşi ridică ochii,
– Şi-i zisei că nu eşti, că eşti plecat de-o săptămână. mirat.
– Ăsta-i Ghijan! Femeie, nu mai stau. Mă duc repede că am o – Mă, voi n-aţi plecat încă? Sunteţi nebuni. Când o veni Macadam
treabă. Stai liniştită, cred că în câteva zile termin şi vin acasă. deseară, cu capul plin de băutură, vă pune pielea pe băţ.
Porni repede spre sediul miliţiei, căci îi era teamă de ceva rău. – De unde ştii? se prefăcu speriat Bejan.
Ofiţerul de serviciu mai să nu-i dea voie să intre în clădire, ceru – Aşa se lăuda la prânz, că dacă vă mai prinde prin dormitor, vă
legătura la telefon cu colonelul Goangă şi-i raportă că îl căută un civil agaţă de tavan.
– Să-ncerce! Poate vrea să-i rup de-adevăratelea mâna. amintea cu plăcere mai ales de Paris, unde zicea că se ducea mai
– Mă, nu te juca cu el, că e chiar pornit. Mai bine duceţi-vă naibii înainte de trei, patru ori pe an. Povestea ce femei frumoase văzuse
de-aci. acolo, ce teatre, ce bulevarde largi, într-un cuvânt, ce frumos era
– Nu vreau, nea Corcodele! De ce să-mi fie mie frică de bruta aia? Parisul. Colaborase cu nemţii, le vânduse sârmă ghimpată în timpul
– Treaba voastră. Dar, dacă tot nu vreţi să plecaţi, măcar duceţi-vă războiului şi de-aia îl ridicaseră ai noştri. Se plângea mereu că e
de căutaţi vreun lemn, ceva, să vă apăraţi. Ăştia sunt şi cuţitari, nu ştiu nevinovat, dar nimeniu nu-l credea, căci doar acolo mai toţi ziceau că
multe. nu sunt vinovaţi, dar degeaba nu erau ei acolo. Şi într-o zi a apărut un
– Că bine zici! Hai, Măgură, să căutăm ceva! grup nou şi odată s-a schimbat omul acela gras. Mai slăbise între timp,
Găsiră două cozi de lopeţi, rupte la câte un capăt, dar numai bune de atârnau pieile pe el, dar tot gras era, faţă de noi, ceilalţi. Când au
pentru ce le trebuia lor. Le băgară pe lângă saltele, la marginea venit ăia noi, s-a dus la comandant şi a cerut să fie mutat în altă parte.
paturilor. De ce? Păi, uite, a venit acum unul care are să-mi plătească o poliţă.
– Acum să poftească domnul Asfalt să vină să se ia la bătaie! zise Lumea a crezut că era vorba de vreo afacere, dar grasul vorbea despre
Bejan, fericit. altceva. Am aflat mai târziu că fusese amantul nevestei ăluia de venise
Oprea Măgură era mai mult îngrijorat decât bucuros. N-avea nici atunci. Auzi tu, ăla, aşa gras cum era, că era ca o bilă, dacă-i dădeai un
un chef de bătaie. La lecţiile de lupte nu prea fusese, căci pe sectorişti bobârnac, te aşteptai să se ducă de-a dura, şi avusese amantă pe
nu prea-i băgau în seamă şi nici el nu simţea vreo atracţie pentru ele. nevasta ăluilalt, şi se zicea că ar fi fost frumoasă ca o cadră. Poţi să
Ilie Bejan avusese alte posibilităţi, el fusese la sediu de când se înţelegi aşa ceva? Ăla aflase de legătura nevesti-sii cu bibiloiul şi-l
înfiinţaseră cursurile acelea de apărare fizică şi-i plăceau, se dusese la urmărise, dar îl scăpase, pentru că fusese ridicat la timp. Acum se
sala de antrenament de fiecare dată când veneau instructorii. Măgură întâlniseră iarăşi şi grasului îi era tare frică. Şi într-o zi...
se rezumase la o singură teorie a luptei corp la corp: să-l loveşti pe Dar Măgură nu mai află ce se întâmplase în ziua aceea; îl furase
celălalt peste mâini, căci cu mâinile acţionează periculos omul. Dacă-i somnul.
iei mâinile, nu mai e periculos. Deci, mâinile înainte de toate. Se trezi târziu, înghiontit de Bejan să se scoale, să meargă la
Profită de timpul liber ca să doarmă. Era obosit după noaptea cantină.
precedentă şi se gândea că şi în următoarea tot aşa se va întâmpla. După ce mâncară, se întoarseră în dormitor. Nu mai apăruse nimeni
Până adormi, îl urmări pe Corcodel, care se apucase să povestească o între timp.
întâmplare dintr-un loc pe care nu-l numea şi pe care nu putea să-l – Ăştia sunt la cârciumă, zise Corcodel. Până în zori nu se mai
ghicească cu nici un chip. scoală de la masă.
– Şi era omul acela gras când a venit acolo, că trăise bine înainte, – Dar matale n-ai boala asta? îl întrebă Bejan.
era un îmbogăţit de război, făcuse afaceri cu ceva sârmă ghimpată. – Nu. Beau şi eu, dar cu măsură. Şi-apoi, nu vreau să-mi cheltui
Râdeam toţi de el, căci abia se mişca şi atârnau şuncile pe el şi banii pe băutură. Câştig destul de bine, mi-i pun la CEC şi în câţiva
tremurau la fiecare mişcare. La început l-au dat la lopată, dar după ani mă ridic din nou.
două zile a făcut carne vie în palme şi nu mai putea suferi să le atingă – Unde să te ridici? Că azi nu mai faci nimic cu banii.
de nimic. Acolo era de muncă, nu venise la pension, s-a-nvârtit pe la – Greşeşti, frate-meu, greşeşti! Şi în socialism se păstrează puterea
bucătărie, stătea toată ziua pe un scaun şi curăţa la cartofi. Cred că a banului, dar sub altă formă. Ce folos ai de la bani? Să cumperi mai
curăţat cartofi cât să umpli un tren cu ei. Şi-i plăcea să povestească ce multe, să mănânci mai bine, să te-mbraci mai bine, să locuieşti mai
aventuri avusese el, că nu părea să fie chiar un oarecare, îl ascultau bine. Deci totul numai pentru interesele imediate ale individului.
toţi cu gura căscată. Şi-i mergeau şi mâinile şi gura, mamă, mamă! Îşi Acum nu mai poţi să cumperi imobile, sau fabrici, sau pământuri. A
dispărut marea proprietate. Cu banii, chiar dacă ai strânge milioane, istorice, stăteam noi nopţile, păziţi doar la tunelul acela de acces, şi
nu mai ai ce face decât să-i foloseşti pentru rezolvarea unor probleme murdăream pereţii şi podelele. Una din bisericuţe fusese transformată
minore. De-aia strâng eu banii, să mă instalez din nou bine, să mă pot în latrină, săpaseră o groapă mai adâncă, creta aceea era moale şi
ridica din nou la nivelul la care eram odată. Nu-ţi spusei mai înainte? mergea uşor, au întins două scânduri deasupra ei şi o foloseau toţi.
Eu nu pot să mă complac în situaţia asta, în care mă aflu acum din Unii, dacă au văzut că în cretă se sapă aşa uşor, au început să facă un
întâmplare. Eu am alt nivel intelectual şi doresc să-l recapăt. tunel, să fugă, ce-or fi avut în gând, nu ştiu. Paznicii nu ne vizitau
– Ai bani mulţi, nene? înăuntru, n-aveau altă misiune decât să ne numere la intrare şi la
– Destui. ieşire. Bisericile alea erau în mijlocul muntelui, de unde să le dea lor
– Şi ce-o să faci cu ei? în gând că e cineva în stare să sape un tunel de peste o sută de metri?
– În primul rând, îmi cumpă o bibliotecă. Sunt destule de vânzare, Dar băieţii l-au săpat, lucrau câte doi, creta o scoteau dimineaţa în
pe la cei care au scăpătat în urma războiului. Mă instalez într-o casă haine, nu se mira nimeni că sunt albi, toţi eram la fel. Au lucrat două
frumoasă şi mă ocup de studiu. luni la tunel şi într-o noapte au dispărut. Când am ieşit dimineaţa,
– Păi cine te plăteşte să stai? lipseau vreo doisprezece oameni. Dă-i alarmă, ce să-i mai prinzi! Ăia
– Găsesc eu de lucru, dar altceva, nu ca acum. Să mai treacă anii, se duseseră de-acolo încă de cu seara, dimineaţa erau departe. Au adus
sigur se mai schimbă câte ceva. Găsesc un post de suplinitor şi mă nişte câini, dar urmele erau deja vechi, bietele animale abia s-au
descurc. hotărât să pornească pe una din ele. Pe noi ne-au ţinut acolo, la poalele
– Ştii, Măgură, nea Corcodel a fost profesor de istorie. Acum nu muntelui, aşezaţi, în soare. Nu mai îndrăzneau să ne mişte de acolo, de
mai e... teamă să nu mai dispară vreunul. Am stat la taclale toată ziua, iar
Câteva minute tăcură. Apoi slăbănogul rupse tăcerea, oftând: noaptea ne-au înghesuit într-un grajd din apropiere, căci nu mai aveau
– Of! Of! Multe se mai trag de la băutură! curaj să ne bage în bisericile de cretă. Venise primăvara, dar tot frig
– De, nea Corcodele, îi dădu dreptate Bejan. Dar cum ziceai cu era. Ne-am înghesuit şi noi pe lângă vaci, că le lăsaseră acolo, în
biserica aia, că n-am prea înţeles? grajd, cu noi. Le-am culcat pe jos şi ne-am lipit şi noi de ele, să nu
Măgură pricepu că, în timp ce el dormise profund, cei doi îngheţăm. Aşa somn dulce nu mai dormisem eu de când eram copil.
discutaseră multe şi, cum se întâmplă adesea, trecuseră de la un Mă încălzisem de căldura vacii şi ea rumega încetişor şi, din când în
subiect la altul. când, se mai oprea, şi se auzea bolul de iarbă cum se întorcea din
– Erau mai multe, nu numai una, răspunse Corcodel. Dar nu aşa stomac, nghiorţ!, şi iar rumega alene. Dimineaţa ne-au scos târziu
cum arată ale noastre, pe care le ştim cu toţii. Erau săpate în munte, afară. Nu ştiau ce să mai facă cu noi. Un mustăcios ne înjura de mamă
dinăuntru aveai impresia că te afli într-o biserică adevărată, dar când şi de dumnezei, furios că nu prinseseră până atunci nici un fugar. Era
ieşeai afară vedeai că e munte. Până să ajungi la ele treceai printr-un nebun, ce vină aveam noi că ei nu fuseseră în stare să-i prindă! I-au
tunel care făcea o mulţime de coturi, probabil ca să poată fi mai uşor prins peste trei zile, dar nu pe toţi. Cinci nu s-au mai întors. Trecuseră
apărată. Auzisem de ele şi m-am bucurat că le-am şi văzut. Pereţii erau la bulgari şi cred că au ajuns la greci sau la turci, căci n-am mai auzit
moi, din cretă, de-aia fuseseră săpate acolo. Dar apa nu intra deloc niciodată de ei. Pe ceilalţi şapte i-au adus înapoi, dejghinaţi în bătaie.
înăuntru, pe-acolo nici nu plouă prea mult, e numai secetă, dar Doi au şi murit, peste câteva zile. Pe certificatul de deces au scris
deasupra, pe coama dealului, era un strat de argilă, se îmbiba cu apă şi "bolnav de inimă" şi cu asta, gata, i-au şters din efectivele celor vii.
nu mai lăsa altă apă să treacă de el. Am stat acolo vreo patru luni, era – Şi cu bisericile? Ce s-a mai întâmplat?
iarnă şi frig, dar înăuntru era cald. Pe pereţi se vedeau urmele făcliilor – Bisericile acelea au scăpat cu bine, datorită acelei evadări. Au
cu care se luminaseră strămoşii noştri. Şi-acolo, în vestigiile alea zidit intrarea în tunel, au zidit şi dincolo, unde săpaseră fugarii, au pus
pământ deasupra şi au plantat iarbă. Într-o lună nici nu se mai război. Gata! Politica nu va mai fi învârtită la Londra sau la Paris, ci la
cunoştea locul unde fusese intrarea, nu se mai deosebea de restul Moscova şi la Washington. Vremurile s-au schimbat tare mult. Şi
terenului. Dacă vreodată voi avea ocazia, mă voi duce acolo, să le scot lumea nu e în stare să înţeleagă chestia asta, merge tot după vechile
din nou la lumină şi să fac cercetări, precis trebuie să existe ceva criterii valorice. Ar trebui să se mai schimbe şi oamenii, dar tare greu
ascunzişuri, cripte nebănuite, care să ne spună cine au fost cei care au e. Generaţiile peste treizeci de ani au apucat deja un sistem de
săpat bisericile acelea şi le-au folosit. Numai ocazia trebuie să se educaţie şi de trai, e greu să-i mai schimbe cineva. Doar cu cei care
ivească, de rest mă ocup eu. Într-un fel, m-am bucurat că s-au zidit vin după noi o să fie mai uşor. Ei sunt tineri şi receptivi la nou.
căile de acces la ele, căci nu va mai umbla nimeni acolo, să distrugă
din ambiţie, nepricepere sau duşmănie. 4.
– Dar înainte nu se ştia de ele?
– Ba da. Ceva foarte vag. Dar pentru cercetări trebuie bani şi Spre surprinderea tuturor, ceilalţi se întoarseră rând pe rând de pe
oamenii care s-ar fi ocupat bucuroşi de cercetări nu aveau bani. Iar unde fuseseră la băut, dar nimeni nu se legă de ei. Ghijan era beat
acum cine să se ocupe de trecutul nostru? Suntem prea ocupaţi cu turtă, la fel ca ceilalţi şi nici a doua zi, duminică, nu se trezi prea bine.
studierea trecutului marelui frate de la răsărit... E bine să ştim şi De dimineaţă mai apărură două maşini şi le încărcară cu cărămizi
despre alţii, căci aşa aflăm şi legăturile pe care le-am avut noi de-a din cele bune. După prânz erau din nou liberi şi Măgură cu Bejan se
lungul secolelor cu ei. Uite, de exemplu ruşii! Cum au reuşit ei în hotărâră să rămână în dormitor, primul mai mult să doarmă, al doilea
două sute de ani să devină o mare putere europeană? Au avut capete sperând că mai află ceva interesant de la slăbănogul de Corcodel. El
luminate. Ei n-au procedat ca noi, să arunce la gunoi tot ce-a fost însă nu prea avea chef de vorbă, ar fi citit mai degrabă, dar de gura lui
înainte. Ţin la Petru al lor, la Ecaterina, căci ei i-au impus lumii Bejan tot nu putea scăpa.
întregi. Petru i-a strâns pe toţi la un loc şi i-a făcut să aibă conştiinţa – Hai, nea Corcodele, las-o-ncolo de carte, că mai ai timp s-o
de mare popor. Ecaterina a definitivat procesul început de el, aducând citeşti! Ce-i aia?
Rusia la porţile Europei, transformând-o într-o ţară care putea să-şi – Mitrea Cocor.
dicteze condiţiile în faţa celorlalte popoare. Iar mai nou, Stalin a făcut – Cine-a fost ăsta?
din Rusia o mare putere internaţională. Am observat că i se impută – Un om de-al lui Sadoveanu. De ăsta ai auzit?
anumite greşeli, dar va rămâne pentru totdeauna omul care a făcut din – Am auzit, că am făcut şi doi ani de liceu.
Rusia singura putere care i se poate opune americanilor. Ce folos că – După stil vechi?
America avea bomba atomică de la sfârşitul războiului? O flutura prin – Nu, după ăsta noul.
faţa ruşilor ca o ameninţare permanentă, crezând că aceştia nu sunt în – Atunci minţi.
stare s-o facă şi ei destul de repede. Luaseră doar toţi oamenii de – De ce să mint, nene?
ştiinţă din Europa, ca să nu le lase ruşilor vreunul de sămânţă, să nu le – Păi pe Sadoveanu numai în ultimul an îl studiezi.
spună secretul bombei. Nişte încrezuţi orbi! Stalin şi-a ţinut poporul în – N-ai ghicit! Acum sunt chiar în ultimul an. La fără frecvenţă.
mizerie încă doi ani, a băgat toate fondurile posibile în bombă şi a – Şi cum te descurci?
făcut-o. Şi a făcut-o chiar mai bine decât americanii! Acum, destinele – Mă descurc eu, n-avea grijă. Mă duc şi eu la examene şi încep cu
pământenilor vor fi dirijatre de aceste două mari puteri. Anglia, colectivizarea, că eu sunt ţăran colectivist, dar de fapt nu sunt, că la
Franţa, Germania şi-au trăit traiul. Au rămas în urmă, trebuie să se ţină noi nu s-a făcut încă geace, că trebuie să învăţăm, să ştim şi noi mai
în umbra americanilor. Văd că vin şi ei tare din urmă, dar mă îndoiesc multe, că aşa e politica acum, toată lumea să ştie carte, că una, că alta,
că-şi vor mai recuceri vreodată poziţiile europene de dinainte de îi ameţesc pe ăia din comisie de nici nu mai ştiu ce să creadă. Odată
era să mă pice unul, la matematică. Eu din matematică nu folosesc mare, nu de-ăia de la bâlciuri, şi-mi plăcea să mă uit mai ales la
decât număratul banilor, zece lei fac de două ori cinci lei, mai mult nu- trapezişti. Ce curaj, domnule! Zburau pe sus, tocmai acolo, sub
mi trebuie. Şi-l văd pe ăla, un bătrânel, cred că se apropia de pensie, acoperiş, parcă mă plimbam eu pe un pod mai înalt, aşa! Frumos. M-
că mustăcea şi nu-i plăcea ce-i spuneam eu. Că pe bilet aveam am dus şi eu pe lângă ei, să mă interesez dacă mă pot băga şi eu, pe-
teorema medianei, dar eu n-o ştiam decât pe-a lui Pitagora şi asta acolo. Bă, ţâcă, mi-a zis unul, mă vezi pe mine?, la treizeci de ani sunt
ştiam, asta spuneam. El stătea aşa şi se uita la mine, eu vorbeam într- deja bătrân. 'Ce, noi ne naştem în circ şi murim tot aici. Tu, la cinşpe
una, când terminam o luam din nou de la cap, dar nu dădea nici un ani, eşti prea trecut ca să te mai apuci de circ. Auzi! Eu eram bătrân ca
semn că ar fi fost de acord cu mine. Atunci mă dau mai aproape de el să mă mai apuc de circ, iar el la treizeci de ani se pregătea de
şi-l întreb, tăticu', matale eşti împotriva partidului? Ce-ţi veni? face el, pensionare! M-am dus totuşi la tata, să mă lase să mă duc cu circul. Şi
mirat. Păi, zic, mătăluţă crezi că pe mine m-a trimis partidul aci ca să- cu pământul ce faci, mă? m-a întrebat el şi mi-a tras două palme de m-
mi pierd vremea? Că văd că mă ţii cam de multişor şi numai un am lăsat de circ şi niciodată nu mi-a mai venit în minte să mă mai duc.
antisocial ar face aşa ceva. Se uită moşulică la mine, nu ştiu ce-o fi zis – Hei, aveam şi noi un circar, fusese iluzionist, scamator pe
el în sinea lui, dar îl văd că se duce la masa unde stătea comisia şi-mi înţelesul nostru. Mă, era ăla în stare să fure şi ouăle de sub cloşcă fără
pune nota. Ai nota zece, zice el, triumfător. Bietul Pitagora! După să bage ea de seamă. Îşi bătea joc de paznici, le fura ceasurile de la
examen am aflat de la un băiat care-şi dădea corigenţa că vorbisem mână, ţigările din buzunar, de ajunseseră să se ferească de el, cum îl
despre teorema lui Thales, nu a lui Pitagora. Pentru mine era vedeau că se apropie de ei îl luau la goană. Când avea el chef, ne
indiferent, dar mă-ntreb uneori ce-o fi zis moşulică acela despre dădea spectacole de două ore, scotea ţigările de unde nu te aşteptai şi
cunoştinţele mele de matematică. Vezi? Aşa mă descurc. de fapt n-avea decât una singură, dar o plimba când pe dosul palmei,
– Bravo, mă! Îmi place. Dar cu ştiinţele sociale cum faci? când pe faţă, de ne minunam şi stăteam cu gurile căscate la el. Şi făcea
– Anul ăsta le fac, dar am învăţat de la alţii cum să mă descurc. cam des exerciţii, zicea că-şi pierde dexteritatea dacă nu lucrează
Dacă mă întreabă din capitalism, o iau şi eu repede, capitalismul este mereu. Mai întreba câte unul, păi ce, mă, tu crezi că mai ieşi de-aici?
cea din urmă orânduire, este pe cale de dispariţie, vai de capul lor de şi dacă ieşi, mai e nevoie de meseria ta? El asculta şi clătina din cap,
burghezi, nici nu vreau să mai vorbesc despre ei, tovarăşi! Ce, acum adică ce prost era acela, păi circuri au existat odată cu istoria şi or să
facem propagandă pentru burghezie? Dacă-mi cade ceva despre existe cât va dura omul pe pământ, lumea are nevoie încă să râdă, să
socialism, păi, tovarăşi, socialismul noi îl construim, n-aveţi decât să se destindă. Era convins că în curând o să fie scos de-acolo, ajunsese
vă aruncaţi ochii pe fereastră şi o să-l vedeţi. Ce să mai vorbim? Mai din întâmplare, sunt sigur că n-avea nici o vină, dar timpul trecea şi
bine daţi-mi nota, ca să mă duc să-l construiesc, că munca înnobilează eroarea nu era descoperită, nu venea nimeni să-l scoată şi să-i spună
omul şi îl ridică, tovarăşi, şi tot aşa, trebuie să-mi dea ăia o notă, că pardon, am greşit, dumneata n-ai ce căuta aici. Şi într-o zi, era pe vară,
doar n-o să stau eu să le explic lor, oameni învăţaţi, ce-a fost odată-l aud, mă, eu plec! Ce-ai, eşti nebun, cum să pleci? Nimic. A pus
capitalismul şi ce va fi socialismul! ochii pe un paznic tinerel, cu ochii mari, zicea că e un medium bun,
Corcodel râse molcom, înveselit de tonul şi gesturile folosite de noi habar n-aveam ce-i aia. Într-o seară s-a dus la el, să-i arate un ceas
Bejan. cu lanţ, îi ţinea ceasul în faţă şi i-l clătina într-o parte şi-n alta şi-l
– Mă, tu eşti bun de măscărici la circ! Nu te-ai gândit să te faci vrăjea. Odată l-am văzut pe tinerel cum înţepeneşte şi-l asculta pe
circar? iluzionist, ce-i povestea el şi stătea aşa, ţeapăn, nu mai mişca. După
– Ba, m-am gândit, da' n-a vrut tata să mă lase, răspunse Bejan aia, omul nostru i-a pocnit o dată din degete şi paznicul s-a trezit din
serios. Păi cine mai era ca mine, toată ziua prin pomi, cât mai sus, transă. Ne-am văzut noi de treabă, ne pregăteam de culcare, când vine
parcă eram maimuţă? Văzusem şi eu un circ, un circ adevărat, cu cort omul la noi. Care vrei, mă, să mergi cu mine? ne întreabă. Noi ne
uitam unul la altul şi nu-nţelegeam ce vrea. Hai mă, zice el, hai odată, Zicea că se urcă pe o frânghie pe care o arunca în sus, şi n-o prindea
că nu pot să-l ţin în transă prea mult. Cum să-l ţii? ne mirăm noi. Păi, de nimic, şi-al naibii, nu ş' cum făcea că se urca repede, repede pe ea
uite-aşa, la ora zece fix o să intre în transă şi mai mult de un sfert de în sus, dar dacă nu era prinsă de nimic, cum făcea? Ne vrăjea, evident.
oră nu garantez că rămâne. Mă, zice unul, tu eşti nebun de-a binelea. Aşa cred că a făcut şi-ăla, cu ceasul. Sunt şmecheri, măi frate! Dar
Ce tot vorbeşti tu acolo? Hai mă, zice scamatorul, care vrei să mergi matale ce căutai pe acolo, pe unde zici că erai?
cu mine? Noi, dacă nu-l credeam, ne-am văzut de treabă. Dar, când să Întrebarea căzu ca un ciocan pe un clopot, lăsând în urma ei o
ne culcăm, odată ne face unul semn, ia uitaţi-vă, mă, la tinerelul ăla, a tăcere adâncă. Oprea Măgură deschise un ochi, ca să-l privească pe
înnebunit, ce naiba face? Ce credeţi? Paznicul se făcuse iar ţeapăn şi îi Corcodel. Acesta privea pierdut salteaua de deasupra sa.
soma pe cei de lângă el, tot paznici, să lase armele jos, că el avea un – Păi, ce să caut? rupse el tăcerea într-un târziu. Fluierasem în
ordin şi trebuia să-l execute. Era zece şi un minut. Ăilalţi paznici se biserică!
dădeau de ceasul morţii, mă, ce-ai, te-ai tâmpit, te-a pălit soarele? Mă, – Haida, de! râse Bejan. Mă crezi copil? Ce, pentru un fluierat te
plutonul de execuţie te aşteaptă. Ăla, nimic. I-a pus cu burta în jos şi i- închide?
a ţinut aşa. Scamatorul nostru a trecut pe lângă el şi s-a dus, fluierând – Ehe, pentru un fluierat alţii au luat şi douăzeci de ani. Aveam
vesel. Stăteam şi ne uitam şi nu ne venea să credem, cum naiba făcuse acolo unul care chiar pentru un fluierat fusese adus. La un pahar de
asta? Şi n-a îndrăznit să mai plece nici unul, ne era frică, minunea nu băutură se-apucase să fluiere şi el, îi venise aşa, să doinească, nu prea
putea să ţină mult. Şi nici n-a ţinut. După vreun sfert de oră l-am văzut avea voce şi prefera să fluiere, sau să zică din frunză. Atunci n-avea
pe tinerel cum a lăsat arma în jos, parcă s-ar fi trezit dintr-un vis. Când frunză, căci era prin iarnă, şi se-apucase omul să fluiere şi, ce i-o fi
şi-a văzut colegii întinşi pe jos, s-a mirat, ce-i cu voi, mă, ce căutaţi pe venit, din una în alta s-a apucat să fluiere "Deşteaptă-te, române!", era
jos? Ăia nu îndrăzneau să se ridice, până s-au prins ei că totul trecuse, şi cam băut, cine ştie ce amintiri l-or fi împins către cântecul acela.
a mai durat ceva. Şi unde s-au ridicat şi-au început să-l lovească pe Când a observat el că locurile învecinate se goliseră şi toată lumea se
tinerel, mamă, mamă. Dădeau ca într-un sac de box, că făcuseră pe ei uita la el ca la o minune, a fost prea târziu. L-au ridicat direct de acolo,
de frică. Apoi s-au trezit şi ei că de fapt aveau altă misiune. Ne-au din cârciumă. Nici pe-acasă nu l-au mai lăsat să treacă. Bietul om!
aranjat pe căprării, ne-au numărat, lipsea unul. Dă-i alarmă, peste vreo Fusese la Alba Iulia în 1918 şi strigase acolo să se unească cu ţara şi
două ore au venit cu câinii, era noapte şi habar n-aveau încotro s-o ia, cântase cântecele de-atunci. Ne povestea, când îl apucau amintirile, de
câinii au luat urma imediat, dar nu s-au depărtat prea mult, că au şi vremurile acelea... Era bătrân, avea peste şaizeci de ani şi-i spuseseră
început să strănute şi s-au întors ruşinaţi. Piper, a zis unul de era cu că avea douăzeci de muncă la terasamente, dar el nu se speria, făcuse
câinii. Auziţi voi, scamatorul ăla se pregătise, făcuse rost de undeva de socoteala când va fi din nou liber şi muncea conştiincios, numărând
piper pisat şi pusese pe urmele lui şi terminase cu câinii. Dă-i alarmă zilele care-i mai rămâneau de făcut la muncă. Era un optimist
generală, dar n-au mai pus mâna pe el. S-a dus, s-a dus de tot, nimeni incorigibil, nu se plângea niciodată, în toate vedea numai partea
n-a ştiut unde, probabil şi-a găsit ascunziş pe undeva, la vreun circ. frumoasă. Nu era supărat nici pe cei care-l ridicaseră, zicea că ei n-au
Mare şmecher! Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei cum l-a vrăjit pe bietul nici o vină, aşa sunt timpurile şi oamenii trebuie să se conformeze
paznic, n-aş fi crezut! Pe paznic l-au luat la întrebări încă de-acolo, dar necesităţilor şi concepţiilor momentului respectiv. De un singur lucru
el susţinea că nu ştie nimic, probabil a aţipit, nu-şi aminteşte să fi era îngrijorat, de soarta nevesti-sii, erau căsătoriţi de patruzeci de ani
făcut el aşa ceva cu colegii lui, dar cum naiba să convingă pe cineva şi niciodată nu stătuseră despărţiţi mai mult de două zile, o luase cu el
că n-a făcut-o, când fuseserăm martori atâţia oameni? Peste două peste tot pe unde fusese. Atunci era îngrijorat pentru ea, căci zicea că e
săptămâni l-au adus înapoi, dar nu mai era paznic, era coleg cu noi... o femeie slabă de inimă, o viaţă-ntreagă trăise cu frica-n sân, ba pentru
– Nea Corcodele, păi am văzut şi eu, bre, unul de-ăia, la bâlci. una, ba pentru alta. Şi-ntr-o zi a aflat că nevastă-sa murise, la câteva
zile după ce-l ridicaseră pe el. A aflat-o de la unul ce doar venise, era – Bă, urâţilor! Ia treceţi colo şi ştergeţi, nu mai staţi ca nişte
de prin părţile lui, din Bihor. S-a schimbat dintr-odată, seara a aflat de trântori!
moartea nevestei şi dimineaţa n-a mai vrut să iasă la lucru. Paznicii să- Ilie Bejan, care abia apucase să aţipească şi se trezise în gălăgia lor,
l ia pe sus, el nu se mişca, pusese mâinile pe piept şi le cerea un preot, ridică alene capul şi-l repezi:
să-l spovedească, ăia nimic, că să iasă la muncă, dar nu dădeau în el, – Mai du-te, mă, şi tu de curăţă! Ce-i aici? Aveţi femeie de
căci impunea respect oricui, numai când îl priveai te treceau nişte serviciu?
fiori. S-au dus ăia, au raportat la şefii lor, au venit să-l cerceteze, – Bă, urâtule, rânji Ghijan, dacă-i spun lu' şefu ce ziseşi tu...
moşul atâta le spunea, că el moare şi să-i aducă un preot, să moară ca – Ce-mi face, mă? Ce-mi face? Mişcă de-aici şi lasă-mă în pace,
un creştin. Noi am plecat la muncă, în afară de unul care fusese preot că-mi vine şi mie să borăsc, da' nu de băutură, ci de mutra ta!
şi l-au lăsat cu moşul, să-l îngrijească. Seara, când ne-am întors, omul – Mă, mă, mă! se trase Ghijan înapoi, nedumerit. După câte văd eu,
murise. El, care iubise atâta viaţa şi se bucura că primise numai tu ai chef de ceartă. Stai cuminte, nenică! Eu nu ţi-am făcut nimic. Stai
douăzeci de ani, deci tot ar mai fi apucat ani frumoşi în libertate, îşi cuminte!
încredinţase toate tainele sufletului acelui preot şi trecuse liniştit în Şi se retrase, bucuros că are ce să-i spună lui Macadam de rău
lumea drepţilor, fără să blesteme pe nimeni, ba, dimpotrivă, parcă despre cei doi.
bucuros, că se duce după nevastă, şi-or să fie împreună de-a pururi. L- – Ilie, hai mă să-i facem ăluia curat, propuse Oprea Măgură,
am înmormântat atunci, seara, fără sicriu, l-am învelit cu un cearşaf şi neavând chef de ceartă.
l-am acoperit cu pământ, iar la cap i-am pus o cruce de lemn, – Dă-l mă-ncolo! Dacă nu ştie să bea, să stea naiba în banca lui!
necioplită. Unii l-au plâns de-a binelea, odată cu el s-a dus şi ultima – Hai, mă, că uite, vine umflatu-ăla şi face scandal! mai încercă
urmă de veselie... Abia de la preotul care-l spovedise am aflat şi noi ce Măgură să-l convingă şi se ridică în capul oaselor pe marginea patului.
om mare fusese bătrânul, dar ne-a legat popa acela cu jurământ să nu Macadam se apropia de ei, în pas vioi. Nu părea prea băut şi,
spunem niciodată. El îşi călcase ritul, taina spovedaniei o împărtăşise bărbierit proaspăt, avea chiar un aer simpatic.
şi altora, dar îşi asumase riscul, sperând că Dumnezeu va înţelege şi îl – Bă! strigă el de departe. Voi n-aţi înţeles că aci eu sunt şef?
va ierta, era păcat să nu se ştie cine fusese omul acela, era mai bine să Treceţi imediat să ştergeţi mizeria ăluia! Hai, rapid!
afle mai mulţi oameni, ca să poată povesti în viitor despre el... Ehei! – Dom' Macadam, dacă nu ştie cât să bea, să şi-o şteargă singur! îi
Vezi cum pentru un fluierat poţi să ai necazuri? zise Bejan calm, dar apăsat.
– Păi, matale ce-ai fluierat? se arătă mirat Bejan. – Ce spui, Franţ? Ia veniţi, bă, încoace, s-auziţi ce zice ăsta!
– Hai, mă, ce te faci că nu-nţelegi? îl repezi Corcodel. Ia mai lasă- Patru oameni se dădură mai aproape, curioşi.
mă în pace. Culcă-te naiba, că la noapte nu cred să scapi nebătut! – Ia mai spune o dată! îi zise Macadam lui Bejan. Spune, să audă şi
Bejan nu-i ascultă sfatul. Tăcu un timp, rumegându-şi gândurile, iar ăştia şi să ia aminte!
mai târziu reîncepu cu întrebările, dar Măgură nu-l mai auzi. – Dom' Macadam, lasă-mă în pace, că n-am chef de ceartă. Iar vrei
Adormise. să ne încăierăm?
Ceilalţi apărură înainte de miezul nopţii, gălăgioşi nevoie mare. Nu – Cine-a vorbit de încăierare? se miră Macadam, luându-i martori
erau toţi, vreo trei se rătăciseră pe undeva. Cum intrară, se năpustiră în pe-ai lui că nu asta voia el. Eu ziceam să...
paturi. Unul vomita într-un colţ, nereuşind să mai ajungă afară. – Lasă, nu mai zice! îl întrerupse Bejan, privindu-l tot aşa, pe
– Bă, ce-i aci! se auzi imediat glasul îngroşat de tutun al lui deasupra pernei, culcat pe burtă.
Macadam. Ia du-te unul şi scoală-i pe ăia noi, să vină să cureţe aici! – Uitaţi-vă, mă, cum vrea ăsta bătaie! îi luă din nou martori
Ghijan ascultă comanda şi veni lângă paturile lui Măgură şi Bejan. Macadam. strâmbându-se a disperare. Mă, tu aduci omul de nu mai
ştie ce să facă. Ce-ai? Nu ţi-e bine? Te-o durea capul, ai? Sau oi fi culcaţi şi staţi acolo liniştiţi.
având febră. Mă, păi dacă ai febră, să-ţi facă mandea o frecţie, să-ţi – Bine, bine. Auzirăţi mă? Mişcarea!
treacă! Apoi, către Bejan:
Zicând acestea, aduse la vedere mâna pe care o ţinuse tot timpul la – Dăm mâna?
spate. În ea avea un retevei de lemn. – Consideră că am dat-o.
Bejan înţelese că nu era de glumit cu el. Îşi făcu vânt şi ateriză în – Aha! Ţi-e frică.
picioare, pe partea cealaltă a patului. Rămase aşa, cu mâinile pe – Recunosc. Nu vezi ce mare eşti? Dacă pui mâna pe mine, mă-
marginea patului. ntorci cum vrei.
– Dom' Macadam, ce ţi-am făcut? mai încercă el să evite bătaia. Macadam râse, înveselit dintr-odată. Se ridică greu de pe jos şi
Lasă-mă, domnule, în pace! plecă, frecându-şi fruntea.
– Te duci? îl întrebă matahala, rânjind. – La noapte să nu dormiţi, îi sfătui Corcodel. Ăştia nu vă iartă uşor.
– Nu! – Dă-l dracului de fricos, replică Bejan. Cât e de mare, atâta e de
– Atunci las' că te trimit eu! fricos. Nu vezi că singur n-are curaj să se bată?
Şi porni să ocolească patul. Ceilalţi dădură şi ei la iveală câte un – Mă, dar şi tu ştii să te baţi. Unde-ai învăţat?
lemn, semn că se pregătiseră pentru bătaie, voma beţivului fiind numai – Pe unde-am putut şi eu, răspunse Bejan, evaziv.
motivul ca s-o pornească. – Mă, Ilie, se băgă Oprea Măgură în vorbă. De ce mă, te legi de
Ilie Bejan înţelese că nu mai are cum să înlăture incidentul. Trase ăştia?
coada de lopată de sub saltea şi o prinse cu amândouă mâinile dinspre – Cum, mă, tot eu mă leg?
capete, ţinând-o în faţă. Macadam avu un moment de ezitare. Nu se – Lasă, bă, că puteam să mergem să ştergem acolo. Ce dracu', ţie
aşteptase să-l găsească pregătit. nu-ţi vine să stai neam în treaba ta!
– Bă! Tu ai pregătit lemnul ăsta ca să ne omori? Aha! Omor cu – Tu n-ai văzut că ăştia veniseră pregătiţi? Ce făceam dacă nu eram
premeditare. Cu atât mai bine, vom avea circumstanţe atenuante. şi noi pregătiţi? Ho, că mai e un pic şi scăpăm de ei...
– Dom' Macadam, lasă-mă în pace! mai strigă o dată Bejan, tot – Dar de ce? prinse Corcodel firul discuţiei. V-aţi hotărât să plecaţi
sperând că va avea succes. cumva?
Dar celălalt atacă primul, lovind din lateral, la nivelul stomacului. – Păi, cam aşa ceva, încuviinţă Bejan, încurcat.
Bejan pară lovitura, zburându-i lemnul din mână. O clipă rămaseră – Aha! Nu mai rezistaţi.
nemişcaţi, Macadam neînţelegând ce se întâmplase, apoi se năpustiră – Nu de-aia, dar nu vezi şi matale ce-ai dracului sunt? Se iau de noi
toţi asupra lui Bejan. Acesta se feri de câteva ori, lovind rapid, unde din fiecare vorbă. Eu m-am cam săturat. Ori îl bat o dată bine pe
nimerea. În câteva clipe, lupta fu gata. Macadam şi încă doi erau pe domnul Asfalt, să-mi ştie de frică, ori, mai bine, îmi văd de ale mele şi
jos, iar ceilalţi pierduseră lemnele din mâini. Cele mai multe lovituri mă duc unde-oi vedea cu ochii.
la mâini le dăduse. – Mai bine renunţă. Te baţi cu el, dar ai văzut că şi ăilalţi ţin cu el?
– Mai vreţi? întrebă Ilie Bejan, răsuflând greu. Hai, care mai vrea? – Oi face eu ceva, trebuie să fac. Cred că ne ducem de aici, nu-i
Oamenii se adunau de pe jos, îşi mângâiau mâinile, speriaţi. aşa, Măgură?
Aşteptau reacţia lui Macadam. – Când ţi-am spus eu să plecăm, nu m-ai ascultat, îi ţinu isonul
– Bă, eşti bun! zise acesta, de jos. Dacă ştiam, nu mă mai apucam Măgură. Mâine o-ntindem. Ziceam să stăm măcar până la plată, dar,
cu tine. Las-o moartă, hai să facem pace! dacă nu se poate...
– De acord. Dar să nu vă mai prind că vă daţi jos din paturi. Vă
5. Oprea Măgură înţelese deodată că omul din faţa lui ştia mai multe
decât părea şi că nu e deloc în regulă curiozitatea lui, aşa, numai să se
Restul nopţii au stat trezi amândoi, le era totuşi teamă de un nou afle în treabă. Spusese că făcuse verificarea la domiciliul lui prin
incident, dar Macadam şi oamenii lui se culcaseră şi sforăiau de zor, intermediul organelor în drept, ori el ştia bine că numai Ghijan fusese
nu s-au mai sculat până dimineaţa. la el acasă, de-i pusese câteva întrebări nevestei. Apoi, îşi aminti
Când se lumina, erau la prezenţă. Simota apăruse şi el, se vedea insistenţa chelului de a nu-i primi aici, la şantier, când veniseră, el şi
bine că era trosnit, abia se mişca. După ce-i puse la treabă, dispăru Bejan, să se angajeze. Hotărî să fie foarte atent cu omul de la cadre.
undeva, într-o baracă, probabil ca să doarmă. Aruncă imediat o minciună. Dacă omul avea informaţii precise, de la
Nu peste mult timp, un om din echipă, care dispăruse imediat după miliţie, l-ar fi dat de gol, dacă nu avea informaţiile decât de la Ghijan,
prezenţă, apăru între ei şi întrebă: poate cădea în plasă.
– Mă, care eşti Măgură? – La adresa aceea locuieşte un frate de-al meu, zise el, părând
– Eu, se ridică cel strigat, de lângă grămada de cărămizi. liniştit. M-a primit în spaţiul lui, dar numai ca să-mi fac intrarea în
– Du-te la cadre. Te cheamă acolo. oraş.
– Mă duc, zise Măgură şi se uită la Bejan, mirat. Chelul îl privea pe deasupra ochelarilor, fără să zică nimic. Meşteri
– Du-te, mă! Vezi ce vrea. Încearcă să termini mai repede. ceva sub tăblia biroului, apoi îşi lăsă ochii pe dosarul deschis din faţa
Ocoli grămada de cărămizi şi traversă hala, ieşind în noroaie. lui.
Apăruse soarele, semn că urma să fie mai cald în ziua aceea. Ninsese, Peste câteva clipe se auzi uşa deschizându-se în spatele lui Măgură.
ca niciodată, chiar în prima zi de octombrie. El se trase un pas în lături, ca să nu stea în faţa omului care intrase şi
Ajunse la clădirea birourilor. Îşi curăţă cizmele la intrare, pătrunse aştepta ceva de la cadrist.
pe hol şi căută uşa pe care scria Cadre. Bătu uşor şi, la invitaţia celui – Cheamă-l aici pe Simota! îi spuse chelul. Spune-i că am o treabă
dinăuntru, deschise uşa şi intră. urgentă cu el.
– Să trăiţi! salută. M-aţi chemat? Omul ieşi, fără un cuvânt.
– Dumneata eşti Măgură Oprea? întrebă cheliosul, privindu-l sever – Şi zici că ai un frate acolo, la adresa aceea? continuă pleşuvul,
pe deasupra ochelarilor. fără să-l privească pe Măgură. Unde lucrează?
– Da. Eu sunt. – La tribunal. E şi el un fel de secretar pe-acolo.
Cheliosul luă un dosar de pe birou şi-l deschise. – De ce nu ne-ai spus de la început despre domiciliul din oraş?
– Uite de ce te-am chemat. Am o nelămurire asupra domiciliului – Păi, dacă tot nu e casa mea, ce rost ar fi avut?
dumitale. Unde ziceai că locuieşti? – Da, da, dar noi trebuie să ştim tot. Dumneata ai încercat să
– În Dăbuleni, raionul Gura Jiului. ascunzi ceva şi asta nu-mi place. Ai vreun motiv anume?
– Dar ai pe buletin viză de oraş, în strada Stalingrad. Cum vine – Ce motiv?
asta? – Aşa, de nu ne-ai declarat de la început domiciliul din oraş.
– Păi am încercat să vin şi eu în oraş. – Păi nu vă spusei?
– Şi la adresa din oraş de ce nu locuieşti? – Mai spune o dată. N-am reţinut prea bine.
– N-am unde. Mă! Tu faci pe-al dracului cu mine? gândi Măgură, supărat de
– Noi am verificat, prin organele în drept, situaţia de la domiciliul insistenţa celuilalt.
dumitale şi ni s-a spus că acolo locuieşte şi soţia dumitale. Poţi să dai – Am considerat că nu e important. Odată ce nu locuiesc efectiv
o explicaţie? acolo, n-avea nici un rost să declar domiciliul acela.
– Ce e important şi ce nu e, asta noi, cadrele, stabilim. Dumneata l- Măgură, ieşi încet de după birou şi se lipi de zid, lângă ceilalţi doi.
ai ascuns intenţionat... Va să zică, vrei să-ţi faci mutaţie în oraş şi Paşi repezi zdupăneau peste tot, uşile erau deschise cu zgomot, dar
ascunzi acest lucru de noi. De ce? Ai impresia că aşa merge? se părea că nu mai ajung odată şi la ei. În sfârşit, uşa se deschise brusc
O bătaie scurtă în uşă îl întrerupse. Intră Simota, urmat de un om şi doi miliţieni intrară, cu armele în mâini. Se uitară nedumeriţi la cei
din echipa lui. Făcură un pas în faţă, depăşindu-l pe Măgură. trei care stăteau lipiţi de zid, cu mâinile ridicate, apoi îl văzură şi pe
– Ce-i? îl întrebă Simota pe cadrist. Măgură.
Un zgomot de motoare le atrase atenţia afară. Pe fereastră văzură o – Băi, Măgură! zise cel din faţă, zâmbind. Ce dracu' te-ai deghizat
dubă intrând pe poarta şantierului, urmată de alte două. Prima coti la aşa? Dacă nu-ţi vedeam nasul tău borcănat, n-aş fi ştiut că eşti tu.
dreapta, oprind chiar în faţa clădirii birourilor, celelalte două depăşind Mai apăru un elev şi le puseră cătuşe celor trei arestaţi. Măgură se
clădirea, spre şantier. dădu mai aproape de birou şi trase afară sertarul în care umblase
Măgură dădu poalele hainei într-o parte şi duse mâna la spate, cheliosul mai înainte. Scoase de acolo un pistol cu ţeava lungă, de o
unde, sub curea, avea revolverul. construcţie pe care n-o mai întâlnise.
– Miliţia! strigă Simota, speriat şi surprins, după care se întoarse – Ia uite ce avea ăsta aici! se miră el, arătându-le celorlalţi arma.
spre uşă, să iasă. – Bă, frate, ăsta e nagan rusesc, zise cel care-i amintise mai înainte
Măgură întinse piciorul şi blocă uşa. de nas. Avea şi tata unul, îl adusese de pe front, din Crimeea.
– Stai aici! Nu mişcă nimeni! Îi scoaseră pe arestaţi afară. Dinspre hală venea şi grupul celorlalţi,
Simota îl privi nedumerit o clipă, apoi trase tare de clanţă, sperând însoţiţi de câţiva miliţieni. Lumea ieşise pe afară din barăci,
să deschidă uşa. neînţelegând despre ce e vorba.
– Lasă-mă, bă, să ies! strigă el, nereuşind. Ce-ţi veni? Mai târziu, după ce trecuse pe acasă, ca să se spele şi să se
Măgură scoase revolverul la iveală, ţintindu-l. Simota se retrase primenească, Măgură se duse la sediu, pentru raport. Colonelul
imediat de lângă uşă. Goangă îl primi imediat.
– Mă, lasă dracu' jucăria aia, zise el, privind gaura neagră a ţevii. – Intră, tovarăşe, intră! Ai adus şi raportul? Foarte bine. Aţi lucrat
Dacă te prind ăştia cu ea... excelent. Să vedem ce rezultate dau anchetele arestaţilor. Am trimis
– Lasă gălăgia! Treci la perete. Şi tu la fel! îi zise şi celuilalt, apoi, nişte băieţi de la economic la şantier, am informat şi securitatea, căci
întorcându-se pe jumătate spre cheliosul din dosul biroului: Tovarăşe, chestia cu stâlpii este mai aproape de sabotaj decât de afaceri. E unul,
deschide fereastra şi strigă la băieţi să vină aici! Corcodel, care i-a dat în gât pe toţi. Îmi place de el, colaborează întru
Trase cocoşul pe spate, armând revolverul. Cu coada ochiului îl totul. L-am repartizat la anchetă lui Bejan, el mi-a solicitat asta.
văzu pe cadrist ridicându-se de pe scaun, semn că va deschide geamul, Măgură s-a cam mirat că Bejan ceruse să-l ancheteze personal pe
dar nu, acela ridică deodată un biblioraft de pe birou şi-l aruncă drept Corcodel, dar acesta l-a lămurit, când s-au întâlnit mai târziu:
spre el. Se feri şi se întoarse. Cheliosul trăsese un sertar din birou şi
– Ce te miri, mă? N-ai văzut că omul era dispus să vorbească? Are
căuta de zor înăuntru.
cazier, a făcut patru ani la muncă silnică şi s-a lămurit că nu e bine să
Măgură apăsă pe trăgaci, fără să ţintească. Împuşcătura bubui
mai ajungă acolo. L-am învăţat ce şi cum să spună, înainte de arestare,
neaşteptat de tare. Glonţul trecu prin uşa unui dulap, pierzându-se în
că mi-a plăcut de el cum povestea. Trebuie să mai avem încredere în
interiorul lui.
oameni, altfel praful se alege. Eu am avut încredere în el. Sper să-l
– Mâinile sus! urlă. Mâinile sus, că trag!
scap, a intrat în combinaţie pentru că n-a găsit altă ieşire. Mare lucru
Ceva de pe faţa lui spunea probabil că chiar va trage, aşa cum o
şi omul! Tu ştii ce făceau, mă, ăştia? Ce n-ai crede. În afară de faptul
mai făcuse deja. Cadristul ridică mâinile, speriat. La semnul lui
că furau materiale cu nemiluita, aveau aranjamente să le şi folosească, foarte bine. Trebuie să te mai încrezi şi tu în oameni, n-ai ce face,
lucrau la diverşi, îmbogăţiţi de-ăştia, proaspeţi. Şi nu-s meseriaşi trăieşti în mijlocul lor şi trebuie să-i bagi în seamă. Vezi, după zece ani
proşti. Am văzut şi eu o casă unde au lucrat ei. Operă de artă, nu de comunism, tot mai aveţi cazuri de încălcări ale legii, în stil mare.
altceva! Tipul acela de la cadre era creierul lor. Îl anchetează nişte Nu trebuie să te mire. Probabil vor mai trece alte zeci de ani şi tot aşa
băieţi de la securitate. Scot ăia şi untul din el! se va întâmpla. Ce m-a frapat mai mult aici a fost organizarea
Încet, încet, toată banda a trecut pentru anchetă la economic şi afacerilor. Şeful bandei provenea totuşi din vechea societate, era mai
curând au fost trimişi în tribunal. uşor pentru el să organizeze o afacere în stil mare, decât să se rezume
Gica era cam speriată. Nu înţelegea ce fel de misiune avusese omul la salariul lunar care, oricum, cred că era destul de mare. Dar ceilalţi,
ei, de stătea el în oraş şi totuşi nu dăduse o săptămână pe acasă. Se pungaşii de rând? Ăştia doar ar fi trebuit să fie produsul noii societăţi.
împăcase cu gândul că nu e voie să afle şi ea despre ce era vorba, dar Cred că transformarea societăţii s-a făcut prea repede, lumea nu a
cel mai tare se mirase de cum arătau palmele omului ei. înţeles încă ce se cere acum, a rămas încă cu vechile concepţii. Ce
Într-o seară, Măgură a trecut pe la Marin Grosu şi i-a povestit ce vrei, e greu să transformi conştiinţa oamenilor. Numai la chinezi cred
făcuse în ultimul timp. Bătrânul poliţist l-a ascultat cum numai el ştia că se poate aşa ceva. Am auzit că pe ultimul lor împărat, Pu Y, care
s-o facă şi, la sfârşit, şi-a dat şi el cu părerea: toată viaţa lui nu făcuse nimic, l-au băgat ucenic la un cizmar şi acum
– Bravo, mă! Te-ai descurcat. Dar am înţeles că celălalt, Bejan, a este un cetăţean oarecare, lucrează la o cooperativă de încălţăminte.
fost cel care a remarcat mişmaşurile ălora. Tu unde-ai fost? De ce nu Bun, asta-i foarte bine, de-aia s-au luptat să aibă poporul puterea, nu
ţi-ai pus mintea la contribuţie? Mă, când mai ai vreo informaţie că un oarecare, auzi ce nume şi la ăla, Pu Y! Dar mă-ntreb şi eu, ca un
undeva, ceva nu e cum trebuie, pleci şi tu de la principul ăsta, că acolo oarecare, ce-o fi în mintea ăluia? Când s-o fi văzut el căzut de pe tron,
nu e ceva în regulă şi să caşti ochii. Să te pui şi tu în situaţia unui de unde ţinea în mâini soarta a sute de milioane de oameni, şi-acum e
răufăcător, să vezi ce s-ar putea face rău acolo. Apoi, cu oamenii un lucrător oarecare, cu aceleaşi drepturi ca şi colegul lui, icsulescu,
trebuie să fii bănuitor. Pentru tine, toţi ceilalţi sunt vinovaţi. De la care toată viaţa n-a cunoscut altceva decât munca... Tare curios aş fi,
principiul acesta porneşti. După aia faci cercetările şi te lămureşti să ştiu ce-o gândi omul acela. Mi-ar plăcea să ştiu...
care-i adevărul. S-ar putea să bănuieşti şi oameni nevinovaţi, dar nu-i
un păcat prea mare, mai bine să bănuieşti un nevinovat decât să nu 6.
bănuieşti tocmai unul vinovat. Este de datoria ta să-i demonstrezi
vinovăţia. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, orice om are câte ceva de Prin iarnă, Stan Măgură a fost chemat la regiune şi instalat într-un
ascuns. Nu zic că e vorba neapărat de un delict, nu, dar îţi spun eu, post de instructor la U.T.M. N-a stat mult în oraş, câteva zile doar,
oricare om are un mic secret al său pe care n-ar dori să-l descopere pentru că a fost trimis într-o misiune specială, pe lângă Calafat. Era
nimeni. Mie mi-au trecut atâţia oameni prin mână, că am ajuns singur necesar să ia legătura cu organizaţiile din satele de pe malul Dunării,
la această concluzie. Şi, n-ai crede, am descoperit că dacă insistam în vederea trecerii, în chiar iarna aceea, la colectivizare. Ţăranii de
asupra sufletului omului, până la urmă aflam tot ce doream, căci omul prin părţile acelea se arătau refractari la ideea de a-şi uni pământurile
preferă să spună orice, numai să nu i descopere secretul vieţii sale. Dar şi forţele, neînţelegând nimic din prelucrările la care fuseseră supuşi
tot mă mai mir, de ce a fost Bejan mai deştept cu un minut decât tine? din partea atâtor comisii venite în anul care se-ncheia. Ei ştiau una şi
Cască, mă, şi tu ochii, uită-te în jur, mai trage cu urechea, intră în bună: mai toţi făcuseră războiul, de la început până la sfârşit şi, drept
vorbă cu oamenii! Uite, Bejan a crezut în slăbănogul acela de care mi- răsplată, primiseră loturile la reformă. Acum de ce trebuia să le dea
ai povestit. A intuit că fondul lui sufletesc nu este cel de delincvent, că îndărăt? Prin unele sate, comisiile de lămurire fuseseră alungate,
numai întâmplarea a făcut ca el să fi făcut puşcărie. Şi a procedat oamenii ieşiseră cu furcile şi topoarele la ei, unii mai fuseseră ridicaţi,
dar rămâneau alţii, dintre care din nou se găseau câţiva mai căpoşi nimic, ştia una şi bună, v-am dat cotele, ce mai vreţi de la mine? Ne-
care să se opună până şi prezenţei comisiilor în satele lor. am mai dus pe la el peste vreo trei zile, tocmai tăiase porcul lui,
– Mă, naşule, povestea Stan peste vreo trei săptămâni, când se crescuse doi, unul pentru cote, altul pentru el. Când ne-a văzut la
înapoiase la regiune, pentru o informare, şi sunt pe-acolo nişte oameni poartă, a strigat la un copil să ne deschidă, că iar am venit să cerşim la
ai dracului, mă, te uiţi la ei şi nu dai doi bani pe pielea lor, zici că sunt poarta lui. Îşi bătea joc de noi, dar înghiţeam, pentru că aveam o
proşti de dau în gropi, dar nu-i aşa. Mă, ne-am dus noi, eram vreo misiune şi trebuia să ne-o îndeplinim. Preşedintele Sfatului s-a dat la
cinci, s-o luăm din casă în casă, cu lămurirea. Întâi am luat-o pe la el, că ar fi cazul să-şi cinstească şi el musafirii, vedeam bine că-i lăsa
gura apă, nişte carne sfârâia într-o tigaie, pomana porcului, de, dar
casele utemiştilor, ne bazam mult pe ei, să-şi lămurească şi ei părinţii,
ţăranul o ţinea înainte, ce, bă, v-am dat un porc, de ce nu vă duceţi să-l
şi ne-am răcit gurile degeaba o jumătate de zi, numai la unul. Îl luam tăiaţi pe-ăla? Mă, porcul acela e al statului, cum să-l tăiem? Păi dacă
pe rând, când obosea unul, începea altul, dă-i cu exemple, din ziare – el e al statului, voi ai cui sunteţi? Nu ai statului? Deci porcul e şi-al
că citesc şi ei ziarele – din cărţi, arată-i poze cu ţărani fericiţi, a stat vostru. A-ncercat preşedintele să-i explice cum e cu statul, nu prea
ăla şi ne-a ascultat cu răbdare până pe la prânz, ni se cam făcuse înţelegea el de glumă, iar ţăranul, când a auzit că şi el este al statului, a
foame şi nouă, ăla nu scosese nici măcar un clondir de vin pe masă, rămas aşa, pe gânduri, şi-odată l-am auzit, bă, păi dacă şi eu sunt
nimic, stătea şi ne asculta. Şi, când credeam noi că e gata, odată statul, atunci porcul ăla de ce l-am mai dat? Nu puteam să-l păstrez tot
vedem că-i face nevestei un semn. Femeia s-a dus pe-afară, s-a-ntors, eu? Se făcea că nu-nţelege deloc cum vine chestia cu statul cel nou, iar
a pus masa într-un colţ, noi, din colţul celălalt, ne-am bucurat, că abia preşedintele parcă era bătut în cap, nici el nu pricepea bătaia de joc a
aşteptam să mâncăm şi noi. Dar omul, ce crezi?, vorbiţi, tovarăşilor, omului, a trebuit să-l trag de mână ca să ne ducem de-acolo. Mă,
naşule, şi eu sunt neam de ţăran, dar aşa oameni ca acolo n-am mai
vorbiţi, că eu pot să v-ascult şi când mănânc! Şi s-apucă să mănânce,
văzut! Sunt închişi, nu scapă nimic din ei, chiar dacă te văd la
şi el, şi nevasta, şi copiii, că avea vreo cinci, da' pe noi nu ne invita. înghesuială, nu-ţi dau o mână de ajutor. Nici nu ştiu cum om rezolva
Unul de era cu noi, era şi el de-acolo, din sat, l-a întrebat dacă-i problema acolo, la ei. Cred că abia în primăvară, dacă s-o putea face
frumos, el să mănânce şi nouă, musafirii lui, să nu ne dea nimic. Zice, ceva.
bă, păi nu eu v-am chemat, nu sunt pregătit şi pentru voi, da' dacă – De ce nu faceţi ca la noi?
ziceţi că e bine la colectiv, de ce nu v-a dat colectivul şi mâncare? Ce, – Nu mai merge aşa. E o altă orientare. Nu trebuie să ne mai
aşa vă învaţă pe voi, să mergeţi pe la oameni şi să cerşiţi? Mă, naşule, grăbim. Până la urmă, tot la colectiv ajung toţi, dar acum trebuie luaţi
mi-a fost o ruşine, că m-am ridicat şi-am ieşit afară, că bieţii oameni cu încetul. Pe-acolo, pe la cotul Dunării, am întâlnit şi oameni care se
luptă de doi ani să înfiinţeze colectivul. Au mai fost şi ei în alte părţi,
ce crezi că mâncau? Mămăligă caldă cu varză acră de la putină, dată
unii au fost şi în Bărăgan, au văzut şi ei ce înseamnă să munceşti în
cu boia. Asta mâncau ei şi omul ăla din sat de era cu noi voia să ne dea colectiv, că mai mult munceşte maşina decât omul, dar ce folos, cei
şi nouă ce mâncau ei. L-am lăsat naibii, am plecat pe la secretarul de care n-au văzut nimic, o ţin una şi bună, că nu vor colectiv şi gata.
partid, să mâncăm ce-o fi, aflasem că la el se mai găsesc de-ale gurii şi Dacă ar fi tineret mai mult pe-acolo, poate ar merge mai uşor, dar pe
nu putea să ne refuze. acolo sate întregi sunt vaporeni, sunt plecaţi câte o jumătate de an şi
– Aşa săraci sunt oamenii pe acolo? se mira Oprea. mai mult, se duc până în Germania cu şlepurile. Au încercat să-i dea
– Nu, nu-s săraci, că au şi pământuri bune şi obţin producţii destul afară de la vapoare, dar nu se poate nici aşa, căci alţi oameni nu se
găsesc bătând din palme şi ăia sunt uniţi, ai naibii, dacă au oprit două
de mari. Dar am nimerit şi noi, atunci, la cel mai al dracului dintre ei,
remorchere cu şlepurile lor, au stat în port la Severin două săptămâni
avusese el necazuri mai înainte, cu cotele, şi nu mai voia să asculte
şi alţi oameni n-au găsit. I-au chemat înapoi tot pe aceia pe care-i
debarcaseră, altfel li se stricau mărfurile şi pierdeau mai mult. Am stat văzut niciodată intrând în casă, se vehiculează pachete voluminoase.
şi eu de vorbă cu vaporenii, când se-apucă să povestească, o noapte Vezi, omul e bătrân şi nu prea are ce face, îşi satisface şi el
întreagă te ţin treaz. Cică prin Austria l-au văzut pe unul care pescuia, curiozitatea urmărindu-i pe vecinii lui. L-am alertat şi pe sectorist, mi-
pe un podeţ de lemn, într-o băltoacă din marginea Dunării. Ai noştri a adus un raport, dar nu rezultă că s-ar întâmpla ceva nefiresc acolo.
stăteau acolo, aşteptau să le dea drumul să intre într-un port, la Acum să-ţi spun şi de ce bătrânul a cerut să vorbească personal cu
descărcat. Aşa l-au urmărit pe pescarul acela o zi întreagă. Şi cică mine. Frangopol acela se laudă peste tot că este membru de partid din
prindea ăla peşte ca lumea, mai mic, mai mare, dar mult, până spre ilegalitate, arată oricui o adeverinţă în acest sens, şi bătrânul s-a gândit
seară făcuse vreo douăzeci de chile. Îl ţinea într-un coş mare, în apă,
că, dacă ar fi necinstit, e mai normal ca tot un membru de partid să
să stea viu. Când a dat soarele în scăpătat, ăla şi-a strâns sculele şi a
răsturnat peştele în apă. Ai noştri, cu gura pe el, bine, mă, neică, făcuşi afle primul. De-aia a venit la mine. Eu am cerut informaţii despre
atâta prăpăd şi-acum îl arunci în apă? Ăla a început să râdă. 'Ce bă, eu Frangopol, numele ăsta nu e prea românesc, din păcate însă nu mi-a
pescuiesc numai din plăcere. Dacă vreau să mănânc peşte, mă duc la parvenit rezultatul verificărilor. Te vei ocupa dumneata de această
băcan în oraş şi cumpăr ce peşte-mi place mie. Trebuie să trăiască şi afacere, dar cât mai discret posibil. Ai ajutor pe Bejan, chiar dacă am
peştele şi să trăiască şi băcanul. Vaporenii i-ar fi plătit peştele, mai auzit că la şantier el a fost capul răutăţilor, dumneata vei fi şeful.
bine li-l dădea lor, da' ce, mă, zice ăla, dacă aveţi bani de ce nu vă Sectoristul a primit ordin să vă stea la dispoziţie, are trei ajutoare, deci
duceţi şi voi la băcan? puteţi să vă împărţiţi cum trebuie. Nu forţaţi lucrurile. Pânde, ziua şi
După informarea aceea de la regiune, Stan a plecat acasă, pentru noaptea, cât mai discrete, puteţi lua legătura şi cu bătrânul, se numeşte
două zile, urmând să se întoarcă direct de-acolo la misiunea lui. Antoniu Constantin, o să-l recunoaşteţi uşor, are o mustaţă ca Stalin,
Oprea Măgură era mai liber, participa la întocmirea noilor albă toată. Treci să-l iei şi pe Bejan şi daţi-i bătaie.
formulare pentru stabilirea reşedinţei populaţiei, nu-i prea plăcea – Am înţeles, tovarăşe colonel! Dar nu s-ar putea după Anul Nou?
chestia asta, mai repede s-ar fi dus înapoi, la sectorul lui, dar colonelul – Nu, tovarăşe. Ştiu că cineva se va sacrifica de Revelion, dar, după
Goangă avea alte planuri pentru el. cum bine ştii şi dumneata, infractorii îşi aleg cu predilecţie zilele de
Într-o zi, mai înainte de Anul Nou, l-a chemat la el. sărbători pentru a acţiona, deoarece în acele zile paza e mai slabă şi
– Tovarăşe Măgură, doresc să-ţi încredinţez o misiune mai delicată. oamenii nu mai sunt atenţi.
Nu, nu te speria, nu te mai trimit la muncă, deocamdată nu mai avem – Am înţeles! Trecem la executarea misiunii!
cazuri de acest gen. Am altceva... Uite despre ce e vorba. Am aici o Cu reclamaţia în buzunar, a trecut pe la Bejan să-l ia cu el şi au
reclamaţie a unui bătrân, a cerut să vorbească chiar cu mine, abia l-am plecat amândoi spre parc, căci într-acolo se afla adresa la care locuia
primit, dar după ce mi-a spus despre ce e vorba, m-am bucurat că nu bătrânul Antoniu: strada Mureş numărul 15.
l-am refuzat definitiv. În reclamaţia lui scrie cam tot ce te interesează, La secţie au dat chiar peste sectorist, se cunoşteau din vedere, era
dar să-ţi povestesc eu mai multe. Omul susţine că în aceeaşi clădire în mai în vârstă decât ei cu vreo şapte, opt ani şi se numea Andrei
care locuieşte el se întâmplă lucruri necurate, de care nu ar fi străină o Andrei.
familie, Frangopol le zice. Casa e undeva spre parc, ai s-o găseşti uşor, – Ce naiba de nume e ăsta? îl interpelă imediat Bejan, simţindu-se
e o casă veche şi destul de mare. Bătrânul zice că a sesizat că la ca la el acasă din prima clipă.
familia Frangopol vin numeroşi vizitatori, dar că de multe ori nu mai – De, mă, Ilie, zise sectoristul, cu voce moale, pe tata tot aşa l-a
ies din casă tot atâţia câţi intră. Nu l-ar fi deranjat cu nimic chestia chemat, şi pe ta-său tot aşa, probabil pe toţi bărbaţii din neam tot aşa i-
asta, însă el are obicei să încuie poarta de la curte, în virtutea faptului a chemat şi s-a păstrat tradiţia.
că este cel mai vechi locatar din imobil. El susţine că la acei – Da, nene, dar puteai să te numeşti şi matale altfel, Ion sau
Frangopol se întâmplă ceva ciudat, ies de la ei oameni pe care nu i-a Gheorghe!
– Dacă-ţi spun că fiu-meu tot aşa se numeşte, ce-ai zice? – Păi, cred că eu o să mă sacrific, zise Andrei Andrei, oftând. E
– Păi ce să zic. Era normal. doar sectorul meu şi ar trebui să dau exemplu. O să mai iau un ajutor,
– Da, era normal. Hai să-ţi mai spun una bună. La noi, numai am un băiat neînsurat, n-are probleme.
primul copil a fost băiat, şi la străbunicul meu, şi la bunic, şi la tata, – Atunci e clar. Facem planul de bătaie, care, cum intră de serviciu.
şi... Ai primit ceva informaţii despre Frangopol?
– Şi la dumneata! încheie victorios Bejan. – Nimic. În afară de ce ştiam eu, n-a mai apărut nimic. Este născut
– Da' de unde ştii? se miră Andrei Andrei. Da, mă, şi la mine, la fel. în 1920, aici, în sector, s-a mutat acum patru ani, m-a cam mirat cum
Numai primul născut este băiat, următorii au fost numai fete, trei, de i-au fost repartizate patru camere, când el nu e decât cu nevasta, dar
cinci, şapte, câte a putut fiecare. De parcă s-a vorbit careva, să avem am aflat că este un vechi ilegalist şi, desigur, s-a ţinut cont de acest
urmaşi numai câte unul care să ne poarte numele mai departe. Uite, eu lucru. Acum este director la fabrica de maşini agricole, mai înainte a
am un băiat şi cinci fete, că ziceam să sparg gheaţa şi să mai fac un condus cadrele de la întreprinderea de transporturi. Nu am primit
băiat, dar parcă s-a opus ceva şi nevastă-mea numai fete mi-a turnat, sesizări asupra lui, dimpotrivă, am auzit numai lucruri bune despre el.
una după alta. Acum, ce mi-am zis eu, dacă după şase copii tot n-a mai Pe moş Antoniu nu prea-l cunosc, este un om şters, trăieşte dintr-o
vrut să iasă un băiat, ne-am oprit şi noi, că ni se par destui. Şi de la pensie de la asigurări, mai vinde cireşe şi vişine, căci are în curte
băiat probabil tot aşa, o să am numai un nepot şi restul nepoate. Asta e câţiva pomi, mai primeşte ajutoare de la nişte nepoţi de-ai lui. În afară
cu numele meu, că ai fost curios. Dar acum, hai să trecem la ale de faptul că exista şi el, altceva nimic nu ştiam. Acum m-am informat
noastre. Să ştiţi că am organizat pânde la domiciliul lui moş Antoniu, şi eu prin vecini, mai ales printre bătrâni, pentru că ăştia au spiritul de
dar, în trei zile, numai o persoană a intrat în locuinţă şi a ieşit destul de observaţie mai dezvoltat.
repede. Nu ştiu cine o fi fost, omul meu nu avea ordin să-l urmărească – Tovarăşul colonel a cerut o verificare asupra lui Frangopol, vine
şi l-am lăsat să dispară. Poate a fost o greşeală... de undeva din capitală, de-aia nu are dosarul complet aici, la noi. Să
– N-a fost nici o greşeală, interveni împăciuitor Măgură. De acum sperăm că va sosi mai repede, poate aflăm ceva.
organizăm pândele în doi oameni. La nevoie, unul poate să-i Au plecat apoi de la secţie, ca să cunoască topografia locului.
urmărească pe cei care ies din imobil. Problema este, cine se sacrifică Trecând prin faţa casei de la numărul 15, au reţinut că din casa aceea
în noaptea Revelionului? se putea ieşi şi prin spate, de unde s-ar fi putut ajunge, peste gard, în
– Eu zic să tragem la sorţi, propuse sectoristul. curtea vecină.
– Ce sorţi? Hai să vedem cu cine acţionăm. – E bine de ştiut, a comentat Ilie Bejan, vedeţi ce uşor se poate
– Eu am trei ajutoare, Murgescu, Ogrăzan, Popa. Acum Murgescu trece la vecini?
este în post, la pândă. Ceilalţi vin la noapte, să fie doi. De cealaltă parte a străzii au văzut şi livada, cu un gard înalt spre
– Ai un post bun? trotuar. Trecând pe acolo, Andrei Andrei a întrebat ceva şi de dincolo
– Da, chiar în faţa imobilului de la numărul 15 este o livadă mare. de gard i s-a răspuns că nu s-a semnalat nimic neobişnuit.
După gardul ei se poate urmări foarte bine ce se petrece în obiectiv. S-au despărţit mai apoi, rămânând înţeleşi ca în noaptea următoare
Noaptea e cam frig, dar asta e. Acolo nu ne deranjează nimeni, nici să facă de pază Măgură şi Bejan.
copiii nu vin în livada aceea, pentru că acum e numai noroi şi nu-i lasă Acasă, Gica era în probleme. Făcea cozonaci pentru cea mai lungă
părinţii. noapte a anului. Era în bucătăria din spatele curţii, cu Manole pe lângă
– E în regulă. Atunci să propunem pentru noaptea Revelionului, ea. În ziua aceea, dacă făcuse focul în maşina din bucătărie, nu-l mai
cine face pânda? făcuse şi în casă, pentru a face economie de lemne, de aceea Manole
şedea şi el acolo, alături de ea, gata să înţepe şi el cozonacii cu un fir au pierdut tot atât de repede pe cât îl prinseseră. În noaptea aceea erau
din mătură, pentru a vedea dacă sunt suficient de copţi. de pază Ogrăzan şi Popa, ajutoarele sectoristului. Spre dimineaţă au
În toată curtea mirosea a cozonaci. Dacia Sandulian făcea şi ea, văzut un individ care le-a atras atenţia din cauza grijii cu care umbla,
căci ţinea la tradiţie. Ea însă îi făcea mai sofisticaţi, îi umplea cu cacao venise dinspre parc, trecuse în sensul opus, dar s-a întors repede şi,
şi cu miez de nucă, pe când Gica îi făcea simpli, fără umplutură, sau când a ajuns în dreptul curţii cu numărul 15, a sărit repede gardul nu
cel mult cu câteva bucăţi anemice de rahat colorat. Manole se bucura prea înalt. Miliţienii au aşteptat cam multişor să reapară, omul a sărit
tare mult când primea o felie sau două de cozonac de la baba, spre din nou gardul peste vreun sfert de oră. De data aceasta avea cu el un
necazul maică-sii, care-l certa: săculeţ ce părea destul de greu, chiar dacă nu era prea mare. Întâi a
– Bine, Manolică, de ce iei tu de la baba? Eu nu-ţi fac cozonaci? pornit spre centru, dar după câţiva paşi s-a întors brusc şi a luat-o în
– Da, mamă, dar ai ei sunt mai buni, se apăra copilul. sens opus. Ogrăzan a ieşit şi el din ascunzătoare şi a pornit după el, pe
– Cum sunt mai buni? partea cealaltă a străzii. Cel urmărit a mers liniştit un timp, dar în
– Sunt cu nucă şi cacao, de-aia! dreptul unei porţi a dispărut brusc. Ogrăzan s-a speriat că-l pierde şi a
– Păi ea are bani, mamă, ea poate să cumpere. Eu de unde să am traversat în fugă strada, oprindu-se în poarta pe unde dispăruse
bani, că, nu vezi, ne trebuie şi nouă pentru casă, să fim şi noi în rând necunoscutul. Acela îl aşteptase acolo, nu dispăruse nicăieri şi, cum l-
cu lumea. a simţit pe miliţian aproape, l-a pocnit în moalele capului cu săculeţul
– Mamă, dar în casa aia cine o să stea? acela, ce într-adevăr era greu.
– Noi. Ogrăzan şi-a pierdut cunoştinţa şi când s-a trezit, nu mai era nimeni
– Bine, bine, noi o să stăm. Dar când s-o însura Victor, casa i-o daţi pe lângă el. S-a ridicat din mocirlă ameţit, s-a uitat în toate părţile, dar
lui? Sau mi-o daţi mie? nu se vedea nicăieri vreo urmă a necunoscutului. S-a întors la locul de
– De, mamă, om mai trăi şi-om vedea ce-o mai fi. Să ajungem noi pândă, amărât şi ruşinat.
până la însurătoarea voastră, după aia, cum v-oţi înţelege... Dimineaţa le-a povestit celorlalţi ce păţise şi ei au încercat să
Manole tot nedumerit era privitor la viitorul casei de la ţară, a cui o scoată mai multe amănunte asupra necunoscutului care-l atacase, dar
să fie ea. Dacă se uita la cei mari, în casa aceea ar fi fost normal să el nu era în stare să le ofere mai multe. Pe întuneric nu putuse să vadă
rămână el, alături de părinţi, în general ultimul născut rămânea în casa decât o siluetă de bărbat, atât reţinuse. Nici măcar ce înălţime avea
bătrânească. Dar se mai văzuseră şi abateri de la această regulă, nu era acela nu putea spune. Bănuia doar că ar fi fost mai înalt decât el, îl
sigur că numai el avea dreptul la casa aceea încă neridicată. Şi atunci, lovise de sus în jos.
ce rost avea să se mai economisească bani pentru casă, când nimeni nu Măgură i-a raportat telefonic incidentul colonelului Goangă şi l-a
ştia ceva sigur despre viitorul ei? întrebat dacă nu mai sosise raportul verificării lui Frangopol.
– Încă nu, i-a spus colonelul. O să mai insist, să mi se trimită mai
7. repede. Crezi că ai nevoie de alte ajutoare?
– Deocamdată nu. Cred că individul a dat deja alarma, dacă o fi în
Trecuseră două săptămâni din noul an. În cazul reclamaţiei lui legătură cu omul nostru. Nu cred că se va mai întâmpla ceva în zilele
Antoniu nu intervenise nimic nou. Familia Frangopol nu mai era astea. Totuşi, dacă nu cer prea mult, aş dori să ordonaţi ca două patrule
vizitată de nimeni şi se părea că bănuielile bătrânului nu aveau nici un să urmărească cele două capete ale străzii, să lase pe oricine să intre pe
suport real. Toţi se plictisiseră de pândele continue şi se gândeau cu stradă, dar să controleze pe toţi cei care ies.
jind la alte misiuni, care să dea eventual un rezultat cât de cât concret. – Bine. Asta e uşor. Voi da ordinele necesare. Ogrăzan cum se
Iată însă că într-o noapte au dat peste un fir, pe care, din păcate, l- simte?
– Destul de bine. Doar că-l doare capul... – Nu. A plecat să se odihnească.
– Dacă până diseară nu-i trece, să se ducă la spital, să-i facă o – Rămâi acolo, la secţie. Vin şi eu imediat.
radiografie. Măgură s-a dus să transmită celor din post că el mai întârzie la
– Am înţeles, tovarăşe colonel! secţie şi s-a întors repede. Colonelul Goangă a apărut şi el, coborând
De atunci s-au împărţit în două grupe de câte trei oameni. Nu mai dintr-o maşină neagră, împreună cu Antoniu. Au intrat amândoi în
aveau încredere să lase doar doi oameni la pândă, bănuiau că se secţie şi s-au instalat pe două scaune.
confruntă cu forţe mai puternice decât ar fi crezut. – Bine, măi, tovarăşe, începu colonelul, vizibil supărat, cum a fost
Câteva zile şi nopţi a fost linişte. Frangopol îşi urmărea programul posibil să-i păcălească aşa uşor?
zilnic, ieşea din curte la şase şi jumătate, revenea în jur de ora cinci – Tovarăşe colonel, incendiul i-a atras pe toţi...
după amiaza şi de obicei nu mai ieşea. I se pusese sub supraveghere şi – Sunt nişte proşti! Trebuia să dea careva telefon la pompieri şi
telefonul de la domiciliu, dar era chemat foarte rar, şi mai mult de gata. Misiunea lor era alta. Acuma, ce facem? Am pierdut timpul
către cei de la fabrică. degeaba, asta e! Şi tovarăşul Antoniu susţine că tipii aceia nici măcar
Măgură trecea pe la sediu în fiecare seară, înainte sau după tura de nu se ascundeau, nu se fereau să-i vadă cineva. Ba unul l-a şi sfătuit să
pândă, pentru a afla amănunte de la colonelul Goangă şi pentru a-i nu iasă din camera dumnealui, că e pericol de foc. Şi ai noştri, în loc
raporta că nu se întâmplase nimic deosebit. să pună mâna pe ei, s-au dus la foc! Aşa e, la foc, ca la foc, lumea se
Părea că nu se va mai întâmpla nimic, dar, într-o seară, târziu, s-a adună, să vadă ce şi cum, dar, uite, timpul nu a lucrat în favoarea
iscat un incendiu pe stradă, la un imobil dinspre piaţa Chiriac. noastră. Speram să-i prindem în flagrant, să nu se mai poată opune
Miliţienii au sărit să dea ajutor la stingerea focului, au venit şi probelor...
pompierii, focul a fost în sfârşit stins, după o luptă de două ore şi Sună telefonul. Colonelul ridică receptorul şi nu rosti nici o vorbă.
jumătate, iar când şi-au reluat pânda, părea că nu se schimbase nimic. Ascultă ce spunea cel de la celălalt capăt al firului şi se văzu pe faţa
A doua zi însă, colonelul Goangă i-a luat la telefon. I-a răspuns lui că primise o veste neplăcută.
Măgură, care se pregătea să plece şi el în control. – Bine! zise el. Lasă un om acolo, poate apare, iar tu vino încoace.
– Tovarăşe Măgură, ce s-a întâmplat azi noapte? a întrebat Puse receptorul în furcă şi oftă.
colonelul, supărat. – Frangopol nu a apărut la fabrică. Nimeni nu ştie nimic despre el.
– A izbucnit un incendiu, tovarăşe colonel. Ridică din nou receptorul, formă un număr şi ceru o echipă de
– Şi profitând de incendiu, bandiţii şi-au făcut mendrele! specialişti pentru o percheziţie.
Măgură a tăcut, neînţelegând. – E cazul să facem o percheziţie amănunţită, să luăm urme, de
– Am aici, lângă mine, pe cetăţeanul Antoniu Constantin, care a aceea am chemat procuratura. Femeia este acasă?
cerut să mă vadă, pentru a-mi spune că azi noapte, în faţa imobilului – Dacă n-o fi plecat între timp, răspunse Măgură. Să mă interesez?
urmărit s-a oprit un camion în care au fost încărcate diferite bagaje, – Ar fi bine. Până vine procuratura, mai e timp. Dacă n-a plecat, să
pachete voluminoase, de către cel puţin cinci oameni care veniseră la fie oprită să părăsească domiciliul!
Frangopol. Unde au fost oamenii noştri? Cine a fost în post? Oprea Măgură ieşi imediat. De la echipa din pândă află însă că
– Sectoristul. soţia lui Frangopol ieşise şi plecase cu un taxi pe care-l comandase
– A stat în post toată noaptea? probabil prin telefon.
– Nu, când a văzut focul, au plecat să dea o mână de ajutor. – Eram sigur! izbucni colonelul, bătând cu palma în masă. Cum de
– E clar. Bandiţii au profitat de incendiu şi i-au păcălit. Sectoristul nu mi-a trecut prin minte!?
mai e acolo? Formă din nou un număr la telefon şi ordonă să se supravegheze
gara şi autogara, să fie căutată o femeie cu numele Frangopol. în text.
– Slabe speranţe, zise el după ce închise telefonul. S-ar putea nici – Măi, dar cine a scris asta, avea talent! exclamă într-un târziu
să nu fi plecat la gară, ci în altă parte. Am scăpat păsărica din mână! colonelul. Ştii ce-i aici? Nişte amintiri ale unuia, nu-i spune numele,
În faţa secţiei apărură două maşini. Plecară cu toţii spre imobilul în este notat numai un P, dar se vede că sunt amintiri reale. Cine s-o
care urmau să efectueze percheziţia. ascunde sub iniţiala asta? Îl luăm la sediu, s-ar putea să descoperim
Bătrânul Antoniu le deschise uşa de la intrarea în casă. Pe un hol mai multe din lectura materialului. Şi scrisorile... Ia te uită, expeditorii
lung erau cinci camere şi o bucătărie. În camera din faţă stătea nu şi-au scris numele şi adresele! Dar vedem pe ştampile de unde au
bătrânul. Celelalte erau ocupate de familia Frangopol. Un tinerel de la fost expediate. Cetate... Vânju Mare... Calafat... Izvoare... Şi nu sunt
procuratură scoase o legătură de chei şi în câteva minute descuie toate trimise de mult timp. Trebuie să dăm de expeditori. Dacă nu apare
uşile. Oamenii se împărţiră şi începură controlul. Frangopol, aceştia vă vor duce poate la el.
Măgură nimeri într-o cameră care se părea a fi fost folosită ca birou – Tovarăşe colonel, veniţi aici! strigă cineva din altă cameră.
de lucru de către directorul dispărut. Un birou masiv, cu multe sertare, Colonelul Goangă se ridică şi ieşi pe hol, cu Măgură după el,
trona înspre fereastră. Pe pereţi erau rafturile unei biblioteci destul de curios. În camera alăturată, cel care strigase expunea pe o masă trei
bogate. icoane pe lemn, nu prea mari.
Sertarele nu erau încuiate. Oricum, ar fi fost uşor de deschis, omul – Le-am găsit împachetate aici, în dulap, explică omul care le
de la procuratură părea expert în spargeri. Începu să scotocească descoperise.
sertarele, rând pe rând. În primele două nu găsi decât rechizite – – Icoane? se miră colonelul. Să fi fost preot şi noi să nu ştim?
creioane, rigle, foi albe de hârtie, dosare nefolosite, caiete, o călimară – Erau ambalate bine, continuă celălalt. Parcă ar fi fost pregătite
cu cerneală verde. În sertarul următor descoperi mai multe foi de pentru expediere.
hârtie scrise, un teanc gros de două degete. Le răsfoi stând pe scaun, – Le luăm cu noi. Ce-o însemna asta? Afaceri cu icoane? Cine să
filă cu filă, oprindu-se din când în când asupra câte unui pasaj. Părea a mai umble astăzi după aşa ceva?
fi un manuscris de carte, dar lipsea foaia de titlu, devenind – Tovarăşe colonel, interveni un civil de la procuratură, astăzi sunt
neinteresantă prin aceasta. Îl lăsă de-o parte, continuând căutarea. Nu foarte căutate icoanele vechi, dar numai în occident. Cu cât sunt mai
mai descoperi decât câteva scrisori, vederi de la mare şi de la munte şi vechi, cu atât sunt mai valoroase.
o agendă. O răsfoi şi pe aceasta, fără să găsească nici măcar o – De, ştiam şi eu de aşa ceva, dar, dacă la noi nu mai au nici o
însemnare în ea. Nici filele nu păreau rupte, dar nici nu fusese folosită. valoare, m-am dezobişnuit să cred că ar fi căutate. Mie, de exemplu,
Mai cercetă o dată sertarele, trăgându-le pe toate afară din birou. Se nu-mi spun nimic. Nişte mâzgăleli oarecare pe lemn, mare şmecherie!
mai văzuseră cazuri când diverse obiecte erau ascunse în partea de sus Trebuie să consultăm un expert... Dar de unde să-l găsim? Doar pe la
a golurilor sertarelor, prinse cu sfoară sau bandă adezivă. Aici însă nu mitropolie dacă o mai fi vreunul.
părea să fie ascuns nimic. Ciocăni şi în pereţii laterali ai biroului, – Vezi, băiete, îi spunea Marin Grosu mai târziu lui Măgură, lumea
făcând proba existenţei vreunui gol în lemn, dar peste tot suna a plin. încă nu s-a dat pe dos toată! Iată, mai există oameni care ştiu să
Îl strigă pe colonel, ca să-i arate ce descoperise. Goangă veni şi se aprecieze valoarea unor icoane şi picturi bisericeşti. La noi au căzut în
aşeză pe scaun, curios să citească câteva pagini din teancul descoperit dizgraţie, i-am trecut pe popi în rândul duşmanilor de clasă şi cu asta
de Măgură. considerăm că s-a rezolvat problema. Nu-i chiar aşa! Vezi bine că
– Dumneata ocupă-te de bibliotecă! îi ordonă lui. bisericile sunt încă pline. Du-te într-o seară şi vei vedea că la slujbă
Oprea Măgură oftă abia auzit şi începu să scoată cărţile din rafturi. este lume destulă şi nu numai babe, care aşa au apucat, să meargă la
Le răsfoia alene, căutând ceva ascuns în ele, sau eventuale sublinieri biserică în fiecare săptămână, dar sunt acolo şi tineri. Lumea se mai
duce încă la biserică, simte nevoia unui sprijin moral. Şi-ai să vezi că un târziu. Venise la miliţie îmbrăcat în sutană şi intrase prin marea uşă
se va mai duce încă mult timp, căci e greu să dezrădăcinezi o credinţă de la intrare drept, cu potcapul pe cap, cu barba lungă şi albă aruncată
de veacuri în câţiva ani. Acum, chiar dacă bisericile au mai sărăcit de în faţă. Ofiţerul de serviciu de la intrare făcuse ochii cât cepele. Se
personal şi nu mai sunt legate de stat, ele vor decădea, dar nu pentru repezise în întâmpinarea preotului, speriat, să-l oprească măcar acolo,
mult timp. Se va ajunge probabil la o mai mare largheţe în vederi, să nu treacă mai departe, după cum părea că are de gând.
pentru că dacă îi iei omului ceva, trebuie să-i oferi altceva la schimb, – Ce-i, fiule? l-a întrebat preotul. De ce te năpusteşti aşa?
ceva asemănător. Ori voi ce-i oferiţi? Şedinţe, conferinţe, teatre care – Părinte, ce căutaţi aici? s-a răstit paznicul.
au devenit coruri vorbite, ce-i oferiţi? Biserica a suferit o lovitură – Sunt chemat, fiule, i-a răspuns faţa bisericească. Sunt chemat aici,
grea, dar n-a dispărut, e legată de alte biserici, din străinătate, care le n-am venit de la mine voinţă. Şi nu te mai uita aşa urât la mine, că n-o
susţin pe ale noastre pe căi diverse, până şi politice. O să ajungem la să mă sperii eu acum de tine. Când ţi-o zice una sfântă...
apariţia a noi şi noi secte religioase, care nu vor mai afişa crucea şi – Părinte, dacă eşti chemat aici, la ce-ai venit în costumul ăsta? a
numele lui Iisus, dar tot din Biblie îşi vor trage credinţa. Şi atunci, ce- lăsat-o mai moale miliţianul, aruncând priviri furişe, să nu-l audă
am rezolvat? Ne luptăm cu trei, patru credinţe, pe care le cunoaştem careva. Rămâi fără el una, două.
de sute de ani, ca să le desfiinţăm, iar pe de altă parte ne pândeşte – Nu rămân, fiule. Anunţă-mă la colonelul Goangă şi lasă grija asta
pericolul apariţiei a altor numeroase credinţe, ale căror scopuri ne pentru mine!
scapă şi pot deveni mult mai periculoase pentru noua orânduire de – Dar ce treabă ai cu tovarăşul colonel? se arătă cerberul curios. Ce
stat. Vezi, lumea apreciază lucrurile acestea vechi, chiar dacă sunt treabă poţi să ai?
bisericeşti, sau poate tocmai de-aia. Atunci de ce să nu le apreciem şi Preotul, pus pe şotii şi indispus de insistenţa lui, a ridicat tonul:
noi, să le păzim, că sunt ale noastre? Eu nu mă pricep la odoare – Mă, puţă! Dacă încep acum să-ţi fac o slujbă, te află o lume
bisericeşti, pentru mine toate sunt la fel, dar probabil au ele vreo întreagă. Anunţă-mă odată la colonelul Goangă şi dă-mi pe cineva să
valoare de se omoară lumea pentru ele. Aşa o fi şi cu tablourile alea de mă conducă la dumnealui!
la Peleş şi de la Brukenthal, de le-au scos şi le-au aruncat într-un pod, Când a auzit de slujbă, miliţianul s-a speriat şi s-a repezit la telefon.
să nu mai vadă lumea dezmăţul în care trăia burghezia. A primit ordin să-l trimită pe popă sus şi i-a dat însoţitor un elev care
Percheziţia nu mai adusese nimic nou. Luaseră toate materialele era în practică acolo.
compromiţătoare şi le duseseră la sediu. Camerele ocupate de La colonel era lume multă, toţi fiind curioşi să afle părerea unui
Frangopol fuseseră sigilate şi un om fusese lăsat de pază, în expert despre icoanele acelea pictate pe lemn. I-au oferit un scaun şi
eventualitatea că aceia vor mai reveni vreodată. popa a cerut să le vadă neîntârziat.
Peste două zile au sosit veşti, din mai multe părţi deodată. În – Mitropolitul mi-a zis că s-ar putea să aveţi aici ce n-aţi cred.
primul rând, frontiera fusese trecută de soţii Frangopol fără probleme, Unde sunt, să le văd?
cu paşapoarte greceşti. Grănicerii nici măcar nu încercaseră să-i – Aici sunt, spuse cineva şi desfăcu pachetul, întinzându-le pe
oprească, deoarece ordinele privitoare la reţinerea celor doi urmăriţi masă, una lângă alta.
sosiseră cu două ore mai târziu decât ar fi fost util. Se făcuseră Preotul îşi puse ochelarii, căpătând deodată o înfăţişare de bunic
demersuri la bulgari, pentru a fi reţinuţi pe teritoriul ţării vecine, dar şi bonom. Se uită atent la icoane, le luă în mâini pe rând, le pipăi, le
asta a fost tardiv. Urmăriţii trecuseră de la Vidin pe o navă iugoslavă, mirosi, apoi una o puse de-o parte.
cu aceleaşi paşapoarte, ori acolo nu mai putea acţiona nimeni. Teama – Asta e proaspătă, zise el, arătând-o. E falsă. Nu are vechime. E
de sârbi nu trecuse încă. pictată de câteva luni. Vopseaua încă nu s-a uscat bine pe lemn.
Fusese cerut la mitropolie un expert în icoane şi acesta apăruse într- Celelalte două sunt vechi, într-adevăr. De pe la o mie şapte sute, dacă
nu mă înşeală memoria. Se cunoaşte mâna meşterului Caragiani. Stilul – Nu înţelegi tu, băiete! îi zicea bătrânul poliţist. Nici eu nu-mi
lui, metoda, tonurile mai închise, totul conduce la credinţa aceasta, că explic de unde dragostea asta subită pentru odoare bisericeşti... O fi
aceste icoane sunt ale lui. Poate vreţi să ştiţi cine a fost Caragiani. Un din cauză că nu vor să fie distrusă complet credinţa în Dumnezeu.
pictor bisericesc. Dacă nu mă înşel eu prea mult, una provine de la Crezi tu că occidentalii ăia nu se uită la noi? Se uită, mă, ne urmăresc,
Curtea de Argeş. A dispărut în urmă cu patru ani, când au vrut să şi încearcă şi ei să mai salveze câte ceva din ce vrem noi să distrugem.
distrugă şi mormintele din biserică. Cercetările colegilor Dacă nouă nu ne mai trebuie bisericile, atunci ne iau ei ce se poate lua.
dumneavoastră n-au condus la nici un rezultat. Am făcut şi noi o Dracu' ştie! Poate cândva o să regretăm că am lăsat să se prăpădească
încercare de a le recupera, dar urmele duceau dincolo de graniţă. Am valori inestimabile, produse şi păstrate de popor... Nu vezi că şi la ruşi,
considerat că nu vom mai putea recupera nimic. Dar iată, văd că nu care au făcut revoluţia de patruzeci de ani, bisericile n-au dispărut?
toate obiectele furate au trecut graniţa. Ba, văd că ei chiar se laudă cu monumentele lor religioase. Am văzut
– Dar valoarea lor? îl întrerupse colonelul, văzând că se pierdea în de curând nişte vederi aduse de o fată care mai trece pe la mine, a fost
poveşti. de curând în Rusia şi s-a întors plină de impresii, şi pe câteva din
– Valoarea? se miră preotul, luându-şi ochelarii de pe nas, ca să-l vederile alea – colorate, nu ca ale noastre – erau nişte biserici, imense,
privească mai bine. Obiectele acestea nu au valoare, sau mai degrabă cred că le-ar fi fost greu să le dărâme. Şi ştii? una era chiar în Piaţa
au mai multe feluri de valori. În primul rând, istorică, apoi estetică, Roşie, lângă Kremlin! Cică ar avea turlele aurite. Auzi şi tu, aur pe
după aceea religioasă şi, în sfârşit, pecuniară. Despre care dintre turlele bisericii! Ce bogăţie trebuie să fie acolo... Şi cică se duce
aceste valori mă întrebaţi dumneavoastră? lumea acolo, să vadă construcţia bisericii, odoarele dinăuntru, care
– În bani, părinte! Valorează mult? mai toate ar fi aurite sau chiar din aur masiv. De-aia zic, dacă ei au
– N-aş putea fi precis... Am să vă spun o sumă, pe care foarte mulţi fost în stare să treacă peste problema religiei, despărţind-o de stat şi
oameni ar da-o pentru achiziţionarea acestor obiecte. Dar trebuie să îngrădind-o doar cu nişte legi nu prea aspre, poate la noi se face exces
aveţi în vedere faptul că această valoare poate creşte enorm în anii în ceea ce priveşte urmărirea bisericii. O să se desfiinţeze singură, de
următori, datorită trezirii interesului în rândul multor oameni pentru îndată ce se va dovedi că nu mai este necesară. Dar asta se va întâmpla
acest fel de obiecte. cine ştie când...
– Totuşi, cât? insistă colonelul Goangă.
– Ei bine, o sută de mii pentru fiecare din aceste două exponate. 8.
– O sută de mii?! se mirară toţi.
– Da. Şi cred că la tocmeală se mai pot adăuga zece, douăzeci de Peste două zile, Oprea Măgură şi cu Ilie Bejan au plecat la Calafat,
mii. Depinde şi cum se vinde, la bucată sau cu toptanul. cu misiunea de a descoperi expeditorii scrisorilor pe care le găsiseră în
– De necrezut, murmură colonelul. Puteţi să ne daţi în scris această biroul lui Frangopol. Fuseseră daţi în subordinea unui locotenent de la
părere? securitate, tânăr, care-i luase cu un GAZ pe care îl conducea el însuşi.
– Desigur. Dar aş vrea să ştiu dacă pot să şi iau obiectele, pentru a Moşan, aşa se numea locotenentul, era un om vesel şi tot drumul o
fi restituite bisericii. ţinea într-un cântec. Le povestise repede miliţienilor cum ajunsese el
– Nu. Nu se poate acum. Faceţi, vă rog, demersurile necesare pe căi la securitate, nu părea să aibă complexe, era foarte comunicativ şi
oficiale. chiar se supărase pe Măgură că el nu era prea vorbăreţ.
– Auzi, nea Mărine, îi spunea Măgură mai târziu lui Marin Grosu, – Nea Măgură, îi zisese el la un moment dat, ce dracu' eşti aşa
cine-o da o sută de mii pe icoanele alea? Ăia ori au bani de-i dă afară închis? Fii, domnule, mai vesel, că doar nu te duci la înmormântare!
din casă, ori... – Hei, tovarăşe locotenent, dumneata eşti tânăr şi fără griji, ce-ţi
pasă. Eu, dacă am plecat de acasă, cheltuiesc bani, şi acasă am nevastă încred prea mult, că probabil ţii mai mult ca mine la băutură. Îl cunosc
şi doi copii. şi eu pe unul din Dăbuleni, Marin Marcu. Îl ştii?
– Lasă, nene, că ne-om descurca noi. Cât timp o să fim împreună, – Cum să nu-l ştiu? E preşedinte la geace.
să nu duceţi grijă de mâncare şi băutură. Mă pricep să găsesc cele mai – Zău, nene? Al naibii, s-a ajuns! Când l-am cunoscut eu, era un
bune locuri în care se poate mânca pe bani puţini sau chiar pe gratis. pârlit, îl băgaseră la chiaburi şi voiau să-l trimită la canal. Mă, ce m-
– De, se îndoia Măgură, să vedem, să vedem! am mai luptat cu el, că-şi susţinea dreptatea în gura mare, nu
Pe la Radovan, când să urce panta aceea de pe coasta dealului, îndrăznea nimeni să dea în el, cu toate că la noi se mai obişnuieşte, că
maşina s-a împotmolit într-o groapă plină de noroi. Moşan a coborât, zicea că e rudă cu unul de la Bucureşti şi că cine se atinge de el o s-o
ca să vadă ce se poate face, dar nimic nu se mai putea face, trebuia să- păţească. Băiat bun, de altfel, răspundea la toate întrebările, dar cum
i remorcheze cineva, altfel nu mai ieşeau de acolo. Şi-a lăsat încercam să-l aduc la ale mele, că aşa era sarcina, să-l dovedesc
subalternii în maşină şi a pornit spre sat. Peste nici o oră s-a întors cu chiabur, începea să strige şi să ameninţe. Uite-aşa, ne-am împrietenit,
o pereche de boi, băgaţi într-un jug fără proţap, şi cu doi ţărani, avea o minte scăpărătoare, îmi plăcea de el că nu se speria uşor şi
proprietarii boilor. Au legat o frânghie de mijlocul jugului şi boii au găsea răspunsuri încuietoare la toate întrebările. Ajunsese dintr-o
tras maşina până în vârful dealului, de acolo continuându-şi drumul întâmplare pe lista chiaburilor, pentru un pogon în plus faţă de limita
prin forţe proprii. admisă. El susţinea că-l vânduse, acel pogon şi încă unul, unuia din
– Aţi văzut, mă, ce case prăpădite au ăştia de pe-aci? i-a întrebat sat, dar acela refuza să recunoască, pentru că prin adăugarea celor
locotenentul. Sunt săraci sau proşti. Am un coleg de prin părţile astea, două pogoane devenea şi el chiabur, depăşind limita. Nu făcuseră acte
se tot plânge că ai lui mor de foame, dar când l-am întrebat dacă au la primărie pentru vânzare şi cumpărare, scriseseră doar o chitanţă de
pământ bun, a zis că au. Atunci cum să moară de foame? Că dacă mână, pe care, normal, o luase cumpărătorul. Acum, de frică, ăsta nu
munceşti, pământul îţi dă suficient. Păi ăştia cică nu se prea omoară cu mai recunoştea şi se făcea că nu ştie nimci de chitanţă. Într-o zi m-am
munca, au multe vii şi s-au ocupat ani de zile cu vânzarea vinului. repezit personal în sat şi m-am dus direct la cei care aveau pământurile
Acum, după ce s-a interzis comerţul cu băuturi, au dat în greu. Nici nu lângă cel cu pricina. Le-am luat declaraţii, cine muncise pământul
vor să renunţe la vii, nici să muncească nu prea se-ndeamnă. Atunci acela în ultimii doi ani şi oamenii au declarat cum era în realitate, că
cum să nu moară de foame? Că acum e clar, cine munceşte, are, cine nu Marin Marcu folosise cele două pogoane. Mai să mă bat cu
nu – nu! Ce filozofie mai simplă le trebuie? Noroc că vine colectivul colonelul, că de ce m-am băgat eu unde nu-mi fierbe oala. Spuneţi şi
şi le scoate toate viile. Uite, neamul meu e de pe la Segarcea şi acolo, voi, ce vină avea omul? Îl trimiteam la canal de pomană. Aşa, am
de când s-au pomenit, oamenii s-au ocupat cu viţa de vie. Da, acolo căzut de acord ca cele două pogoane să fie donate Sfatului Popular, să
merge, viţa e veche, terenul e propice, probabil pentru alte culturi nu e facă ce-o şti cu ele şi i-am scăpat pe amândoi din belea. Nea Marcu s-
prea bun, cum e şi pe la vărsarea Jiului în Dunăre. Statul s-a orientat a dus acasă, fericit, iar peste o săptămână m-a vizitat acasă, cu un
bine să păstreze specificul viticol al zonei şi a înfiinţat o întreprindere gâscan şi o vadră de vin. De atunci, de câte ori are ocazia să mai vină
care se ocupă numai cu viţa de vie. Să vedeţi acolo ce crame sunt şi ce pe la Craiova, trece şi pe la mine, mai discutăm de unele, de altele.
vin se mai scoate! Au vreo trei sortimente care sunt cerute în neştire la Acum, nu l-am mai văzut din primăvara trecută. Chiar mă gândeam,
export, că m-am şi mirat, cum de ni le cer alte ţări, care şi ele au o ce-o fi cu el? Aşa, e normal să nu mai aibă timp pentru mine. Domnul
tradiţie în viticultură. preşedinte nu mai are timp să stea de vorbă cu unul ca mine! Ia uite,
Când a aflat că şi Măgură era dintr-o zonă viticolă, s-a bucurat ca domnule, ce se mai schimbă omul!
un copil: Şi s-a apucat iar să cânte, sughiţând la câte un hârtop, ascultând
– Şi matale, nene, îi dai cu şpriţul? Aha, atunci nu trebuie să mă rarele cuvinte ale companionilor săi.
– Măi! a zis el, luminat de-o idee. Voi ştiţi cine a fost cel mai mare chiar la închisoarea din Craiova. S-au dus după el şi l-au adus sub
spărgător din Craiova? Hai, că voi ar trebui să-i cunoaşteţi pe toţi. escortă, cu o dubă. Era un tip slab şi gălbejit, nici doi bani n-ai fi dat
Miliţienii s-au mirat de întrebare. Nu ştiau cine ar fi putut fi acela. pe el şi avea şi nişte gheare lungi şi uscate, parcă era muma pădurii. A
– Mă, da' voi pe ce lume trăiţi? De Mişu Gălbează aţi auzit? venit în sală cu escorta după el, a privit încuietoarea, cheia, plăcuţa cu
– Nu, a răspuns Bejan. numele fabricantului şi ne-a anunţat că nu e sigur de reuşită, să nu ne
– Cum, mă? Eu, că sunt mai tânăr, şi-am auzit, iar voi, că lucraţi în supărăm dacă n-o să poată descuia uşa. Apoi a cerut să vorbească între
domeniu, nu ştiţi cine a fost ăla? Păi voi n-aţi auzit de cazul de la patru ochi cu stăpânul uşii. Ăsta era directorul băncii. S-au dat mai
Banca Naţională de astă vară? într-o parte şi specialistul a cerut mai multe lucruri. Directorul a fost
– Poate nu aparţinea de sectorul nostru, şi-a dat cu părerea Oprea de acord cu el şi a dat câteva dispoziţii, după care s-a adresat unui
Măgură. căpitan de miliţie, cu rugămintea să-i aducă de îndată toate trusele
– Foarte rău, că nu sunteţi interesaţi să aflaţi tot ce se întâmplă în găsite asupra spărgătorilor, care se aflau în momentul acela la sediu.
ţara asta. Hai să vă povestesc, că merită. Mă trezesc într-o dimineaţă Trei oameni s-au dus cu o maşină să aducă lucrurile cerute. Mişu
că mă trimite şeful cu un căpitan la Banca Naţională. Se blocase Gălbează a fost însoţit la etaj, unde s-a spălat îndelung pe mâini, s-a
încuietoarea seifului şi nu se mai deschidea uşa. Era zi de salarii şters bine şi apoi a revenit la subsol. Între timp i se adusese o masă şi
pentru câteva fabrici şi directorul băncii era disperat, oamenii veniseră un scaun, o sticlă de coniac şi un pachet de ţigări. S-a aşezat pe scaun
după bani şi el nu putea să li-i dea. Anunţase omul miliţia, ai voştri ne şi a început să fumeze, bând din sticlă câte un gât lung, din când în
anunţaseră şi pe noi, că se putea să fie vorba de un sabotaj, să rămână când. Ăia din escortă au dat să se ia de el, că-şi bate joc de lume, dar i-
câteva mii de oameni fără salarii, să se creeze astfel zvonuri alarmiste, a oprit directorul, tovarăşi, e vorba de banii clasei muncitoare, speci-
nemulţumiri, cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri. Când am alistul acesta nu poate lucra decă nu-şi face pregătirea psihică! Fi-i-ar
ajuns noi acolo, erau strânşi în faţa uşii seifului vreo cincisprezece pregătirea lui psihică să-i fie, că ne-a tras în piept! Toţi speram să
oameni, care nu făceau nimic, doar ce se chinuiau cu o cheie de-un cot vedem cum face, dar el ne-a anunţat că nu vom asista la operaţie,
să descuie uşa. Abia atunci am aflat şi eu că la bancă seiful era de fapt deoarece încuietoarea aceea era foarte pretenţioasă, nu mai existau
o imensă încăpere blindată. Avea o uşă ca una normală, de doi metri decât patru exemplare indentice în funcţiune în Europa, era adusă din
pe unu şi jumătate, iar încuietoarea era sofisticată, întâi se răsucea o Germania, înainte de primul război mondial, şi noi am fi făcut zgomot
cheie, apoi se roteau nişte butoane numerotate, iar se mai învârtea dacă şedeam pe lângă el. Ce zgomot, mă, că tăcem ca peştii?, nu se
cheia şi abia atunci se descuia uşa. Între timp fuseseră chemaţi câţiva poate, dom' căpitan, că aici e chestie de artă, e suficient să tragi
lăcătuşi recunoscuţi în oraş pentru măiestria lor, doi ceasornicari, un dumneata un pârţ exact când am nevoie să aud căţelul căzând şi s-a
tip specializat în reparaţii de maşini de cusut şi de scris, dar nici unul dus dracului afacerea. Ce căţel, bă, nebunule, unde vezi tu căţei, se
nu dădea de cap încuietorii. Noroc cu unul dintre ceasornicari, că şi-a aprinsese căpitanul de la voi, Mişu Gălbează şi-a stins ţigara şi a cerut
amintit de cineva care s-ar fi putut să ne scoată din încurcătură. escortei să plece înapoi, la puşcărie, s-a opus directorul băncii,
"Numai Mişu Gălbează ar putea să descuie uşa. Dacă nici el nu poate, tovarăşi, lăsaţi-l în pace, am aprobare să-i folosesc serviciile, n-avem
nu vă rămâne decât s-o aruncaţi în aer!" Au sărit toţi pe el, că cine e, timp de pierdut, stai, domnul Gălbează, că aranjez eu tot. S-a liniştit
unde lucrează, când le-a spus ăla că e la puşcărie, să pice pe jos. Cum lumea, aveam ordin toţi să facem orice ca să descuiem uşa, spărgătorul
mă, să aducem un spărgător la bancă? Dacă vreţi să descuiaţi uşa, a zis ne-a repetat că va rămâne singur în încăperea aceea, de unde nu avea
ceasornicarul şi a plecat. Directorul băncii a dat nişte telefoane, a pe unde să iasă, era sub pământ şi n-avea decât o singură cale de
reuşit să lămurească lumea că altă soluţie nu era şi s-a dat alarma. L- acces. Când va termina, era de acord să fie controlat, să nu fi furat din
au găsit repede pe Mişu Gălbează, îşi satisfăcea un stagiu de opt ani bani. După aceea ne-a cerut să blocăm circulaţia în zona băncii şi, cât
lucrează el, să nu mişte nimeni în clădire, sub nici un motiv. Au venit – Tovarăşe diriginte, uitaţi despre ce e vorba, a trecut Moşan direct
ăia de la miliţie cu o mulţime de scule, recuperate de la diverşi borfaşi, la subiect. Am dori să dăm de urma expeditorului acestei scrisori, şi-i
Mişu Gălbează i-a pus să le aranjeze pe podea, el nu punea mâna, se întinse plicul ce fusese expediat din acel oraş. Credeţi că ne-aţi putea
uita doar aşa, de sus, la uneltele alea al căror rost nu prea-l înţelegeam ajuta cu ceva?
şi ne-a anunţat că e gata să înceapă. Am părăsit încăperea cu toţii, Dirigintele, un tip în vârstă, miop, luă plicul, îl studie şi pe faţă şi
afară se oprise circulaţia, nici maşinile şi nici pietonii nu mai treceau pe dos, verifică ştampila de expediere, apoi i-l restitui locotenentului,
pe cele două străzi mărginase, era o linişte de te speria. Ce-o fi făcut el clătinând din cap.
acolo, nimeni nu ştie. După o jumătate de oră s-a auzit o sonerie – Nu vă pot ajuta cu nimic. Văd şi eu că a fost expediat de la noi,
ţârâind întrerupt şi ne-am luat după director, care se prăvălise pe scări dar zilnic ne trec prin mâini peste două sute de scrisori, e greu să spun
în jos. Mişu Gălbează se plimba printre rafturile din camera blindată, cine ar fi expeditorul.
fumând printre teancurile de bancnote, liniştit. I-a atras atenţia – Cine le cartează?
directorului că sistemul de alarmă nu era cel mai bun, dovadă că el îl – Doi oameni, soţia mea, care este oficiantă şi o fată mai nouă.
decuplase şi folosise soneria cu bună ştiinţă, ca să ne anunţe că Ştiţi, la noi se obişnuieşte ca meseria să fie făcută în familie. Astfel, nu
terminase. Apoi ne-a arătat un gândac storcoşit, pe care-l extrăsese din se dă naştere la suspiciuni.
încuietoare. Vedeţi, ăsta a blocat un căţel şi nu s-a mai deschis. Mai – Şi dacă vă uitaţi la adresa destinatarului, nu reuşiţi să vă amintiţi
faceţi şi voi curăţenie pe aici, că eu n-o s-o mai duc mult şi a doua ceva despre posibilul expeditor?
oară nu se ştie dacă mă mai prindeţi pe aici! Directorul era în culmea – Scrisul nu-mi spune nimic. E posibil ca expeditorul nici să nu fie
fericirii, nu mai ştia cum să-şi manifeste recunoştinţa, a trimis pe din oraşul nostru. I-a dat plicul altcuiva, sau a venit special pentru a-l
cineva să aducă ceva de băut şi am ciocnit un pahar acolo, în faţa pune la poştă aici, la noi.
camerei blindate, cu toţii. Mişu Gălbează a băut până la fund sticla de Locotenentul era convins că nu poate afla nimic. I-a lăsat
coniac şi şi-a manifestat dispreţul faţă de spărgătorii de astăzi. Nişte dirigintelui scrisoarea respectivă, cu proces verbal, urmând ca, imediat
amatori, domnilor! Nu vedeţi ce truse anemice au? Abia am putut să ce va apărea o altă scrisoare cu adresa destinatarului înscrisă pe acel
găsesc câteva scule mai ca lumea! Vai de meseria noastră, se duce de plic, să anunţe de urgenţă securitatea raională.
râpă cu cârpacii ăştia! Ăia din escortă l-au controlat prin buzunare, Au plecat de acolo spre Cetate, unde Moşan se lăuda că le va da să
omul îi privea dispreţuitor, ce credeţi, bă, că luam eu ceva de aici? mănânce. Şi aşa a şi fost. Cum au ajuns în sat, au tras maşina la Sfat şi
Directorul a ţinut cu tot dinadinsul să-i strângă mâna şi i-a mulţumit locotenentul a aranjat cu preşedintele să mănânce la acesta acasă.
pentru ajutor. Apoi l-au îmbarcat şi l-au dus înapoi, să împletească
– Tocmai bine v-aţi nimerit, s-a arătat bucuros preşedintele. Am
coşuri de răchită, care se vând pe bani buni la export. Uite-aşa a fost
lăsat vorbă nevesti-mii să taie un cocoş, care tot bătea nişte pui. Acum
cu Mişu Gălbează, cel mai mare spărgător pe care l-a avut vreodată
cred că e gata masa. Haideţi repede, că mi-e o foame de lup!
Craiova! După evenimentul acela, i s-au redus patru ani din pedeapsă,
prin vara asta ar trebui să iasă. Domnule, da' ce mâini avea, nu pot să Preşedintele era chiar din sat, un om trecut de patruzeci de ani,
le uit! fusese unul din fruntaşii satului, se vedea bine după gospodăria lui, cu
Spre prânz au ajuns la Calafat. S-au dus direct la securitate, pentru o casă mare, sănătoasă şi cu acareturi bogate, acum se lăsase de
a se prezenta şi a cere o mână de ajutor. Un locotenent a mers cu ei la agricultură, ocupându-se de rezolvarea problemelor obştii.
poştă şi i-a prezentat dirigintelui, rugându-l să le acorde tot sprijinul – Măi, tovarăşi, şi să ştiţi că e de muncă în funcţia asta de primar,
pentru rezolvarea problemei, apoi i-a lăsat singuri, să se descurce cum se plângea el musafirilor, la un pahar de ţuică. Când m-au numit
or şti. preşedinte, credeam că o să am o viaţă uşoară. Da de unde! Păi ce, eu
ştiam ce va să zică un primar? Imediat m-am lovit de problema mişte un pai.
pământurilor, că ţăranii ăştia ai noştri numai despre pământ ştiu să – Atunci de ce nu muncesc şi aici la fel?
vorbească. Eu unul, am cam terminat cu pământul. Cum o veni – Păi eu ce vă spun? De-ai dracu', de-aia nu muncesc! Şi acum ne
colectivul, îl dau şi scap de el. Acum, dacă am ajuns preşedinte, m-am dau cu tifla, că ei n-au nevoie de colectiv, să se facă GAS, că ei dau
cam obişnuit şi cred că rămân în funcţia asta. Numai că, vedeţi pământurile la stat, dar la colectiv în nici un caz. Nişte căpăţânoşi! Au
dumneavoastră, tare greu se mişcă colectivul. trecut pe aici două comisii de lămurire, dar n-au făcut nimic. Pe unii
– De ce nu l-aţi făcut până acum? se interesă Moşan, mai mult ca nici nu i-au primit în casele lor, că auziseră că ar fi unul mai al naibii
celălalt să-şi continue vorba şi să mai pună în pahare, decât că ar fi printre ei, care le pune sula-n coaste, iar pe ceilalţi i-au lăsat să-şi
fost cu adevărat interesat. răcească gura de pomană. Mâine îi aşteptăm din nou, se bazează mai
– Păi cu cine? Ăştia, când au auzit de colectiv, s-au răsculat toţi, fir- mult pe tineret, dar ce folos, că pământurile sunt pe numele bătrânilor
ar ei ai dracului de căpăţânoşi! N-aţi auzit ce s-a întâmplat prin satele şi ăia nu vor deloc. Că am şi propus, haideţi, tovarăşi, să-i luăm pe toţi
astea? capii de familie şi să-i ducem în satele în care s-au făcut gospodării
– Ba am mai auzit noi câte ceva... colective de mai mult timp, să le arătăm cum trăiesc oamenii pe acolo,
– Şi măcar dacă am şti şi noi mai clar care e linia acum! De la poate s-or lămuri şi ei.
regiune mi s-a spus că lucrurile nu trebuie grăbite, să insistăm mai – Şi?
mult pe lămurirea oamenilor, dar de la raion mereu primesc telefoane, – Şi! M-au luat în râs, că vreau să-i plimb pe ţăranii ăştia
să grăbesc cât pot. Cine să mai înţeleagă ceva? Acuma, eu înţeleg că e încăpăţânaţi pe banii statului. Tovarăşii de la raion, nu că-i critic, dar
greu şi pentru ţărani, dar nici ei nu ne dau o mână de ajutor. Iar mai s-au instalat prea bine pe scaunele lor, le e teamă probabil să nu le fure
sus nu se cunoaşte sufletul şi credinţa lor. Dacă în alte părţi o fi mers careva dacă mai pleacă şi ei prin sate, să vadă cum decurge situaţia.
şi cu forţa, aici nu merge. Ăştia sunt căpoşi rău. Au plecat pe Dunăre, Ştiu doar să dea dispoziţii prin telefon, faceţi, dregeţi, aşa e ordinul!
cu vapoarele, nici nu mai dau pe-acasă, de frică să nu fie puşi în faţa Dar cum? Cine? Numai eu, singur, nu reuşesc să fac prea multe.
problemei. Alţii au încuiat casele, au lăsat pământurile în paragină şi – Organizaţie de partid nu aveţi în sat?
s-au dus în Dobrogea, acolo tot agricultură fac, dar câştigă mai mult, – E mică. Ţăranii ăştia s-au ferit să facă politică. Nici cu Frontul
că lucrează la gheaseuri. Că le-am şi zis, acum, când a venit iarna şi s- Plugarilor nu au fost prea mulţi, cu toate că era partidul lor. Şi
au întors acasă, mă, de ce nu munciţi voi şi acasă cum munciţi pe- comunişti s-au făcut mai mult meseriaşii, ei nu prea au nici pământ,
acolo, în Dobrogea, dar ce să te-nţelegi cu ei? În Dobrogea muncesc la nici inventar agricol. Ei, ce să spun, sunt gata să intre în colectiv, dar,
normă şi trag tare, fac câte două, trei norme la zi, de s-au întors acasă v-am spus, sunt şi puţini şi nici n-au fond, pe ce să se bazeze. Şi ce să
cu un tren întreg de marfă, plin cu porumb. Au câştigat de cinci-şase fac numai cu fierari? Să-i pun să muncească pământul, când noi avem
ori mai mult decât dacă ar fi stat acasă. Nici n-am avut ce să le fac, au nevoie în continuare de fierari? Nu se poate nici aşa. Totuşi, să nu
cărat cu căruţele cinci zile de la Calafat, că, un tren, vă daţi seama credeţi că n-am acţionat în nici un fel împotriva îndărătniciei lor. Nu,
dumneavoastră, nu-i de colea. Când am trimis perceptorul, să le ia n-am stat nici eu degeaba! M-am tot gândit cum să facem să-i punem
cotele, au început cearta cu el, că de ce nu le ia cotele la producţiile cu botul pe labe pe catârii ăştia ai noştri şi am înaintat o informare la
realizate pe locurile de aici, de-acasă. Îşi băteau joc de bietul om, că raion, unde am propus şi câteva chestii. Apoi am vorbit şi cu tovarăşul
până la urmă au dat şi mai mult decât erau trecuţi la cote, na, bă, zicea prim şi s-au dat dispoziţii pentru aplicarea în practică a propunerilor
câte unul, să aibă şi statul porumb, să vă dea şi vouă. Şi-au plătit ăştia mele. Şi să ştiţi, rezultatul s-a văzut imediat!
toate datoriile, unde n-au avut alte produse, au predat echivalentul în – Despre ce-i vorba? se interesă Moşan, aprinzându-şi o ţigară.
porumb, şi tot le-a rămas suficient ca să reziste doi ani de zile fără să – Păi, prăvălia din sat a cui este? A cooperativei. Pentru cine aduce
marfă acolo? Pentru oamenii satului, dar fiind cooperativă, e normal destinatarului, Demetriad Frangopol, îl reţinuse bine. Se întrebase
să aducă pentru cine merită, nu pentru cei care nu-şi aduc aportul la chiar atunci al cui o fi plicul, dar, cum legea nu interzicea expedierea
sarcinile pe care le avem. Şi uite-aşa, cei care şi-au făcut cereri, pot să scrisorilor fără datele expeditorului, îi dăduse drumul ca oricărei
cumpere orice de la cooperativă. Ceilalţi sunt obligaţi să plătească alteia.
mărfurile nu cu bani, ci cu produse. Vrei gaz, da, îţi dăm, dar ne dai în Locotenentul Moşan l-a rugat să-l anunţe imediat dacă mai apare o
schimb cinci ouă la litru, sau pene, sau mai ştiu eu ce. Au fost discuţii scrisoare de genul aceleia, apoi s-au urcat în maşină şi au plecat spre
la început, că dacă mai toţi au fost plecaţi, au neglijat gospodăriile, nu Vânju Mare şi Izvoare, să urmărească până la capăt firul scrisorilor.
aveau ouă, nu aveau pene, miere, dar nu le-am dat deloc pe bani. S-au Din păcate, nimeni nu i-a putut fi de ajutor. Expeditorii scrisorilor
dus în satele alăturate, dar şi acolo era la fel. S-au dus tocmai la rămâneau în continuare necunoscuţi.
Calafat, să cumpere pe bani, dar i-a costat mai mult decât dacă ar fi La întoarcere, în Cujmir s-au întâlnit cu Stan Măgură. Era chiar pe
luat din sat, timp pierdut, nervi, oboseală. Apoi, la meseriaşii noştri nu şosea, cu un grup de oameni necunoscuţi celor din maşină. Oprea
mai au ce căuta. Ei nu lucrează decât pentru ai noştri. Am avut grijă să Măgură l-a rugat pe locotenent să oprească şi a vorbit cu Stan. Acesta
le dăm mereu de lucru, să aibă din ce trăi. La pădure, la fel, lemnele urma să vină a doua zi la Cetate şi au hotărât că se vor întâlni acolo.
nu se dau decât pe produse. Vitele lor n-au ce căuta pe imaşul satului, Oricum, locotenentul Moşan aranjase cu preşedintele Minciunică să
l-am trecut în proprietatea statului. Să nu mă judecaţi greşit, ştiu bine doarmă la el.
că nu au fost cele mai bune măsuri, dar de îndată ce le-am aplicat, s-au – Măi, tovarăşi! le spusese Moşan mai înainte. Ăsta tot s-a pregătit
şi văzut rezultatele. Ăştia de au fost astă vară în Dobrogea au mai lăsat să primească comisia, unde merge mia, merge şi suta. N-o fi foc dacă
pe-acasă o vacă, o oaie, ceva, şi când s-au întors, s-au trezit că n-au stăm şi noi o zi în Cetate, să mâncăm bine!
nutreţ pentru ele, până în primăvară. Le vindem noi fân şi coceni, dar – Şi misiunea? s-a arătat îngrijorat Bejan.
tot pe produse şi oamenii au început să se trezească din beţia – Păi ce? N-am îndeplinit-o? Ce-ai vrea să fac mai mult de-atât? Să
belşugului câştigat aşa de uşor, când au văzut că nu au decât porumbul m-apuc să iau probe de scris la două sate şi două reşedinţe de raion?
pe care l-au adus cu vagoanele. Cum e interzis să se vândă cantităţi Lasă, că de asta o să se ocupe tovarăşii de aici, de la raioane. Nene, nu
mari de grâne pe piaţă, iar, ca să le vândă cu preţ bun, ar trebui să fi fraier! Viaţa trebuie trăită cât se poate! Ce vrei să facem noi? Să ne
meargă departe, prin alte părţi, au înţeles că toată bogăţia de porumb ducem după grecul ăla? Păi ăla de când o fi ajuns în ţara lui!... Lasă,
nu le foloseşte la nimic. Aşa, încet, încet, au venit singuri, să se roage că timpul le rezolvă pe toate.
să le accept cererile. Nu sunt mulţi, dar nu duc nici o grijă, până la arat Când au ajuns la Cetate, se înnoptase deja. Au tras maşina direct la
o să se strângă mai mulţi. Că aşa e omul nostru, trebuie să-i bagi Sfat. Paznicul le-a deschis uşa de la intrare, ploconindu-se adânc.
binele pe gât, cu sila! Văzuse din ce maşină coborâseră şi fusese prevenit de preşedinte că
vor veni oaspeţi de seamă. I-a condus servil până la uşa preşedintelui
9.
Minciunică, a deschis şi a anunţat tare:
După ce au mulţumit gazdei pentru masa bogată, locotenentul – Tovarăşii de la secoritate!, ca şi când ar fi anunţat cel puţin
Moşan l-a întrebat dacă ştie unde-l poate găsi pe poştaş. Preşedintele intrarea unor miniştri.
Minciunică i-a condus el însuşi la poştaş acasă, omul era în timpul său Cei trei au intrat în încăpere. La o masă, cu o lampă chioară,
liber, maşina poştei nu venea decât o dată la două zile prin sat. S-a preşedintele scria ceva pe o coală.
uitat la plicul arătat de Moşan, dar n-a putut spune nimic despre – Poftiţi, tovarăşi, poftiţi! îi invită Minciunică, ridicându-se în
posibilul expeditor. Ţinea minte că îi atrăsese şi lui atenţia plicul picioare şi făcându-le semn să ia loc pe scaune. Aţi rezolvat ceva?
respectiv, când îl ştampilase, din cauza numelui neobişnuit al – Mai nimic! oftă Moşan, lăsându-se în scaun şi rezemându-şi
coatele pe tăblia mesei. prin sală, până şi-a terminat subiectul. Atunci am mulţumit frumos
– Eh, asta e! zise preşedintele şi se reaşeză. Oţi fi înfometaţi? pentru conferinţă şi am plecat cu el acasă. Pân-aci am fost obligat să-l
– Nu prea. ţin de mână, altfel îl pierdeam.
– Eu aş mai avea un piculeţ de treabă... Dar dacă sunteţi obosiţi, o – Da' ştiu că ai un vin bun! conchise locotenentul, privind în lampă
las şi mergem. Da, hai să mergem, dă-le-ncolo de hârtii, pot să le fac şi prin paharul plin. Îmi place.
mâine! Vă spălaţi un pic, mâncăm ceva şi apoi vă culcaţi, mâine să fiţi – E bun, dar e puţin. Eu nu prea beau, îl ţin mai mult pentru
proaspeţi ca nişte copilaşi! oaspeţi. Şi ce de oaspeţi am! Că i s-a cam urât nevesti-mii cu ei, că ea
Acasă la preşedinte, femeia lui pregătise mămăliga, iar pe plita duce greul. Nu, să nu mi-o luaţi în nume de rău, pe dumneavoastră mi-
maşinii sfârâia o tigaie cu cârnaţi de porc. În timp ce ei mâncau, ea a făcut plăcere să vă invit la mine, de alţii vorbesc eu. Că mai sunt şi
pregăti paturile într-o cameră încălzită. de-ăia care vin pe-aicea numai dacă au nevoie de vreun vin bun sau de
– La mine casa e mare, se scuză preşedintele, dar camerele sunt vreo oaie... Şi de unde să le dau eu? Că, nu zic nu, am şi eu gospodărie
mici, că aşa le-a gândit tata când a construit-o. O să dormiţi doi într-un bună, dar nici aşa, să mă lipsesc eu de unele pentru alţii!
pat şi unul pe o canapea, sper să vă simţiţi bine. – Chiar aşa, tovarăşe preşedinte? se miră nevinovat Moşan. Păi de
– Oh, nu-ţi face probleme, tovarăşe preşedinte! se înveseli Moşan. ce trebuie să le deai? Că era să-mi piară cheful de mâncare, când te-
Dacă bag cornul în pernă, nu mai ştiu de dorm pe rogojină sau pe auzii de musafiri.
saltea de puf. Bine că e cald, mie mi-a fost întotdeauna frică de frig. – Eh, tovarăşe... Dumneata eşti tânăr, n-ai văzut prea multe.
– Mai băgăm un braţ de lemne în sobă, când vă culcaţi. Ţine Omului îi e uşor să zică una şi să facă alta. Ca popa! Ştiţi doar vorba,
căldura până dimineaţă. nu face ce face popa, fă ce spune popa! Şi la noi e cam la fel, una
– Domnule, dar pustiu mai pare satul ăsta! N-am văzut nici un om spunem, dar cam alta facem. Să vedeţi mâine, când o veni comisia, ce
pe drum. bătaie de cap am cu ei. Îi ştiu de data trecută, ce mi-au făcut. Dar să nu
– Aşa e pe la noi. După ce se lasă întunericul, oamenii se retrag în mă spuneţi cumva, că ăştia nu ştiu prea multe, odată mă trezesc că mă
case. Şi ştiţi ce fac? Beau vin şi discută câte-n lună şi-n stele. Uite, ieri iau şi pe mine la întrebări. Puţini au învăţat că puterea de am cucerit-o
aveam în program o conferinţă, am adus un inginer de la Pleniţa, să noi nu trebuie folosită în interesul personal. Oamenii noştri, cum au
vorbească despre metode înaintate în cultura porumbului. Am închis şi pus mâna pe putere, s-au trezit deodată că nu ştiu ce să facă cu ea.
MAT-ul, să nu se mai ducă lumea acolo, dar oamenii tot n-au venit. Degeaba doctrina partidului le arată cum s-o folosească, mulţi nu văd
Abia am strâns câţiva membri de partid. Şi am sarcină să aduc decât rezolvarea problemelor imediate, uitând că pe noi, de fapt, ne
oamenii la conferinţe! Ce să fac? M-am rugat de învăţător să aducă aşteaptă perspectiva, că noi trebuie să gândim şi pentru viitor, chiar
copiii la sala de festivităţi, am mai pus mâna pe câteva femei şi sala s- dacă e vorba de un deceniu, două sau trei. Adevărat e, nu putem
a mai umplut. Pe copii i-am împrăştiat printre maturi, auzisem eu că prevedea chiar totul, dar liniile generale le putem trasa. Iar dacă se va
inginerul acela nu vedea prea bine şi aşa a fost, el nici n-a văzut cui dovedi că ceva a fost gândit prost, putem să ne îndreptăm greşelile, să
vorbea, avea ochelari cu nişte lentile groase, a vorbit vreo două ore ne adaptăm momentului, cerinţelor lui.
liniştit. Era să o-ncurc la sfârşit, când el a cerut să i se pună întrebări şi – Păi cum, tovarăşe preşedinte, dumneata crezi că noi putem face şi
s-a ridicat un copil să-l întrebe dacă acum poate să se ducă afară, că-l greşeli?
trecea, inginerul n-a înţeles ce-l trecea şi de ce omul acela se prostea – Desigur! Orice om e supus greşelii.
cu glas de copil, am intervenit eu şi i-am pus câteva întrebări, le – Partidul nu poate greşi! declară Moşan, sentenţios.
notasem în timp ce el vorbea, ca şi când ar fi venit din sală. Săracul, Minciunică avu un moment de reţinere, îşi aminti cui vorbea, apoi
nici n-a observat când a plecat lumea. Îmi vorbea mie şi se mai uita şi continuă cu un glas tern:
– Într-adevăr, partidul nu poate greşi. Doar că îşi adaptează ale lui Marx. Nu toate, dar şi o parte din ele mi-era suficient.
permanent politica la condiţiile momentului. Nu partidul greşeşte, ci Descopeream astfel că şi în urmă cu un secol au fost oameni care se
omul. Căci oamenii sunt diferiţi, nu găseşti doi care să gândească la gândeau la cele ce gândim noi acum. Într-un fel, m-am simţit apropiat
fel. Sunt ei diferiţi ca înfăţişare, până şi pe gemeni îi poţi deosebi, dar de bărbosul de Marx...
în cuget! Şi tocmai datorită acestor diferenţe, biologice chiar, oamenii – Nene, aşa frumos vorbeşti! se arătă Moşan entuziasmat.
pot greşi. Unul înţelege într-un fel, altul în alt fel. Unul este mai calm, – Îmi şi place să vorbesc, recunoscu preşedintele, parcă simţindu-se
altul mai repezit. Aceeaşi problemă poate fi rezolvată în moduri vinovat. Şi mi-am şi făcut exerciţiu la vorbire, tot încercând să-i
diferite de către doi oameni, chiar dacă amândoi au aceeaşi învăţătură lămuresc pe oameni. Numai că, vedeţi dumneavoastră, aşa cum
şi aceeaşi părere formată despre lumea înconjurătoare. Şi tocmai politica trebuie să fie suplă, să o poţi adapta mereu unui moment sau
rezolvarea diferită a uneia şi aceleiaşi probleme duce uneori la apariţia altuia, tot aşa şi vorbirea, trebuie să ţi-o adaptezi, în funcţie de omul
greşelilor. Uite, eu bunăoară, cred că am greşit cu măsurile pe care le- căruia i te adresezi. Dacă i-aş fi spus lui nea Ion Cutare, de-aici, din
am propus pentru atragerea ţăranilor noştri în colectiv. Da, nu vă uitaţi sat, că putem să facem şi noi greşeli, degeaba i-aş mai fi explicat eu că
aşa la mine, sunt convins că am greşit! Şi nu-mi găsesc decât o singură acestea pot fi îndreptate, că spiritul criticii şi autocriticii ne caracteri-
scuză: lipsa timpului. Mi-a fost mai uşor să forţez cartea, ca la jocurile zează, el ar fi reţinut numai prima parte, a posibilităţii existenţei
de noroc, decât să aştept liniştit să se coacă mai bine condiţiile şi să greşelii în activitatea noastră. Şi-atunci ce-aş fi câştigat? Mai bine mă
vină ei singuri să ceară colectivul. Eu zic că am greşit, deşi poate nu e cobor eu la nivelul lui, că şi eu tot dintre ei mă trag, nu din altă parte,
nici o greşeală, dar aşa, mă gândeam ce-ar fi fost ca şi eu să mă fi aflat şi-i explic cu vorbe pe care le poate înţelege el. Dar văd că aţi cam
în postura acestor ţărani îndărătnici. Cred că nici mie nu mi-ar fi terminat. Nu vreţi să vă culcaţi?
convenit. Păcatul cel mare este că ţăranii noştri nici n-au prea fost Aprobară ideea. O zi de umblat îi obosise peste măsură. Moşan
şcoliţi, ori unui om cu o cultură precară nu poţi să-i ceri prea multe, alese canapeaua, să doarmă singur, căci, zicea el, avea un somn agitat
sunt lucruri pe care nu le va înţelege niciodată, chiar dacă ai fi doctor şi nu i-ar lăsa să se odihnească, dacă ar dormi cu careva în pat.
în filologie. Eu am înţeles că e necesar să ne şcolim şi noi, nu mai Dimineaţa se treziră cu noaptea în cap, din cauza măcănitului unor
merge numai cu câteva teze, pe care, de altfel, nici nu le putem raţe care aveau adăpostul drept sub fereastra lor.
înţelege fără o pregătire corespunzătoare. Am făcut liceul, şi nu ca – Mă, fraţilor, zise Moşan, stând pe marginea canapelei şi privind
alţii, care au trecut câte doi, trei ani într-o vară. Am învăţat şi eu, mă pata de lumină din fereastră, acasă mi-a fost urât să aud raţele
luam la întrecere cu fiu-meu, el mă depăşea întotdeauna, dar măcar dimineaţa, mai mult de-asta am plecat, să scap de ele. Şi uite, pe unde
aveam mulţumirea că nu treceam aşa, precum câinele prin apă. Apoi, mă duc, dimineaţa tot raţele mă trezesc, parcă ar şti că nu le sufăr.
seara, mai citeam naiba şi altceva, că, decât să învăţ pe dinafară nişte Ieşiră din casă, o ocoliră, ajungând în spate, la fântână. Se spălară
lozinci, pe care adesea nici nu le înţelegeam, mai bine luam cărţile de conştiincioşi cu apă rece ca gheaţa, din puţ american. Soţia preşedin-
căpătâi ale marilor gânditori, să le văd eu acolo explicate. M-am rugat telui, o femeie mărunţică, dar cu mişcări vioaie, deschise uşa de la
bucătărie şi-i zări acolo, la fântână.
de un învăţător să-mi facă rost de Capitalul lui Marx, să citesc eu cu
– Eu vă pregătisem apă caldă, se arătă ea îngrijorată că bărbaţii
ochii mei în el, să văd eu de ce a fost el aşa important pentru aceia străini se spălaseră cu apă rece.
muncitorime. Când l-am văzut cât de mare e, m-am speriat. M-am – Lăsaţi, tovarăşă, merge şi cu apă rece, o linişti Moşan. Tovarăşul
apucat de citit, câte cinci, şase pagini pe seară. Şi, pe timp ce citeam, preşedinte s-a sculat?
descopeream că unele probleme le cunoşteam şi eu, mi le pusesem – Sunt aici, se auzi glasul lui Minciunică, de undeva dinspre
singur, la unele găsisem şi răspunsuri. Ce mi-a plăcut mai mult, că acareturi. Am scos nişte murături, să ne dregem un pic. Am aşa, o
răspunsurile pe care le găsisem eu, din mintea mea, corespundeau cu greaţă, în mine, că numai cu murături mă trezesc.
Apăru peste câteva clipe, cu o strachină mare în mână, din care se
vedeau gogonele, ardei, varză, morcovi şi un şomoiag de ţelină verde. Oprea Măgură fusese foarte surprins când locotenentul Moşan le
Bejan, ştergându-se cu un prosop, întinse mâna şi luă o gogonea. spusese în ziua precedentă că e mai bine să-şi trăiască viaţa când au
– Tovarăşe, dar ştiu că e acră! îi zise el gazdei, strâmbându-se de posibilitate, să profite de orice ocazie. Îşi formase o oarecare părere
acreala murăturii. Într-adevăr, după una de-asta te scoli după boală! despre tânărul securist, văzându-l devotat cauzei, pus pe treabă.
– Hai, poftiţi în casă! îi invită preşedintele, vesel. Avusese o primă dezamăgire atunci când Moşan aruncase grija
În bucătărie mirosea a cârnaţi. Femeia tăiase bucăţele mici dintr-un misiunii lor în seama organelor locale.
cârnat subţire, peste care aruncase, în tigaie, vreo zece ouă. Se aşezară Dacă ar fi fost după el, ar fi adoptat o altă metodă, decât să se
imediat la masă, simţind că-i ia cu leşin de atâta miros de bunătăţi. apuce să răsfoiască atâtea înscrisuri, unele mai noi, altele mai vechi.
În timpul mesei, Moşan le expuse planul lui pentru ziua aceea. Dar şef era locotenentul, el era răspunzător de îndeplinirea misiunii.
Dacă tot aveau să rămână în sat, să nu stea degeaba. Urmau să Ori, dacă el nu-şi făcea probleme, atunci de ce să se mai gândească la
studieze toate înscrisurile de la Sfat, care proveneau de la săteni, altă metodă? Acţiunea oricum părea moartă de la început, nicăieri nu
cereri, chitanţe, testamente, tot ce exista, poate, poate, vor da de vreun avuseseră vreun rezultat.
document care să poarte acelaşi scris cu cel de pe scrisoarea expediată Nu înţelegea rostul rămânerii lor în sat. Numai pentru o masă
de aici. îmbelşugată, mai mult bănuită decât promisă? I se părea prea de tot.
Zis şi făcut, se îmbarcară în GAZ, după ce mulţumiră femeii, şi Nu, nu, trebuie că locotenentul avea vreun plan al lui, nu se putea
plecară spre Sfat. Unul dintre secretari apăruse dinainte, ştia că ziua altfel! Cine ştie, l-o ţine mai secret, securiştii erau mult mai secretoşi
aceea le aducea mulţi oaspeţi şi se arăta zelos, gata să-i servească cu decât cei de la miliţie, probabil şi din cauza diferenţei de cazuri pe
orice ar fi dorit. El le puse la dispoziţie biroul său, o cameră mare, care le aveau de rezolvat. Desigur, asta trebuia să fie! Dar parcă îl
deschizând două dulapuri metalice, din care le oferi un teanc de încerca o urmă de regret, dacă ar fi fost aşa, de ce locotenentul nu avea
dosare. încredere şi în ei?
– Nu e nevoie să ţineţi o ordine anume, le spuse omul, ştiu eu de Mult după vremea prânzului, când li se cam lungiseră urechile de
unde să le iau când am nevoie. foame, a venit un băiat cu mesajul preşedintelui, să meargă cu el. Au
Apoi îi lăsă în pace, singuri, să se descurce cum or şti. încuiat uşa, lăsând dosarele vraişte şi s-au urcat în maşină. Îl
Mai târziu apăru şi maşina cu care se deplasa comisia de lămurire. întrebaseră pe băiat dacă era departe locul unde se dădea masa şi acela
Erau patru oameni, cu şoferul cinci. Printre cei patru era şi Stan confirmase presupunerea lor, era ceva drum. Au ieşit din sat şi au cotit
Măgură. Intrară la preşedinte, dar nu stătură prea mult, ieşind repede, pe un drumeag pietruit, cu plopi de o parte şi de alta. Drumul i-a scos
împreună cu Minciunică. Acesta le deschise uşa şi le aruncă într-o în faţa unei clădiri mari, cu etaj şi foişor.
doară: – Conacul boieroaicei, i-a lămurit băiatul, văzându-le privirile
– Noi ne ducem. Cu comisia. Când om fi aproape de masă, vă admirative.
trimit un om să vă cheme. E bine? Intraţi pe uşile mari, duble, s-au trezit într-o încăpere imensă, pe
– Excelent! exclamă Moşan. Să nu întârziaţi prea mult... două laturi cu scări care duceau la etaj, în spate altă uşă, într-un singur
– Cum o fi, ridică Minciunică din umeri. Noi ştim când plecăm, nu canat, în mijloc cu o masă mare şi o mulţime de scaune. Văzuseră
ştim când ne-om întoarce. Dar n-aveţi grijă, vă chem eu! afară maşina comisiei şi erau siguri că vor da şi de ei acolo. Aşa era.
Oamenii se aşezaseră deja la masă.
Avuseră un moment de ezitare la intrare, erau prea mulţi oameni
10. necunoscuţi acolo.
– Intraţi, poftiţi! sări Minciunică de la locul lui. Haideţi, că acum Moşan sări imediat să răspundă, să se vadă bine că el era şeful, că
începem! oamenii nu erau de capul lor acolo:
Făcu prezentările, dar nimeni nu păru să reţină numele cuiva. Se – Am rezolvat şi noi câte ceva, tovarăşe Lumezean, nu ne duceţi
aşezară la masă, Oprea Măgură lângă frate-său, la stânga şi Bejan la grija!
dreapta lui, locotenentul în faţa lui Bejan. Se simţeau încă străini faţă – Lumezianu! preciză instructorul, întorcând ochii spre el. Nu-i
de ceilalţi. nimic, toată lumea îmi pronunţă numele aiurea, dar eu nu mă supăr
– Azi am pregătit o surpriză! îi anunţă preşedintele Minciunică, din numai din atât. E bine dacă aţi rezolvat câte ceva. La noi merge mai
capul mesei, de unde trona ca gazdă pentru toţi cei străini. O masă greu, ştiţi cum e...
bogată, dar cu specific rustic. Serviţi, vă rog, din ţuică, să vă faceţi – Ştiu, ştiu! confirmă repede Moşan. Am fost şi eu într-o misiune
poftă de mâncare! ca a dumneavoastră. Sunt probleme, ce mai!
Bejan luă o sticlă ce şedea în faţa lui, îi scoase dopul de cocean şi, – Vine mămăliga! îi întrerupse preşedintele Minciunică.
după ce-i mirosi conţinutul, turnă în cănile de pământ ars. Două femei aduceau un ceaun mare, ţinându-l de toartă cu cârpe. Îl
Oprea Măgură îşi aruncă rapid ochii peste feţele celor pe care-i răsturnară pe capătul liber al mesei, dând la iveală o mămăligă imensă,
găsiseră la masă. Un tip spre cincizeci de ani, cu un început de burtă, aburindă, galbenă ca soarele. O a treia femeie aduse tăierele din lut
chel bine pe creştet, lângă el un tinerel, cu faţa prelungă şi păr bogat, ars, tăiară mămăliga în felii groase, cu aţa, punându-le pe taiere.
de poet, cum mai văzuse el că purta şi Eminescu. Dincoace, un ţigănos Boţurile de brânză care fuseseră băgate în mămăligă începuseră să se
chinuit de probleme, care nu făcea altceva decât să soarbă din ceaşcă topească. Alături de felii, puseră şi câte două ouă, scoase tot din
şi să-i asculte pe ceilalţi. mămăligă.
Apăru, pe uşa din spate, un ins îmbrăcat în haine orăşeneşti, dar – Cu mâna, tovarăşi! îi îndemnă preşedintele, dându-le primul
prea mici pentru el. Avea două sticle în mâini. Una o puse în capul exemplu. La noi, mămăliga se mănâncă cu mâna. Furculiţele alea de
mesei, cealaltă în capătul opus. curând au apărut şi nu ne-am obişnuit încă cu ele.
– Ai adus rachiul de afine, Dănilă? întrebă preşedintele, vesel. Femeile, după ce împărţiseră taierele, acoperiră jumătatea de
– Da, tovarăşe preşedinte, confirmă omul şi se aşeză alături de mămăligă rămasă cu un ştergar curat şi dispărură.
locotenent. Acum vine şi mămăliga! Câteva minute nu se auziră decât clefăiturile mâncăilor şi
– A-a, mămăligă! exclamă omul cu chelie şi i se lumină faţa. Avem exclamaţiile lor de încântare. Câte unul sufla mai tare, cu ochii în
într-adevăr o masă rustică.
lacrimi din cauză că se fripsese în cerul gurii cu mămăliga încinsă şi
– Păi ce credeaţi, tovarăşe instructor, se veseli Minciunică, mândru
nevoie mare că ideea lui fusese apreciată cum se cuvine. Ţărani, râdea apoi, scuzându-se că era aşa grăbit.
ţărani, dar avem şi noi cu ce să ne lăudăm, dacă e la o adică! – Măi, tovarăşe, îi zise instructorul lui Minciunică, aşa ceva n-am
Cel care se numea Dănilă se uită în cănile celor de lângă el şi-i mai mâncat de nu ştiu când. Ce idee minunată ai avut!
îndemnă: – Am făcut şi eu cum am putut, tovarăşe Lumezeanu, se roşi de
– Haideţi, beţi, că acum vine mămăliga şi nu mai aveţi timp! Să vă plăcere preşedintele.
faceţi un pic de poftă de mâncare. – Lumezi-a-nu!, tovarăşe! îl corectă calm chelbosul.
– Am o poftă de lup! zise locotenentul, dar nu refuză ca Dănilă să-i – Iertaţi şi dumneavoastră...
umple din nou ceaşca. – Te iert, tovarăşe, te iert, dar mai pune un pic de ţuică colea, că
Câteva clipe discuţiile încetară, oamenii fiind ocupaţi cu degustarea tare bună mai e.
ţuicii. Apoi omul cu chelie se întoarse spre cei doi miliţieni: – Luaţi şi dumneavoastră! îi invită Dănilă pe cei de lângă el. Luaţi,
– Dumneavoastră? Aţi rezolvat ceva? că acum vine altceva şi schimbăm licoarea!
Cei doi fraţi Măgură se adânciră într-o discuţie, numai a lor. Stan n- nivel, fiţi siguri!
avea loc de-ntors, dar îi şopti lui Oprea că era nemulţumit de felul cum – Când să mai facă ei artă şi ştiinţă? se miră iarăşi Lumezianu. Că
decurgea campania, căci o să dureze prea mult şi lui i se cam urâse să ei, cu pământul...
piardă timpul pe-acolo. Întrebă de Gica, de copii, dacă mai ştie ceva – Îi vom face şi artişti! susţinu pletosul. Trebuie să-i facem! Noi nu
de-acasă, de la tata, nu, Oprea nu ştia nimic nou de la ţară. putem să ne bazăm numai pe muncitori, trebuie să ţinem cont de
– Mă, naşule, mama nu mai poate cu piciorul ăla al ei. O doare, mai imensitatea clasei ţărăneşti.
ales când plouă, se vaită de mi-e milă de ea. S-o ducem la un doctor? – Alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime este baza noii
– Ce să-i mai facă doctorul? Ea are reumatism, e sigur, şi ăsta nu societăţi! se amestecă şi ţigănosul în discuţie. Să facem totul, tovarăşi,
trece, cu el o-nmormântăm. pentru a o face cât mai solidă!
– Da, naşule, dar poate-i dă ceva s-o mai lase durerile. În vara – Ăsta e ţigan? îl întrebă în şoaptă, cu grijă, Oprea pe Stan Măgură.
trecută abia s-a mai dus la grădină, pe vale. Anul ăsta, cred că n-o să – Îhâm! De prin Bărăgan. Dat dracului!
se mai ducă nicăieri. – Tovarăşe Haţegan, se întoarse pletosul către ţigănos, aveţi
– Om vedea! Să vină primăvara şi o iau pe la noi, mă duc cu ea la dreptate. Trebuie să întărim alianţa aceasta. Tocmai de aici or să iasă la
spital. Vorba ta, poate-i dă ceva să n-o mai doară aşa rău. Dar tata? iveală calităţile poporului nostru.
– Tata? Cum îl ştii. Cu uşurica. Acum cred că numai în beci stă, la – Cred că deviezi, tovarăşe Samciuc, observă ţigănosul, privind în
butoiul cu vin. Lasă-l să stea, cât om mai avea! Când n-om mai avea, ceaşca lui. Ce popor? Rolul popoarelor a cam trecut. Numai clasele
primează! Clasele şi unitatea lor indestructibilă!
o să bea el şi apă.
Pletosul, care voia să mai continue, se opri deodată şi schimbă
O dispută mai aprinsă le atrase atenţia spre capul celălalt al mesei. brusc discuţia:
Tânărul cu plete de poet ridicase tonul şi îl contrazicea sentenţios pe – Phii! Dar ce mămăligă bună!
instructorul de la raion. Oprea Măgură remarcase din discuţia celor trei că raporturile dintre
– Dar unde este adevărul? zicea el. Adevărul e ceva obiectiv, deci ei nu erau aceleaşi. Pletosul părea mai apropiat de Lumezianu, pe care
este acelaşi şi pentru mine, şi pentru dumneata. Numai felul în care îl nu se sfia să-l contrazică, dar ţigănosului îi acorda un respect deosebit.
receptăm este diferit, din cauza structurii psiho-sociale diferite. Aici "Probabil se cunosc mai de puţină vreme" presupuse el şi-i lăsă în
contează şi instrucţia fiecăruia, şi arborele genealogic. pace, pentru că apăruseră din nou femeile, cu alt fel de mâncare.
– Ce vrei să spui? se miră instructorul. Că dacă ai avut oameni De data aceasta se aducea peşte. Bucăţi mari, prăjite pe tablă, pe
deştepţi printre strămoşi, tot aşa vei fi şi tu? strat de sare grunjoasă, erau întinse pe un platou imens, din lemn. O
– Nu neapărat eu, se apără pletosul. Dar cândva, printre urmaşii femeie le puse dinainte străchini mari, în care aduseră bucăţi de peşte.
mei, va ieşi cu siguranţă un exemplar care va întruni toate calităţile Dintr-o oală turnară mujdei de usturoi, care îi făcu să le palpite nările.
antecesorilor lui. – Crap de Dunăre! îi anunţă preşedintele. Cine doreşte, avem şi
– De unde să iasă, din ţăranii noştri? se miră Lumezianu. icre, şi lapţi, prăjite pe grătar. Mâncaţi liniştiţi, avem destul peşte.
– Dar cei dinainte, de unde au ieşit? Nu tot din rândul ţăranilor? Dănilă, ia ţuica şi treci pe rachiul de afine!
Căci noi, de când ne ştim, tot ţărani am fost. Burghezia noastră, ca şi – Imediat, tovarăşe preşedinte! sări cel chemat.
proletariatul muncitor, au o apariţie recentă, încă nu au avut timp să-şi – Dar de unde aveţi afine? întrebă Lumezianu, mirat. Că doar pe la
creeze o tradiţie. Abia acum, cu condiţiile pe care le asigurăm munte cresc.
muncitorilor, au şi ei posibilitatea să se afirme. Şi nu va trece mult – Avem un om pe la Gorj, îl lămuri preşedintele. Noi îi dăm ţuică
până când vom auzi de poeţi, prozatori, oameni de ştiinţă, toţi de-a noastră şi el ne dă afinată. Ce să facem, ne descurcăm şi noi cum
provenind din rândul muncitorimii. Şi ţăranii se vor ridica la un alt putem. Ia să gustaţi, să vedeţi ce bună e.
Oftase când spusese că se descurcau cum puteau, de parcă era o cucoană asculta, îi era frică de ea, când o vedea cu jordeaua de alun,
povară să se descurce astfel, dar dădea bine să vadă tovarăşii de la numai că nu cădea în genunchi în faţa ei. S-a dus... Şi-o fi găsit şi ea
raion că ei încearcă să fie pregătiţi pentru orice situaţie, ca să pe-acolo vreunul, să nu-i dispară neamul.
mulţumească şi musafirii căzuţi pe neaşteptate, că doar era clar că – Îi cam duci dorul, după cum văd eu, observă Lumezianu, cu
pentru ei se pregăteau încă cu mult timp înainte. aceeaşi vorbă calmă.
Dănilă pusese în ceşti şi toţi le ridicară, să le miroase şi apoi să bea. – Eu!? se apără preşedintele, uimit că celălalt putea gândi astfel
– Bună, domnule! confirmă instructorul. Foarte bună! Ah, o simt despre el. Da de unde! Să se ducă unde s-a dus moşul meu! Ziceam şi
cum se duce pe gât în jos. eu aşa, că era frumoasă şi nici rău prea mare nu ne-a făcut. Numai
Trecură la saramura de peşte şi câteva minute nimeni nu mai scoase vechilul era rău. Nu ne înţelegeam deloc cu el.
o vorbă. Apoi limbile se dezlegară iarăşi, conversaţia legându-se în – Păi vezi? făcu Samciuc. Tocmai aici e buba. Zici că boieroaica nu
grupuri mici. Femeile dispăruseră, lăsând pe capătul liber al mesei era rea, că numai vechilul, dar amândoi erau produsul societăţii. Dacă
recipientele în care mai aveau peşte şi saramură, dacă ar mai fi vrut. vechilul era rău, crezi dumneata că ea putea fi mai bună? Nu tot ea vă
– Dar boieroaica pe unde mai e acum? întrebă tare Samciuc, în împila, indirect?
legătură cu o discuţie mai dinainte de venirea miliţienilor. – Da, tovarăşe, aveţi dreptate, căzu de acord Minciunică. Doar n-oţi
– Păi nu vă spusei? bolborosi Minciunică, cu gura plină. S-a dus,
crede acum că o regret pe boieroaică? Am vrut să spun doar că aşa, ca
dracu' ştie pe unde-o mai fi! Am auzit că ar fi pe la Paris. Nu moare ea
de foame, dă-o-ncolo! Toţi banii pe care-i avea şi i-a transferat în muiere, era ceva de capul ei. Că cine era ea, ştim bine, şi doar n-o să
Elveţia. Aici, după război, i-au rămas numai morile şi casele, pe care ne pară rău că a plecat. A plecat, ducă-se!
nu le-a putut lua cu ea. Ehei, ce femeie frumoasă era! Cam trecută ea, Haţegan se ridică de pe scaun şi ieşi pe uşa din spate, pe unde
dar se ţinea bine. aduceau femeile mâncarea. Cum se închise uşa în urma lui,
– Casa asta era a ei? instructorul se şi repezi la preşedinte:
– Da. Aici venea vara, să se odihnească două săptămâni şi să-şi – Ce dracu', tovarăşe, dumneata vrei să ai necazuri? Nu-l ştii pe
încheie socotelile. Am cunoscut-o destul de bine... ăsta cum e? Şi tu, Samciuc? Ce tot o scalzi atâta? Las-o-ncolo de
– Avea pământ mult? filozofie, menţine-te şi tu într-un cadru oarecare! Vrei să fii luat la
– Oho! Păi vreo cinci sate erau numai ale ei. Şi nu numai aici avea
întrebări? Uită-te şi tu la oamenii ăştia, ei au scos vreo vorbă? Mai
moşie, avea şi în alte părţi. De aici am dat pământ ţăranilor şi nici nu
l-am terminat, a mai rămas destul, l-a luat statul, că dacă ea plecase, bine taci decât să spui prostii.
nu mai avea cine să-l muncească. Dar aşa femeie, mai rar! Îşi cunoştea – Dar ce-am spus eu? se supără pletosul.
interesul şi ştia tot ce mişcă pe moşiile ei. Venea cu o trăsură cu cai – Treaba ta! i-o tăie Lumezianu. Să nu zici că nu ţi-am spus... Eu
albi, numai armăsari, nu suferea iepele, nişte cai frumoşi, îngrijiţi. Se nu te mai scot din încurcătură.
zicea că dădea bani grei să-i aducă tocmai de prin Franţa şi din Turcia. Se întrerupse, pentru că ţigănosul intrase iarăşi. Le aruncă o privire
– Şi unde sunt caii acum? întrebă ţigănosul, interesat. învăluitoare, apoi se retrase spre o sobă de sub scară, făcută din faianţă
– Nu mai avem decât doi, aici, în sat. Îi ţinem şi noi de sămânţă, că albă.
a venit o dată un specialist şi a zis că armăsarii aceia valorează cât – E frig afară, explică el rostul tragerii lângă sobă, ca şi când
greutatea lor în aur. Ce-o fi văzut la ei, nu ştiu, că în afară de faptul că ceilalţi n-ar fi ştiut că afară era frig.
sunt frumoşi, eu n-am văzut altceva. Dar dacă a zis el aşa, i-am Nu-l băgă nimeni în seamă. Asta ştiau şi ei, că afară era frig, nu le
păstrat, că dacă aşa e ordinul... Pe unul îl mai înham eu la şaretă, când spunea o noutate. Se aplecă la gura sobei şi băgă două lemne înăuntru.
plec la raion. Celălalt e mai bătrân şi nu ascultă de nimeni. Numai de Când închise uşiţa, stătu mai mult, să citească o inscripţie măruntă de
pe placa de deasupra ei. rămas din mobilierul boieroaicei, că au mai rămas destule şi nici nu
– Me-i-sen, silabisi el cu voce tare. Ce-o fi asta? ştiu ce să fac cu ele, sunt obiecte mari şi nu le mai cumpără nimeni.
– E numele producătorului, îl lămuri Minciunică. Credeţi că boierii Am zis să le dăm la un muzeu, ceva, dar s-au opus tovarăşii, ce, mă, să
noştri erau proşti? Îşi aduceau numai lucruri străine, să-i ţină un veac. vadă lumea în ce bogăţii se lăfăiau moşierii? Numai că e păcat de
Uite, masa asta la care mâncăm acum, cică are peste o sută de ani. mobile, cred că sunt lucruri de preţ, dar noi nu ştim încă să le
Dacă-i dai un lac proaspăt, o faci ca nouă. Se lucra, domnule, altfel pe apreciem. Că unii, ca să arate că tot din popor, de jos, provin, se culcă
vremuri. Nu tu cuie, nu tu metal. Uitaţi-vă, peste tot sunt numai în pat de scânduri, fără saltea, doar cu o rogojină deasupra. N-ar fi mai
şuruburi din lemn. Şi, dacă mişcaţi de ea, nici nu se simte. Dacă era bine să luăm şi noi exemplu de la boiernaşii noştri, să dormim în
mai mică, o luam la Sfat. Aşa, o las aici, că oricum vom avea nevoie. paturi cu saltele moi şi cu albituri curate? Că m-am culcat şi eu într-o
Aici vom face sediul gospodăriei. noapte aici, sus, m-a prins întunericul pe-aci şi mi-a fost greu să mă
Ţigănosul veni la locul lui. Peştele se cam terminase. Fumătorii îşi duc acasă, şi ce bine m-am simţit pe saltea moale şi cu aşternuturi
aprinseseră ţigările. curate...
– Dănilă, adu, mă, două scrumiere! îi spuse preşedintele celui din – Iar o iei razna, tovarăşe, îl certă Lumezianu, fără să se ferească.
capul mesei. Cum să luăm noi exemplu de la nişte foşti?
Omul dispăru undeva şi se întoarse repede cu două obiecte din – Stai, tovarăşe instructor, n-o lua aşa! Eu ziceam să folosim doar
cobalt, plate, cu sprijinitoare pentru ţigări. Nu le remarcă decât ce era bun la ei. Ce, e păcat să dormim şi noi mai bine?
Samciuc. O luă pe cea din faţa sa, o studie pe toate părţile, apoi îl – Da, aşa e! aprobă pletosul filozof. Să preluăm constructiv tradiţia.
întrebă pe Minciunică: – Ce tradiţie? întrebă sec Haţegan. A boierilor?
– Asta e din dotare? – Nu, a ţăranilor! accentuă Samciuc.
– E de-aici, din conac. – Păi ziceai că ţăranii, pe rogojină... De ce nu preiei rogojina?
– Nu poţi să mi-o dai mie? – De ce? Să dorm pe rogojină când pot s-o fac mai bine în puf?
– Îţi place? Ia-o! Scriem că s-a spart. Că trebuie s-o scad cumva din – Te boiereşti, tovarăşe Samciuc. Te culci în puful boieresc şi a
inventar. Ce vreţi, e valoare şi trebuie să am o justificare! Astea au doua zi te trezeşti şi tu boier.
scăpat la primul inventar, când a venit o comisie să preia tot ce era de – Cred că greşiţi, tovarăşe Haţegan.
valoare în conac. Multe au fost sparte atunci, căci nu prea ştiau la ce – Ba nu greşesc deloc! zise ţiganul şi bătu cu palma în tăblia mesei.
puteau folosi, altele au mai dispărut în timp. Pe-astea le-am găsit într- – Hai, mă, nu vă certaţi! interveni împăciuitor Lumezianu. Mai
un dulap de la etaj, împreună cu un set de farfurii, o frumuseţe. bine ia mai turnaţi-mi nişte rachiu, să mă satur!
– Şi nouă ne-ai dat să mâncăm din străchini! îi reproşă locotenentul
Moşan. 11.
– A, păi farfuriile nu mai sunt de mult. Le-am trimis la raion, să
aibă pentru mesele tovărăşeşti. Că erau şi multe, ce naiba să fac cu ele Trecuse şi plachia, cu mult sos iute, trecuseră şi ei la vin,
aici? Erau cincizeci de seturi de câte cinci farfurii, adânci, plate, mari, desfăcuseră câte o gaură la curele, fumătorii se întreceau, care mai de
mici, de toate soiurile. Şi apoi, eu ziceam că dacă e să vă ofer o masă care, să îmbâcsească atmosfera, se făcuse şi cam cald, deschiseseră de
rustică, să vă ofer şi tacâmurile specifice. De ce n-aţi spus că vreţi vreo două ori uşile de la intrare, de unde venise o boare de aer rece şi
farfurii? tare.
– Lasă, am zis şi eu aşa... Haţegan se îmbătase primul. Băuse mai mult singur o sticlă
– Uite, dacă sunteţi curioşi, o să vă duc pe sus, să vedeţi ce a mai întreagă de rachiu şi căzuse într-o muţenie adâncă, din care se mai
trezea arareori, pe neaşteptate: înţeles cu nevasta şi a plecat de la ea de câţiva ani. Mănâncă şi doarme
– Caii! Dacă nu erau caii... pe unde apucă.
– Aşa-l apucă atunci când se pileşte, lămurise prima oară – Cred şi eu! Dacă mănâncă numai ca pe-aici, e normal să-i
instructorul, şi el atins un pic de tăria rachiului. convină.
Se părea că mai toţi erau băutori de vin, căci se auziseră exclamaţii – Nu e chiar aşa. Ai să vezi, mâine nu mai mănâncă tot aşa. E în
de încântare când Dănilă adusese sticlele cu dop smolit, atunci scoase stare să rabde toată ziua, numai să rezolve ceva. Păcat de el! Eu am
din pământ. stat de vorbă mai mult cu el, mi-a povestit necazurile lui, că în general
– E vin de pe vremea boieroaicei! îi anunţase vesel, aprins la faţă, e tăcut, ai văzut şi tu că se bagă în vorbă mai rar, numai atunci când se
preşedintele. L-am găsit într-o coşare, ascuns. S-o fi gândind la cine-o încing spiritele. Şi să-l vezi, mâine va fi primul în picioare, chiar dacă
să-i bea vinul? bea până după miezul nopţii. Nu se mai scoală ăştia de la masă. E deja
Limbile se dezlegaseră, de la problemele curente trecuseră la întuneric. Unde să ne mai ducem acum?
cântece de petrecere, uşoare, nu se încinseseră bine, apoi se spuseseră Când intraseră înapoi, femeile aduseseră ultimele feluri de
câteva povestioare cu tâlc, Samciuc, bine dispus, începuse una cu mâncare, carne şi cârnaţi de porc, slănină, ceapă, murături. Erau sătui,
ţigani, dar îl oprise instructorul, făcându-i semn către Haţegan, care se dar tot s-au mai bătut cu câteva hălci de carne.
trezise dintr-odată şi-l privea pe filozof cu încordare. Lui Samciuc i se făcuse de joc, tot insista pe lângă preşedinte să
Preşedintele Minciunică vrusese să-l ducă pe ţigan la culcare, sus, aducă doi, trei scripcari, să le cânte. Minciunică i-a făcut semn lui
dar acesta nu putuse fi ridicat de pe scaun. Dănilă şi l-a trimis după lăutari.
– Ce-aveţi cu mine, tovarăşi? se răstise el. Eu rămân aici, să vă Instructorul se cam ameţise şi el şi devenise mai vorbăreţ. Îi
supraveghez, să nu cădeţi în greşeală! Nu mă duc la culcare, e clar? povestea potolit lui Moşan cum era s-o păţească cu nevastă-sa.
Îl lăsaseră în pace, să bea ceaşcă după ceaşcă, până căzuse din nou – Auzi dumneata! Să nu pot eu să divorţez de ea, că nu e etic! Păi
în starea aceea de melancolie şi uitare de sine. unde-i etica aia, dacă noi nu ne mai înţelegem şi am fost de acord
Samciuc se ridicase la un moment dat în picioare, să peroreze amândoi să ne despărţim? Cică instituţia asta, a divorţului, este o
despre noul statut al ţăranilor, dar nimeni nu-l asculta. Instructorul
moştenire a societăţii burgheze şi nu e bine să o preluăm şi noi. Bun!
profitase de întâmplare ca să-l dea la o parte şi-l trăsese lângă el pe
locotenentul Moşan şi intraseră în vorbă. Şi-atunci, eu ce fac? Rămân cu nevasta pe cap, chiar dacă nu-mi mai
Stan Măgură ieşise pe-afară şi frate-său se luase după el. place de ea şi nici ei de mine? 'Ce, de ce nu te-ai uitat când ai luat-o?
– Mă, finule, de unde naiba i-ai găsit pe-ăştia? Mă mir că nu ţi-e La ce să mă uit? Că e frumoasă şi gospodină, dar acum, dacă nu ne
frică să umbli cu ei. mai înţelegem, ce vină avem noi?... Că numai viaţa asta agitată ne-a
– Să nu crezi că sunt băieţi răi. Poate ţiganul ăla, că e ţigan şi e dat făcut să ne răcim unul de altul! Eu am fost tot plecat, după
dracu', dar ne ferim şi noi de el, că e cam turnător, mi-a spus naţionalizare nu ştiu dacă stăteam două săptămâni pe acasă, luate oră
Lumezianu, el îl cunoaşte mai de mult. Dar uite, suntem patru şi cu oră. Sarcinile mă purtau peste tot, cunosc toată Oltenia pe dinafară.
vorbim fiecare limba lui! Basarabeanul ăla e cam împrăştiat, crede că Şi femeia, nu ştiu ce-o fi fost în mintea ei, s-o fi săturat şi ea să tot stea
dacă e student, cu asta ne e superior. singură, la ce se mai măritase? Mi-a zis, hai, mă, Mihai, să mai stai şi
– E student? tu pe-acasă, ce tot te plimbi atâta, să mai strângem şi noi câte ceva, că
– Da, la filozofie. De vreo cinci ani, şi n-a mai terminat. Acum e or veni şi copiii, să avem şi noi unde să-i ţinem şi să-i creştem. Ce
prin anul trei, amână examenele într-o veselie. Singurul mai cu copii, că eu nu aveam timp de aşa ceva, dacă pe-acasă treceam numai
picioarele pe pământ e instructorul. Dar numai necazuri are, că nu s-a ca să-mi iau ceva haine curate. Până-ntr-o zi, când mi-a pus piciorul în
prag. Mihai, băiatule, eu aşa nu mai pot! Ori mai stai şi tu pe-acasă ca
tot omul, ori nu mai vii! Zic, hai să ne despărţim, că eu acasă tot nu dată pe lună, de frica Siguranţei, şi nu mi-am pierdut încrederea în
pot să stau, am şi eu sarcinile mele. Te-ai însurat cu sarcinile, rămâi cu victoria noastră. Am luptat cu arma în mână, până la Oradea Mare,
ele, mi-a strigat ea şi am înţeles că nu mai e nimic de făcut... M-am când am primit alte sarcini... Complicată mai e viaţa asta! Sau poate
interesat cum să fac să divorţăm, la un avocat. De unde să ştiu eu că noi o vedem aşa, iar ea e simplă. Uită-te la ţiganul ăsta! E ţigan! N-ai
trebuie să aduc aprobare de la ai mei... Întâi m-au prelucrat individual, ce-i face, nu poţi să-i scoţi culoarea din piele. E un element capabil,
ştiam că aşa va fi, mă pregătisem pentru asta şi i-am mai încurcat. are o memorie fenomenală. A fost la o şcoală superioară de partid şi el
Apoi m-au pus în discuţia organizaţiei. Să-ţi expui problemele de timp de trei luni n-a scris nici un cuvânt, de se mirau lectorii ce era cu
familie, cele mai ascunse şi mai personale, în faţa tuturor... Mi-a venit el acolo, de nu ia notiţe. Când l-au întrebat, a spus că nu ştie să scrie.
nu ştiu cum, îi ştiam mai pe toţi, cunoşteam totul despre ei, şi se Abia atunci au descoperit şi ei, când nu se mai putea face nimic. Nu-l
găsiseră ei să mă judece! Cine erau ei să se bage în sufletul meu? Cu puteau da afară, căci avea merite deosebite, dar ceva trebuia să se facă
ce drept voiau ei să mă înlocuiască în propria-mi inimă? Am renunţat cu el. Le-a închis gura la toţi când a început să recite toată lecţia care i
la gândul divorţului şi a doua zi am cerut să fiu mutat în alt raion... se predase în ultima zi. Ştia totul pe dinafară! Cum făcea, dracu' ştie!
– Şi soţia? A trecut şi de şcoală, dar, ca să nu mai aibă alte încurcături, l-au trimis
– Soţia? Habar n-am. Ne-am înţeles să nu ne mai interesăm unul de la judeţ, la Craiova, secretar cu propaganda. Când cu reforma
altul, sub nici un motiv. I-am explicat de ce nu puteam divorţa atunci... administrativă, toate proptelele lui de la Bucureşti au fost împrăştiate
A înţeles. Culmea e că a înţeles şi-i părea mai rău de mine decât de ea! prin ţară şi s-a trezit fără căpătâi. De-atunci s-a înrăit, dar niciodată nu
Când va deveni posibil, voi divorţa cu siguranţă, să n-o mai ţin încalcă legea. Umblă cu reclamaţii, interpretează vorbele fiecăruia, dar
încurcată, că ea e mai tânără cu paisprezece ani decât mine şi are toată nu-i poţi reproşa nimic. Nu minte efectiv, doar că dă o altă nuanţă
viaţa înainte... Noi, activiştii, nici n-ar trebui să întemeiem familii. E vorbelor. Şi, cum ţi-am spus, are o memorie fantastică, nu-l poţi
greu să ai grijă de familie, când, uite, tot pe drumuri stai! Şi mă contrazice că n-ai zis ceva ce el susţine că ai zis. După fiecare acţiune
trezesc acum, la patruzeci şi doi de ani, că sunt deja bătrân şi, dacă mă la care participă el, raionul şi regiunea sunt informate asupra tuturor
uit înapoi, nu văd ce-am realizat. O să ajung la un azil, ca să nu mor discuţiilor care s-au purtat cu el de faţă. De-aia nu prea e iubit... Dar
singur, să am pe cineva lângă mine. Dumneata eşti însurat? Nu? ce să-i reproşezi, în afara unui zel deosebit? Mă mir că nu s-a apucat
Atunci e bine. Nici să nu te însori. Şi meseria asta a dumitale e ca a de povestit, probabil s-a îmbătat prea repede. Săracul, nu are decât
mea, n-o să ai timp de familie, şi e păcat să strici viaţa unei femei, care două plăceri, băutura şi caii!
se poate realiza şi ea altfel. N-ai timp, asta e! N-ai timp să fii un om Ca şi când l-ar fi auzit, Haţegan se îndreptă în scaun şi zise tare:
normal, cum sunt şi ceilalţi. Totul trebuie făcut repede, repede, de – Caii! Dacă n-ar fi fost caii...
parcă dau năvală turcii. Asta n-am înţeles eu, de ce trebuie aşa repede? Apoi căzu în aceeaşi stare de somnolenţă.
Că doar nimic nu s-a făcut la noi în grabă. Poate nu mă duce pe mine – Ce vrea să spună? întrebă nedumerit locotenentul.
mintea, dar eu graba asta n-o înţeleg cu nici un chip. Acum, nu mă uit – Nu-ţi spusei? Plăcerea lui, caii. El a fost luat cu toată şatra, de
la mine, că eu sunt unul, dar mă gândesc că or fi mai mulţi ca mine, lângă Slobozia, şi dus dincolo de Nistru, pe timp de iarnă. Ne-a
care au renunţat la viaţa lor personală ca s-o închine cauzei. E bine povestit de câteva ori, plângea şi povestea, ce-au păţit atunci, câţi
aşa? Oare noi, ăştia, mulţi, puţini, câţi om fi, n-avem şi noi aceleaşi bătrâni şi copii le-au murit. A suferit, săracul, cât n-am suferit noi toţi
drepturi ca şi ceilalţi? Ba avem, dar nu le putem fructifica. Sau nu ştim de-aici, la un loc. Când s-a spart frontul la Stalingrad şi pe Don, când
să le folosim, e posibil şi asta. Când eram la Hunedoara – că de-acolo fugeau ai noştri de le sfârâiau călcâiele, s-a băgat şi el printre soldaţi,
am plecat, în vara lui patruzeci – nici nu visam că voi ajunge pe aici. cu o manta furată de la un mort şi s-a angajat să-i salveze pe unii,
Am stat aproape un an de zile într-o pivniţă, în Bucureşti, ieşeam o dacă-i lasă lui în îngrijire caii. Cum o fi făcut, nu ştiu, dar s-a aciuiat
pe lângă un colonel cu stea şi vara, când i-au izbit iarăşi ruşii, le-a Celălalt părea nervos, nu-şi mai găsea starea. Îşi cânta singur şi
trecut caii peste Nistru, cu căruţe şi efecte cu tot. N-au pierdut ăia juca în dorul lelii, cu mâinile ridicate de parcă ar fi ţinut nişte vecini la
decât câteva tunuri, căci erau grele şi se înfundau roţile în mâlul de pe horă. Din când în când se repezea la Haţegan, îl zguduia de umeri şi-i
fundul apei. Drept răsplată, colonelul acela a vrut să-l dea pe mâna striga tare în ureche:
jandarmilor. A fugit cu patru cai, noaptea, şi a ajuns în Bărăgan la – Scoal-te, bă! Adormişi, adormirea maicii domnului!
începutul primăverii următoare. A stat ascuns, cine ştie pe unde, că Ţiganul ridica niţel capul, speriat:
cică Bărăganul ăla e imens, nu-i dai de capăt, şi-atunci cine se gândea – Caii, mă, aveţi grijă de cai! mormăia el şi-şi mai umplea un pahar
la un ţigan fugit, a aşateptat câteva luni şi, când am întors armele, s-a cu vin, nesigur, după care iarăşi aţipea.
şi prezentat în satul lui. Atunci a şi intrat în partid şi curând a ajuns – Eşti nebun, bă! îi striga Samciuc, privindu-l cu scârbă. Tu altceva
secretar la primărie, cum, nu ştiu, că doar habar n-avea să scrie şi să decât caii nu mai ştii!
citească. Cu cititul s-a deprins mai pe urmă, dar de scris niciodată n-a – Mai stai mă, locului! îl certa instructorul, cu aceeaşi voce fără
scris nimic. Dar e un băiat bun. inflexiuni. Ce te tot fâţâi atâta?
– Păi cum e băiat bun, dacă ziceţi că umblă cu reclamaţii? – Lasa-mă, nene, că uite-aşa am chef acum, să fac o sârbă cum
– Vezi dumneata, ăsta e stilul omului. El practic nu reclamă pe numai pe la noi se face.
nimeni, doar că se îngrijeşte ca linia să se păstreze cum scrie la carte. – Fă-o, dar mai liniştit! îl îndemna cheliosul.
Din neputinţa lui de a scrie cred că se trage chestia asta... Mă gândesc Într-un târziu apărură şi lăutarii, de unde-i scosese Dănilă, nu se
că, dacă el a învăţat toate lecţiile pe dinafară, la el au rămas literă de ştia. Erau trei, doi cu vioara şi unul cu o chitară.
lege şi nu poate să gândească şi cu propriul lui creier. Probabil el e – Tovarăşe preşedinte, numai pe ăştia-i găsii, se scuză Dănilă,
fericit în sensul acesta, că ştie lecţia şi o poate aplica în practică, ridicând din umeri a neputinţă.
cuvânt cu cuvânt. Cum să-i mai explic eu acum că trebuie să mai facă – Băi, cioroilor, daţi-vă mai aproape! se răsti la ei Samciuc, vesel
şi el o interpretare proprie, că nu e suficient să aplicăm cele învăţate? nevoie mare. Mă, voi ştiţi muzică moldovenească?
Lui îi lipseşte creativitatea. E ca un copil care a învăţat că unu ori unu – Ştim, dom' şef, se sumeţi ţiganul cu chitara. Cum să nu ştim noi?
fac unu, şi dacă vine cineva şi-l contrazice, că fac doi, se opune, dar Facem una?
nu dintr-un simţământ al lui, dintr-o pornire de conştiinţă, nu, ci numai – Faceţi, mă, să vă aud.
că aşa ceva contrazice ceea ce a învăţat el. Nu-şi pune problema dacă Lăutarii se traseră mai într-o parte, ferindu-se de şoferul maşinii
ceea ce a învăţat este sau nu adevărat. Nu. El o ia de bună. Şi ar comisiei, care apăruse şi el cine ştie de unde, şopotiră ceva între ei şi
proceda identic şi dacă ar fi învăţat greşit! Nu are nici un pic de începură să cânte o horă veselă. Samciuc se lumină la faţă şi începu să
discernământ. Şi cum te prinde că ai ieşit din îngrădirile învăţăturii lui, joace iarăşi de unul singur.
te-ai ars. În rest, ce să-i reproşez? Că este devotat cauzei? Poate că Preşedintele Minciunică era atent la ce-i spunea Lumezianu şi-l
este prea devotat? N-am cum. Ne-am obişnuit cu el, eu îl cunosc mai aproba din când în când. Vorbeau încet, să nu-i audă ceilalţi, dar n-
demult, ceştilalţi mai de curând, dar le-am atras atenţia să nu se avea cine să-i audă, muzicanţii se omorau pe instrumente şi acopereau
aventureze în discuţii teoretice, când este el de faţă. Ei sunt mai tineri, tot.
mai uită şi trebuie să-i mai trag de mânecă din când în când. Cei doi fraţi Măgură se apucaseră de-ale lor, Stan zicea că făcuse
Basarabeanul ieşise de mai multe ori afară, revenind mereu peste rost de două care de lemne, suficiente pentru toată casa, le dusese la
preşedintele Minciunică cu întrebarea despre lăutari: Oprea în curte, acoperindu-le cu nişte coceni ca să nu sufere la ploaie.
– Nu mai vin, dom'ne, odată? – Tocmai bine, zise Oprea Măgură, am vorbit cu unul să-mi aducă
– Stai, tovarăşe, că vin ei! îl potolea invariabil gazda. patru uşi. Le iau de la târg şi le şi trimit acasă, cu vreo căruţă, ceva.
Mai târziu îmi aduce şi ferestrele. de tot şi o toropeală apăsătoare îl cuprinse.
– Dar voi mai staţi mult pe-acilea?
– Ştiu eu? Depinde ce-o zice băiatul ăsta, că el e şeful. 12.
Şi-i povesti lui Stan istoria cu icoanele, arătându-şi nepriceperea în
stabilirea valorii acelor bucăţi de lemn pictate. Petrecerea se prelungise mult în noapte, nimeni nu mai ştia cât.
– Mă, finule, că mă tot gândesc, cum naiba de-or da unii atâţia bani Subapreciaseră tăria vinului vechi, din câteva pahare se îmbătaseră
pe chestii de-astea? Ăştia sunt buni de dus la balamuc. Păi cine mai criţă, dar nu pe loc, ci în timp. Toţi îşi aminteau de senzaţia aceea de
ţine acum în casă icoane? plumb în picioare şi în pleoape, ce-i cuprinsese pe neaşteptate, când
– De, naşule, poate nu înţelegem noi despre ce e vorba. Că, dacă ar nici nu se gândeau că s-ar mai putea îmbăta. Dănilă şi cu şoferul
fi după mine, le-aş arunca pe toate la foc. N-ai văzut că nici tata nu comisiei îi căraseră pe rând sus, în dormitoare, aruncându-i în paturi
crede? De-aia îl blestemă mama, că pe lumea cealaltă n-o să mai fie îmbrăcaţi cum erau, doar încălţările le scoseseră din picioare, să nu
împreună, că dacă el face atâtea păcate aici, pe pământ, în cer o să murdărească aşternuturile de culori deschise. Lăutarii îşi prelungiseră
ajungă desigur în iad... Sunt îngrijorat pentru mama, îţi zisei, cu programul lângă Samciuc, care rezistase pe baricade cel mai mult,
piciorul nu merge prea bine. Mi-e teamă să nu cadă la pat, să sufere şi punându-i să-i cânte romanţe ruseşti.
ea şi să suferim şi noi pe lângă ea. De ce n-o muri omul frumos, să se Se treziseră cu capul mare, fiecare când putuse. Comisia plecase
stingă odată, aşa, ca o lumânare suflată! prima, Lumezianu reuşind să-şi scoale oamenii primul. Îi pusese să se
Samciuc juca înainte, pocnind din călcâie pe scândura duşumelei, spele cu zăpadă, ca să se trezească de-a binelea.
vesel şi îmbujorat la faţă. Le aruncase lăutarilor câteva bancnote Plecaseră şi ei, mai târziu. În urma lor, o femeie strângea resturile
mototolite şi aceştia se ţineau aproape de el, să-i ghicească dorinţele mesei. Ajunseseră la Sfat greoi, căci locotenentul conducea foarte
dinainte de a fi exprimate cu voce tare. încet, de frică să nu împotmolească maşina în glod.
La un moment dat, Stan Măgură se ridică hotărât de la masă, o La Sfat, în camera unde lucrau ei, era cald şi bine. Mirosea a foc de
ocoli şi ieşi în spaţiul liber din spatele ei. lemne. Pe drum cam îngheţaseră, era ger uscat.
– Măi, băieţi! strigă la lăutari, oprindu-i cu un semn. Ia ziceţi, mă, Lucraseră vreo două ore fără nici un chef. Locotenentul Moşan mai
una de-a noastră, să arătăm că ştim şi noi câte ceva! mult picotea decât să citească hârtiile pe care le ţinea în faţă şi ofta
– Ce să zicem, dom' şef? întrebă chitaristul, neştiind ce naţie era des, din rărunchi. Până la urmă nu se putuse abţine şi, după un oftat,
omul acela tânăr şi cam cu chef. izbucnise:
– Una oltenească! îi lămuri Stan şi lăutarii pricepură imediat. – Mă, băieţi, ce drac de vin ne-au dat aseară? Că nu mai pot, parcă
După primele măsuri, Stan începu să joace ca la hora din sat, n-am aer. Şi nici n-am băut prea mult, eu credeam că pot să beau o
bărbăteşte. Samciuc fu împins mai în spate, nedumerit că mai existau jumătate de vadră pe nerăsuflate...
şi alte jocuri decât cele pe care le ştia el. – Da, tovarăşe locotenent, aşa ziceam şi eu, îl aprbase Oprea
– Aşa, lăutare! striga Stan, sărind vesel. Măgură, zâmbind. Şi-odată mi s-au tăiat puterile, parcă-mi luase
Şoferul de la raion se ridică şi el, alăturându-i-se în joc. Se vedea că minţile.
e un bun dansator. Oftaseră amândoi, semn că le era greu.
Fumul ţigărilor îmbâcsise iarăşi aerul şi se părea că cei doi Apoi sunase telefonul, într-o cameră alăturată. Îl auziseră pe paznic
dansatori alunecă prin ceaţă. cum striga în receptor Suntem, tovarăşule!, probabil la întrebarea
Oprea Măgură îi privea mulţumit, nedesluşindu-le bine contururile, celuilalt dacă era cineva pe-acolo şi paznicul se băga singur în ceata
doar siluetele le vedea, cu un nimb alb pe lângă ele, până se depărtară celor de la Sfat, suntem. A strigat un Am înţeles! milităros şi l-a trimis
pe un copilandru după preşedinte, să vină, că-l cheamă de la raion. Locotenentul rămase cu gura căscată. Se surprinse singur într-un
Minciunică apăruse după vreo douăzeci de minute, grăbit. Intrase târziu şi-o închise, lăsându-şi capul în mâini. De acolo, ascuns, oftă.
în camera lor, zâmbitor. – Mă, fraţilor, aici nu e de joacă. Nu ne băgăm, decât dacă primim
– Lucraţi, lucraţi? îi întrebase vesel. O să dau telefon de aici, mă ordin sau dacă primejdia e mare. N-am chef de vânzoleală... Eu ştiu ce
iertaţi puţin. Nu ştiu cum se face că numai de la telefonul ăsta se aude înseamnă masele. Când sunt pornite, nici dracu' nu le mai opreşte din
mai bine. Avem trei legate pe aceeaşi linie, dar numai de-aici poţi să drumul lor! Ne vedem de treabă şi poate o ştergem pe nevăzute.
vorbeşti ca omul când ceri legătura. Am mai mutat telefoanele, că Tăcură, fiecare cu gândurile lui. Bejan se apucase să răsfoiască
ziceam că ele ar fi de vină, dar tot aici era cel mai bun. dosarul uitat de preşedintele Sfatului pe masă, Măgură ţinea atent
Învârti manivela aparatului de câteva ori, apoi ridică receptorul la degetele între foile altui dosar, pe care-l cerceta când intrase
ureche. Minciunică peste ei. Undeva, pe aproape, un câine urla ca la mort.
– Alo! Domnişoară, dă-mi raionul!... Acum, pe loc!... Cum n-ai – Da! se trezi locotenentul. Aşa facem. N-avem ordin, nu ne
linie liberă? Ce-i aia, să nu fie liber?... Închide-i pe-ăia, dă-i focului! băgăm. Şi-o ştergem de aici. Unde vine Maglavitul ăsta?
Auzi, ei vorbesc în interes particular şi mie nu poţi să-mi dai raionul? – Aci, mai la vale, lămuri Măgură.
Păi vezi?... Alo! Cu tovarăşul prim! Minciunică, de la Cetate. Da, – Spre Calafat? Atunci o luăm în sus. Să nu ne întâlnim cu careva.
bine, aştept! Phiii! Ce-mi trebuia mie evenimentul ăsta?!
Acoperi microfonul cu palma şi le spuse celor trei, confidenţial: – Să vă arăt ceva, tovarăşe locotenent, sări de la locul lui Bejan, cu
– Lume multă pe fir. Dar când e vorba de raion, orice se poate. dosarul pe care-l răsfoia.
Apoi, în receptor: Alo! Tovarăşul prim? Minciunică, de la Cetate! Să – Lasă-mă, nene, în pace! îl respinse Moşan, oprindu-l cu mâna.
trăiţi! Nu-mi mai arde de nimic.
Ascultă atent, întunecându-se din ce în ce. Ilie Bejan rămase câteva clipe lîngă colţul mesei. Ceru cu privirea
– Cum se poate? murmură el într-un târziu. Nu, zise mai tare, mă sprijinul lui Măgură, apoi insistă:
miram şi eu!... Am înţeles! Nu mă mai mişc de-aici! Să trăiţi! – Tovarăşe locotenent, uitaţi-vă totuşi un pic aici!
Puse receptorul în furcă şi se lăsă moale într-un scaun. – Ce e, nene? renunţă Moşan să se opună.
– S-a întâmplat ceva? întrebă Moşan, bănuind că preşedintele Se uită acolo, unde-i arăta miliţianul şi mai că nu sări în sus.
primise veşti proaste. – Băi, ăsta e! Hai la preşedinte!
Minciunică păru să revină de departe. Se ridicară toţi trei, Măgură neînţelegând de unde atâta grabă,
– Da. La Maglavit sunt evenimente! Revoluţie! locotenentul ieşi primul şi Bejan se întoarse pe jumătate ca să-i spună
– Ce vorbeşti!? se minună locotenentul. prietenului său:
– Azi noapte... Au dat foc maşinii tovarăşului prim. – Cred că am găsit scrisul de pe un plic.
– Cine? Intrară pe urma lui Moşan la preşedinte. Acesta studie cu atenţie
– Cum cine? Ţăranii! Eu ştiu ce-o fi fost? Doamne, de nu s-ar scula hârtia aceea din dosar. Întoarse privirea către locotenent, care aştepta
şi-ai noştri, că evenimentele astea se extind ca ciuperca! Trebuie să iau în picioare, lângă el, şi zise încet:
măsuri... – Nu poate fi ăsta. E om de bază...
Se ridică de pe scaun şi ieşi, uitând pe masă un dosar cu câteva zeci – Duşmanul are mai multe feţe, tovarăşe preşedinte! zise tare
de foi în el. De pe sală îl auziră cum împarte ordine în dreapta şi în Moşan. Îmi trebuie omul acesta!
stânga, apoi la telefon îi ceru cuiva să vină imediat la Sfat. – Tovarăşe, dar nu poate fi el! se apără preşedintele ca de o
– Cu puşca, mă! Cu puşca! nălucire. E un om de bază, dacă nici în el nu mai avem încredere...
În clipa aceea, pe uşa rămasă deschisă îşi făcură apariţia doi ne cerem iertare şi-l lăsăm în pace.
miliţieni, cu armele la umăr. Rămaseră o clipă surprinşi de prezenţa Ieşi fără nici un alt cuvânt. În uşă se întâlni cu şeful de post.
atâtor oameni necunoscuţi, salutară regulamentar şi rămaseră cu ochii – Cum vine, să-l aducă aici, la noi! îi ordonă, trecând pe uşa vecină.
la preşedintele Sfatului. Şi trimite pe careva la poştă, să vină factorul aici!
– Bine că aţi venit! îi luă repede Moşan. Sunt locotenent Moşan, de Măgură şi Bejan îl urmaseră şi ei, uitându-se la el cum se învârtea
la Securitatea Statului. Presupun că dumneavoastră sunteţi de la postul pa lângă fereastră, înconjurat de un nor de fum, uitându-se din când în
sătesc...l când pe foaia aceea din dosar.
– Plutonier Mărăscu, la ordinele dumneavoastră! se prezentă şeful – Nea Măgură, când vine poştaşul, ieşi cu el afară şi-i ceri
de post, înţepenind în poziţia drepţi la auzul gradului civilului pe care scrisoarea. Să n-o vadă fierarul! N-o scoţi decât când ţi-o cer eu. Măi,
bănuia a fi un om important. dacă e ăsta, oameni ne-am făcut!
– Îl cunoaşteţi pe unul – şi citi pe hârtia din dosarul pe care – Ăsta e, tovarăşe locotenent! îl asigură Ilie Bejan. N-aţi văzut e-ul
Minciunică îl ţinea încă în faţa lui – numit... Iovan Mitică? cum e scris? După aia mi-a sărit în ochi, că aşa literă n-am mai văzut
– Fierarul? Cum să nu-l cunosc. scrisă.
– În regulă. Mi-l aduci imediat aici! – Aşa e! confirmă şi locotenentul. Dar de ce or întârzia atât? Să ştii
Şeful de post se uită din nou la preşedintele Sfatului, întrebător. că şeful de post a trimis un bleg după fierar, de mai mare râsul, să ne
– Staţi, tovarăşi! rosti acesta, împăciuitor. Să nu ne grăbim! De ce scape ăla tocmai acum, când îl avem în mână... Îl iau pe el în locul
să-l aducă pe fierar? ăluia, dacă se-ntâmplă aşa! Mai bine mă duceam eu cu maşina. Mă, şi
– Tovarăşe, se burzului Moşan, eu am o misiune şi trebuie s-o
mă cam doare capul, şi am impresia că preşedintele ăsta nu mai are
execut. Nu-l cunosc pe Iovan ăsta, nu ştiu cine e, dar acum am nevoie
de el. Vreţi să mă împiedicaţi? gând de ceva mâncare...
– O, nu, departe de mine gândul! se apără preşedintele, speriat de Ca şi când i-ar fi ghicit gândul, preşedintele deschise uşa şi făcu loc
bănuială. Doar atâta vă cer, să nu ne grăbim. unei femei să intre cu un platou de lemn.
– Tovarăşe preşedinte, am sarcini precise şi am motive să cred că – M-am gândit că v-o fi foame, zise Minciunică, zâmbitor. V-am
acest Iovan ne poate clarifica ceva din problemele noastre. Vă rog să adus din ce ne-a mai rămas.
mă lăsaţi să-mi îndeplinesc misiunea! Şi nu spuse când şi de unde rămăsese ceva, ei ar fi trebuit să ştie
– Dar eu nu vă împiedic, cedă Minciunică. Numai că am şi eu sau să bănuiască. O urmăriră pe femeie cum punea platoul pe colţul
ordinele mele, să-i ţin pe dumnealor – şi-i arătă pe cei doi miliţieni mesei şi aşteptară să iasă, ca să desfacă ştergarul de deasupra.
locali – aici, la sediu, gata de intervenţie. Unde-i Cocoşatu? se răsti – Cam puţin, se scuză preşedintele, dar n-am avut timp de altceva.
apoi la şeful de post. – Ne-ajunge, mormăi mulţumit locotenentul, înfulecând repede din
– E afară, tovarăşe preşedinte, răspunse Mărăscu. N-am ştiut că... carnea sleită rămasă de cu seara. Mulţumim pentru grijă!
– Trimite-l pe el să-l aducă pe Iovan fierarul. – Ştiţi... începu preşedintele, vădit încurcat.
– Am înţeles! răspunse Mărăscu şi ieşi, să dea ordinul necesar. – Ei? Hai, spune! îl îndemnă Moşan, privindu-l cu coada ochiului.
– Să vină imediat! aruncă după el locotenentul. – E vorba de Iovan... E un om de încredere...
– Cred că e o neînţelegere la mijloc, se întoarse preşedintele către – Doar ţi-am spus, tovarăşe Minciunică! Nu facem decât să
el. E omul nostru, cu el am luat şi primăria, e devotat cauzei, e urmărim un fir. Dacă se leagă ceva, e foarte bine. Dacă nu, ce-avem
membru din '46, are origine sănătoasă... noi cu omul?
– Noi suntem datori să verificăm! aruncă Moşan. Dacă nu e cazul, – Atunci e bine, mai zise preşedintele, neîncrezător, şi ieşi.
Aproape imediat cineva bătu în uşă şi intră un miliţian tânăr. Luă
poziţia drepţi şi raportă că l-a adus pe poştaş. – Cum adică?
– Adu-l încoace! ceru locotenentul. – Păi, ce faci dumneata ca membru al partidului?
Factorul poştal intră speriat. – Păi, ce să fac? Îmi îndeplinesc sarcinile, cum scrie la statut. Dar
– Unde-i plicul pe care ţi l-am dat ieri? îl luă repede Moşan. dumneavoastră sunteţi de la partid? Că mie mi s-a spus...
– La mine, zise cu vocea tremurândă poştaşul. Îl ţin la mine, să-l – Aici eu pun întrebările! îl întrerupse Moşan şi zâmbetul îi
am mereu sub ochi. dispăru, parcă n-ar fi fost. Ce sarcini îndeplineşti dumneata?
– Dă-l încoace!... Bun. Eşti liber! – Ce-mi trasează partidul... Tovarăşe, dar de ce?...
Poştaşul ieşi repede, bucuros că scăpase numai cu atâta. Miliţianul – Nu-nţelegi că aici numai eu întreb? ridică locotenentul tonul. Să
cel tânăr ieşi după el, închizând cu grijă uşa. nu mă-nfrunţi, căci cazul dumitale e destul de încurcat!
– Da, nene! zise tare locotenentul, bătând cu dosul palmei în plicul – Ce caz? se arătă mirat fierarul.
îndoit. Ăsta e! Nea Bejane, meriţi felicitări. Uită-te şi dumneata! – Dumneata eşti ţăran?
Bejan aruncă o privire fugară şi încuviinţă, el era convins că nu – Mda... Pe jumătate.
greşise. Moşan puse plicul sub un maldăr de dosare, căci se auzise din – Cum adică?
nou un ciocănit în uşă. – Păi eu sunt fierar, cu asta-mi câştig pâinea. Dar am şi o palmă de
– Intră! strigă el, tare. pământ, mi-au dat-o la reformă, eu le-am spus să nu mă încurce cu ea,
Şeful de post deschise uşa şi-l anunţă că-l adusese pe Iovan Mitică. că nu am ce face cu pământul, dar nu m-au ascultat. Cine să ia seamă
– Intră, tovarăşe Iovan! îl invită locotenentul, aşezându-se pe la mine? Noi, cu fierăria, cu fuse, cu ălbii... Acum, dacă s-o face
scaunul său. Intră! Ia loc! colectivul, dau pământul, să mă scap de el.
Iovan era un tip solid, în hainele cam strâmte nu se simţea prea – Dar se face colectivul?
bine. De sub cojocul aruncat pe umeri se vedea şorţul de piele, semn – Noi aşa zicem. Că şi tovarăşul preşedinte...
că fusese luat de la lucru. Dădu bineţe şi se aşeză de cealaltă parte a – Lasă-l pe tovarăşul preşedinte! Dumneata ce crezi, se face sau
mesei, făcând să trosnească scaunul sub el. nu?
– Ei? făcu întrebător Moşan, privindu-l drept în ochi şi zâmbind. – Eu zic că se face. Dacă aşa e ordinul... Eu am făcut şi cerere să
Cum merg treburile? intru! declară mândru.
Fierarul se uită lung la el, apoi întoarse capul pe rând către cei doi – Asta e? îl întrebă repede locotenentul, deschizându-i în faţă
miliţieni în uniformă şi se întoarse iar către locotenent. dosarul reţinut de la preşedinte.
– Păi... merg, răspunse alene, cu o voce groasă. Iovan Mitică se uită lung la hârtia scrisă şi zise încet:
– Probleme, ceva? continuă Moşan, tot zâmbitor. – Dacă scrie acolo numele meu, a mea e.
Fierarul scoase un hâm! chinuit, adică or fi, că unde se mai – Păi aşa scrie, subsemnatul Iovan Mitică, doresc să intru în GAC
pomenise să nu fie probleme. cu pământul din moşia boieroaicei, primit de mine la reformă, etâcî,
– Atunci e bine! declară satisfăcut anchetatorul. etâcî.
Cu politica cum stai? – Aşa, aşa! aprobă fierarul. Şi cu braţele şi cu fierăria, că ne trebuie
– Păi... membru. şi fierărie acolo, la colectiv.
– Ce membru? se făcu locotenentul că nu înţelege. – Bu-u-un! Deci asta e cererea dumitale. O recunoşti, nu?
– Comunist! articulă repede uriaşul şi cuvântul sună straniu în gura – Dacă scrie numele meu acolo, e a mea, o recunosc.
lui. – Cum, mă? Cum o recunoşti? Că doar ai scris-o cu mâna proprie!
– A-a-a! se lămuri Moşan. Deci comunist? Şi activezi? Fierarul tăcu un timp, apoi oftă şi zise:
– O recunosc numai dacă scrie numele meu pe ea. Nu vedeţi că – Dumneata stai pe-aci! Nu pleci nicăieri, poate mai avem nevoie
acolo, jos, am pus degetul? pentru cercetări!
Abia atunci văzu Moşan amprenta din josul cererii. Până atunci Iovan ieşi, cu Măgură după el, la semnul discret al locotenentului.
crezuse că o fi a nevestei petentului. În afară de amprenta aceea, altă Ieşiră în faţa clădirii şi fierarul îşi aprinse o ţigară.
semnătură nu exista. – Ce vrea tovarăşul cu scrisoarea? îl întrebă fierarul pe Măgură. Că
– Eu n-am apucat carte, continuă fierarul. Aşa au fost vremurile... doar n-o fi scris fiu-meu ceva rău. Să vedeţi ce-i fac, mama lui de
Noi, cu şatra, am muncit la moşie, la vechil, n-am avut gând la carte... puşlama! Toată ziua stă cu ochii în carte, i s-or fi sucit dracu' minţile,
– Dar cererea cine ţi-a scris-o?
că am auzit că şi cartea multă strică. În loc să aibă grijă, să înveţe
– A-a, păi cine să mi-o scrie? Băiatul!
– Care băiat? meseria de la mine, că eu îmbătrânesc şi n-o să mai pot lucra mult
– Cum care? Băiatul meu, Livel. El se pricepe, că-i place cartea şi timp, el stă numai de carte. Las' că-i scot eu gărgăunii din cap!
cred că-l pierd, eu ziceam să mă ajute la fierărie, dar el nu şi nu, că să Nu mai aştepta răspuns la prima întrebare. Încerca să-şi răspundă
înveţe carte, să ajungă şi el mare. singur, dar tot nu se dumirea ce-ar fi putut să scrie greşit băiatul şi ce
– Ce vârstă are? era cu scrisoarea aceea pentru care îl luase miliţianul cel tânăr direct
– Păi e pe-a şaptea. La anul îl dau la liceu, la Craiova. Are minte, de la lucru, să vadă toată lumea că are probleme şi să dea de bănuit că
nu ca mine. cine ştie ce-ar fi făcut. Căci lumea aşa gândea, că nu se putea să vină
– Şi zici că el ţi-a scris cererea? miliţianul acasă la tine şi să te ia pe sus, cu arma la umăr, ca pe-un hoţ
– El. De ce? Nu e bună dacă mi-a scris-o el? şi-un criminal, şi tu după aceea să mai spui că de fapt n-au avut nici un
– Unde-i acum? motiv, te-au chemat pentru cine ştie ce lămurire sau verificare.
– Cine?
– Libelulă, cum îi ziseşi. 13.
– A-a, Livel? E acasă. Are şcoală după masa.
Locotenentul se întoarse spre Bejan. Copilul lui Iovan Mitică era înalt şi slab, că dacă îi dădeai un vânt,
– Nea Bejane, ia un băiat cu dumneata şi mergeţi la tovarăşul acasă, se părea că nu se va mai ţine pe picioare. Fierarul îl văzuse de departe,
să aduceţi aici pe fiu-său. Rapid! cum venea între cei doi miliţieni, şi se ridicase în picioare, cu nările
Bejan ieşi repede, auzind din spate întrebarea speriată a uriaşului: fremătând. Cu toate că păruse a fi supărat pe băiat, zâmbi în colţul
– Da' ce-a făcut? A făcut ceva rău? gurii şi zise către paznicul de lângă el:
– Ei, nu chiar... Am nevoie de el să-mi dea o lămurire. Uite, am aici – Îl vedeţi? S-a deşirat şi e slab, de nu ş'ce are, că mănâncă bine!
o scrisoare, pe care este acelaşi scris cu cel de pe cererea dumitale. Dar e deştept, aia e! Măcar cu atâta să mă mulţumească şi pe mine. La
Poţi să-mi dai o explicaţie? toamnă îl dau la liceu, nu se poate altfel... Dac-o mai apuca şi el, că
– Păi... cine ştie...
– Vezi? De-aia am nevoie de Libelulă. Să-mi spună el cum vine Măgură vru să-l întrebe, de ce să nu apuce copilul să ajungă la
asta. liceu, dar nu mai avu timp, ceilalţi se apropiaseră. Băiatul fierarului se
– Tovarăşe, dacă a făcut ceva rău, mai bine spuneţi-mi, să ştiu eu, uita la taică-său de departe, mirat, aşteptând probabil o lămurire de la
că-i sunt tată şi... el, dar Iovan Mitică nu-i zise nimic, îl lăsă să treacă pe lângă el, cu
– Nu ştiu dacă a făcut ceva rău. Deocamdată du-te dumneata pe- miliţienii în urma lui.
afară şi mai plimbă-te, până te chem înapoi. Peste câteva minute Moşan trimise după ei afară. Intrară amândoi.
– Păi eu ziceam că poate mă lăsaţi să mă duc, că am multă treabă... Băiatul era plâns, i se mai zguduiau umerii rar.
– De ce l-aţi bătut? se repezi Iovan Mitică la el, să-l apere. ridică de pe scaun, plin de respect, aruncă o privire asupra celor
– Nu l-am bătut! îl contrazise locotenentul. Spune, mă, te-am bătut prezenţi şi începu să răspundă la întrebările ce i se puneau:
noi? – Am fost, tovarăşe colonel! Am fost peste tot... Nu. Nimeni nu ştie
Băiatul clătină din cap, semn că nu-l bătuseră. nimic... Acum am pus mâna pe un fir... Iovan Mitică... Io-van! Da.
– Atunci de ce plângi? se răsti Iovan fierarul la el. Spune, mă, de ce Acum, tovarăşe colonel, îl am la anchetă... Desigur, tovarăşe colonel!
plângi? Ce-ai făcut, nenorocitule? Vrei să ne bage la puşcărie pe toţi? Nu se poate să nu dau de făptaşi... Am înţeles! Să trăiţi!
Îl întrerupse telefonul, care sună lung de trei ori. Mai întâi, Moşan Puse receptorul în furcă cu atenţie, să nu greşească, cu privirile
avu intenţia să ridice receptorul, dar îşi aminti că nu este el gazda şi pierdute pe tăblia mesei. Apoi ridică ochii asupra lui Iovan Mitică, şi
renunţă. el speriat că-şi auzise numele pronunţat pentru necunoscutul acela
– Stai, tovarăşe! îl linişti el pe Iovan Mitică. Cine a vorbit de care cine ştie de unde cerea amănunte asupra lui.
puşcărie? – Spune, mă! se răsti Moşan la el şi toţi simţiră că ceva se
– Parcă nu ştim noi? se descărcă fierarul, furios. Cine ajunge la schimbase, Iovan nu mai era tovarăşul Iovan, ci un oarecare mă,
anchetă, greu mai scapă. Că-l omor acum, cu mâna mea, măcar să ştiu distant şi bănuitor.
de ce mă-nchideţi! Fierarul sesizase şi el schimbarea, dar el avea un gând şi încerca să-
– Stai, nene! Ce-ai? Băiatul ne-a spus tot, că l-a rugat un individ să- l mai urmărească încă.
i scrie o adresă pe plic şi i-a dat şi doi lei pentru asta. – Tovarăşe, e gravă chestia asta? încercă el să se lămurească.
– Este o problemă care deja priveşte securitatea statului! replică
– Atunci ce mai vreţi, dacă v-a spus tot? locotenentul. Dacă ştii ceva, te invit să ne-o spui imediat, altfel... mai
– Păi asta e, că mai avem nevoie de o informaţie şi nu ne-o poate avem şi alte metode...
da, sau nu vrea. Numele omului! Oprea Măgură remarcă cu necaz că locotenentul trecuse din nou la
– Spune, mă! se repezi fierarul la băiat. Spune-i tovarăşului cine era plural, adică noi, ăştia care suntem aci, dar mai înainte, la telefon, nu
ăla, să ne lase să plecăm odată! vorbise decât la singular, numai el făcuse şi urma să mai facă chestiile
Băiatul tăcu, suspinând şi privind în jos. alea cu care se lăuda.
– Spune, mă! N-auzi? Că sar cu picioarele pe tine de-ţi blestemi şi – Tovarăşe locotenent, se hotărî Iovan, acum, că aflase gradul
ziua în care te-ai născut! anchetatorului, poate i se părea mai uşor să vorbească, eu ştiu cine-i
Băiatul – nimic. Parcă vorbea cu pereţii. Atunci îl luă pe ţigăneşte, omul!
repede, repede, să nu-l poată întrerupe nimeni. Câteva momente – Cine e? Spune mai repede, ce te câcâi atâta?
rămaseră toţi înmărmuriţi, nu se aşteptaseră la aşa ceva. Când să – E Mişu Morman.
intervină locotenentul, băiatul răspunse ceva, tot pe ţigăneşte, şi taică- Locotenentul notă atent numele pe o hârtie şi ridică din nou ochii
său nu-l mai întrebă nimic, dar se-nnegură mai mult decât era el de asupra fierarului.
negru. – Cine-i ăsta?
– Ce zice? se interesă Moşan. – Cum să vă spun... E un fel de bulibaşă... Vedeţi dumneavoastră, la
Iovan Mitică nu răspunse imediat. Părea că rumegă ceva. noi încă se mai moştenesc legăturile de şatră... Iertaţi, dar asta e. De-
În clipa aceea se auzi o bătaie în uşă şi paznicul Sfatului intră în aia nu voia băiatul ăsta să vă spună cine l-a pus să scrie adresa pe plic,
cadrul ei. că omul e mare şi... periculos... Nu stă în firea noastră să ne dăm
– Tovarăşul locotenent Moşan! strigă el. Ridicaţi telefonul! oamenii pe mâna miliţiei. Romii au şi ei legile lor...
Cel strigat ridică receptorul şi se prezentă. Peste câteva momente se – Spune, omule, odată! Nu mă mai fierbe atâta! Asta e altă
problemă, o s-o descurcăm noi altă dată! Acum spune cum putem da – Şi cu oamenii ce fac? întrebă prevenitor şeful de post.
de Morman ăsta... – Spală-te pe cap cu ei! Le dai drumul, mama lor de ţigani!
– Vă spun, vă spun! Dar nu-i de-aici, de la noi... Dumneata ce păzeşti aici?
– Da' de unde? – Păi, satul...
– De pe la Gruia. E pescar, are autorizaţie... Dar e bulibaşă, – Ştiai că ăştia mai ţin de legile lor, de şatră, de bulibaşă?
tovarăşe locotenent! – Nu ştiam, tovarăşe locotenent! Zău că nu ştiam! Dar dacă vreţi, îi
– Mai slăbeşte-mă, domnule! La Gruia zici? De ce nu spuseşi mai bag în viteză...
repede, să cer şi eu colonelului meu să-l aresteze? Acum... – Ce să bagi, mă? Ce să bagi? Dacă nu i-ai băgat până acum, uite
Se întrerupse. Puse mâna pe telefon şi ceru un număr de la Craiova. unde ajungem!... Le dai drumul şi vă vedeţi de treabă aci. Spune-i şi
– Urgent, domnişoară! Fulger! Securitatea Statului! strigă. Aştept? secretarului de aici că poate să-şi reia locul, să-şi pună dosarele în
Bine. ordine.
Ridică ochii asupra lui Bejam. – Am înţeles!
– Nea Bejane, ia-i şi bagă-i la beci! Pe sală îl agăţară şi pe Ilie Bejan, care se întorcea.
– De ce? se miră Iovan. Ce-am făcut noi? Din biroul său, preşedintele ieşise o clipă, mirat.
– Aflăm noi, stai liniştit. Hai, nene, du-i de-aci! – Plecaţi aşa repede?
Ilie Bejan îl prinse pe Iovan de cot şi-i făcu semn să iasă. Cu mâna – Misiunea..., dădu de înţeles locotenentul că numai asta-i
cealaltă îl trase şi pe băiat de pe scaun şi ieşiră, în mormăiala împiedica să mai rămână acolo.
fierarului, care nu înţelegea de ce trebuia să-i bage la beci, că doar ei – Mai veniţi?
nu făcuseră nimic. – Nu ştiu. Cred că până mâine nu. În orice caz, dacă mai venim, vă
– Ţiganii dracului! pufni locotenentul către Măgură. Ai văzut? dau un telefon înainte, să nu vă luăm prin surprindere. Ah! Să nu uit,
Bulibaşa lor! Las' că-i scot eu ţigănia din cap! Ce crede el, se joacă cu vedeţi, tovarăşe, ce-i cu Iovan ăsta, că văd că are vederi retrograde. Ia
mine? să-i faceţi o analiză! Vă salut!
În sfârşit, centralista îi aduse legătura telefonică, dar fu nevoit să Ieşiră. În maşină era frig, motorul porni greu, era şi el rece, dar
ţipe zdravăn ca să poată fi auzit la celălalt capăt al firului. Raportă până la urmă reuşiră s-o ia din loc.
rezultatul anchetei şi ceru aprobare pentru arestarea numitului Mişu – Phă! Măcar nu mâncarăm ceva mai ca lumea! se plânse
Morman, unul dintre expeditorii scrisorilor de la care pornise afacerea. locotenentul. Şi ce carne bună! Dar şi ăştia, nişte murături nu aduseră
Primi confirmarea că se vor da ordinele respective, dar şi ordinul de a şi ei, să ne mai curăţim sufletul.
se deplasa imediat la Gruia, pentru continuarea anchetei. Părea frământat de un gând şi se dezvălui mai târziu, după ce
– Şi-ăsta! pufni el după ce puse telefonul în furcă. Nu putea să mă trecuseră prin satul următor:
lase aici? Să mergem acum tocmai la Gruia!... Mergem, ce să facem. – Mă, fraţilor, şi eu care ziceam că noi suntem la plimbare pe-aici.
Nea Măgură, cheamă-l, te rog, pe şeful de post! Mă făcu deşteptul ăla de colonel cu ou şi cu oţet, că-mi pierd timpul
Când Oprea Măgură se întoarse de alături cu şeful postului sătesc, pe-aci în loc să fac treabă. Dacă nu prindeam firul ăsta, nu ştiu ce
locotenentul îşi strângea hârtiile de pe masă. dracu' făceam. Că eu înţelesesem că ar trebui să lăsăm organele locale
– Tovarăşe plutonier, ai doi oameni la beci. Le iei declaraţii să se descurce... Organele locale! Ce drac de organe, că-l văzurăţi pe
amănunţite la amândoi, ştiu ei despre ce e vorba, le bagi într-un plic şi Mărăscu, tremurau pantalonii pe el. Mă gândesc ce le-o face la ţiganii
le laşi la cineva, aici. Le luăm noi când ne întoarcem. Noi plecăm ăia până le scoate declaraţiile!
acum. Dacă întreabă cineva, suntem la Gruia. Executarea! Mai târziu le suflase şi altă noutate:
– Mă, ştiţi voi că cu Frangopol nu era deloc în regulă? Îmi şopti – Cum să dispară?
ceva colonelul, un ramolit şi-ăsta, după atâta timp s-au trezit şi ei că – Aşa, ca Frangopol, pe care l-aţi scăpat printre degete.
nu era totul în regulă cu banditul ăla. Zicea că să-mi trimită şi – Nu l-am scăpat noi. Era pregătit, dă-l dracu'!
ajutoare, dacă nu ne-om descurca. Îi trebuie cu orice preţ complicii – Lasă, nene, că am auzit eu ce-aţi făcut! Era el pregătit, dar şi voi,
grecului. Cică ar fi o organizaţie care e de domeniul nostru, nu se dacă-l ţineaţi din scurt, nu vă scăpa. Aşa poate să scape şi-ăsta. Că, voi
ocupau numai cu trafic de obiecte de valoare. Mă, v-am spus eu, dacă poate nu ştiţi, ăştia s-au învăţat să circule prin Europa cum ne
punem mâna pe o pradă grasă, oameni ne facem. Numai să colaboreze plimbăm noi pe Unirii.
şi bulibaşa ăsta!
– Glumiţi?
– Lăsaţi, tovarăşe locotenent! îl linişti Bejan, vesel. Îl fac eu să
spună tot. Şi Măgură ăsta ar putea să ne dea o mână de ajutor, că el s-a – Nu glumesc, mă! Ni s-au prelucrat şi nouă nişte chestii... Ăştia,
ocupat mult timp de ţigani şi are experienţă cu ei. Ce zici, Măgură? când au un fel de congres ţigănesc, prin Franţa cică l-ar ţine de obicei,
– Parcă tu nu tot la ţigani te-ai specializat! se burzului Oprea se duc acolo chiar dacă n-au paşaport. Cică-s daţi dracului! Fac cerere
Măgură. Că parcă pe Amaradiei ţi-ai făcut şi tu veacul. oficial, să li se dea paşaport, de obicei li se dă, ăştia se întorc
– Da, mă, da' tu ai avut şi rezultate când cu aurul, am auzit eu. Ai întotdeauna, dar când se ştie de congresul ăla al lor, nu se mai aprobă
mei au fost mai săraci, dă-i încolo de proşti! Numai câteva chile de aur cererile din ţară. Şi, cu paza lângă ei, tot dispar şi aflăm după aia că au
am strâns. Pe când tu, he-he-he! fost la congres. Au o întreagă filieră care le asigură trecerea peste
– Aşa e, nea Măgură? întrebă curios Moşan. graniţe, încolo şi înapoi. Şi numai din întâmplare se mai prinde câte
– Aşa o fi, dacă zice el, confirmă în doi peri Măgură, bucuros că e unul, ici, colo... În sensul ăsta, îi admir, că par foarte bine organizaţi.
lăudat şi admirat. Şi să ştiţi că cu bulibaşii lor chiar aşa e, ţin la ei. Mă mir că Iovan ăsta
– Câte chile ai strâns? îşi călcă pe inimă ca să-l vândă pe Mişu Morman. De obicei îi apără
– Ei, nu l-am strâns la chil! Şi nici nu l-am strâns numai eu... Eu şi-i păzesc, să nu le intre nimeni în şatră şi în problemele lor.
doar iniţiativa o aveam, prinsesem mai multe fire şi ţiganii ori se Ajunseră la o intersecţie unde un soldat le făcu semn să se
speriau de mine, ori le plăcea lor să lucreze mai bine cu mine, cert e că oprească. Le ceru actele la control, le studie pe îndelete, fără să fie
m-am descurcat de minune cu ei. Dar, vedeţi, aurul nu e totuna cu impresionat de gradele pe care le aveau cei din maşină. Nu puse nici o
ancheta asta. Acolo prinsesem şi eu ceva experienţă, îmi şi cunoşteam întrebare. După ce le dădu actele înapoi, se trase de-o parte şi salută
oamenii, toată ziua eram printre ei. Aici e altceva, nici zona n-o neglijent.
cunosc, nici oamenii. Eu ştiu cum or gândi ei? Abia apucară să mai treacă de un sat şi iarăşi dădură de o patrulă
– Hai, bă, că doar tot ţigani sunt! făcu Bejan, nerăbdător. Dacă nu-i soldăţească. Opriră la semnal, observând că doi dintre soldaţi luară
pun eu cu botul pe labe, să nu-mi ziceţi pe nume! poziţie pe ambele laturi ale drumului. Dădură iarăşi actele la control,
– Tovarăşe locotenent, eu zic să încercăm să terminăm mai repede de data asta fiind nevoiţi să răspundă şi la câteva întrebări ale celui
treaba, căci mi s-a cam urât. Ar trebui să ne mai bărbierim şi noi, care-i controla.
cămaşa mi s-a cam murdărit... Până la Gruia, alte patru controale îi nai opriră. Unii ieşiseră dintr-o
– Nea Măgură, fac tot ce pot. Nu vezi? Eu mă gândeam s-o luăm pădure, care ajungea chiar în marginea drumului, de unde nu s-ar fi
din loc, dar dacă colegul dumitale n-a avut de lucru, ce vină am eu? aşteptat să iasă cineva.
– Acum mă certaţi? sări Bejan. Păi nu ne întorceam de la Craiova, – Ce-o fi cu atâtea controale? se miră Bejan.
ce credeţi? – De aici încolo începe zona de graniţă cu sârbii, îl lămuri
– De, nene! încercă locotenentul să-l împace. Dacă întârziam, poate locotenentul. Dacă nu aveam ordinul de misiune de la regiune, ne
nu mai dădeam de nici o urmă. Numai să nu fi dispărut omul nostru... întorceau ăştia imediat. Aici nu se intră decât cu autorizaţie specială.
– Păi ce, ăştia mănâncă oameni? alţii? Ia spune, popa cum stă?
– Ehei, să vezi dumneata desenele alea în care Tito ţine barda – Păi, cum să stea? se miră omul, neînţelegând unde bătea
însângerată şi stă cu dolarii americani ieşiţi din buzunar! O securistul.
splendoare... – Face agitaţie, cheamă lumea la biserică? îl ajută Moşan.
– Măi să fie! făcu Bejan, nedumerit. Şi altădată treceam Dunărea la – Păi lumea se mai duce la biserică...
neamurile noastre de dincolo... – Hai atunci la el! Mergem în misiune de cercetare. Aşa să-i spui,
– Şi-acum se trece, dar mai rar. E o chestie ciudată, unii au fraţi că suntem în control aici, pe linie de religie, să vedem cum aplică el
însuraţi pe dincolo, cum să-i desparţi? Dar dacă aşa e vremea... legea şi cum o respectă. Ai înţeles?
La Gruia au ajuns pe la ora două. Nu întrebaseră pe nimeni unde-i – Am înţeles, tovarăşe locotenent!
postul de miliţie, sperând să dea peste el în centrul satului. – Hai atunci! Mama lui de popă, să vedem cum respectă el organele
– Mă, uitaţi-vă după turla bisericii, le zise locotenentul. Unde e puterii populare!
biserica, acolo e şi centrul satului.
Într-adevăr, cum trecură de biserică văzură şi firma albastră a 14.
miliţiei. Opriră în faţa clădirii, ieşită direct la drum, fără curte în faţă,
coborâră din maşină speriind nişte copii negricioşi îmbrăcaţi în Popa nu era acasă, dar apăruse repede, chemat de careva, când
zdrenţe şi intrară în clădire. De afară se intra direct în biroul şefului de auzise că i-a venit miliţia şi securitatea acasă. Era speriat, mai ales că
post, care-i privi nedumerit, ridicându-şi ochii de pe nişte hârtii. şeful postului din sat îi trimisese veste că e vorba de un control pe
– Locotenent Moşan! se prezentă şeful grupei, înaintând către linie de credinţă.
masă. L-aţi arestat pe Mişu Morman? Cum venise acasă, se agitase prin curte, punându-şi nevasta pe jar.
– Să trăiţi! se ridică repede şeful de post. L-am arestat, e aici, în În câteva minute au apărut pe masa din camera de oaspeţi, unde-şi
spate. Doriţi să-l vedeţi? invitase vizitatorii, câţiva cârnaţi prăjiţi, ţuică, brânză, colaci.
– Nu acum. E sub pază bună? Locotenentul Moşan îl lăsase în neştiinţă, cu bănuiala ascunsă că-l
– L-am legat şi i-am pus cătuşe. prinseseră cu ceva şi popa se învârtea mereu pe lângă ei, să le umple
– E bine. Nu stă nimeni cu el? ceştile cu ţuică şi să aibă mereu câte ceva de mâncat în faţă.
– Cine? Ştiţi, eu sunt singur... Vorba s-a închegat cu greu, dar când au trecut la sarmale şi la vin
– Cum, tovarăşe? O comună aşa mare şi nu eşti decât dumneata? atmosfera s-a mai destins şi limbile s-au mai dezlegat. Popa o cam
– Mai am un ajutor, dar e în concediu. Am fost nevoit să mă duc în luase pe ulei, la ţuică se mai abţinuse el să bea, dar de vin îi părea rău
baltă să-l iau pe arestat, era cu plasele la peşte... Dar ce-a făcut? Că la să nu bea şi se îndemnase cu ceilalţi. Prinsese curaj şi se plânsese
telefon... locotenentului că avusese cam multe de tras de pe urma noului regim.
– Nu te interesează pe dumneata ce a făcut! îl întrerupse Moşan. Uitase că Moşan ar fi avut misiunea să-l controleze şi nu-şi mai punea
Ceva de mâncare se găseşte pe aici? Că suntem cam înfometaţi. lacăt la gură.
Şeful de post păru cam încurcat. Astfel aflaseră că avea două fete, una de vreo douăzeci de ani, alta
– Ştiţi, poate la mine... Dar nevastă-mea nu e pregătită... de şaisprezece, că amândouă fuseseră date afară din şcoli, cea mare
– Cum, domnule, în satul ăsta nu se poate mânca nicăieri? stătuse vreo doi ani pe acasă, apoi se măritase cu un rotar dintr-un sat
– Mergem la mine! hotărî şeful de post. Tai o găină şi o facem pe vecin, că fusese şi ea în vorbă cu un învăţător din satul lor, dar acela
grătar. refuzase s-o ia de nevastă, că nu avea origine sănătoasă şi era posibil
– Lasă, tovarăşe! De ce să mâncăm la dumneata, când putem şi la să aibă şi el necazuri dacă se însura cu ea.
– Şi-am dat-o, domnule, am dat-o după rotarul acela, că mi s-a linişte, să vorbească el, Măgură era singurul care îl asculta. Ceilalţi
părut mie că e om cu mintea la cap, zicea popa, ştergându-şi doi, popa şi miliţianul din sat, aveau treburile lor, se luaseră de gât şi
broboanele ce-i apăruseră pe frunte. Acum, a intrat şi ea în clasa cântau cântece scabroase. Faţa popii se îmbrobonise iarăşi de sudoare,
muncitoare. Cum i-o fi norocul! Că la cine să mă mai gândesc eu acum dar el nu mai simţea şi nu se mai ştergea.
să-i dau de bărbat? Ce-a fost bun înainte, acuma nu mai e bun. Cu a Într-un timp, când băgaseră de seamă că se făcuse cam întuneric,
mică, am alte probleme, nu ştiu cu cine-o semăna, da-i place să stea nevasta popii intrase cu două lămpi pe care le agăţase în perete.
numai printre flăcăi. Abia a trecut de şaişpe ani, dar e bine făcută şi-i dau Locotenentul se trezise şi ieşise pe-afară, revenind apoi zgribulit şi
flăcăii roată, de mă sperie. Toată ziua o ţin în casă, mai că n-o leg, că parcă treaz de-a binelea. Se apucase din nou de băut, înverşunat parcă
nu vreau să mă facă de râs. Mă mai cert cu coana preoteasă, că-i pare i-ar fi fost necaz că rămăsese în urma celorlalţi.
şi ei rău s-o ţinem aşa, închisă în casă, parcă ar fi ciumată, dar ce să Când a venit un om cu vestea că era căutat la telefon, s-a trezit
fac? E frumoasă, îşi aduce cu bunica mea, pentru care s-au bătut trei deodată.
sate ca s-o ia vreunul de nevastă, dar minte nu prea are. Ziceam că să – Cine mă caută? a întrebat el, dar era clar cine putea să-l caute la
mai aştepte şi ea doi ani, poate se mai schimbă vremurile, poate se mai telefon la ora aceea.
schimbă şi ea... – Nu ştiu, a răspuns omul. De la Craiova. A cerut întâi la post, dar,
Curând trecuseră la problemele bisericii, dar popa se dovedise mai cum acolo nu era nimeni, a cerut la Sfat şi...
reticent, prin aburii băuturii îşi amintise totuşi cu cine stătea de vorbă. – Mă, frate-meu! se adresase locotenentul omului care-i adusese
vestea. Du-te înapoi şi, dacă mai dă telefon, spune-i că sunt în
Ocolise elegant câteva întrebări încuietoare, apoi propusese să aducă
misiune, plecat fără adresă. Nu vezi ce-i aici? Cum să plec eu acuma,
un gramofon să asculte ceva muzică. Locotenentul descoperise că când am probleme cu popa ăsta al vostru? Spune-i şi tu că revin la
popa avea şi voce şi-l pusese să cânte ceva. Vinul era cam tare şi se noapte, cine ştie când.
ameţiseră toţi. Şeful de post uitase şi el cu cine stătea la masă şi lălăia Omul plecase nedumerit şi nu mai revenise. Ei rămăseseră în
cântecele după gazdă, fără pic de simţ muzical, dar la el nu conta, aşa continuare la masa aceea bogată, de unde nu se mai sculaseră toţi.
cum nici ceilalţi nu-l băgau în seamă. Măgură şi Bejan se aruncaseră într-un târziu într-un pat, îmbrăcaţi şi
Moşan căzuse de tot până la sfârşit. Îşi lăsase capul pe masă şi încălţaţi. Când se mai treziseră noaptea, împinşi de necesităţile băşicii
dormea liniştit, cu nasul într-un colac rupt. Bejan devenise violent, îl udului, îl văzuseră pe popă singurul treaz. Şeful de post şi Moşan
deranjau cântecele celor doi, dar nu din cauză că aceia ar fi cântat capitulaseră definitiv, adormind cu capetele pe masă.
prost, ci pentru că el avea chef să ţină un discurs şi din cauza lor nu-şi S-au trezit pe rând, când se luminase. Popa, care se ţinuse cel mai
auzea propria voce. bine, se trezise şi cel dintâi, dar nu făcuse zgomot, ca să nu-i trezească
Coana preoteasa apăruse în cadrul uşii de câteva ori, privindu-şi pe ceilalţi. Ieşise binişor din cameră şi nu mai revenise decât când
soţul cu aruncături rele, dar popa n-o băgase în seamă şi femeia simţise că s-au sculat şi ei.
renunţase să mai treacă pe acolo. După ce se spălaseră cu apă rece, înfulecaseră ceva din ce rămăsese
Oprea Măgură se ţinea încă bine, în sensul că nu căzuse încă sub întins pe masă. Moşan se văieta că are o gură ca iasca, nu se simţea
masă, dar nu mai băuse de mult timp nici un pahar cu vin. Îşi cam ştia prea bine şi părea supărat. După câteva pahare de vin şi-a revenit
complet, conform dictonului că cui pe cui se scoate.
limita până unde putea să bea, asta însemna cam atunci când se ridica
Au plecat cu maşina spre postul de miliţie. Locotenentul i-a cerut
greu în picioare. Acum nu mai putea să se ridice de pe scaun, semn că şefului de post să-i aducă arestatul şi, postat la masă cu câteva hârtii
depăşise măsura. Îi privea, pe rând, pe meseni, neînţelegând de ce se albe în faţă, le-a făcut semn însoţitorilor lui să ia loc pe două scaune.
clătinau atâta, oare pentru că el băuse prea mult, sau pentru că aceia Bejan s-a aşezat spre fereastră, iar Măgură lângă uşă. Astfel, i-ar fi
băuseră mai mult decât puteau duce. Când Ilie Bejan striga să se facă tăiat orice cale de evadare arestatului, dacă aceluia i-ar fi venit ideea
să fugă. rezultatul anchetei, dictând numele suflate de Mişu Morman şi cerând
Mişu Morman era trecut de cincizeci de ani, dar nu arăta deloc instrucţiuni. I s-a spus să aştepte lângă telefon, că va fi sunat mai
vârsta aceasta. Viaţa dusă mai mult în aer liber îl întreţinuse bine fizic. târziu.
Locotenentul l-a instalat în faţa lui, dincolo de masă, pe un taburet Între timp apăruse şeful de post. Locotenentul l-a rugat să trimită pe
mic. Pe şeful de post l-a concediat, sugerându-i să-şi caute de lucru cineva la Mişu Morman acasă, să-i ia ceva haine, că-l vor lua cu ei.
prin altă parte, apoi a intrat în anchetă rapid. Telefonul a sunat peste vreo jumătate de oră şi au primit
Bulibaşa nu voia să recunoască nimic, zicea că nu ştie despre ce instrucţiuni clare: să-l lase pe arestat acolo, la postul de miliţie, iar ei
scrisoare era vorba, că băiatul acela al lui Iovan era nebun sau îl să se întoarcă la Craiova. Urma ca două dubiţe să dea raită prin satele
confundase cu cineva, dar, când Moşan a început să urle la el, că-l bate unde locuiau complicii lui Mişu Morman, pentru arestarea cărora se
de-l lasă lat dacă nu spune adevărul, a lăsat-o mai moale şi a dăduseră deja ordine.
recunoscut că aşa fusese, el îl rugase pe feciorul fierarului din Cetate – Aţi auzit? s-a înveselit locotenentul. Suntem liberi până mâine!
să-i scrie adresa destinatarului Demetriade Frangopol pe plicul acela. – Păi am înţeles că trebuie să plecăm imediat, s-a mirat Bejan.
Şi, încet, încet, a făcut mărturisiri multe, dând câteva nume, ale unor – Nene, eu nu zisei că nu plecăm imediat. Evident că vom pleca.
intermediari de-ai săi, care îi procurau tot felul de odoare bisericeşti. Dar maşina-i maşină, ce să-i faci, nu e prea nouă, se mai strică şi ea.
De unde proveneau acele obiecte, nu-l interesase niciodată. El atâta Şi cine ne împiedică să se strice în plin câmp, de unde nu se poate
ştia, să le procure de la oamenii lui, să le plătească un anumit preţ, telefona, că tot încerci s-o repari şi timpul trece. Înţelegi? Asta-i
după care trimitea o scrisoare la adresa lui Frangopol, în care nu făcea figura! Şi noi în timpul ăsta unde-o să fim?... Hai, mă, ce dracu'! Voi
decât un semn, dinainte convenit cu destinatarul, în funcţie de marfa nu aveţi nici un gând? La popa! Acolo o să fim, să ne simţim iarăşi ca
pe care o avea de predat. După două zile de la expedierea scrisorii în grădina Edenului. Ce? Nu vă convine? Hai, mă, că la plecare îi
făcea un pachet sau mai multe, pe care le trimitea la o altă adresă, prin şoptesc eu să ne miluiască pe fiecare cu două deca din vinul ăla al lui.
poştă. Banii îi primea ulterior, prin diverşi intermediari, pe care nu-i Trebuie să mai aibă el aşa ceva! Şi nişte cârnaţi, ceva... Ce ziceţi?
cunoştea, şi nici nu-şi închipuia cum de călătoreau nestingheriţi prin Ce să zică? El era şeful, el hotăra. O singură problemă aveau ei:
zona aceea de graniţă, unde nu avea acces oricine. cine va conduce maşina?
Când locotenentul Moşan îi dăduse la semnat declaraţia scrisă de – A, nu vă speriaţi! zise locotenentul. După două ore de somn, sunt
el, căci Morman nu ştia carte, sau aşa susţinea el, acesta zâmbise ca nou. Nu vă fie teamă, nu se întâmplă nimic. Pot să beau până
viclean: dimineaţa şi n-am nici pe dracu'! O să vedeţi voi!
– Dom' şef, eu scriu acolo cu degetul, că vă zisei că n-am carte, da' Au aşteptat să revină şeful de post, plecase personal la Mişu
scrieţi şi dumneavoastră că declaraţia am dat-o de bună voie, că am Morman acasă, după rufărie, când a revenit, Moşan i-a spus că ei nu
dat dovadă de spirit de colaborare, că nu m-am opus cu nici un chip. vor pleca imediat şi să-i trimită vorbă popii că îl calcă din nou.
Asta o să mă ajute la proces, ştiu eu. Şi s-au dus iarăşi la popă şi s-au pus pe mâncare şi băutură de s-au
Locotenentul acceptase să scrie ce dorea el şi aşternuse la terminare făcut iar cui. Popa îi cunoştea acum, ştia cu cine are de-a face şi nu se
trei, patru rânduri, cu explicaţiile de rigoare. Mişu Morman privise mai speria de ei. După ce i-a îmbătat bine, au început din nou să cânte,
sfârşitul declaraţiei şi-şi pusese degetul muiat în călimară, întinând fără nici o reţinere. Coana preoteasă mai venea din când în când, ca să
foaia albă cu o pată urâtă. le aducă sticlele cu vin pline şi să le ia pe cele goale.
Moşan era bucuros că scăpase aşa repede şi uşor. L-au băgat pe Oprea Măgură se ameţise repede. După prânz n-a mai putut să se
bulibaşă înapoi la arest, fără să-l mai lege, doar cu cătuşele la mâini, ţină pe scaun şi s-a aruncat în pat, uitând de toate. Seara, când s-a
apoi au cerut legătura telefonică cu Craiova. Locotenentul a raportat trezit, locotenentul abia voia să se culce şi el. I-a şoptit că aranjase cu
popa să le pună câte o damigeană de vin şi ceva de-ale gurii, pe care cine ştie ce colţ de ţară, comandanţii erau la post în toiul nopţii. De la
să le ia cu ei când vor pleca. Ilie Bejan aflase şi el că ceva grav se întâmplase în ţara vecină.
Cât timp a dormit Moşan, el a continuat masa întreruptă din cauza – Contrarevoluţie, mă, înţelegi!? îi spunea Bejan, agitându-se
somnului. Popa vorbea înainte cu Bejan, păreau treji amândoi, dar nu necontenit în biroul în care fuseseră aduşi deocamdată numai ei doi.
se prea înţelegeau, cine ştie din ce motive. Măgură nu fusese atent la Cum mama dracului a fost posibil? După zece ani de comunism, ca şi
discuţia lor de la început şi nici nu voia să-şi bată capul cu vorbele lor. la noi, uite că ei au fost slabi!
Observase că şeful de post nu mai era acolo, semn că ori se îmbătase – Se ştie ceva precis? întrebase Măgură, speriat la auzirea
şi zăcea pe undeva, prin vreo cameră, ori plecase mai demult, cuvântului contrarevoluţie.
renunţând la petrecere, chemat poate de datorie. – Nimic. Doar un mesaj de la radio Budapesta. Acum se încearcă să
Se apropia de miezul nopţii când s-a sculat locotenentul, treaz ca şi se ia legătura cu ei.
când n-ar fi ţinut-o de vreo trei zile într-un chef. L-a zorit pe popă să – Şi ce-ar putea însemna asta pentru noi?
le pună damigenele în maşină şi, luându-şi rămas bun de la el, au urcat – Păi tu nu-ţi dai seama? Ştii doar că există şi la noi oameni care nu
şi ei în maşină şi au plecat. văd cu ochi buni regimul nostru. Dacă le dă şi-ăstora în gând să
Moşan conducea cu grijă, să nu rămână împotmoliţi undeva, căci pornească şi ei contrarevoluţia? Nu te gândeşti ce-ar însemna asta?
nu avea chef să caute ajutor în toiul nopţii. Patrulele de grăniceri i-au Război civil. Şi numai de asta nu ne arde nouă acum!
oprit din nou, ca şi la venire, dar nimeni nu a făcut comentarii asupra – Păi, dacă-i război civil, noi, militarii, ce treabă avem?
prezenţei lor prin zona aceea de graniţă. – Hai mă, ce dracu' ai? Ar fi cum să mă bat eu cu tine sau cu ta-tău,
Şi, spre mulţumirea tuturor, au ajuns la Craiova spre dimineaţă. Au să luăm puterea unul din noi.
trecut pe la fiecare pe-acasă, să-şi lase darurile, mai întâi pe la Bejan, După un timp, Ilie Bejan se oprise în faţa ferestrei, pe care se vedea
apoi pe la Măgură. Nu se trezise încă bine din beţie, mai picotise el în curtea interioară.
maşină, dar Gica nu i-a zis nimic faţă de şoferul acela străin, doar s-a – Măgurele, ăştia scot maşinile, observase el. Cred că avem de
uitat crunt la el când crezuse că n-o vedea nimeni. lucru în noaptea asta... Nu cred eu că nu şi-au băgat americanii coada
aici! Înţelegi? Le trebuie arme, instructori militari, nu se poate să fi
15. găsit ei ce le trebuie în ţară. Tot din exterior au primit ajutoare. Mi-e
teamă numai să nu se întâmple şi la noi la fel.
Spre vară, lucrurile se precipitaseră, într-o ordine nouă, pe care – Fugi, bă! Cum să facă românii contrarevoluţie? Dacă n-au făcut-o
nimeni n-o înţelegea şi pentru care toată lumea era speriată. În ăştia până în patru'şapte, când erau toţi aici şi aveau şi regele cu ei,
Ungaria izbucnise contrarevoluţia. cum s-o facă acum? Păi ce, ne jucăm de-a revoluţia? Dă-i dracului! Eu
Evenimentele începuseră pe neaşteptate, ca în orice întâmplare i-am văzut şi pe partizanii lor, în munţi, erau nişte oameni terminaţi.
asemănătoare. Oprea Măgură se trezise într-o noapte cu maşina la Nu puteau să facă nimic. Cum să faci ceva, când ei se ţineau numai de
jafuri şi de omoruri, că se luau numai de populaţia lipsită de apărare.
poartă. În câteva minute se îmbrăcase şi plecase fără o vorbă. Mai
Nişte bandiţi şi nimic altceva! Idealuri? N-aveau decât unul singur, să
avusese el parte de asemenea chemări nocturne, nu era ceva de supravieţuiască. Atât! Şi cu ăia să se facă contrarevoluţie la noi? Nu
neaşteptat, aşa că plecase împăcat, Gica era obişnuită şi nu se cred că e posibil!
impacientase prea mult. – Măgurele, eu te cred pe tine, că ştiu prin ce-ai trecut, dar ia
Abia după agitaţia de la sediu îşi dăduse seama că era vorba de gândeşte-te la alde Frangopol ăia, de astă iarnă. Ai fi visat vreodată
ceva mult mai grav decât îşi închipuise el. Oamenii alergau pe
cine erau ei şi ce urmăreau? Aşa se poate să mai fi scăpat şi alţii, că
coridoare, telefoanele sunau necontenit peste tot, aducând veşti din
nici noi nu suntem Mafalda, să ştim tot, şi se-apucă ăştia să facă
agitaţie şi ies cu puştile pe stradă. Ce te faci atunci? care băteau la uşă. Cel mai uşor îi făceau pe cei dinăuntru să deschidă
– Mă, lasă-i să iasă! Cu tunul îi curăţ, fir-ar mama lor a dracu' de uşa dacă strigau că arde casa. Puneau mâna imediat pe bărbatul din
bandiţi! casă şi abia apoi se interesau care răspundea la numele înscris pe
Bejan se uitase lung şi înţelesese la ce se gândea, la întâmplarea listele lor. Pe acela îl săltau imediat, îl duceau la dubiţă, îi puneau
aceea din iarnă, când fuseseră ei a doua oară la Cetate, să ridice doi cătuşe la mâini şi plecau imediat la altă adresă. Când se umplea
oameni foarte importanţi pentru cercetările din afacerea cu icoanele. dubiţa, îi transbordau în autobuz, pe care îl găseau în locurile stabilite
În satul vecin nu mai putuseră intra cu maşina, pentru că-i oprise o în prealabil.
patrulă militară. După controlul actelor, li s-a pus la dispoziţie o Cei mai mulţi arestaţi erau calmi, poate se aşteptau la clipa aceea,
motocicletă cu ataş, maşina au lăsat-o acolo, la marginea satului, şi au dar avuseseră şi surprize. Un tinerel sărise pe fereastră cum îi văzuse
intrat în sat în urma altei motociclete cu ataş, cu doi soldaţi pe ea. Cel pe miliţieni la uşă, dar acolo dăduse peste doi elevi care-l zdrobiseră
din ataş avea o mitralieră montată în partea din faţă şi pe tot parcursul bine cu paturile armelor, transformându-l în mieluşel. Un altul, care se
drumului trăsese serii scurte în garduri, fără să-i pese că putea omorî lăuda că ar fi fost profesor, începuse deodată să strige "Ajutor! Hoţii!
pe careva. De altfel, nici nu avea pe cine, nicăieri nu se vedea urmă de Bandiţii! Mă omoară!", zbătându-se în mâinile lor şi scăpându-le când
om. Satul părea pustiu, nici câinii nu se auzeau lătrând, majoritatea ieşiseră pe poartă, de fuseseră nevoiţi să alerge după el. Lumea ieşise
fuseseră împuşcaţi încă din prima zi. Se intersectaseră pe drum cu alte la ferestre şi la porţi şi nu-i prea crezuseră că sunt miliţieni, fuseseră
două motociclete, venind din sens contrar, cu mitraliere şi acelea. La nevoiţi să ameninţe cu armele şi să se retragă ordonat la dubiţă, altfel
capătul celălalt al satului au văzut trei tunuri de câmp, cu ţevile spre s-ar fi iscat un incident neplăcut. Un singur om nu fusese acasă când îl
sat, cu servanţii lângă ele. O a treia motocicletă i-a însoţit până la căutaseră ei. Anunţaseră telefonic la sediu, pentru a se ocupa altcineva
Cetate, i-au ridicat pe cei doi infractori şi s-au întors. Pe drum au auzit de cazul lui.
bubuiturile tunurilor, rare, ca la exerciţiu. Soldaţii au oprit La una din adrese dăduseră peste un bătrânel, trecut bine de
motocicletele şi s-au tras la marginea drumului, să fumeze o ţigară. Pe şaptezeci de ani. Le deschisese uşa de la prima bătaie, de parcă i-ar fi
arestaţi i-au întins pe burtă, în noroiul din şanţ şi ei s-au ridicat pe aşteptat. Au întrebat dacă el era cel căutat de ei, dar bătrânul a negat.
taluzul şanţului, la loc uscat. Soldaţii au legat repede vorba şi-au Un om cu numele acela, spus de ei, nu mai locuia la adresa aceea. Se
înţeles şi ei că satul acela fusese înconjurat de trupe, cu ordinul de a mutase înainte cu trei luni şi el nu ştia unde. Rămăseseră în pragul
nu lăsa pe nimeni să intre sau să iasă din el. Câţiva săteni, dintre cei uşii, neştiind ce să facă. Era al doilea caz în care nu găseau omul
care produseseră agitaţii înainte, se baricadaseră în beciurile caselor şi căutat acasă. Bătrânul, cu barbă şi mustaţă albe, îi privea prin ochelari,
ameninţau că-l omoară pe cel care ar îndrăzni să vină peste ei. După nedumerit de vizita lor la ora aceea târzie de noapte. Se vedea că se
două zile de parlamentări, jumătate din bărbaţii satului fuseseră căraţi sculase din pat, era îmbrăcat într-o cămeşoaie de noapte şi pe cap
la Calafat şi acolo îmbarcaţi în vagoane, pentru a fi trimişi în Bărăgan. purta un fes lung, cu ciucur roşu la capăt. Oprea Măgură se retrăsese,
Pe cei care se baricadaseră în beciuri îi scoteau acum cu tunurile. gata de plecare. Elevul care-i şezuse în spate îl oprise însă după doi
Un ofiţer venise peste ei şi le înmânase ordinele scrise. Aveau să paşi şi-i şoptise că moşul acela avea pantaloni pe sub cămaşa de
însoţească două maşini, un autobuz şi o dubă, în cursa lor prin oraş. În noapte, văzuse el manşetele. S-au întors amândoi, ciocnindu-se de
noaptea aceea bătuseră la peste treizeci de uşi, ridicând tot atâţia Bejan, care pornise şi el spre ieşire. Au pus mâna pe bătrân, care părea
bărbaţi. Erau dintre cei aflaţi pe listele bănuiţilor de idei reacţionare. că nu înţelege ce vor de la el, elevul i-a ridicat poalele cămeşoaiei şi i-
Opreau dubiţa la două porţi mai departe de cea la care era indicată a dat la iveală pantalonii îmbrăcaţi pe dedesubt. Moşul a încercat să
adresa pe ordine, apoi intrau în curţi împreună cu cei patru elevi de scape spre uşă, picând drept în mâinile lui Ilie Bejan. El i-a răsucit
şcoală militară ce le fuseseră daţi ca ajutoare, înconjurau casa, după imediat mâinile la spate şi l-a lipit cu nasul de zid. I-au pus cătuşele şi
abia atunci au descoperit că barba moşului se strâmbase. Când au tras un balcon însorit. Un sergent major se ridicase în întâmpinarea lor.
de ea, au văzut că e prinsă cu elastic. I-au dat jos fesul, mustaţa, barba Ofiţerul i-a făcut semn lui Măgură să-i ia locul şi i-a atras atenţia că
şi ochelarii, dând la iveală chipul unui om de treizeci şi ceva de ani, abia la ora şaisprezece îi va sosi schimbul. Apoi au ieşit, lăsându-l
care-i privea cu ură şi dispreţ. Au râs mulţumiţi, cu gândul ascuns că singur. Bejan urma să fie instalat în spatele casei.
omul era cât pe-aci să le facă figura şi să le scape printre degete. Balconul era amenajat foarte bine pentru misiunea lor. Un parapet
Toată acţiunea le luase aproape patru ore. Oraşul începea să se de beton, înalt de nouăzeci de centimetri, acoperea partea de jos.
trezească, când ei se întorceau la sediu, cu autobuzul plin de arestaţi. Deasupra atârna o perdea albă, rară, prin care se vedea foarte bine în
Imediat fuseseră chemaţi amândoi la colonelul Goangă, pentru a li afară, dar de afară nu se putea vedea bine ce era pe balcon. Un scaun
se încredinţa o nouă misiune. cu buret, moale, era postat lângă o măsuţă rotundă, cu picior central.
– Deocamdată avem situaţia sub control, le spusese colonelul. Rezemat de parapetul balconului, un pistol mitralieră. Oprea Măgură
Majoritatea persoanelor bănuite de neaderenţă la politica noastră sunt l-a cercetat imediat, găsind glonţ pe ţeavă. L-a bombănit pe cel
la loc sigur. Dar este posibil să mai existe şi alţii, despre care nu ştim dinaintea lui, a scos glonţul şi l-a băgat în încărcător. În fond, pentru a
încă. Ideile rele şi periculoase se extind mai repede decât cele bune. încărca arma nu avea nevoie de mai mult de două secunde. Lângă
Vă spun asta pentru a înţelege mai uşor de ce este necesară misiunea piciorul mesei erau câteva sticle de apă minerală, pline. Destupase una
pe care v-o încredinţez. Eventualii duşmani ai regimului vor încerca să
şi-o băuse pe nerăsuflate. Era caldă, dar bună. Apoi se instalase pe
omoare conducătorii politici, cu asta se începe de obicei. Numeroşi
scaun, în post.
oameni sunt într-un pericol potenţial de a fi asasinaţi. Vouă vă
De pe balcon avea un câmp larg de vedere. Toată strada care cobora
încredinţez misiunea de a apăra viaţa primului secretar al regiunii. Am
încredere în voi, altfel nu v-aş trimite acolo. V-am programat pentru de la liceul Bălcescu o vedea ca în palmă. Îl nemulţumeau doar
tura de dimineaţă, de la opt la patru după amiază. Încă de aseară am copacii din faţa casei, care-i acopereau mişcarea oamenilor de pe
trimis doi oameni la locuinţa primului secretar. Voi îi veţi schimba stradă. Curând descoperise un agent de stradă. Cu ochiul lui format
acum, la ora opt. Aveţi datoria să îi păziţi integritatea fizică, atât lui, încă de pe vremea când era ajutorul lui Marin Grosu, realizase că
cât şi familiei. Mi s-a raportat că oamenii au fost postaţi în locuinţa omul acela trecuse de prea multe ori prin faţa casei, plimbându-se
respectivă, în posturi strategice. Nu deranjaţi familia. La caz de agale. Purta un costum deschis la culoare, dar prin asta sărea imediat
nevoie, faceţi uz de arme. Vedeţi să nu confundaţi oamenii, avem şi în în ochi. Era cald şi lumea trecuse la mânecă scurtă. Ştia de ce agentul
exterior paznici, civili, poartă în buzunarul hainei un ziar, pentru a fi acela purta haină: pentru a camufla arma pe care desigur o purta la
recunoscuţi mai uşor. Nu părăsiţi locuinţa sub nici un motiv, chiar piept, în tocul de piele agăţat în hamuri.
dacă în stradă se dau lupte. Mă bizui pe voi. Dacă există probleme Îl descoperise şi pe al doilea agent, era o femeie, probabil cei doi se
urgente, folosiţi telefonul din locuinţă, dar numai în caz de pericol schimbau, ca să nu bată la ochi prezenţa lor prelungită pe strada aceea
iminent. Aţi înţeles? nu prea circulată.
Era clar. Până la ora şapte şi jumătate, când urmau să plece cu o Peste vreo oră, pe neaşteptate, lângă el îşi făcuse apariţia o femeie,
maşină la obiectiv, au stat într-un birou, pe scaune, încercând să se înaltă, slabă, blondă, muncită de gânduri. Se ridicase în picioare,
odihnească cât de cât. respectuos. Bănuia că era soţia primului secretar.
Un ofiţer i-a trezit din amorţeală şi le-a ordonat să-l urmeze. I-a – Bună ziua, tovarăşe! îl salutase ea cu o voce moale.
condus în curtea interioară, i-a îmbarcat într-o dubiţă fără geamuri şi i-a – Să trăiţi! se pierduse el, neştiind cum trebuie să răspundă
dat jos într-o curte plină de pomi. Au intrat repede în casă, fără să sune salutului femeii.
şi fără să-i conducă cineva. Au urcat o scară în spirală şi au ajuns pe Ea zâmbise, clipind des.
– Doreşti ceva de mâncare? îl întrebase femeia. Nu te feri, spune- sunetele unui pian. Cineva îl chinuia, cu solfegii şi alte exerciţii
mi dacă ţi-e foame. Ştiu că ai fost luat de-acasă de azi noapte şi simple. O voce bărbătească, pe care o bănuise a profesorului,
bănuiesc că n-ai avut timp să-ţi iei ceva la pachet. Ţi-e foame? acompania sunetele instrumentului, ridicând tonul din când în când, la
– Nu vă deranjaţi, încercase el să scape. Noi, asta e misiunea... nu neîndemânarea elevului. La un moment dat se auziseră mai multe
contează dacă am mâncat sau nu... glasuri, păreau că se ceartă, după care profesorul ieşise pe balcon,
– Aha, e clar! O să-ţi aduc ceva, imediat. nervos, chinuindu-se să-şi aprindă o ţigară. Când dăduse cu ochii de
Se aplecase şi luase de sub masă sticlele cu apă minerală şi Măgură, rămăsese ca împietrit, cu chibritul aprins în mână.
dispăruse în interior, lăsându-l să se frământe cu gândurile. Oare avea – Ce cauţi aici? se miră el într-un timp, ieşind din transă.
voie să primească ceva sau era interzis? Trecuse însă repede peste Aruncă repede chibritul în scrumieră. Îi arsese degetele. Părea
problemă, acceptând explicaţia că femeia aceea era stăpâna casei şi ea obişnuit să comande şi să fie respectat, lui Măgură însă nu-i plăcea
putea face ce dorea la ea în casă. familiaritatea cu care i se adresase, drept pentru care se ridicase de pe
Femeia revenise peste câteva minute, cu o tavă metalică, scaun şi-i răspunsese repede:
strălucitoare şi un coşuleţ în care se odihneau două sticle cu apă – N-aveţi voie aici! Intraţi în casă!
minerală, atunci scoase de la frigider. Pusese tava pe măsuţă, coşuleţul – De ce? continuă profesorul, zâmbind. În casă nu se fumează,
jos, la umbră şi-l lăsase singur. doamna nu suportă, iar eu vreau să fumez. Hai, stai liniştit şi nu mă
Când trăsese şervetul cu care era acoperită tava, rămăsese cu gura băga în seamă! Bănuiesc că se întâmplă ceva care mie-mi scapă, dar
căscată. O duzină de felii de pâine, cu tot felul de bunătăţi, tronau pe nu cred că trebuie să fim atât de circumspecţi cu oricine. Lasă-mă să
tavă: pateu de ficat, ouă umplute, felii subţirele de muşchi, salam fumez ţigara asta şi mă retrag. Bine?
uscat, caşcaval. În mijloc, o solniţă înaltă, cu sare, piper, muştar. Oprea Măgură nu ştia ce să facă. Nu primise ordine precise, iar
În câteva minute devorase tot ce era pe tavă, încântat de bunătăţile prezenţa celuilalt nu-l deranja cu nimic. Tonul pe care-l folosise în
pe care acasă nu le vedea, nu pentru că nu se găseau în comerţ, ci urmă nu mai păruse atât de distant ca la prima frază, dimpotrivă,
pentru că erau prea scumpe pentru ei. În coşuleţ găsise şi un pahar din foarte cald. Dădu din mână, adică să facă cum vrea, apoi se aşeză din
sticlă groasă şi un deschizător combinat, cu care scosese dopul unei nou pe scaun, ostentativ cu spatele la profesor, părând interesat de
sticle, minunându-se de utilitatea instrumentului. ceea ce se petrecea pe stradă.
Femeia revenise mai târziu. Cu coada ochiului o văzuse zâmbind. Îi Intrusul avea însă chef de vorbă. Se dăduse în partea liberă a
mulţumise, ea îl întrebase dacă îi plăcuse şi dacă mai voia ceva, nu, nu balconului şi i se adresase fără echivoc:
mai voia, totul fusese mai mult decât bun. Ea strânsese resturile mesei, – Dumneata îl urmăreşti pe tipul acela în costum? Credeam că ştii
puţine, şi dispăruse din nou, lăsând un pachet de ţigări, chibrituri şi o că e de la securitate. Mi-a arătat legitimaţia.
scrumieră. Venise din nou cu o ceaşcă în care turnase cafea fierbinte. – Nu. Nu pe el îl urmăresc.
Nu-l lăsase să mărturisească neştiinţa lui în aprecierea cafelei şi a – Ştii ce se întâmplă? De ce e atâta zarvă?
tutunului fin. I-o luase înainte, atrăgându-i atenţia că urma să vină – Nu! Eu execut doar un ordin.
profesorul de pian, un tip înalt, cu părul mai lung decât se purta în – A-a! Un ordin... Înţeleg, secretul militar... Ştiu şi eu ce-i acela,
mod obişnuit, îl va recunoaşte cu siguranţă. Apoi dispăruse din nou. doar am făcut armata.
Individul apăruse într-adevăr peste câteva minute. Agentul de pe Măgură îl privise lung, mirat. Cum, făcuse şi el armata?
stradă se întâlnise cu el ca din întâmplare chiar în faţa porţii. Îl oprise, – Evident! Ca orice bărbat normal, am făcut şi eu armată. La
îl legitimase discret, apoi îl lăsase să intre în curte. compania de artă! spusese profesorul, de parcă ar fi declarat că făcuse
Curând, de undeva de aproape, dintr-o cameră alăturată, se auziseră parte din trupele de şoc. Ce, crezi că nu ştiu să trag cu arma? Am tras
şi eu câteva cartuşe, dar, recunosc cinstit, nu mi-a plăcut niciodată să pricepi?
ţin arma în mâini. Trebuie să ai şi vocaţie pentru asta... Eu nici cu – Nu.
uniforma nu m-am împăcat, am acceptat-o numai pentru că aşa cerea – Ce să-i faci! Nu toată lumea se pricepe. Ah! I-auzi ce-a făcut! Nu
momentul. Uniforma despersonalizează omul, îl face egal cu toţi aşa, Puiule! strigase, intrând în casă cu ţigara aprinsă. După câteva
ceilalţi. Iartă-mă! Dumneata porţi uniformă şi eu m-am apucat s-o clipe ieşise însă. – Vezi, cum îl las, se pierde. Şi ce-o fi mai simplu
denigrez. Înţeleg necesitatea ei, dar, eu unul, n-aş fi acceptat niciodată decât la-la-do-fa? Dar are mână puştiul, simt eu asta. Nu i-am spus-o
să o port o viaţă întreagă. Am avut noroc că războiul era pe terminate încă, să nu şi-o ia în cap. L-ai văzut?
când mi-a venit mie vremea. Eram şi student, ce să facă cu noi pe – Nu. N-am cunoscut-o decât pe doamna.
front? Ne-au lăsat să terminăm studiile, să ne mai coacem. Şansa mea – Trebuie să vină el pe-aici! Mă mir că n-a făcut-o încă. E un
şi a colegilor, altfel acum poate ne putrezeau oasele cine ştie în ce şmecher. Acum o să-l las liber o jumătate de oră, am program cu fata.
groapă comună... Dumneata ai fost pe front? Trebuie s-o las să meargă la şcoală, are nu ştiu ce program artistic.
– Nu. Pe elevul care îl chinuia atâta, Măgură îl cunoscuse repede. Spre
– Mai bine. Ai avut şi dumneata noroc... Te-am lăsat. Mă duc. surpriza lui, nu părea să aibă mai mult de cinci ani. Apăruse deodată
Copilul ăsta îmi albeşte părul cu încăpăţânarea lui. Auzi! Eu îi spun pe balcon, blond ca maică-sa, scosese limba la el, apoi îi spusese
minor, el face major! direct:
Stinsese ţigara în scrumieră şi plecase oftând. Lui Măgură îi făcuse – Eu sunt Onuţ. Mai trec pe la tine. Pa!
o impresie plăcută, atâta că vorbea prea mult şi punea întrebări – Şi dispăruse, pentru a nu mai reveni, cu toată promisiunea făcută.
indiscrete. Dar nu se supăra când nu primea răspuns, sau îi răspundea Pe fată o văzuse când ieşise din curte. Era înaltă, purta uniformă
evaziv. de liceancă. O maşină o aştepta în faţa porţii, se urcase în ea şi
Agenţii de pe stradă se schimbaseră, ei aveau alt program, poate că dispăruse.
făcuseră schimb doar cu cei de pe străzile învecinate, pentru a nu Pe la ora două, femeia îi mai adusese un platou cu sandviciuri,
atrage atenţia asupra lor. invitându-l să le mănânce fără jenă şi scuzându-se că nu-i putea oferi
Profesorul ieşise din nou pe balcon după vreo jumătate de oră. altceva.
Observase că miliţianul nu se atinsese de cafea şi-l întrebase dacă i-o Acasă avea să povestească cu lux de amănunte ce bunătăţi mâncase
cedează lui. el acolo, într-o casă pe care nu o numea, făcându-i pe copii să-l
– Mie îmi place tare mult cafeaua, explicase el. În schimb nu beau invidieze. O trimisese pe Gica să cumpere şi ea nişte salam de Sibiu.
alcool. Probabil este o lege a compensaţiilor. Dumneata bei? Ea sărise ca arsă:
– Ce? – Ia? La ce să mai dăm banii? Şi pe ce? Pe salam? Nu ştii că eu nu
– Vin, ţuică, din astea. mănânc?
– Ca omul... – Măcar pentru copiii ăştia...
– Văd că nu fumezi. Bine faci! Uneori mă judec singur şi nu înţeleg – Hai, mamă! intervenise şi Victor, rugător. Du-te şi ia-ne şi nouă,
cum de nu-l pot lăsa. Am avut atâta ambiţie să fac muzică şi să mă las să vedem şi noi cum e, dacă nu ne minte tata.
de tutun nu pot. Nu sunt suficient de tare. Ce păzeşti dumneata aici? Gica cedase până la urmă, ducându-se să ia salam, dar numai două
sărise brusc la altceva. sute de grame, nu mai mult, ce rost ar fi avut, atâta timp cât ea era
– Mă uit şi eu pe stradă... convinsă că nu era bun? Copiii fuseseră însă de altă părere şi hăpăiseră
– Da, mare lucru. Eu nici nu mă uit pe unde merg. Străzile nu-mi cele două bucăţi egale în care le tăiase ea salamul, neştiind că
spun nimic. Mai uşor e cu muzica, acolo poţi vedea ceva. La muzică te bunătatea aceea se savura tăiată în felii subţiri, să te sprevezi prin ele.
Le-a rămas în memorie totuşi ca ceva deosebit de bun şi ani de zile fuseseră aduşi în sudul ţării, pentru o perioadă nedefinită. Cadrele
aveau să trăiască cu impresia că altceva mai bun nu exista, asociind aduse din Ardeal fuseseră puse sub comanda unor ofiţeri locali, în
imaginea salamului acela uscat cu cea a unei vieţi bogate. grupuri mici, acţionând permanent în locul celor plecaţi. Evident, se
produseseră şi neînţelegeri, cei noi nu cunoşteau nici oraşul, nici
16. oamenii, nici mentalitatea acestora, dar se trecuse uşor peste toate
problemele.
Radioul nu dădea prea multe amănunte asupra celor ce se Urmare acestui schimb de forţe, ţigănimea se speriase, lumea
întâmplau în Ungaria. Ziarele comentau la fel de anemic credea că ungurii intraseră şi la noi, dacă-i auzeau pe miliţieni vorbind
evenimentele. Dar şi din puţinătatea acelor ştiri se putea înţelege că numai ungureşte era normal să-şi închipuie un dezastru. Şi ungurii
puterea populară, legal instaurată, avea de suferit şi era în pericol. aceia aveau un comportament foarte brutal, mai ales faţă de ţigani.
Seara, Oprea Măgură încercase să prindă vreun post de pe unde scurte. Poate unde-şi simţeau rădăcinile istorice apropiate, dar de care voiau
Câteva seri la rând nu reuşise să audă decât crainicii ce-şi debitau alert să uite, oricum, ţiganii din Craiova au avut de suferit enorm.
textele, dar în limbi străine. Cu totul întâmplător dăduse peste Radio Faptul acesta avea însă şi aspecte pozitive. După zece zile de la
Tanger, care vorbea şi în româneşte. Ascultase cu sufletul la gură, cu sosirea miliţienilor din Ardeal, s-a remarcat o rărire a evenimentelor,
urechea lipită de difuzorul aparatului, aflând astfel ceea ce bănuia furturile s-au împuţinat, scandalurile şi crimele aproape au dispărut.
demult: trupele sovietice intraseră masiv în Ungaria şi purtau lupte Oprea Măgură îşi îndeplinea conştiincios misunea, indiferent la ce
îndârjite. Cu toate că postul acela de radio era finanţat de capitalişti, a se întâmpla în oraş. Se prezenta în fiecare dimineaţă la post, se
fost nevoit să recunoască ororile la care se dedau contrarevoluţionarii, învăţase cu familia primului secretar, pe care nu-l vedea niciodată,
care umpluseră staţiile de metrou cu oameni paşnici şi îi înecaseră acesta plecând mult înainte de a veni Măgură şi revenind acasă după
acolo, dând drumul apelor Dunării peste ei. Aşa ceva era de încheierea programului său. Doamna îl servea în fiecare zi cu câte
neînchipuit, numai la nemţi se mai auzise de astfel de omoruri. Îl ceva, el încercase să-i explice că mânca acasă, doar avea şi el un
dezgustase profund comportarea contrarevoluţionarilor şi abia aştepta salariu, dar femeia îi atrăsese atenţia că nu e frumos s-o refuze, măcar
să dea ochi cu vreunul dintre aceia, să-l jupoaie de viu. Era ceva de atât să-i dea voie să facă pentru el. Puiu, băiatul familiei, îl vizita rar,
neînţeles pentru el. Cum să omori femei şi copii aşa, dând drumul apei când nu era maică-sa pe aproape. I se interzisese accesul pe balconul
peste ei? Ce oameni puteau fi aceia care făceau astfel de crime? Ce vilei, ca să nu-l deranjeze pe miliţianul postat acolo. Cel mai des îl
regim ar fi instaurat ei dacă ar fi venit la putere? vizita profesorul de pian, venea să fumeze cinci, şase ţigări,
După vreo săptămână, la o şedinţă cu caracter politic, li se spusese bucurându-se când găsea cafeaua lui Măgură nebăută şi râzând de
şi lor, în pastile diluate, despre ororile războiului civil din Ungaria. Se femeia care-i aducea în fiecare zi cafea, crezând că Măgură o bea,
părea că şi la noi minoritatea maghiară încercase să se mişte, dar neştiind că nu el o bea, ci profesorul.
miliţia şi securitatea luase măsuri încă de la început, în tot Ardealul se Acasă, ca de obicei, nu vorbea despre activitatea lui. Venea
ridicaseră bănuiţii de tendinţe contra regimului, aşa cum făcuseră şi ei întotdeauna obosit – cu toate că nu făcea nici un efort deosebit în
în Craiova. Pentru moment, situaţia era liniştită, lumea privind cu misiune, părea preocupat mereu de câte o problemă, întunecând
îngrijorare numai evenimentele din ţara vecină şi prietenă. Dar, tot voioşia copiilor, care preferau să se retragă pe lângă gardul curţii,
preventiv, în primele trei zile de la declanşarea mişcării, se făcuseră departe de casă, pentru a-l lăsa pe el să se odihnească în linişte.
schimburi masive de trupe de miliţie, din Oltenia şi din regiunea Seara se aşezau toţi pe o rogojină pusă lângă un boschet de viţă şi
capitalei fuseseră trimişi numeroşi ofiţeri şi subofiţeri, pentru a-i stăteau liniştiţi, fără să vorbească prea mult. Doar Manole nu se simţea
înlocui pe cei din regiunea Clujului, Oradei şi Târgu Mureşului, care bine, el avea chef să se mişte permanent, nu putea suferi nemişcarea.
După ce ore de-a rândul încercase să stea în cap, sprijinit şi pe braţe, împărţeau colivele şi ei îşi primeau partea.
aşa cum îl văzuse pe Victor, renunţase la exerciţiile acelea şi trecuse la După ce se săturaseră de colivă, rămăseseră şi la slujbă. Ar fi vrut
statul în mâini. I se părea destul de uşor, dar mai mult de două, trei să aprindă şi ei o lumânare, dar nu aveau bani s-o cumpere şi nici nu
secunde nu se putea ţine în mâini şi cădea. De câteva ori căzuse pe îndrăzneau s-o fure.
spate, simţind că-şi pierde răsuflarea. Totuşi, nu întrerupsese Priviseră pe îndelete toate picturile de pe pereţii interiori ai bisericii
exerciţiile, era convins că va deveni net superior celorlalţi prieteni de şi se cam plictisiseră de stat în genunchi, când vedeau că toate babele
pe stradă, dacă reuşea să le demonstreze că poate să stea câteva clipe se aşezau astfel, şi Manole propusese să meargă acasă. Soarele
pe mâini. apusese şi lui nu-i mai plăcea să stea în biserică. Când au ajuns acasă,
Într-o seară, când stăteau toţi patru acolo, pe rogojină, Gica se Victor a descoperit că nu mai avea cheia de la cameră în buzunar.
arătase mai îngăduitoare faţă de el şi-i ceruse să le arate şi lor ce ştia Catastrofă! Fără cheie nu puteau intra în casă. Şi-apoi, ce-o să le zică
el. Manole şi-a făcut vânt şi s-a ridicat în mâini. Nu i-a reuşit de prima mama, ce-o să le facă tata? Manole era convins că cheia fusese
dată. A mai încercat de câteva ori. Şi, într-una din încercări, când a pierdută pe drum, de la biserică spre casă. L-a tras după el pe Victor şi
ridicat picoarele, a lovit-o zdravăn pe mama în bărbie. S-a lăsat s-au dus să caute cheia. N-au găsit-o. Au intrat şi în biserică, lumea se
imediat să cadă, întorcându-se spre ea, speriat. Mama se ţinea cu mâna înmulţise, unde să găsească ei cheia? S-au întors acasă amărâţi, cu
de bărbie, cu lacrimi în ochi. El a rămas pe loc, cu toate că-l văzuse pe ochii tot pe jos, poate, poate or găsi cheia. Se cam întuneca şi ei nu
tata că se ridicase nervos, să dea în el. A intervenit tot Gica, să-l apere, rezolvaseră problema.
şi-l gonea de lângă ea, să nu-l bată tata, şi el nu înţelegea de ce trebuie Manole şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărât să mai facă o încercare.
să fugă, că doar tata, dacă ar fi vrut, l-ar fi prins oricum. Seara era A plecat singur către biserică, cu toate că-i era frică de umbrele serii.
stricată, s-a retras în fundul curţii, necăjit. Victor s-a luat după el, ca În drum, s-a rugat la Dumnezeu să-l ajute să găsească cheia, dacă era
să-l necăjească şi mai mult, aşa era el întotdeauna, când îl vedea atât de bun cum credea el. Când a intrat în biserică, era ferm convins
supărat îl urmărea cu tenacitate, amărându-l şi mai mult. că Dumnezeu îi ascultase rugămintea şi-l va conduce direct către locul
Manole s-ar fi rugat el şi la Dumnezeu, dar cu câteva luni înainte în care se afla cheia. După un sfert de oră de căutări, îmbrâncit de cei
avusese o criză religioasă, în care îl blestemase pe acel Dumnezeu şi pe care-i deranja din ascultarea slujbei, se lămurise că Dumnezeu nu-i
acum i se părea că ar săvârşi o blasfemie dacă ar apela din nou la acel ascultase ruga, sau poate era ocupat cu alte probleme, mai importante.
Dumnezeu atotputernic şi atoateştiutor. Ieşise amărât din lăcaşul Domnului şi plecase înapoi, spre casă, cu
În seara Învierii se duceau şi ei la biserică. Nu din credinţă, nici nu sufletul negru. De ce nu-i ascultase Dumnezeu ruga? Ce păcate
aveau ei un sentiment religios dezvoltat, dar mai mult pentru apucase el să facă de nu-l ajuta? Nu, nu era posibil aşa ceva! S-a uitat
spectacolul pe care-l descopereau în biserică în seara aceea, cu lume spre cer şi a rostit în gând: "Doamne! Dacă exişti, eşti un Dumnezeu
multă, lumânări aprinse, miros de ceară şi de tămâie, ceva diferit faţă rău! Iar dacă nu exişti, n-are rost să cred în tine! Nu meriţi să cred, fie
de viaţa obişnuită a lor, încorsetată în prescripţii şi reguli fixe. Mama că exişti, fie că nu! Blestemat să fii, cum n-ai vrut tu să mă ajuţi pe
nu mergea cu ei, îi era teamă să fie văzută la biserica lor, de după colţ. mine acum!" Şi din clipa aceea nu a mai crezut în Dumnezeu,
Ea se ducea la biserica Mântuleasa, departe, unde nu risca să fie privindu-i numele şi credinţa în el cu un dispreţ profund, aproape cu
recunoscută de vreo cunoştinţă de pe strada lor. ură.
Ei se duceau la biserică devreme, imediat după deschidere, ca să Când se întorsese acasă, Victor îl aştepta cu sufletul la gură, cu o
primească ceva colivă din cele aduse de câteva babe împopoţonate. mare speranţă în sinea lui. Şi-a dat seama că nu găsise cheia. Atunci,
Urmăreau platourile cu colivă, aşezându-se în faţa celor care aveau probabil după ce-şi analizase mai înainte toate posibilităţile de
mai multe bomboane pe deasupra. După ce le slujea popa ceva, babele rezolvare a problemei, l-a anunţat că nu-i mai rămâne altceva de făcut
decât să se spânzure. Oamenii erau împărţiţi în două echipe, în fiecare câte doi meseriaşi,
Manole a rămas împietrit, lăsându-l să se ducă spre spatele curţii. ceilalţi fiind cu munca necalificată. S-au ridicat întâi stâlpii casei,
Cum să se spânzure? Păi asta însemna să moară. Şi cine ar fi avut de fixându-se în piroaiele din temelie, apoi s-au rigidizat cu lemnele de
suferit dacă murea Victor? Tot el, Manole, că nu avusese grijă, să-l susţinere a tavanelor. Între stâlpi s-au bătut în cuie stinghii de lemn, în
împiedice cumva. Cu o umbră de neîncredere, a luat-o după Victor, cruciş, între ele băgându-se pământ galben amestecat cu paie. La fel s-
repede. L-a găsit în magazia de lemne, chinuindu-se să arunce cureaua a procedat şi cu tavanele, după care a venit rândul acoperişului.
de la pantaloni – el purta curea, Manole încă nu trecuse de stadiul Prinşi şi ei de zorul construcţiei, copiii s-au apucat să-şi facă un
bretelelor – peste o grindă a acoperişului. Părea hotărât să-şi ducă la bordei în curte, care să fie numai al lor. Terenul fiind nisipos, se săpa
bun sfârşit ameninţarea. Manole a izbucnit în lacrimi, rugându-se de el uşor. Zile întregi au săpat o groapă adâncă de un metru şi jumătate,
să nu facă aşa ceva, că-l omoară mama cu bătaia şi pe el. Ce-o să-i minunându-se că încă nu ajungeau la apă. Apoi au acoperit groapa cu
spună el? Că n-a avut grijă de Victor, chiar dacă era mai mare? Uite, o câteva crengi de salcâm, rupte de pe un local alăturat. Peste ele au pus
să ia el vina pierderii cheii asupra lui! Numai atunci a acceptat Victor ramuri cu frunze de oţetar. Şi acolo, în bordeiul lor, se retrăgeau când
să renunţe la planul lui de a se spânzura, după ce mai înainte se arătase era căldura mai mare. Jos, în groapă, era răcoare şi bine. Numai că
foarte hotărât să-l ducă până la capăt. De fapt, era fericit că găsise o patima construcţiei le-a ieşit din cap odată cu terminarea bordeiului.
ieşire din acea situaţie, care să nu-i afecteze prea mult mândria, căci, Când l-au avut gata, s-au plictisit de el şi au căutat altceva.
oricum, n-ar fi reuşit să treacă cureaua peste grinda aceea, el văzuse Victor, cu idei mai multe, a propus să-şi facă arcuri cu săgeţi. Au
asta, dar Manolică, disperat, nu realizase imposibilitatea gestului. căutat pe vale un dud şi au tăiat două ramuri tinere, mlădioase. Au
Când venise mama de la biserică, era cam târziu. Se mirase că-i făcut rost de nişte sfoară de pe la bunici şi gata arcurile. Pentru săgeţi,
găseşte încă afară. Descuiase uşa cu a doua cheie, care era la ea. Abia s-au orientat la trestii, se găseau din belşug în toate curţile. Le tăiau
atunci i-a mărturisit Manole că pierduse cheia lor la biserică şi, capătul mai gros oblic, din două părţi, ca să facă locaşul pentru
plângând, îi povestise cum vrusese Victor să se spânzure cu cureaua. sprijinirea în coarda arcului. După primele încercări au fost
Când îl văzuse aşa amărât, Gica îl liniştise, lasă că face tăticu-tău altă nemulţumiţi, săgeţile erau prea uşoare şi nu se duceau unde le
cheie, de ce să plângi tu atâta? Se liniştise într-un târziu, evenimentul trimiteau ei. Stan Măgură le-a dat ideea să le facă vârfuri din tablă şi
trecuse fără alte urmări, doar că Manole îşi pierduse totalmente credinţa le-a arătat cum să le execute. Au căutat tablă pe la toate rudele, au
în Dumnezeu.
găsit ce le trebuia şi au făcut vârfurile pentru săgeţi, lungi de vreo
Ei ar fi vrut să se ducă la ţară, venise vara şi nu fuseseră acolo, dar
patru centimetri şi foarte bine ascuţite. După această inovaţie, săgeţile
Oprea Măgură îi ţinea cu el, să-i aibă alături în caz că se întâmpla
se duceau cam unde doreau ei.
ceva. Copiii nu înţelegeau motivul adevărat, dar nici nu-şi făceau Au organizat un concurs de tragere la ţintă, pierzând mult timp cu
probleme, aflaseră că, oricum, în vara aceea vor merge cumva pe la încercările lor de a nimeri trunchiul subţire al unui salcâm ce crescuse
ţară, ca să înalţe casa. într-o margine a curţii.
Şi s-au dus, imediat după ce evenimentele din Ungaria se Bucuroşi de armele pe care le aveau, s-au dus în deal, la ma'mare,
terminaseră cu bine. Au găsit curtea lor schimbată complet. Apăruseră să se laude cu ele. Au rămas cam dezamăgiţi de lipsa entuziasmului
două grămezi de lemne, una de ţigle şi olane, două care cu boi arătat de muma Leana şi-au ieşit imediat în şosea, să se laude faţă de
aduceau pământ galben de la Broasca, meşterii aduseseră cuie, trusele alţi copii, care, desigur, nu văzuseră aşa ceva. Victor era mândru ca un
de scule, scânduri late pentru schele, într-un cuvânt, un adevărat păun şi-şi lăuda calităţile armei faţă de acei copii zdrenţăroşi şi
şantier. neîncrezători. Unul dintre ei l-a incitat, că nu e bună la nimic săgeata
Două săptămâni s-a muncit intens, de dimineaţa până seara. aceea cu care se lăuda atâta. Victor le-a demonstrat imediat puterea
armei lui, trăgând într-o purcea care rupea ceva iarbă de lângă un gard. au convenit să-şi facă graniţe comune pe o lungime mai mare.
Săgeata s-a înfipt imediat în stratul de grăsime al animalului. Purceaua Poloniei nu i-a fost iertată intervenţia de după primul război. Apoi, cu
a guiţat speriată şi-a luat-o la goană, cu săgeata în şold. Trestia s-a polonezii aveau de împărţit mai multe chestii vechi, de când Rusia
desprins repede, dar vârful de tinichea a rămas prins bine. Un copil a pierduse toată Ucraina. Au trasat pe o hartă o linie, cu un creion cam
şoptit speriat că era purceaua ale Bontea, aceia erau recunoscuţi ca tocit, uite, aşa să fie noile graniţe, şi după cum a tremurat mâna ăluia
nişte oameni răi şi Victor a sfeclit-o. Dacă purceaua ajungea în curtea care a trasat linia, sau poate unde era mina prea groasă, aşa au ajuns
ei cu ţâmburuşul înfipt în şold, stăpânul ei ar fi ghicit imediat cine sate şi oraşe împărţite pe din două, că doar aşa se înţeleseseră, să
fusese trăgătorul, căci numai ei aveau arcuri. Şi-atunci au alergat toţi respecte harta. Şi-aşa l-a păcălit zugravul ăla zurliu, de-au împărţit
după animal, reuşind să-i doboare vârful de săgeată, spre fericirea Europa între ei. Când s-a trezit cu nemţii că intră peste ei, n-a mai ştiut
celor doi fraţi Măgură, care au renunţat pentru totdeauna să mai facă ce să creadă. Cadrele armatei dispăruseră, la comandă erau numai
demonstraţii pe viu cu armele lor neobişnuite acolo, în sat. tinerei, fără experienţă şi îngrădiţi de conducerea supremă pe care şi-o
Într-o pauză de masă, când maistorii şi lucrătorii erau strânşi toţi la asigurase sieşi, problemele militare îi erau cam străine, abia după opt
umbra celor trei salcâmi din marginea curţii, au tras şi ei cu urechea la ore de la începerea luptelor a comunicat şi el că fiara fascistă îşi
ce spunea Stan Măgură. Bănuiseră că era ceva foarte important, toţi întinsese ghearele asupra lor. Cică el nu credea totuşi că Hitler îşi
ascultau cu gura căscată şi nu le venea să creadă. Copiii nu apucaseră călcase jurămintele, la două săptămâni după începerea războiului lor
relatarea unchiului lor de la început şi nu ştiau despre cine era vorba, încă mai spera că informaţiile pe care i le transmiteau comandanţii de
dar ce auzeau îi umpluse de teamă. pe front sunt menite să-l intoxice pe el şi să-l facă să declare război
– Când chema pe câte unul la el, zicea Stan, cică îşi luau adio de la Germaniei, crezând că totul este o înscenare a englezilor, cu scopul de
familii, nu mai sperau să se şi întoarcă înapoi. Cel chemat intra în a-l pune în relaţii de duşmănie cu Hitler. Comandanţii de pe front
biroul lui şi rămânea lângă uşă, privindu-l ca de-aici în gardul lui preferau să lupte până la ultimul om decât să se retragă, pentru că ştiau
nenea, aşa de mare era odaia aia a lui. Şi-i punea câteva întrebări, lui că după retragere tot plutonul de execuţie îi aştepta. Acum... Acum îl
trebuia să-i dai răspunsuri scurte şi la obiect, cei mai mulţi se scot din zidul Kremlinului, îi scot statuile, schimbă numele
pregăteau dinainte, dar, dacă nu ştiau la ce-i cheamă, de unde să viseze Stalingradului, nimic să nu mai amintească de el. Ce-o mai fi şi-asta,
ei ce să-i răspundă! Dacă nu-i plăcea de om, apăsa pe un buton, avea nu ştiu. Prea multe greşeli pentru un om, parcă mi se pare o poveste!
vreo trei, patru, fiecare cu treaba lui. Unul era pentru cei care urmau să Cum naiba să întorci acum istoria, cu treizeci de ani, să dai la gunoi cu
dispară. Veneau aghiotanţii şi-l luau şi nimeni nu mai auzea nimic ei, să-i uiţi... Mare lucru, să fii om mare. Mai bine mai mititel, să nu
despre el. Alt buton era pentru cei care intrau la arest, să-i mai cazi în păcat. Parcă puteam să ştim noi ce-o fi gândit el?
studieze. Altul, cine ştie pentru ce mai era! Şi-a trimis toţi generalii pe
frontul din Spania, spera probabil că va face şi acolo comunism, cu 17.
republicanii, dar n-a făcut decât să-şi piardă cele mai valoroase cadre.
Cine a mai scăpat de acolo, a murit în anii următori, că nu mai avea Oprea Măgură trecuse pe la fostul lui şef, Marin Grosu, într-o
încredere în ei, peste tot vedea numai duşmani personali, cei mai mulţi seară, pe la sfârşitul lui august. Bătrânul era tot la masa acea din curte,
proveneau din vechea armată şi-i era frică mereu că nu se reeducaseră scria de zor într-un caiet de format mare. Îşi ridicase ochii spre el când
suficient. Când Hitler i-a oferit un tratat de prietenie, l-a semnat cu bătuse în poartă.
ambele mâini, bucuros că are cine să lupte pentru el împotriva – He-hei! Ia te uită cine a venit! Ce-i, mânzule? Ţi s-a făcut dor de
englezilor şi francezilor, pe care-i ura de când cu contrarevoluţia. I-a mine?
dat nebunului mână liberă în apus. Când au împărţit Europa între ei, Îl aşteptase să intre singur în curte şi să ajungă lângă masă. Îi
întinsese mâna şi-i făcuse semn să ia loc pe banca din faţă. hârtiile împrăştiate pe masă, pentru că apăruse şi Stelian Pârvănescu.
– Mă, Oprişane, mă! Pe unde mi-ai fost, mă, de nu te-am mai văzut Intrase ca la el acasă şi se arătase foarte bucuros văzându-l pe fostul
toată vara? lui soldat.
– De, dom' majur. Nu ştiţi cum e cu serviciul nostru? – Băi, Măgură! Ai dispărut aşa, de nu mai ştiam nimic de tine. Pe
– Hai, mă, dă-o-ncolo de treabă! Măcar să treci pe-aici, să vezi şi tu unde-ai fost?
dacă mai trăiesc. Ce te făceai dacă aflai acum că am murit? A fost nevoit să-i povestească şi lui câte ceva din ceea ce făcuse el
– Nu muriţi dumneavoastră aşa uşor... în ultimul timp. Bătrânul adusese o sticlă cu vin, brumată, şi le turnase
– Aşa e. Ce e rău, nu piere. Bei ceva? Am bere şi vin. în pahare.
– Ar merge amândouă. – Mă, şi zici că aşa a fost? se mirase Stelian Pârvănescu. Şi eu, care
– Hai să-ţi dau o bere. Dacă mai stai puţin, o să-l vezi şi pe Stelian, credeam că a fost doar aşa, o vânzoleală a tineretului...
vine şi el peste vreo jumătate de oră. Babo! – Ce tineret, Stelică? interveni Marin Grosu. Tineretul a fost într-
Doamna Grosu apăruse deja în uşa de la intrarea în casă, când adevăr cel care a dus greul luptelor, dar conducerea tot ramoliţii ăia ca
auzise voci. Răspunse la salutul lui Măgură şi-i aduse o sticlă cu bere mine au avut-o. Da, da! Nu vă uitaţi aşa la mine. Văd eu bine că, pe
şi un pahar. timp ce trece, mă ramolesc şi eu. Şi-ăia? Ăia nu sunt şi ei ramoliţi?
– Baba mea ştie ce ne trebuie nouă, zise Marin Grosu, privindu-şi Horty era mult mai bătrân ca mine când a murit. Ai lui trebuie să aibă
cu duioşie nevasta. Florico, pune şi vinul ăla la rece, acuşi trebuie să vârsta mea. Ori, noi ăştia bătrâni, am cam rămas de căruţă, nu mai
ne pice musafirul! înţelegem timpurile astea. Totul se petrece acum mai repede,
– Mărine, s-o laşi mai încet cu vinul, că nu mai e mult şi se termină. schimbările sunt rapide, de la o zi la alta. O fi fost el tineret acolo, dar
Şi până se face ăl nou, mai e. tot bătrânii au făcut politica. Şi rezultatul? L-am văzut. Vax! Cu ideile
– Lasă, tu. Când n-o mai fi, luăm de-ăsta de la stat, că e bun, tot din de acum zece ani şi mai mult nu mai poţi cuceri masele. Căci, vedeţi şi
viţele noastre este. voi doar, acum a apărut o noţiune nouă: masele. Astea nu sunt uşor de
Florica Grosu dispăru înapoi în casă, la treburile ei. condus, dar, când le ţii în mână, poţi răsturna o lume întreagă. Ăia,
– Şi ce zici că mai faci? întrebă fostul poliţist. Ai terminat cu nişte aventurieri, rupţi de realitate, închistaţi în credinţele lor
casa? antediluviene! De-aia n-au avut succes. Şi, când s-au mai apucat şi de
– Am ridicat-o. Am pus ţigla şi-am lăsat-o aşa, netencuită. crime, s-a ales praful, lumea a văzut cine sunt de fapt şi i-a îndepărtat
– A-a, păi e bine. Dacă ai ridicat-o, e bine. Finisarea nu-ţi cere mai de la inimă.
mult de o săptămână. – Numai că acum, după ce au scormonit ei jarul, au răscolit şi alte
– Dar dumneavoastră? popoare, interveni fostul locotenent.
– Eh, eu, ce să fac? Scriu. Mă, a dat patima asta în mine de mă mir – Dă-i, mă, dracului de borfaşi! s-a repezit gazda. S-a terminat
şi eu de unde, că mie nu prea mi-a plăcut cartea. Scriu toată ziua. totul. Capitaliştii ăia au încercat şi ei marea cu degetul. Ce-au zis ei?
Când e căldura prea mare, mă bag în casă, la răcoare, şi mă odihnesc. Poate merge. Şi uite că n-a mers! Păi ce capete au avut ăia? Să
Seara mai ascult la radio, mai vin prietenii pe la mine... Ca bătrânii, ce răstoarne ei un sistem implantat de zece ani, într-o ţară care fusese
să fac! În vara asta au trecut şi doi nepoţi pe la mine, nici nu ştiam că leagăn al fascismului? Or fi sperat ei să-i ajute şi alţii, să facă revoluţie
sunt aşa mari. Ce drag mi-ar fi să stea aici, cu mine... Pe la serviciu ce şi la noi, şi la cehi, şi la polonezi, dar uite că nicăieri nu s-a mai aprins
mai e? Cum a fost cu evenimentele? scânteia răzvrătirii. Vai de capul lor de politicieni, dacă se bazau pe
Oprea Măgură înţelegea unde bate. Îi povesti pe larg ce făcuse el în noi, erau pierduţi de la început. Noi suntem un neam mai liniştit, nu ne
ultimele luni. Pe la sfârşitul povestirii, bătrânul îşi strânsese caietul şi jucăm de-a revoluţia în fiecare zi. Ne-au ajuns schimbările de guvern
dinainte, când nu rezistau uneori nici trei zile. Acum nu e mai bine? de schizofrenic şi gata, asta i-a fost. Pe plan social, îi imput
Avem un guvern pe care-l simţim aproape de noi, şi asta cum? Păi nu îndepărtarea majorităţii intelectualilor, de i-a băgat prin lagăre de
vedem toţi cum? În primul rând, nu ne mai duce cu vorba, că facem muncă şi s-a trezit după cincisprezece ani că n-au mai avansat deloc.
aia şi aia, şi la urmă să vezi că n-o fac. Ăştia una spun şi tot pe-aia o Când i-a scos la aer, era prea târziu, ăia erau nişte oameni speriaţi şi
fac. Şi asta-i bine! Pâine avem? Avem. Haine avem? Avem. Case terminaţi. Şi uite-aşa, din greşeală în greşeală, s-a trezit şi el într-un
avem? Eh, aicea nu stăm strălucit, dar o rezolvă ei şi pe-asta. Şi târziu, când erau nemţii în faţa Moscovei. Dă-i cu strigăte de ajutor,
atunci, nu e normal să fim şi noi aproape de guvern? Probabil chestiile fă-te frate cu dracu' până treci puntea, noroc cu americanii, că aveau
astea nu le cunosc ăia de visează să mai schimbe regimul din ţările economia puternică şi au putut face faţă, altfel praful se alegea de
socialiste. De-aia zic, ăia numai aventurieri au fost, s-au aruncat ca Rusia Sovietelor. Eu rămân însă la părerea mea, că a fost o mare
bou-n laţ, fără să cunoască realitatea. personalitate. Poate era şi greu să se gândească şi el la absolut toate
– Dacă nu erau alţii să-i susţină, probabil nici nu se ajungea la problemele. Dar, iar mă mai gândesc, ăia de lângă el, care aveau şi ei
înfruntări armate, zise Oprea Măgură, să nu se lase şi el mai prejos. datoria să gândească şi ei pentru viitor, ăia ce făceau? Că doar nu e
Cică anglo-americanii i-au susţinut, cu armament şi bani. posibil să le fi fost chiar atât de frică încât să nu aibă curajul să-i
– Aşa e! aprobă fostul poliţist. Altfel nici nu se poate explica. Ăia spună ce cred ei că se va întâmpla?
ce-or fi crezut, că e ca la ei, toată lumea să aibă pistolul lui şi să-şi – Cred că era un însingurat, îşi dădu Pârvănescu cu părerea. Se
facă dreptate singur. Nişte anchilozaţi mintal! Europa nu mai e ce-a ridicase mult prea sus, se rupsese de mase.
fost înainte de război. S-au schimbat prea multe, şi prea din rădăcini, – De ce nu l-au schimbat atunci?
– Cine, domnule? N-aveau curaj.
ca să-ţi mai poţi permite o aventură ca a lui Mussolini sau a lui Hitler. – Păi vezi? De ce n-aveau curaj? Pentru că poporul credea în el.
Gata! S-a terminat cu dictatorii! Au mai rămas ăia, în Spania şi Căci nici o pătură conducătoare nu rezistă dacă n-are priză la popor,
Portugalia, dar le vine şi lor vremea, n-aveţi grijă... Mai grav e însă dacă nu e susţinută de el. Poporul lor trebuie să fi crezut în el, altfel n-
când după ani afli că omul în care au crezut milioane şi milioane de ar fi rezistat.
oameni a fost şi el un veleitar. Bietul Stalin! Eu n-am crezut în el, nu l- – Avea armata în mână.
am iubit niciodată, am încercat doar să-l înţeleg, dar n-am reuşit. Ştiu – Foarte bine! Dar armata din cine e alcătuită? Tot din oameni, din
că pentru voi a reprezentat ceva mai mult. Cât am mai fost eu în popor. Dacă ăia ar fi gândit altfel decât el, l-ar fi dat de-o parte. Le-a
dat o ideologie valabilă, asta e!
miliţie, am făcut şi eu cursurile acelea de educaţie politică, dar mare – Şi Hitler avea priză la poporul lui.
lucru n-am mai priceput. Eu am avut o părere pe care mi-o menţin, – Să nu confundăm. Hitler a fost mai şmecher, le-a promis la ai lui
chiar acum, după ce s-a dovedit că a făcut numeroase greşeli. El a fost marea cu sarea şi după primele succese în Europa Centrală a
o personalitate. Cred în asta şi nu-mi voi schimba convingerea. Numai demonstrat că nu le promite vorbe goale. A profitat de sperietoarea
când mă gândesc la nevoia de a ţine în frâu atâtea popoare, care nici comunismului pentru democraţiile apusene şi i-a tras în piept pe toţi.
măcar nu vorbeau limba lui şi tot se vede că a fost cineva. Şi-apoi, ce i Când s-a poticnit în faţa Angliei şi-apoi a Moscovei, au înţeles toţi că
se impută? Că şi-a lăsat armata de izbelişte? Păi dacă el o fi fost vreun nu e chiar aşa uşor cum le spusese el să devină stăpânii lumii. După
pacifist convins? De unde ştim noi ce gândea el? Poate înainte de opt ani de guvernare şi-a arătat tâmpenia ideologiei lui. Stalin a
război voia să desfiinţeze complet armata, aşa cum făcuse şi colegul condus însă Rusia douăzeci şi nouă de ani, o viaţă de om, şi a fost
lui, Lenin. Poate condiţiile istorice erau coapte pentru o astfel de nevoie să moară ca să descoperim şi noi, acum, că ar fi făcut şi el
măsură. Ce-i imput eu? Că nu s-a uitat şi la celelalte naţii din apus, să greşeli. Bun, a greşit, că era şi el un simplu om, dar a reuşit să menţină
vadă că ăia numai cu gândul să-l răstoarne sunt, pe el şi regimul lui fiinţa Rusiei, ba chiar s-o întărească mai mult ca niciodată. Paranoicul
comunist. L-a mai păcălit şi stârpitura aia de caporal, cu lătrăturile lui
ăla de Hitler însă şi-a distrus statul şi poporul cu ambiţiile lui de jumătate de milion, care au luptat în cele mai periculoase locuri...
stăpânire a lumii întregi. Vezi, aici e diferenţa între greşelile unuia şi Dacă mai era nevoie de alte dovezi de nepricepere şi dezbinare în
ale celuilalt. Şi nu vă gândiţi şi voi, dacă ar fi fost altul în locul lui, n-ar probleme de internaţionalism proletar, în loc să intervină categoric
fi făcut poate la fel? Să fii conducătorul celui mai mare stat din lume imediat pentru ridicarea la putere a comuniştilor, ne-a lăsat pradă
nu e puţin lucru. Te mai ajunge şi ambiţia de a arăta lumii întregi că vechilor partide, care au făcut haosul din ţară şi mai haos, dacă pot să
poţi să conduci acest stat imens, după o linie generală trasată de un spun aşa. Cred că el stătea în expectativă, ca la luptele de gladiatori,
mare înaintaş. Şi la el nu se poate spune că n-ar fi respectat-o. A întărit aştepta să vadă cine iese câştigător, ca să-şi poată spune cuvântul la
statul şi pe plan intern, şi uite, l-a scos şi în faţa lumii întregi ca unul urmă, e bine sau nu e bine.
dintre cele mai puternice. Sunteţi convinşi că şi alţii ar fi putut face – Steliane, nu fi pornit aşa pe el! îl opri Marin Grosu, zâmbind. Nu
acelaşi lucru, dacă ar fi fost în locul lui? Eu mă îndoiesc. Dacă nu te gândeşti şi tu că a fost şi el un biet om?
reuşea să-şi ţină oamenii în mână de fier, se alegea praful de puterea – Parcă ziceai că a fost o personalitate.
sovietelor. – A fost, dar, în fond, tot om a rămas.
– Nea Mărine, interveni Pârvănescu, dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice – Păi hotărăşte-te odată! Om sau personalitate?
că dumneata faci propagandă comunistă. Fostul poliţist rămase pe gânduri. Cocea ceva, încerca să-şi pună
– Mă, dacă asta înseamnă ce spun eu, atunci asta să fie. Eu v-am ordine în gânduri.
spus doar cum am simţit eu şi cum am văzut situaţia lui. – Măi, băiete, am obosit. M-am aruncat în discuţia asta fără să mă
– Înţeleg, nene, dar nu cred că e chiar aşa cum gândeşti dumneata. pregătesc bine. Dă-l încolo! Să-l lăsăm să se odihnească în pace, că
Ai uitat cum pe noi ne-a lăsat de izbelişte, în patruzeci? Şi cum s-a nici oasele nu i le mai lasă unde l-au înmormântat... Ăsta şi după
năpustit asupra noastră, imediat după unguri, să ne mai ciupească din moarte a făcut oamenii să sufere. Mai alaltăieri a venit de la mititica o
teritoriu? Îmi închipui ce-or fi gândit comuniştii noştri pe vremea vecină, a stat trei ani acolo, şi de ce credeţi? Că a râs într-o zi, după
aceea, că doar era un singur partid şi nu se puteau rupe de el. Ne-a moartea lui Stalin. Era în zilele de doliu şi la ei se făcea botezul unui
refuzat mâna de ajutor, avea el planurile lui, ne-a lăsat pe mâna nepot. Ce să facă, dacă programaseră botezul cu o lună înainte? S-au
nebunului ăluia de la Berlin, că era singura soluţie pe care o mai strâns ei în casă, cu geamurile închise, să nu-i simtă lumea că ei
puteam găsi noi. Nu era mai simplu să ne ia sub aripa lui ocrotitoare? petrec, dar ea odată a ieşit din casă, s-o fi dus după lemne sau după
Nu, el ne-a lăsat la discreţia unui oarecare, în care şi el credea, sau cine ştie ce, şi-şi continua râsul pornit încă din casă. Biata de ea! Au
voia să pară că ar crede. Şi ce-a câştigat? Un duşman în plus, nimic auzit-o vecinii, că avea şi o voce aşa, spărtigoasă, şi careva a turnat-o.
altceva. Aşa ar trebui să-l judecăm noi, prin prisma urmărilor Noaptea au şi ridicat-o, că era împotriva rânduielilor noului stat.
acţiunilor lui asupra noastră. Că ne-a purtat pică dinainte de război, a Noroc că terminaseră petrecerea mai înainte, altfel i-ar fi luat pe toţi.
demonstrat-o şi după ce am întors armele împotriva nemţilor. A Când au întrebat-o ce e cu mesele acelea, rămăseseră după petrecere
binevoit să încheie un armistiţiu cu noi, dar nu şi pace. Am luptat cu resturile pe ele, a zis şi ea că a dat de pomană pentru sufletul
alături de ei, dar noi n-am luat nici un prizonier, pe toţi trebuia să-i mortului. Asta a mai salvat-o, căci erau puşi pe ea, s-o trimită în deltă,
predăm imediat lor. Ar fi putut să ne ajute, măcar atunci, dar nu ne-a la stuf, şi de-acolo puţină lume s-a mai întors. Acum, după ce s-a
dat nici măcar o puşcă, tot armamentul nostru era din fabricaţie internă întors, şi-a găsit bărbatul mort de un an şi ea habar n-avea... Mă, să
sau cumpărat de la alţii, nu de la ei. Şi, culmea culmilor, la sfârşitul vedeţi voi ce de statui dispar acum! Mi-a povestit Frosa, tu n-o
războiului nu ne-a recunoscut statutul de naţiune cobeligerantă, cunoşti, Oprişane, e o pictoriţă care mai vine pe la mine să mai
aceasta ducând la nerecunoaşterea unor drepturi la despăgubiri de discutăm, mi-a povestit ce probleme au acum cu statuile pe care le
război. Şi când te gândeşti că noi am avut permanent pe front peste o aveau în lucru, că nu mai ştiu ce să facă cu ele. Pentru ea e mai uşor, s-
a ocupat numai de portrete, le făcea pentru defilări, avea de lucru până făcut şef de echipă, parcă mă bate un gând, să mă duc la o şcoală mai
peste cap, mereu altele, acum a dat cu vopsea albă pe toate pânzele şi înaltă, am auzit că se fac şcoli de maiştri, încerc să mă duc şi eu, dacă
l-a terminat. Dar ăia, cu sculpturile? Ce-or face ăia cu toată marmura m-or lăsa.
aia cioplită gata? Că nu pot s-o arunce la gunoi, e adusă tocmai din – Bă, poate te văd mâine, poimâine, inginer! zise Măgură, înveselit
Italia, pe bani grei, că de!, nu se putea să-i faci chipul din pietroaiele de idee.
noastre... – Şi de ce să nu mă vezi? Ce? Eu n-am faţă?
– N-ai auzit-o pe Frosa, că le pun la păstrare? interveni Stelian – Nu faţă, mă. Spate n-ai!
Pârvănescu. Poate în viitor s-or mai scoate de la arhivă nume de eroi – Ştiu eu ce vrei să spui. Lasă, că se mai schimbă ele vremurile,
naţionali, poate mai apar alţii... poate mă ajung şi eu. Nu vezi că nimic nu e definitiv? Totul se poate
Discuţia degenera, aluneca pe o pantă care nu-i convenea lui schimba, nu de azi pe mâine, în timp, dar se poate. Eu am răbdare, la
Măgură. Ştia că între ei trei se puteau discuta şi probleme interzise, treizeci şi şase de ani încă mai pot spera. Mă simt încă tânăr...
dar cei doi prieteni ai săi păreau prea porniţi cu criticarea celor ce-au Deocamdată, am ambiţii mai simple şi mai apropiate. Vreau să-mi
fost şi ce vor fi. Ştia bine, fiecare avea motivele lui pentru a gândi şi cumpăr o motocicletă.
vorbi astfel, dar i se părea că prea insistau. Încercă să aducă vorba pe – Motocicletă?
alt făgaş, întrebându-şi finul ce mai făcea el, ce mai făcea familia. – Da, mă. Ce, n-ai mai auzit? Îmi place motocicleta, am un vecin
– Ce să facă? Toată lumea e bine. Cu Suzana mă înţeleg bine şi asta care se ocupă cu repararea lor şi mă mai duc pe la el, să-i dau o mână
contează cel mai mult. Numai soacră-mea, tot cu ideile ei, că să plece, de ajutor. Carnet mi-am luat deja, m-a ajutat ăla cu relaţiile lui. Nu
că are şi ea acum o patrie. Îi bagă ideile astea rabinul lor, sau cum i-o vezi, mă, că totul se face în grabă? Trebuie să ne grăbim şi noi. Îmi iau
zice, că nici n-am vrut să intru în polemică cu ea. E fraieră! Ea nici nu motocicleta şi mă duc şi la concursuri, că-mi place. N-ai văzut ce de
ştie ce-o aşteaptă acolo, susţine doar că e mult mai bine ca aici. Cum concursuri de motociclism se organizează? E ceva nemaipomenit să te
să fie mai bine? Pe cine cunoaşte ea acolo? Numai oameni din simţi stăpân pe motor, pe roţi, pe maşina aia nărăvaşă. Pe tine nu te
pasionează?
generaţia ei. Ori ăştia sunt pe ducă, ce mai reprezintă ei? I-am şi spus,
– Nu. Nu-mi place. Şi de unde să iau atâţia bani?
să nu-l prind pe rabi ăla al ei pe la noi, că-i rup picioarele. Măcar să
– Aşa e. Eu cu banii mă mai descurc. Suzana are partea ei din
mai aştepte şi ea, să mai aflăm cum e pe-acolo, că ăia de s-au dus au
bijuteriile familiei. Vând o brăţară şi-mi cumpăr motocicleta.
mai venit şi înapoi, să-şi mai vadă rudele şi nu ne spun încă de bine,
numai muncă şi muncă. Am auzit-o că vrea să cumpere pământ acolo,
18.
în Israel, înainte de a pleca. Să-şi cumpere, după mine e liberă! Că au
şi ăştia o politică, ce n-am văzut! Nu se mai bat cu vecinii, acum
Casa de la ţară le producea încă multe probleme financiare.
cumpără pământuri, că arabii ăia de sunt în Palestina sunt săraci şi-şi
Împrumutaseră bani din diverse părţi, pe termen scurt şi în toamna
vând pământurile. Şi aşa se trezesc scoşi de pe pământul lor, încet,
aceea s-au restrâns de la toate, ca să-şi achite datoriile. Gica îl învăţase
încet. Minte de jidan, ce vreţi? Noroc că Suzana nu gândeşte ca mă-sa
să mai amâne plata datoriilor contractând altele, pe alte termene,
şi nici nu se mai simte evreică. Habar n-are de religia ei, nu ştie nici
împrumutau de la altcineva banii necesari pentru achitarea datoriilor
limba, nici să scrie, nici să citească. Nu dispreţuieşte cultura ebraică,
iniţiale şi tot aşa. Cu toate că n-ar fi vrut, Oprea Măgură se văzuse
atâta cât există, dar nu se mai simte legată în nici un fel de poporul ei.
nevoit să împrumute bani şi de la Stelian Pârvănescu. Fostul lui
Ai văzut-o, Măgură. E olteancă până în vârful unghiilor. Pe la biserica
comandant nu l-a refuzat, avea banii pregătiţi pentru cumpărarea
lor de lângă piaţa veche nici nu se mai duce, decât la paştile lor, să ia
motocicletei şi nu făcea decât să amâne îndeplinirea dorinţei sale.
şi ea cuminecătură. Ce mai! Sunt fericit cu ea. Acum, după ce m-au
Cheia de la casă o lăsaseră Niculiţei, mama Gicăi. Pe chestia asta se cu soare arzător, pe care el nu-l simţea, de dragul cântecului pe care-l
iscaseră ceva discuţii, Leana Măgură devenise pentru prima oară învăţa, şi observase că Victor nu era prea consecvent cu vârstele lui
invidioasă pe cuscra ei, pe care în general nu o luase în seamă Vlaicu, amestecându-i anii când visase, construise sau zburase cu
niciodată. Acum însă, se cam supărase, însemna că la Opriţă al ei în aeroplanul, dar dacă la Victor mergea, de ce n-ar fi mers şi la el?
familie cânta găina, căci numai Gica fusese cu ideea aceea, nu se Îşi amintea bine ziua aceea, căci avusese şi un necaz, când trecuse
putea altfel. De ce nu-i lăsaseră ei cheia? Ea n-ar fi putut avea grijă de prin apa aceea adâncă de o jumătate de metru, care era chiar prin
casă tot atât de bine? mijlocul grădinii şi prin care lui îi era groază să treacă. Tata mare îi
Manole se dusese şi el la şcoală, era primul an de înfiinţare a lăsase în capul de la deal al locului, cu gând că se duce singur dincolo,
şcolilor mixte, el era deja obişnuit cu fetele, de la grădiniţă, nu simţea să ia castraveţi şi roşii, căci brânză şi mămăligă aveau în trăistuţ, aici,
diferenţa. Doar Victor, fiind adus de la o şcoală de băieţi, avusese la deal, avea bumbac, terenul era mai nisipos, dincolo de canal avea
probleme de acomodare cu fetele din clasă. Amândoi urmau la şcoala legumele, ceapa, piperiul (de fapt, ardei iute, dar ei aşa îi ziceau,
numărul opt, o clădire cam veche, cu etaj. piperi), roşiile, castraveţii, dovlecii, usturoiul, lubeniţele şi pepenii.
Micul Manole nimerise în clasă cu câţiva colegi de la grădiniţă şi Victor, plictisit de insistenţele lui, să mai cânte o dată jelania aceea a
curând devenise un fel de şef al unui grup de băieţi din clasă. Avea lui Vlaicu, îl anunţase deodată că el se duce după tata mare. Manole îl
permanent idei, căuta să descopere noi jocuri şi ceilalţi băieţi îl urmase, dar se poticnise la gârlă. În dreapta era săpat un canal adânc, nu
acceptaseră ca inovator şi şef. prea lat, Victor sărise peste el, dar lui îi era frică şi, văzând că frate-său
De scris şi citit, ştia încă dinainte de şcoală, nu ştia nici el cum de se depărta de el, îşi luase inima în dinţi şi trecuse prin gâldău, cu apa
învăţase, se trezise aşa, că ştia, pur şi simplu. Mai trăsese cu ochiul până la turul pantalonilor scurţi. Îi era teamă de lipitori, o frică
prin cărţile lui Victor, îi plăcuse cum recita el nişte poezii, din care nu grozavă, Victor îi spusese cum îţi suge lipitoarea tot sângele dacă
înţelegea mare lucru, dar sunau aşa frumos. Poeţii aceia aveau nişte apucă să se lipească zdravăn într-un loc cu pielea moale, el se arătase
nume ciudate, Victor Tulbure, Maria Banuş, Dan Deşliu. De ce nu i-o neîncrezător, tu cum n-ai murit când ai fost cu unchiul la oi şi ţi s-a
fi chemat şi pe ei mai simplu, Popescu, Ionescu? După cum se numeau prins lipitoarea de ceşcuţa genunchiului, bă, păi eu am avut ac de
poeţii aceia, Manole şi-i închipuia fizic, pe Tulbure ca un râu vijelios siguranţă, că numai aşa poţi să scapi de ea, o înţepi şi cade singură, şi
de primăvară, pe Banuş o femeie bogată, dar numai în mărunţiş, pe el nu avea atunci nici un ac de siguranţă, căci cu un bold n-ar fi făcut
Deşliu... Pe Deşliu nu şi-l închipuia nicicum. Şi ce frumos sunau nimic, după spusele lui Victor, şi când a ieşit din gârlă a simţit că avea
versurile, eu nu cânt că ştiu cânta, dar mi-e dragă ţara mea, eu nu cânt o lipitoare pe picior, în spatele genunchiului, unde e pielea moale,
că ştiu să cânt, dar mi-e drag acest pământ... Cam nehotărât totuşi. parcă ar fi ştiut că va trece el pe acolo şi-l aşteptase. Victor se oprise
Dacă ştie să cânte, de ce să nu cânte aşa, că-i place, şi trebuie să aibă şi-l aştepta lângă o tufă de mărar, bă, tu ai o lipitoare pe picior, o să-ţi
neapărat un alt motiv? taie piciorul tata mare, că n-are ac la el, de unde să ştie el că tu o să iei
El, Manole, cânta numai pentru că aşa simţea el. Numai un cântec o lipitoare din apă?, şi el a luat-o la goană pe potecă, spre gropanul din
ştia, dar era suficient pentru el, o doină ca un bocet, când eram de care tata mare scotea apă, urlând de groază că o să rămână fără un
şapte ani, când eram de şapte ani, am visat aeroplan, Vlaicu mamei, şi picior. Tata mare a smuls lipitoarea uşor, nu apucase să se prindă cu
tot aşa, de ce creştea acel Vlaicu mamei (sau Vlaicu Mamei? oare ăsta amândouă capetele, şi nu i-a trebuit nici un fel de ac pentru asta, fii,
era numele lui?) începea să construiască aeroplanul visat în copilărie, mă, cuminte, cum o să-ţi taie piciorul, bă, Victore, ce-ţi baţi joc de el?,
apoi chiar să şi zboare cu el, până căzuse undeva, în lumea asta mare. şi atunci Victor a mai scăzut în ochii lui, căci nu ştia chiar toate
Cine era Vlaicu acela, nu ştia, cântecul îl învăţase de la Victor, în metodele de a scăpa de o lipitoare.
timpul verii, când se duseseră cu tata mare la grădină, pe vale, într-o zi După ce mâncaseră, terminând cu o lubeniţă ţinută la rece, în apă,
se aşezaseră pe marginea gropanului şi cântaseră împreună aeroplanul vedea că fac băieţii aceia mai mari şi plini de ei.
lui Vlaicu şi deodată se treziseră cu un şarpe negru şi lung, care Când se dusese la şcoală, cu ghiozdanul lui de carton, vopsit într-o
trecuse ca vântul pe lângă ei şi căzuse în gropan, ei fugiseră speriaţi, a culoare maronie nedefinită, fusese fericit. Avea şi el un creion, un toc,
venit tata mare cu sapa şi l-a căutat, dar n-a dat de el. două peniţe şi o gumă, pe care le ţinea într-un penar din lemn, mic,
Manole înţelegea că aeroplanul era avion, dar de ce nu i-o fi zis de- moştenit de la Victor, care avea acum alt penar, mai mare, căci lui i se
a dreptul avion, nu ştia, şi şi-l închipuia aşa, ca aeromodelul pe care îl luau întotdeauna rechizite noi, era mai mare şi pretenţiile erau şi ele
adusese Victor de la casa pionierilor, unde se ducea el de două ori pe mai mari. La şcoală văzuse prima dată călimări din care nu se vărsa
săptămână, ca să facă în fiecare an câte un avion din carton, care nici cerneala chiar dacă le răsturnai. Se plânsese pe-acasă că ar vrea şi el o
măcar nu zbura. Povestea că acolo erau mai multe cercuri, călimară din aceea, că toţi copiii aveau, numai el nu avea, şi zile
aeromodelism, navomodelism, foto şi radiotehnică, el încercase să întregi o bătuse la cap pe mama, dar ea nu acceptase să mai dea leul pe
schimbe cercul după doi ani, dar nu i se permisese, aşa că rămăsese la călimară şi el se resemnase, mai ales că văzuse la un coleg că acea
cercul de aeromodelism, să nu facă tot anul decât un avion din carton. călimară nu era totuşi prea sigură, i se vărsase în ghiozdan şi-i mânjise
Victor era mândru că mergea la casa pionierilor, acolo nu aveau toate caietele şi cărţile.
acces decât pionierii cei mai buni, el era primul din clasă, era Oprea Măgură era departe de problemele copiilor săi. N-avea timp
preşedinte de detaşament, organiza de două ori pe lună adunări în care, de ei, avea suficiente probleme la serviciu ca să-i mai urmărească şi pe
pe rând, prezenta recenzia unei cărţi, "Tânăra Gardă", "Stiletul", ei. Afla de la Gica întâmplările lor şi ale vecinilor, căci şi vecinii
"Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi", "Partizanii", toate din literatura făceau parte din viaţa lor de zi cu zi. Mai ales pe Dacia Sandulian o
sovietică, iar data următoare se apucau să-i critice pe elevii slabi la urmăreau, să vadă cine mai vine pe la ea, să ghicească ce afaceri mai
învăţătură, cărora le cereau să-şi facă autocritica, ăia şi-o făceau punea ea la cale. Baba se cocârjase de tot, se făcuse parcă mai mică
bucuroşi şi toată lumea era mulţumită, puteau să închidă adunarea, decât era când o cunoscuseră ei. Ea era o mare iubitoare de animale.
scopul ei fusese atins. Într-o zi găsise un căţel rătăcit pe la poarta ei şi îl ademenise iute în
Manole se mândrea că poza lui Victor fusese pusă la panoul de curte. Îl instalase într-o cuşcă improvizată, botezându-l... Manole.
onoare, de pe holul de la parter, pe unde treceau toţi elevii şi-l vedeau Băiatul nu se formalizase, el se împrietenise repede cu acel căţel şi
acolo, tuns chilug, cu şapca pe cap, cu cravata de pionier la gât şi cu o deveniseră nedespărţiţi. Amândoi era duşmanii declaraţi ai celor două
figură chinuită, uite, bă, unde am ajuns eu, greu, dar am ajuns, nu ca pisici pe care le achiziţionase baba cine ştie de unde şi, când le dădea
voi, care vă uitaţi acum la mine. De fapt, Victor nu ajunsese deloc drumul pe afară, ei le pândeau şi le fugăreau, cu mare grijă să nu-i
greu la panoul fruntaşilor, după o lună de şcoală îşi arătase inteligenţa, vadă stăpâna lor.
detronând locul unor fete, înainte şcoala fusese numai de fete, de la Într-o zi, baba i-a văzut cum îi alergau pisicile şi seara i-a spus lui
panoul de onoare dispăruseră mai multe poze de fete cu codiţe şi Oprea Măgură, să aibă grijă cum îl educă pe fiu-său, să nu-i mai
bentiţe albe, pentru a face loc fotografiilor băieţilor, înţoliţi în hainele chinuie pisicile, căci sunt şi ele suflete şi trebuie să trăiască liniştite. El
acelea urâte, groase, şi de vară şi de iarnă. era cam întors, nu i-a căzut bine observaţia babei şi s-a ajuns la un
A fi pionier (pe atunci încă se mai moştenea grafia pioner, din schimb de vorbe mai tare, din care Dacia Sandulian a ieşit oarecum
ruseşte) i se părea lui Manole singurul ideal pentru vârsta lui. Urmărea învingătoare.
de departe desfăşurarea adunărilor de unitate, cu steaguri, cu tobe şi – Auzi, tu, femeie! zicea el mai târziu, după ce-i trecuse enervarea.
trompete, începute întotdeauna cu "Te slăvim Românie, pământ Să-mi zică ea că "te credeam un om cult!" Păi ce, eu nu sunt cult? Fi-i-
strămoşesc" şi încheiate cu "Eroii de la Doftana" şi tare mult ar fi dorit ar cultu-al dracu' să-i fie, ea o crede că eu mă mai duc la biserică! Auzi
să fie şi el pionier, ca să pună mâna pe o trompetă şi să sufle în ea cum tu, să zică ea aşa!
El nu mai era supărat pe proprietăreasă că se certase cu ea din mă, clasorul ăla încoace!
cauza lui Manole, dar că îi spusese lui că nu e vorba aceea, pe care n-o Victor îi dăduse clasorul cu teamă. Era sigur că va suferi o pierdere
înţelegea şi o confunda cu problemele de cult religios, simţind că în enormă dacă tatei i se va părea ceva în neregulă.
dosul ei se ascunde ceva rău, o lipsă foarte mare din partea lui. – Io-te, mă! Ce timbre sunt astea? Ifni, Maroco... Helvetia... Laos...
Într-altă zi a găsit acasă un vizitator, un om în vârstă. Nu venise la Gu-ine-ea... Vezi? Numai timbre străine! De ce nu cumperi, mă,
el, ci la Victor, pentru a face eventual un schimb de timbre. Era cald timbre de-ale noastre? De ce-ţi plac ţie numai timbrele capitaliştilor?
încă şi Victor îşi invitase musafirul afară, lângă magazia de lemne. Mă, aşa te învaţă pe tine la şcoală? Mă, eşti nebun? Ia zi-mi, ai
Oprea Măgură l-a salutat cuviincios pe străinul acela şi şi-a văzut de vreunul cu Carol?
treabă, în bucătăria de vară, trăgând cu urechea la ce discutau cei doi – Nu. N-am. Alea sunt scumpe.
filatelişti. Era şi Stan pe la ei, venise pe la regiunea de partid, chemat – Aha! De-aia n-ai, că sunt scumpe! Altfel le-ai fi luat. Mă, să nu te
pentru o nouă însărcinare şi ascultau amândoi dialogul dintre Victor şi mai prind că iei timbre capitaliste. Ia şi tu de-ale noastre, de-ale
omul străin. Omul acela încerca să-i dea băiatului câteva elemente de ruşilor. Vrei să avem necazuri? Şi să nu te mai prind cu cineva pe la
istorie a filateliei naţionale, amintind cam des de emisiunile vechi, mine, că te mănânc. Ai înţeles?
dinainte de primul război, Carol cu favoriţi, Carol cu vinietă, ajutorul După incidentul acela, Victor a vândut repede câteva serii din ţările
regal, lucruri care lui Oprea Măgură nu-i plăceau deloc, începând să-l capitaliste, din teama că tata ar fi putut să-l controleze din nou şi să-i
bănuiască pe străinul acela un provocator trimis de cine ştie cine ca să-l distrugă întreaga colecţie. Cât despre timbrele tipărite la noi înainte de
încerce pe el. război, nici să le privească la alţii nu mai îndrăznea. Singurul care-i
I-a făcut semn lui Victor să scape mai repede de musafir, dar luase apărarea, Stan, îi spusese mai târziu:
băiatul nu prea ştia cum s-o facă, străinul nu pricepea nimic, sau se – Lasă, năşicule, că poate se mai schimbă vremurile şi n-o să mai
prefăcea că nu pricepe. A trebuit să intervină Gica, să-i strige că e fie interzis să vorbeşti despre regii noştri. Acum eşti încă mic, nu
timpul să meargă la croitor, ca străinul să înţeleagă că era timpul să înţelegi, dar regii ăştia au avut şi ei ceva merite, chiar dacă
plece. Omul a plecat, strângându-şi clasoarele. Oprea abia a aşteptat să reprezentau vârful unor clase exploatatoare. Dacă timbrele astea au
plece, ca să se năpustească asupra lui Victor: fost tipărite vreodată, e normal să doreşti să le ai în colecţie. Mai ai şi
– Mă, de unde mama dracu' l-ai găsit pe-ăsta? Altul n-ai găsit? De tu răbdare, acum nu e momentul să te ocupi de ele. Ţine-te şi tu de
ce te tot întreba el de Carol? Cine-i ăsta? De unde-l cunoşti? altele, vorba lui naşu', ia şi tu pe astea ale noi, bulgăreşti, ruseşti.
Victor încercase să se apere, că acela era preşedintele cercului de După vreo două săptămâni, Stan Măgură se trezise chemat de
filatelie de la casa sindicatelor, dar tata nu înţelegea de ce tot vorbea urgenţă la regiune. De la convocare trecuse din nou pe la ei, să le
acela despre Carol şi a ridicat mâna să-l lovească. Noroc cu Stan, care aducă vestea cea nouă:
s-a băgat între ei, să-l apere pe băiat. – Naşule, m-am ajuns! Ce crezi? M-au chemat la regiune. Să mă
– Stai, mă, naşule! Ce-ai cu el? Că n-o fi făcut vreo crimă. ocup de gospodăriile de stat, la verificări. Ce zici de asta?
– Lasă-mă, finule! Ce tot dădeau ei zor cu Carol în sus, Carol în – Bravo, finule! Te-ai ajuns, într-adevăr. Dar cu familia cum faci?
jos? Matilda ce zice?
– Naşule, n-ai auzit că ăsta e preşedintele cercului? Păi crezi tu că – Ea ce să zică? Nu vrea. Ce să caute ea la oraş? Şi nici tata nu prea
un preşedinte nu ştie ce se poate vorbi şi ce nu? Înseamnă că e voie să e de acord. Tot mă bate la cap că acum, după ce l-am băgat în colectiv,
vorbeşti şi de timbrele cu Carol. tot pe el îl las să muncească, să-şi facă norma pentru pensie. Ce să-ţi
– Mă, să am eu necazuri din cauza lor? Cine-a fost Carol ăsta? povestesc, nu mă mai înţeleg deloc cu ei, nici cu tata, nici cu Matilda.
Rege a fost, şi unul, şi altul. Păi noi mai vorbim acum de regi? Ia dă, Tata, ce ştie el de munca politică? Atâta doar că-i duc salariul acasă,
altfel m-aş trezi într-o zi că nu s-ar mai duce la colectiv. Noroc că am "La bloc". Începuse construcţia altui bloc, lângă cinematograful
aranjat cu loturile personale, să ne lase patru, pentru fiecare câte unul. "Maxim Gorki", pe locul unui părculeţ amenajat într-o groapă, dar
El, mai mult pe la grădină, pe acolo îşi face veacul, cu alu Betegan, că acela nu mai putea fi ceva nou, singurul bloc rămânea acel "La bloc".
au fost leat amândoi. Dar eu zic să vin aici, la regiune. Stau şi eu cât s- – Cum să stai la bloc? se mira Oprea Măgură, discutând cu Gica,
o putea, să văd ce şi cum şi, dacă nu-mi convine, mă duc înapoi în sat, numai ei îndrăznea să-i explice nedumeririle sale. Să stai sub alte trei
ce să fac. familii, care or avea şi ele copii, să-ţi sară deasupra, să nu te lase să te
– Mă, eu zic să rămâi aci. Nu te lua tu după fina şi după tata, ei nu odihneşti. Să-i auzi pe toţi ce vorbesc, ce ascultă la radio, şi când vrei
ştiu ce viaţă este aici. Ai şi tu un salariu mai mare, te mai descurci şi şi tu să iei o gură de aer, ieşi pe balcon şi te trezeşti drept în stradă, să
tu, ba cu un vin, ba cu o găină, că dacă te pun să controlezi te vadă toţi ăia de se plimbă prin oraş fără vreo treabă. Unde o să
gheaceurile, e imposibil să nu-ţi pice şi ţie ceva. ajungem? Să nu mai avem casele noastre, fiecare cu treaba lui. Cred
– Eu ziceam la fel. Şi-apoi, dacă nu mi-o conveni, mă duc înapoi la eu că o să dea faliment ideea asta! Am auzit că la Bucureşti s-ar face şi
sapă, meseria asta nu mi-o fură nimeni. Mi-au dat termen până în blocuri turn, cu zece etaje. Auzi? Să te uiţi de la etajul zece, să-ţi fie
iarnă. După Anul Nou trebuie să vin aici, la Craiova. Îmi predau frică să te uiţi în jos. Nu, că lumea s-a-ntors cu susu-n jos!
lucrările, că tot de uteme mă ocup, găsim noi unul tânăr să-l alegem Primise o misiune ciudată, pe care n-o înţelegea, dar pe care
secretar în locul meu. încerca s-o îndeplinească, ca de obicei, cât mai corect: paza animalelor
Oprea Măgură ar fi vrut să-l întrebe de ce nu se grăbea şi el să facă unui circ sovietic, care făcea un turneu prin ţară. Circul fusese instalat
copii, că era însurat de câţiva ani, ori era Matilda stearpă, cumva, se pe terenul de lângă piaţă şi menajeria în imediata apropiere. El se
mai văzuseră cazuri, dar nu-l întrebase, între ei nu erau relaţii prea plimba toată ziua printre cuştile animalelor, ca nu cumva să pătrundă
apropiate, din cauza diferenţei de ani el îl considera pe Stan tot un vreun străin în menajerie şi să dea mâncare otrăvită animalelor. Nu-şi
copil, aşa cum apucase dintotdeauna. Ştia însă că lui îi erau dragi închipuia cine ar fi putut avea gândul acela criminal, să omoare nişte
copiii şi tocmai de-asta se cam mira că nu se grăbea să toarne şi el doi, biete animale, pe care le văzuse de aproape şi îşi schimbase complet
trei. părerea despre ferocitatea unora, pe care le ştia şi el deosebit de
duşmănoase omului. Desigur, gestul ar fi fost ar fi putut fi interpretat
19. politic, uciderea câtorva animale ar fi reprezentat un sabotaj şi o
dovadă a incompetenţei lor în apărarea bunurilor marelui prieten de la
Spre iarnă se dăduse în folosinţă blocul din spatele inglişparcului, răsărit.
cu o arhitectură nouă, neobişnuită, un paralelipiped din beton, cu Mai văzuse două circuri, ca spectator, şi-i admirase mai ales pe
balcoane şi ferestre toate la fel. La parter erau câteva magazine, dintre dresorii de lei şi tigri, pentru curajul de care dădeau dovadă stând în
care unul specializat numai în produse lactate. Odată cu inaugurarea arena împrejmuită cu grilaje, în mijlocul animalelor acelora care îşi
acelui magazin, îşi făcuseră apariţia şi primele sticle speciale pentru dădeau la iveală colţii şi mârâiau către oameni. Aici însă, în menajerie,
lapte, cu gura largă şi cu dop din staniol, pe care scria data ambalării îşi cam schimbase opinia. Tigrii nu erau decât nişte pisici mai mari,
laptelui. Lumea era neîncrezătoare, accepta cu greu ideea că laptele leneşe şi îndobitocite de o viaţă petrecută numai după gratii. O
putea fi ambalat bine în sticlele acelea neobişnuite. De obicei se fetişcană, dresoarea tigrilor, venea în menajerie odată cu ziua, ca să le
foloseau de serviciile lăptăreselor, care veneau cu bidoanele lor cu dea mâncarea cu mâna ei, carne proaspătă de vită, cu oase şi sânge
lapte, cu căruţa, şi le dădeau pe alese ce doreau, lapte dulce, acru, mult. Intra în cuştile lor, aveau patru, pe rând, îi mângâia, le vorbea
urdă, caş proaspăt, smântână, iaurt. Şi curând blocul acela dintre Casa frumos, în limba aceea imposibilă, aştepta să-şi termine fiecare masa,
Albă şi palat primise un nume: "la bloc". "Unde te duci după lapte?" le dădea câte un cubuleţ de zahăr drept recompensă că fuseseră
cuminţi, apoi trecea la altă cuşcă, să repete operaţia. tradus-o în ruseşte profesoara de specialitate de la şcoală, mândră şi ea
Fata aceea blondă se obişnuise cu prezenţa miliţianului acolo, în că un elev de-al ei încearcă să corespondeze cu un pionier sovietic, şi
menajerie. După câteva zile îl salutase zâmbitoare. El nu ştiuse cum a trimis scrisoarea, pe care caligrafiase cu grijă numele şi adresa
să-i răspundă şi o salutase milităreşte, făcând-o să râdă. Se oprise în destinatarului. Deodată crescuse în ochii colegilor de clasă şi chiar şi
faţa lui şi-i repetase, în silabe, de câteva ori, salutul lor, până învăţase profesorii se uitau altfel la el, uite, domnule, are ambiţie să fie prieten
şi el să-i răspundă aproximativ în limba ei. cu un pionier din Uniune, foarte bine, să-l încurajăm cu toţii. Ce-l
Într-o zi, fata adusese cu ea un bărbat, pe care îl mai văzuse pe deranja pe el cel mai mult era că băiatul acela nu locuia şi el la
acolo ocupându-se cu cărarea unor materiale dintr-un loc în altul şi, Moscova sau Leningrad, sau măcar la Volgograd, oraşe pe care le ştia
prin intermediul lui, îl întrebase dacă el a văzut-o la spectacol. Omul ca fiind eroii ultimului război, ci într-un orăşel, Kuibâşev, pe care abia
vorbea greu româneşte, ca pe o limbă pe care o învăţase demult şi pe îl depistase pe harta din singurul atlas care exista în librării, editat la
care n-o mai folosise. I-a răspuns negativ, datoria lui era să păzească Moscova în 1954.
menajeria, nu să pătrundă în cortul circului. Colonelul Goangă hotărâse să întărească formaţia de trupe speciale,
– Dar dumneata n-ai copii? îl întrebase fetişcana cu tigrii, prin ale căror începuturi le asiguraseră doar vreo zece oameni, printre care
intermediul translatorului. Oprea Măgură şi Ilie Bejan. Era vorba de un pluton de oameni foarte
– Ba da, am doi. tineri, care urmau să se antreneze numai pentru intervenţii în situaţii
– Şi pe ei nu-i aduci? deosebite. Măgură trecuse cam pe linie moartă, era folosit numai ca
Îl luase gura pe dinainte şi mărturisise adevărul: instructor, el nu mai participa la antrenamente, în primul rând pentru
– Nu prea avem bani... că se cam îngrăşase şi, în al doilea rând, limita superioară a vârstei
Îl lăsaseră în pace, cei doi vorbind între ei pe ruseşte, apoi plecaseră celor pregătiţi pentru acele misiuni speciale fusese stabilită la treizeci
de lângă el. Peste vreo oră, dresoarea tigrilor îi adusese patru bilete, de ani. Toţi erau voluntari, dintre cei care ceruseră transferul în acele
pentru spectacolul din seara respectivă. Măgură mai întâi n-a vrut să le trupe fuseseră aleşi de Goangă personal numai vreo patruzeci de
ia, dar fata insistase şi până la urmă le băgase în buzunar. oameni. Le explicase destul de vag pentru ce soi de misiuni îi pregătea
În seara aceea, copiii au fost fericiţi. Mergeau la circ, unde aveau să şi ei nu prea se lămuriseră, dar asta nu conta prea mult, pentru că era
vadă animale din ţinuturi îndepărtate, acrobaţi şi clovni măieştri şi, cea suficient că aveau parte de o viaţă mai liberă şi mai bună, fără
mai mare bucurie, puteau mânca alune americane, vândute la cornet, tracasarea programului de zi cu zi.
sărate bine. Prin intermediul lor se simţeau mai apropiaţi de cei din Oprea Măgură primise misiunea de a-i instrui la executarea focului
arenă, alunele acelea îşi legau numele şi imaginea de lumea circului. cu cele mai diverse arme. El însuşi obţinuse întotdeauna punctajul
Când circul îşi strângea lucrurile, pregătindu-se să plece, dresoarea maxim la toate tragerile lunare la care participase, cunoştea
tigrilor a venit din nou în menajerie cu translatorul acela şi l-a întrebat armamentul din dotare la perfecţie, ştia să demonteze şi să refacă orice
pe Măgură dacă nu doreşte ca ea să-i dea adresa ei, pentru băiatul lui armă cu ochii închişi.
cel mare, poate vrea să corespondeze cu unul din fraţii ei mai mici. Alături de aceste exerciţii de tragere, plutonul de speciali se antrena
Oprea Măgură a acceptat, în fond nu era interzis, fata i-a scris numele şi la lupte corp la corp, cu instructori speciali, sportivi de performanţă,
şi adresa pe o foaie de hârtie, pe care el a dus-o victorios acasă. lupte cu arme albe de toate tipurile, antrenamente specifice trupelor de
Victor fusese încântat de idee, să corespondeze cu un băiat din pompieri şi o mulţime de altele asemenea.
Uniune nu era un lucru obişnuit, în fond chiar se urmărea întărirea Cel mai mult îi plăcuse omul care fusese adus pentru luptele cu
legăturilor dintre organizaţiile de pionieri, prin astfel de legături bastonul. Acesta era un cioban de pe lângă Slatina, spaima acelei zone,
particulare. A conceput de îndată o scrisoare, în româneşte, pe care i-a un tip înalt şi bine făcut, calm şi foarte vesel de felul lui. Când îi
văzuse el prima dată pe toţi acei tinerei pe care trebuia să-i înveţe cum vânătoare. Pământul era acoperit cu un strat subţire de zăpadă, ici şi
să folosească un lemn pentru a câştiga orice bătaie cu un duşman colo se vedea pământul reavăn, câteva tufişuri opreau vederea.
potenţial, le spusese în câteva vorbe esenţa măiestriei în lupta cu bâta: Grupul de vânători oficiali pornise la un semnal, răspândindu-se în
– Măi, tovarăşi. Când dai cu bâta, nu trebuie să-ţi foloseşti numai lanţ de trăgători. De pe margini, hăitaşii începuseră să strige şi să
forţa. Uite, eu sunt destul de puternic, dar tot m-a bătut şi pe mine învârtă cârâitorile de lemn, ca să-i facă pe şoldani să iasă din
unul, care era mai mic decât mine şi mai slab. Ăla mi-a spus că mai ai ascunzişuri.
nevoie şi de cap, nu numai de forţă. Luaţi aminte cum fac eu să mă Ruşii erau veseli, le plăcea aerul rece de dimineaţă şi vorbeau între
apăr, că eu nu ştiu să vă explic ca la şcoală. Cine pricepe, e bun. Cine ei pe un ton ridicat. Ai noştri erau mai rezervaţi, mai înţepaţi, atenţi
nu pricepe, se trezeşte pe jos. mai mult să acorde satisfacţie deplină reprezentanţilor armatei frăţeşti.
Îi pusese să-l atace pe rând, câte unul, sau mai mulţi deodată, Specialii îşi făcuseră loc alături de câte un general sovietic,
băieţii se aruncaseră buluc pe el, dar se treziseră toţi pe jos, loviţi sau purtându-şi neglijent armele de vânătoare, pe care le verificaseră ore
numai răsturnaţi, iar ciobanul părea că face asta numai în joacă. întregi în seara precedentă, ca să ştie ce bătaie aveau. Ei păreau mai
Râsese de ei, că nu-s buni de nimic şi se pusese pe treabă, luându-i neobişnuiţi cu portul armelor şi ruşii făceau glume pe seama lor,
unul câte unul şi explicându-le practic strategia acelei lupte. observând că se aflau probabil la prima lor vânătoare.
Băieţii aceia tineri erau plini de bunăvoinţă şi prindeau repede tot Când se ridicaseră primii doi iepuri, se trăseseră patru focuri, dar
ce li se spunea şi demonstra. După câteva săptămâni roadele numai unul fusese dat peste cap. Specialii încercaseră şi ei să-i lase pe
antrenamentelor începuseră să se vadă. După aceea au început vânători să îşi arate măiestria, dar aceştia nu se arătaseră la nivelul
specializările, căci în meseria lor era nevoie numai de specialişti cu aşteptat. Măgură s-a uitat semnificativ la băieţii lui, să fie mai atenţi,
adevărat. să nu mai scape prada.
Pentru trăgători de elită, Măgură alesese şase oameni, care erau în După câteva minute, iepurii au început să iasă ca din vizuini, câte
stare să nimerească ţinta din orice poziţie. După trageri interminabile, doi, trei deodată. Puştile au început să răpăie şi ruşii dădeau din cap,
ajunseseră să lovească ţintele şi numai după auz, fără să le vadă. fericiţi, râzând de vecinii lor neîndemânatici, care trăgeau mereu cu o
Colonelul Goangă trecea des pe la sălile de antrenament, urmărind secundă mai târziu.
cu încântare evoluţia corpului de speciali. Şi, într-o zi, l-a anunţat pe – Măi, tovarăşi! strigase un civil către însoţitorii ruşilor. Voi ce
Măgură că trăgătorii lui vor primi în ziua următoare o misiune faceţi acolo? Îi lăsaţi numai pe ei să lovească iepurimea? Nu-i mai
specială: o vânătoare de iepuri. lăsaţi, că ni-i iau pe toţi!
– Vezi, să nu ne facă de râs! îl avertizase colonelul. La vânătoare Ruşii se interesaseră, ce zicea ăla?, translatorul le tradusese că era
participă câţiva generali ruşi, pentru ei o organizăm, ăia sunt cam invidios pe mâna lor bună. A-a! râseseră ruşii, păi ei de ce nu trăgeau
bătrâni şi le tremură mâinile. Voi o să fiţi preintre ei, îmbrăcaţi civil, tot aşa bine? Streliai, streliai! îi îndemnau ei pe vecinii lor, fără
să vă creadă ceva personalităţi politice. Să nu vă daţi de gol. Îi ajutaţi ranchiună, ştiindu-se net superiori lor.
pe generali să-şi doboare şi ei ţintele, înţelegi ce vreau să-ţi spun. Iepurii se înmulţiseră, peste tot păcăneau puştile, ruşii aveau cel
Măgură înţelesese foarte bine. Când i-au debarcat din maşini mai mare succes, animalele din faţa lor cădeau cel mai repede, din
dincolo de hipodromul din parc, de unde începea vânătoarea, băieţii două focuri îi luau, chiar dacă tinereii aceia nepricepuţi mai trăgeau şi
lui ştiau cum trebuie să acţioneze. Acolo, lume multă, câţiva generali ei pe lângă ţinte.
ruşi, vreo trei de-ai noştri, câţiva ofiţeri de rang inferior, câţiva civili şi Din când în când, un civil se dădea pe lângă ei şi le turna câte un
o mulţime de hăitaşi. O companie de soldaţi înconjuraseră terenul pahar de băutură incoloră. Ruşii beau paharul dintr-o dată, suflau apoi
până la calea ferată ce ducea la Podari, să nu intre careva pe terenul de adânc şi se mai roşeau un pic la faţă.
Trecuseră un drumeag, dincolo de el intraseră într-un lăstăriş, din Era clar că nu-l mai puteau duce.
care ieşiseră cu nouă iepuri şi o cioară, pe care o doborâse un general – Spune-i că ne-am gândit şi noi să nu ne facem de râs...
crezând-o un lup sau un mistreţ, cu toate că pe acolo nu se văzuseră Rusul a ascultat vorbele translatorului, apoi i-a cerut ceva.
astfel de animale. – Tovarăşul general zice că vrea să ne arate că nu este un trăgător
Mai târziu, după ce intraseră într-o văioagă, ruşii avuseseră din nou prea rău. Să pună cineva o sticlă la cincizeci de paşi.
un succes deosebit, cinci iepuri căzuseră din tot atâtea focuri. Cel care Câţiva oameni s-au repezit să pună o sticlă la distanţa cerută. Rusul
părea a fi şeful lor îi trăsese pe ceilalţi mai aproape şi le şoptise ceva. a luat puşca vecinului său, a băgat două cartuşe pe ţevi, a ochit
Nimeni nu înţelesese ce doreşte, translatorul fusese chemat, îi îndelung şi a tras. Plumbul a scurmat pământul la două palme de
întrebase dacă doreau ceva anume, i se răspunsese că nu doresc nimic. sticlă. A zâmbit ruşinat, scuzându-se faţă de ceilalţi, apoi a ochit iarăşi.
Când să iasă din văioagă, doi iepuri ţâşniseră dintr-o parte. Ruşii Sticla s-a retezat de la jumătate, cea de jos rămânând pe loc, aşa cum
puseseră armele la ochi şi trăseseră, odată cu însoţitorii lor. Iepurii fusese aşezată la început. S-au auzit aplauze, toţi erau destinşi, uite,
căzuseră, iar rusul şef îl chemase la el pe translator. Îi ceruse ceva. Toţi domnule, că nu e un oarecine!
se opriseră, cu ochii la ei. Rusul a scos cartuşele goale, a băgat alte două, s-a uitat în jur şi a
– Tovarăşul susţine că i-am păcălit, anunţase translatorul, speriat. ales un tânăr din grupa lui Măgură, întinzându-i puşca. Băiatul a
Militarii noştri şi câţiva civili se apropiaseră de grupul oaspeţilor. primit-o, s-a uitat o clipă în jur, ca să vadă o încurajare, apoi a luat
– Cum adică, i-am păcălit? se mirase unul dintre civili. poziţia de tragere.
– Zice că acum ei n-au tras în iepuri, că au tras în aer. – Davai, davai! îl îndemna rusul. Streliai!
– Şi-atunci iepurii cum au căzut? Băiatul s-a hotărât. Brusc a ridicat puşca la ochi şi în aceeaşi clipă a
Translatorul pusese întrebarea generalului sovietic şi acela tras. Jumătatea de sticlă s-a ridicat în aer, la vreo zece metri. Focul
răspunsese calm: următor a spart-o în zeci de cioburi.
– Zice că au tras băieţii ăştia tineri. Vrea să ştie dacă este adevărat. Câteva clipe toţi au rămas muţi. Rusul şi-a revenit primul din
Organizatorii erau încurcaţi. Ştiau şi ei care era aranjamentul, dar uimire. I-a întins mâna băiatului, felicitându-l vesel pentru măiestria
n-aveau voie să recunoască. Ruşii aşteptau liniştiţi, dar hotărâţi să afle de care dăduse dovadă. Ceilalţi conaţionali au început să aplaude şi
adevărul. toată lumea le-a urmat exemplul, uitându-se tâmp unii la alţii, veseli
– Mă! se repezise un civil la tinerii speciali. Ce-aţi făcut, mă? Voi că ieşiseră din încurcătură.
n-aţi văzut când trag dânşii? Vânătoarea se cam terminase, maşinile veneau pe un şleau mai
Băieţii nu ziceau nimic. Se uitau la Măgură, şeful lor, să-i scoată uscat, oficialii se duceau la o mică petrecere tovărăşească. Doi oameni
din încurcătură. au sărit dintr-o maşină, cu perii şi cremă neagră, să le cureţe tuturor
– Tovarăşe..., zise el încet. Noi ne-am îndeplinit misiunea. De unde cizmele de noroi, şeful delegaţiei sovietice insista să se traducă ceva,
să ştim noi că dumnealor au chef să tragă în aer? printre civilii aceia s-a produs o mişcare, au încercat să-l refuze, dar
– Mă, eşti tâmpit! se burzuluise celălalt. Cine te-a mai trimis şi pe un general mustăcios de-al nostru a intervenit şi toţi l-au ascultat.
tine aici, să ne încurci treburile? Grupa de speciali era invitată la sindrofie, nu conta că erau îmbrăcaţi
Şeful ruşilor insista pe lângă translator să-i traducă cuvânt cu aşa cum veniseră la vânătoare, acesta nu era un motiv de refuz. Ruşii
cuvânt tot ce se discuta în jurul lor. Pe timp ce auzea traducerea, se voiau să-i vadă şi la întrecerea cu paharele, nu numai cu puştile.
înveselea mai tare. Maşinile i-au debarcat la casa armatei, o clădire de la începutul
– Zice că de ce îl certaţi pe tovarăşul, traduse omul. Dacă a fost secolului, fostă a unui om politic interbelic. În sala de recepţie, care
aranjament, n-are rost să-l certaţi. Dar vrea să ştie dacă a fost sau nu. era folosită ocazional şi ca sală de festivităţi, erau întinse mese bogate.
Civilii se mai împuţinaseră, se înmulţiseră în schimb oamenii în arme, se vedea bine că erau beţi, dacă împuşcau pe cineva? Ruşii
uniformă. Era acolo şi colonelul Goangă. Cineva îi povestise aveau însă o idee fixă, de ce nu li se aduc arme, le e teamă să nu-i
întâmplarea de la vânătoare şi-l ameninţase cu degetul pe Măgură. întreacă ei?
Rusul acela simpatic îi schimbase gândurile, lăudându-i pe trăgătorii În câteva minute s-a amenajat locul, mesele au fost date de-o parte,
aceia de elită şi adresând felicitări personale colonelului pentru ideea pe fundalul scenei s-au sprijinit câteva saltele, una peste alta, le-au
de a pregăti astfel de cadre de nădejde. acoperit cu un cearşaf, apoi au adus două ţinte de poligon şi pistoale.
La masă nu prea se îndesaseră pe mâncări, erau lucruri pe care S-a dat întâietate oaspeţilor. Au tras câte un încărcător, nimerind mai
mulţi nu le cunoşteau, icre negre, peşte – de care mai toţi se fereau, multe puncte în ţinte. Apoi a venit rândul specialilor. Au tras şi ei tot
neştiind să folosească tacâmurile speciale, până ce ruşii au dat atât de prost, să nu-i facă de râs pe oaspeţi, dar şeful delegaţiei s-a
exemplu, folosindu-se de uneltele proprii, pe care li le lăsase natura, supărat, bănuind din nou înşelăciunea. A cerut o sticlă de votcă, a băut
apoi friptură de pui cu garnitură de cartofi şi orez. La un moment dat, jumătate din ea pe nerăsuflate, a întins-o unuia dintre băieţi, să facă şi
ruşii au cerut să li se servească ceva cu specific naţional, gazdele au el la fel cu cealaltă jumătate, apoi a luat un pistol şi a început să tragă
încercat să se scuze, că mâncările noastre nu sunt bune, că n-ar fi pe din nou aiurea. S-a supărat cine ştie din ce motiv, a dat cu pistolul de
gustul lor, şeful ruşilor se cam întrecuse cu ţuica noastră bătrână şi a podea, mai era un cartuş pe ţeavă, arma s-a descărcat, plumbul a
început să bată cu pumnul în masă, nu, că el vrea o mâncare naţională ricoşat ţiuind, culcându-i pe toţi, numai el rămăsese în picioare, a
românească. Gazdele au fost nevoite să le satisfacă dorinţa, noroc că căzut şi el deodată. A fost un moment de groază, toţi credeau că
era sâmbătă şi la restaurante se ţineau nunţi, s-au dat telefoane la plumbul s-o fi întors singur şi-l lovise, dar nu, omul se îmbătase dintr-
regiune, de unde s-au dat dispoziţiile de rigoare şi o maşină a plecat odată şi nu-l mai ţinuseră picioarele.
fulger la un restaurant de unde a luat toate sarmalele, lăsând nunta fără S-a căzut de acord să-l care de acolo într-o cameră alăturată, unde
acest fel de mâncare. Sarmalele cu mămăligă au avut un succes l-au aruncat într-un pat, lăsându-l în paza unui soldat. Ceilalţi au
deosebit printre oaspeţi, şeful lor mai solicitând o porţie şi încă una, continuat să se joace cu pistoalele, făceau pe cow-boy-ii, trăgeau pe la
până când îi ieşiseră ochii ca la broscoi, căci i se oprise o vână de spate, printre picioare, cu spatele, punându-i la grea încercare pe
varză în gât, noroc cu un "special" mai cu iniţiativă, de i-a băgat partenerii de petrecere, care erau obligaţi să se ferească mereu de
degetele pe beregată şi i-a tras vâna afară. Rusul a cerut reţeta după direcţia în care trăgeau ei. Până la urmă, i-au potolit cei doi
care se făceau sarmalele, să o ducă şi el acasă, să i se facă şi acolo, că acordeonişti, începând să cânte piese sentimentale, care i-au atras în
tare mult îi plăcuseră. jurul lor, uitând de pistoale, pe care se grăbeau toţi să le preia,
La sarmale serviseră vin roşu, ruşii se cam îmbătaseră, neobişnuiţi bucuroşi că scăpaseră cu viaţă.
cu schimbarea băuturilor, cereau muzică, aduseseră doi băieţi cu Oprea Măgură şi specialii lui s-au fofilat într-un târziu, la un semn
acordeoanele, ştiau şi cazacioace, şi romanţe de pe Don, ruşii au al colonelului Goangă, având grijă să strecoare pe sub paltoane câte o
început să danseze şi toată lumea îi admira, mai ales când şi-au sticlă de votcă Stalicinaia.
demonstrat ştiinţa de a juca pe ciucite, cu mâinile în faţa pieptului.
Şeful lor se răsturnase la o încercare, dar nu se supărase, fusese 20.
aplaudat şi le-a demonstrat imediat că totuşi e şi el în stare de ceva,
învârtindu-se în jurul mâinii sprijinite în podea. Când se prezentase Stan Măgură la primul secretar al regiunii,
Mai târziu şi-a amintit de întâmplarea de la vânătoare şi a cerut să aflase că pentru o perioadă va face un fel de practică, pe lângă un
se aducă arme, să facă ei un concurs de tir cu trăgătorii aceia care tovarăş cu experienţă, Zevedeanu, care era activist vechi. Trebuia să se
încercaseră să-i păcălească. Lumea s-a uitat speriată, cum să le aducă obişnuiască şi el cu noile metode de lucru, ce era bun acolo, în satele
din sudul Olteniei, nu era poate la fel de bun pentru alte zone. îmbuteliat, apoi pe secretara organizaţiei de tineret. Celelalte se
Fusese prezentat tovarăşului Zevedeanu, un om care se apropia de înveseliseră, se părea că lista de vorbitori era suficient de mare şi nu le
cincizeci de ani, mic de stat şi cu un pic de burtică, cu un cap mare şi mai păştea pericolul să fie şi ele puse să vorbească. Apoi, directorul
un nas şi mai mare, şi acela îl luase imediat în primire, să meargă la hotărâse ca lista înscrişilor la cuvânt să rămână deschisă şi o invitase
ICIL, avea programată o şedinţă acolo. pe prima numită să spună ce avea de spus.
S-au dus pe jos, Zevedeanu insistase să nu ia un autobuz, era bine Femeia nu ştia să vorbească frumos, dar nici nu era nevoie, n-avea
să fie văzuţi că sunt oameni simpli, că nu folosesc taxiul sau maşinile nimic de spus, repetase doar câteva idei din raportul directorului, că
regiunii. treaba mergea bine şi că ea îşi luase angajamentul să meargă şi mai
– Vezi, tovarăşe Măgură, zicea Zevedeanu, e bine să nu arăţi că eşti bine. Apoi se aşezase pe bancă, fericită că vorbise şi îmbujorată de
undeva prea deasupra maselor. Oamenii se uită şi la lucruri din astea, emoţie.
minore, cum eşti îmbrăcat, cum vorbeşti, dacă vii cu maşina sau pe Secretara organizaţiei de tineret vorbise cu cuvinte mai alese, dar în
jos, dacă te-ai spălat pe dinţi, dacă-ţi sunt pantofii curaţi. Chiar dacă te esenţă nu spusese nimic. Am făcut, am dres, dar mai avem şi lipsuri,
ştii superior lor, nu trebuie să le-o arăţi. Ei trebuie să te simtă de-al lor, pe care vom lupta să le înlăturăm cu toate forţele. Dăduse să se aşeze,
să aibă încredere în dumneata, să aibă curaj să-ţi spună problemele. dar directorul n-o lăsase.
Dumneata n-ai nevoie decât să ştii cum să-i stăpâneşti, să canalizezi – Lenuţo, dar de Pătuleanu n-ai nimic de spus?
discuţiile şi dorinţele pe făgaşul indicat de linia generală. Oamenii Fata se roşise toată, dar răspunsese înţepat:
trebuie să simtă două lucruri: că partidul este al lor şi că el este şi – Asta este problema mea personală şi nu văd rostul ei în discuţie,
conducătorul lor. E simplu, nu? Partidul trebuie să fie legat de mase, la această şedinţă unde se dezbat alte probleme.
numai aşa îşi găseşte rostul activităţii. – Ba este, Lenuţo! sărise directorul. Uite, să le spunem şi
Era foarte simplu în teorie, dar în practică era mai greu. La ICIL, tovarăşilor cum tu, secretara utemeului, te bagi să strici familia unui
majoritatea membrilor de partid erau femei. Câţiva bărbaţi, rătăciţi om care are şi trei copii. A venit nevasta lui de două ori la mine, s-o
printre ele, nici măcar nu păreau interesaţi de ceea ce se discută. ajut cumva, dar cum s-o ajut eu, dacă dumneata te ţii de capul omului?
În prezidiu luaseră loc şase oameni, toţi bărbaţi, iar cei din sală erau – Tovarăşul este în sală? întrebase Zevedeanu, privind repede
de vreo patru ori mai numeroşi. După ce directorul întreprinderii citise bărbaţii puţini din bănci.
un material scurt, din care înţeleseseră toţi că lucrurile mergeau bine – Nu este. Nu e membru. Hai, Lenuţo, spune aici, în faţa
în fabrica lor, dar că aveau probleme cu achizitorii de lapte, care nu-şi organizaţiei, ce părere ai tu despre situaţia pe care ai creat-o!
vedeau de treabă la timp, se trecuse la punctul al doilea al ordinii de – N-aveţi dreptul să vă băgaţi în viaţa mea! izbucnise Lenuţa. Cine
zi: discuţii. Materialul fusese cam sărac, asistenţa nici nu păruse să ia vă dă dreptul acesta? Dumneavoastră n-aţi fost tineri? N-aţi iubit? Eu
în seamă cifrele înşirate sec de director, nimeni nu îndrăznea să ridice îl iubesc pe Vasilică! Ce să fac? Inimii nu pot să-i poruncesc!
mâna, ca să se înscrie la cuvânt. Fuseseră câteva minute bune de – Dar bine, tovarăşa Lenuţa, intervenise Zevedeanu, cum se poate
tăcere adâncă, femeile nu îndrăzneau să ridice ochii către prezidiu, de aşa ceva? Etica pe care partidul ne-o pretinde este acceptată în
teamă că vor fi puse pe lista de vorbitori din oficiu. general, dumneata de ce nu o respecţi? Şi apoi, avem dreptul să ştim şi
Zevedeanu îşi pierduse răbdarea, dar n-o arăta. Doar din felul cum să urmărim comportarea membrilor, nu se pot admite devieri de la
se juca cu creionul pe care-l ţinea în mână, gata să noteze în caietul lui normele eticii.
numele celui care s-ar fi înscris la cuvânt se vedea că e nervos. – N-am ce discuta în această problemă! se retrăsese fata, strângând
Directorul îi scosese din încurcătură, plictisit şi el de atâta buzele, hotărâtă să nu mai vorbească.
aşteptare. Numise din oficiu o femeie care era şefă de secţie la – Nu, nu se poate, tovarăşa! sărise Zevedeanu. Înţeleg de aici că
dumneata refuzi să discuţi o problemă de etică a membrului de partid. în biroul directorului. Ceruse dosarul Lenuţei, îl studiase, se mirase,
Păi, dumneata nu te gândeşti că n-ai voie să procedezi astfel? Când ai uite, domnule, cum pot să te păcălească oamenii, eram gata să propun
intrat în partid, te-ai angajat să-i respecţi statutul, ori în statut scrie clar excluderea din partid, dar văd că are activitate din zorii revoluţiei.
că membrii trebuie să fie un exemplu pentru ceilalţi. Dumneata ce Pe drum spre centru, îl întrebase pe Stan Măgură ce părere avea el,
exemplu dai? Să strici familia omului aceluia? Nu te gândeşti la cei în privinţa fetei aceleia.
trei copii pe care am înţeles că-i are? – Păi, sincer să fiu, eu aş fi dat-o afară din serviciu, îşi dăduse el cu
– Am vorbit cu Vasilică. Îi luăm pe toţi trei. părerea.
– Bine, dar pe ei i-ai întrebat? Ei te vor de mamă? Şi apoi, te văd – Dacă aş fi gândit simplist, şi eu aş fi procedat la fel. Dar uite, fata
cam tânără, crezi că poţi să le înlocuieşti mama, pe care ei o ştiu şi o asta a intrat în uteme devreme, la o vârştă fragedă, şi a avut activitate
iubesc de când s-au născut? constructivă. Ar însemna să ne rupem prea uşor de un om care a fost
– Îmi sunt dragi. de folos revoluţiei. Eu am altă părere. Încerc s-o rup de mediul acesta.
– Nu se poate, tovarăşa, să gândeşti astfel. Uite, să-i întrebăm şi pe Voi propune s-o trimitem la o şcoală de partid, măcar vreo şase luni.
ceilalţi tovarăşi, dacă ei îţi dau dreptate dumitale, înseamnă că există Şase luni reprezintă mult. Dacă nu se mai vede cu bărbatul acela, ştii
ceva care ţi-ar acorda circumstanţe atenuante. Hai, tovarăşi! Sunteţi de povestea, ochii care nu se văd... Trebuie s-o îndepărtăm de el, altfel nu
acord cu fapta tovarăşei Lenuţa? se poate. Şi ce exemplu mai poate da ea utemiştilor, colegilor ei de
– Cum o să fim, tovarăşe? se ridicase o femeie voinică, mai în muncă?
vârstă, indignată. Eu n-o cunosc pe nevasta lui Pătuleanu, dar chiar Stan Măgură apreciase ideea mentorului său. Lui nu i-ar fi venit, el
dacă e mai bătrână ca fata asta, el cu ea a pornit în viaţă, nu cu... Mă şi era mai închistat, strâns între literele statutului şi ale învăţăturilor
mir că puneţi o asemenea întrebare! E proastă aia, că nu o ia de păr, s-o marxist-leniniste. El ar fi fost drastic, ar fi înlăturat-o imediat, de astfel
jumulească şi s-o lase cheală, să vedem atunci, îi mai place lui Vasile de oameni revoluţia se poate dispensa. Acum nu mai era problema
sau nu. El e bărbat, dacă e prost, să rămână aşa, prost. Dar dacă fata cadrelor, ca la începuturi, găseau oricând un om care să înlocuiască un
asta... Că ştiţi şi dumneavoastră, până nu ridică coada căţeaua... Eu zic element contravenient la legile partidului.
să luăm acum o hotărâre, să facem cumva, că Vasile nici nu mai e om – Da, poate ai dreptate, spusese Zevedeanu. Dar de ce să renunţi la
de când se ţine cu asta, îşi face treaba, dar numai cu gândul la ea e, o un om, pe care l-ai format greu, în ani de zile în care nu ţi-a înşelat
urmăreşte prin toată fabrica, să stea cât mai mult cu ea. Nici banii nu-i aşteptările? Mai bine încerci să-l readuci pe linia de plutire, să-i
mai duce la nevastă, că trebuie să cheltuiască, s-o îmbrace pe-asta. deschizi ochii. În orice om se găseşte un grăunte de adevăr şi de
– Să ştii că mă îmbrac numai din banii mei! sărise Lenuţa, ofensată. bunătate. Trebuie doar să-l scoţi la iveală.
– De unde banii tăi? se întorsese femeia spre ea. De unde? Că tu Trecând la probleme organizatorice, care-l interesau în mod
mai mult pe la şedinţe, că ştim noi ce şedinţe sunt şi alea, şi la sfârşit deosebit pe Stan Măgură, îi dăduse câteva sfaturi generale:
de lună tu iei tot cât mine, care mă chinui cu canistrele şi cu bidoanele, – mă, tovarăşe, trebuie să ţii legătura permanent cu oamenii care
de m-am cocoşat naiba. De unde iei din banii tăi? Cine te ţine pe tine conduc organizaţiile. Eu trec săptămânal pe la fiecare unitate de care
aici? răspund, să menţin contactul cu viaţa, cu problemele lor. Dacă
Şi discuţia degenerase, femeia aceea mai s-o ia de laţe pe Lenuţa, bănuiesc eu că au probleme mari, convoc toţi membrii şi-i pun să şi le
era tare pornită pe ea, o făcuse cum îi venise la gură, celelalte femei îi analizeze singuri, că problemele ale lor sunt, nu ale mele, şi ei sunt cei
ţineau partea, abia reuşise directorul să facă un pic de linişte. Şedinţa care trebuie să le găsească rezolvarea. Ei simt că sunt aproape de ei şi
era terminată, alte probleme nu mai aveau de discutat pentru moment. vin cu încredere la şedinţe, convinşi că nu vor pierde vremea în zadar.
Zevedeanu trăsese câteva concluzii generale, că se făcuse ceva, dar era
Omul trebuie să simtă că cineva, de sus, este interesat de problemele
destul loc pentru mult mai bine, apoi închisese şedinţa şi se retrăseseră
lui, aşa trăieşte cu speranţa că ceva se va rezolva cu siguranţă pentru mai ceară, dacă ai lui plecaseră? A rămas aci, la regiune, să ne facă
interesul societăţii sau chiar al lui, personal. Trebuie să urmăreşti să n-ai ţăranii să vină cu jalba în proţap, ca pe vremea lui Caragea. Acum,
probleme multe, când sunt prea multe, te pierzi, nu le poţi rezolva pe toată viaţa culturală a regiunii trece prin mâna lui. Şi se descurcă, nimic
toate. Mai bine câte una, două pe săptămână, pe care însă le rezolvi cu de zis. A mai terminat naiba cu corurile alea vorbite, care înlocuiseră
siguranţă. De-aia trec eu atât de des pe la unităţi, să nu dau ocazie să într-o vreme piesele de teatru. Acum a cerut trupă de teatru nouă, de la
se strângă prea multe probleme. Este esenţial să nu te pierzi. Dacă Bucureşti, să-i mai înlocuiască pe ramoliţii noştri, care nu s-au putut
întâlneşti cazuri de oameni care nu-şi îndeplinesc conştiincios adapta noilor cerinţe. I-a pus la punct şi pe lăutari, le verifică
sarcinile, există o metodă infailibilă: ridică-l! Cum se va ridica, va repertoriul, să nu aibă piese deocheate, se duce pe la nunţi, să tragă cu
purta răspunderea pentru îndeplinirea sarcinilor şi se va ocupa mai urechea ce se cântă şi, cum îi prinde cu alte cântece decât cele din
bine de urmărirea rezolvării lor. Eu am procedat de multe ori astfel şi repertoriul aprobat, cum îi amendează. O idee i-am apreciat-o totuşi,
nu am dat greş. Numai în vreo două cazuri nu m-am orientat bine şi cu toate că nu-l prea înghit eu. S-a pus o dată problema distracţiei
oamenii mi-au reproşat avansarea la care am pus şi eu umărul. La alţii tineretului, că sâmbăta şi duminica ăştia nu găseau altceva de făcut
am avut surpriza să avanseze mai sus decât aş fi crezut eu, i-am ridicat decât să se îmbete la cârciumă, dacă dansurile erau ca şi interzise de
pe o treaptă, dar ei şi-au dat la iveală toate forţele potenţiale şi au mai lege. A văzut el că unii se duceau la casele de rugăciuni ale sectelor
urcat două, trei trepte, fără ca acolo să-i ajut eu. Nu-mi pare rău, ăstora care au ieşit acum şi, la o întrunire a activului cultural, a pus
înseamnă că am avut fler când i-am ridicat eu, dar toţi ăştia, după ce s-au problema asigurării unor distracţii pentru tineret. De ce să se ducă
ajuns, nici nu-şi mai amintesc de mine, se fac că nu mă mai cunosc. Şi tinerii la sectanţii ăia să se distreze? Că acolo, bineînţeles, nu se făcea
de ce, nu ştiu, că nu le-am cerut niciodată nimic. Nişte fraieri, le e numai muzică şi dans. Atunci hai să facem noi ceva. Şi a aranjat
teamă să nu le cer o răsplată pentru mâna întinsă când erau la greu! reuniuni tovărăşeşti, la casa sindicatelor, joia, sâmbăta şi duminica. A
Uneori îmi pare rău parcă de faptul că i-am ajutat... Au ajuns sus, se făcut rost de nişte lăutari mai răsăriţi, ăia nu prea voiau să vină, că nu-i
cred buricul pământului, fără ei lumea s-ar răsturna de-a binelea. plăteşte şi ei sâmbăta şi duminica au nunţi, i-a ameninţat că-i
Dumneata să te orientezi mai bine, să nu împingi pe careva fără să-l desfiinţează de tot şi s-au potolit ăia. Să-l vezi cum deschide
legi de dumneata, trebuie să-şi amintească întodeauna de cel care i-a reuniunile, cu "Marşul partizanilor", după care-i lasă pe tineri să
dat primul impuls. Nu se ştie niciodată când vei fi în suferinţă şi vei danseze tango, că numai asta permite, să n-audă de conga sau alte
avea nevoie de ajutorul lor. dansuri de-astea, burgheze. Ascultă discuri americane, primeşte prin
Mai târziu amintise de unul, Haţegan, şi Stan Măgură îi spusese că schimburile culturale, el stabileşte ce merge şi ce nu merge. Îl
îl cunoştea. deranjează că americanii ăia au scos o muzică nouă, rocanrol, de se
– Da?! Ştii ce-i acum? Şeful secţiei culturale. Eu l-am propus, ca să dansează cam tare după ea şi tinerilor noştri le cam place, că mai
scape lumea de un nebun care chinuia ţăranii... M-am orientat, ţiganul ascultă şi ei la radio Luxemburg şi sunt înnebuniţi după ea, dar el nu
rămâne totuşi un lăutar bun, n-am ştiut că el se ocupase de cai înainte. dă voie să se cânte la noi, e considerată o muzică decadentă. Uite-aşa
E băiat bun, toată lumea ştie că are relaţii la Bucureşti, nimeni nu ştie cu Haţegan... Chiar, nu te-ar tenta să lucrezi la secţia culturală? Poate
precis unde dar, dacă a venit trimis de capitală, acum câţiva ani, e mai uşor acolo.
înseamnă că a fost un element de bază şi om cu relaţii. Numai eu ştiu – Nu. Nu că nu mi-ar plăcea, dar nu vreau să lucrez cu tovarăşul
că toate relaţiile lui s-au cam dus din Bucureşti, după reforma Haţegan. Mi-a ajuns cât am lucrat cu el astă-iarnă.
administrativă era nevoie de prea multe cadre şi nu aveau de unde să – De ce? Nu v-aţi înţeles?
le ia, i-au împrăştiat prin ţară pe toţi îmbuibaţii ăia care se oploşiseră – Nu pot să spun asta... Cu el nici n-am prea discutat, aveam un om
la centru. Haţegan ăsta visa să se întoarcă la Bucureşti, dar cine să-l de bine între noi, care mi-a atras atenţia să bag de seamă cum vorbesc
faţă de Haţegan. Şi a avut dreptate. Când ne-am încheiat misiunea, la probleme în agricultură şi era mai mult plecat.
regiune se ştiuse tot ce vorbisem noi, aproape cuvânt cu cuvânt. Şi În câteva zile, Zevedeanu îl cărase după el la numeroase şedinţe, la
toate erau cam întoarse, aduse din condei, să ne dea în gât. Atâta ştie, tot felul de unităţi. Lui, aşa cum îi mărturisise, îi plăcea viaţa aceasta,
să pârască. permanent în mijlocul oamenilor, dar lui Stan Măgură nu prea-i plăcea.
– N-o lua chiar aşa. Omul este bine intenţionat în tot ce face. Atâta El ar fi stat mai mult pe la sediu, să simtă pulsul vieţii interne de
doar că e pătimaş şi nu ştie decât un singur drum: linia. Cum ai dat partid. Numai că Zevedeanu nu-l slăbea o clipă şi-l lua după el imediat
într-o parte, gata, nu mai eşti bun, ieşi din tiparele lui. Nu te mai poate ce vedea că la sediu nu-l aştepta nici un mesaj urgent.
încadra nicăieri, deci eşti periculos pentru cauză. La el nu există decât – Mă, finule, îşi dădea cu părerea Oprea Măgură, când îi povestise
două soiuri de oameni: cu noi şi împotriva noastră. Vorba ceea, cine şi el nedumeririle lui, păi dacă aşa o fi acolo, dacă n-are nici un mesaj,
nu e cu noi, este duşmanul nostru. El, săracul, nu-şi poate închipui că înseamnă că n-are reclamaţii şi deci îşi face treaba ca lumea!
mai există şi altă categorie de oameni. Ce vrei, atâta îl duce mintea, – Da, naşule, dar ce mă nedumereşte pe mine cel mai tare este că
atâta face! nu-l prea caută nimeni. El îşi face un raport săptămânal, îl dă la un
Stan Măgură îl văzuse pe Haţegan, în aceeaşi zi, se plimba pe secretar şi cu asta şi-a cam încheiat misiunea. Şi totuşi omul este
coridoare, cu o întreagă suită, cărora le răspundea din mers, mai dădea important, pentru că tovarăşul prim mi l-a recomandat astfel, mi-a zis
o directivă, mai asculta propunerea câte unuia. El îl recunoscuse de că mă încredinţează lui, pentru că are experienţă şi are activitate
asemenea pe Stan, îi întinsese două degete, ca la un inferior, îl îndelungată.
întrebase ce mai face, dar într-o doară, pentru că nu-i aşteptase Continuau să participe la şedinţe, în fiecare zi la cel puţin două,
răspunsul, trecuse mai departe, urmat de suită. Zevedeanu îl recomanda întotdeauna drept coleg de-al lui, un element
Zevedeanu îl instalase într-un birou în care mai erau trei oameni, îl de viitor, în care toată lumea trebuia să aibă încredere. Oamenii îl
prezentase colegilor, le spusese ce sarcini avea el, apoi îl cărase iarăşi înconjurau cu deferenţa şi solicitudine, Stan Măgură ajungând în
după el. scurtă vreme un om cunoscut prin oraş.
– Mă, Stănică, zicea el, nu trebuie să stai prea mult la sediu. Mai
bine pe teren, acolo nu te întreabă nimeni ce faci. Aci, la sediu, dacă te 21.
vede vreunul că stai, îţi dă imediat o sarcină, să nu pierzi vremea
degeaba. Ai să vezi, eu mă duc pe la birou numai dimineaţa şi seara, Pentru Oprea Măgură lucrurile mergeau din ce în ce mai bine.
poate am vreun mesaj, vreo notă telefonică, la care trebuie să răspund. Muncă, mai puţină, salariile se măriseră în ianuarie, singura lui grijă
Dacă nu e, mai bine-mi văd de treabă. Hai să te duc şi la cantină. Eu era ca specialii lui să fie tot timpul gata de intervenţie.
sunt însurat, dar prânzul îl mănânc întotdeauna la cantina partidului, Într-o noapte avuseseră parte de un exerciţiu, dar real, nu făcut la
stau tocmai prin Bordei şi e prea departe ca să mă duc acasă. Hai, să stand. Din păcate, în apropierea evenimentului se aflaseră exact
vezi ce mâncare bună e. oamenii care erau antrenaţi pentru orice altceva decât pentru incendiu.
Într-adevăr, mâncarea era excelentă, iar costul ei era mai mult Căci luase foc Teatrul Naţional, mai bine zis sala de festivităţi a
simbolic. Liceului nr.1, unde funcţiona teatrul, în lipsa unui local adecvat.
Cu casa se aranjase foarte bine, în căminul partidului, unde-l dusese Incendiul izbucnise imediat după terminarea unui spectacol şi
tot Zevedeanu, era pe undeva prin Valea Vlăicii. Zevedeanu insistase alarma fusese dată repede, dar pompierii se mişcaseră greu, ca
să i se dea o cameră cu numai două paturi, să nu fie mai mulţi. I se niciodată. Printre primii care intraseră în sala cuprinsă de flăcări se
respectase dorinţa şi căpătase un pat într-o astfel de cameră. Pe aflaseră şi trei băieţi din grupa de trăgători de elită, care se mai aflau
colegul de cameră avea să-l cunoască abia peste două zile, el avea la ora aceea la sediul miliţiei, la antrenamente de tir, se pregăteau
pentru spartachiada armatelor prietene. Plecaseră la foc în grabă, Comandantul patrulei fusese împuşcat în umăr şi căzuse pe trotuarul
gândindu-se că poate e nevoie de ei. dinspre restaurantul Minerva, iar soldaţii se împrăştiaseră, la adăpost,
Personalul care deservea teatrul nu plecase încă acasă, cei mai împiedicându-i pe hoţi să părăsească magazinul.
mulţi se chinuiau cu pături să stingă flăcările, dar nu reuşeau nimic. Grupa de trăgători ai lui Măgură fusese debarcată dintr-o maşină în
Focul izbucnise în trei locuri diferite, lucru care-i făcuse pe toţi să spatele restaurantului. Zona era deja înconjurată de miliţieni, circulaţia
bănuiască o mână criminală. Specialii se împrăştiaseră prin culise, pietonilor fusese blocată, lumea stătea departe, ca la spectacol, cei din
înghesuiseră într-o cabină câţiva oameni care nu putuseră justifica magazinele alăturate nu mai aveau curaj să le părăsească.
prezenţa lor acolo, în mijlocul flăcărilor, apoi se repeziseră într-un loc Băieţii studiaseră terenul şi anunţaseră că pot să-i ţină pe hoţi sub
unde cineva anunţa se că era un om rănit sau mort. Omul era într-un observaţie. Întrebaseră doar dacă era obligatoriu să-i prindă vii. Da, li
canal, un puţ de aerisire, al cărui capac fusese ridicat de cineva. Poate se răspunsese, era esenţial să-i prindă în viaţă.
căzuse singur, poate fusese aruncat acolo. Puţul era adânc de vreo Intraseră în hotel pe uşa din spate şi, cu ajutorul unui om de-al
patru metri şi nu prea larg. locului, ajunseseră în camerele din faţă. Deschiseseră ferestrele şi
Pompierii apăruseră şi îşi desfăşurau colacele de furtune, ei luaseră poziţie de tragere.
aduseseră o frânghie pe care o tăiaseră din spatele scenei. Unul dintre În magazin se aflau cinci oameni: hoţii, sectoristul, responsabilul şi
ei se legase de mijloc cu frânghia şi fusese lăsat în puţ de ceilalţi. Cel o vânzătoare. Bandiţii ieşiseră în pragul uşii şi strigaseră să le fie
căzut acolo nu era mort, doar inconştient. Căutaseră o pătură, să-l adusă o maşină, altfel îi împuşcă pe ostateci. Păreau puşi pe rele, se
ridice cu ea, căci dacă avea fracturi, era mai rău dacă-l mişcau. Aşa, cu hotărâse să le fie adusă o maşină, Măgură hotărâse ca şoferul să n-o
pătura, l-au ridicat cât de cât mai uşor. Apăruse şi salvarea, l-au pus cu lipească de trotuar, acolo trotuarul era foarte îngust şi hoţii ar fi putut
pătură cu tot pe targă şi rănitul a fost luat şi dus la spital. trece în maşină direct din uşa magazinului. Apoi el a urcat sus, la ai
Între timp apăruse grupa de cercetare, specialii le-au dat raportul lui, să le spună ce aveau de făcut.
asupra celor ce găsiseră în primele momente şi ei au fost lăsaţi liberi, Momentele de tensiune trecuseră repede. Maşina fusese trasă în
să-şi vadă de treburile lor. faţa magazinului, şoferul rămăsese la volan, liniştit, câţiva speciali
La numai două zile după incendiul de la teatru, au avut parte de o aşteptau la colţ, să se repeadă spre magazin, toată lumea era încordată.
acţiune neaşteptată. Doi oameni atacaseră bijuteria de pe Unirii (de Primul şi-a făcut apariţia sectoristul. Chiar în spatele lui, ţinând-o
fapt, străzii i se dăduse numele lui Lenin, dar lumea era obişnuită cu cu mâna stângă pe vânzătoare, apăruse un bandit, cu pistolul la tâmpla
vechiul nume şi nu-l foloseau deloc pe cel nou). Era o lovitură femeii. Celălalt se vedea în penumbra din magazin, chinuindu-se să-l
îndrăzneaţă, în plin centrul Craiovei să atace un magazin care avea târască pe responsabil.
marfă de câteva milioane. Până când fusese dată alarma la sediu, se O clipă s-a părut că nu se putea face nimic. Dar în momentul
întâmplaseră deja multe. Responsabilul magazinului apăsase pe următor s-au auzit câteva împuşcături, geamul vitrinei a zburat în
butonul soneriei care făcea apel în biroul sectoristului, acesta dăduse ţăndări, cel care o ţinea pe femeie şi-a pierdut arma, sectoristul s-a
alarma şi pornise cu un ajutor către magazinul de bijuterii. Bandiţii se prăbuşit pe caldarâm, cei de la colţ au rupt-o la fugă spre magazin.
câcâiseră cam mult cu devalizarea cutiilor cu bijuterii şi se treziseră cu În câteva secunde, totul se terminase. Banditul care ieşise primul
cei doi miliţieni în uşa magazinului. Îl împuşcaseră pe ajutorul avea mâna dreaptă – în care ţinuse arma – ciuruită de gloanţe, unul îi
sectoristului, iar pe sectorist îl băgaseră înăuntru. Afară lumea trecuse şi pe sub claviculă, iar cel dinăuntru fusese dat peste cap, cu
dispăruse deodată, în ţipete de groază. Noroc cu o patrulă militară, un glonţ în umăr. Aveau nevoie de îngrijiri medicale, mai ales cel cu
care îi blocase în magazin, ei umblau după soldaţi rătăciţi prin centrul mâna ruptă, pe care până la urmă medicii au fost obligaţi să i-o
oraşului şi deschiseseră focul imediat ce auziseră împuşcăturile. amputeze, căci era distrusă definitiv.
Mai târziu, băieţii au sărbătorit evenimentul, la Minerva, cu facă în închisoare. Şi voi? Le-aţi dat un invalid, de care au fost
cârnăciori olteneşti şi bere la halbă. Primiseră o primă substanţială obligaţi să se îngrijească câţiva medici, pat de spital ocupat,
pentru succesul acţiunii. Totuşi colonelul Goangă le atrăsese atenţia că medicamente... Mai bine îl omoraţi, scăpa şi el de pedeapsă, scăpaţi şi
nu se împărţiseră bine, prea mulţi se îndârjiseră pe cel care ieşise voi de caz.
primul, numai unul trăgând în cel din spate. – Bă, eşti nebun? Tu vorbeşti să-l fi omorât, când tot tu te mirai,
Se părea că pentru Oprea Măgură viaţa începea să se stabilizeze. când am fost la Ponoare, că eu vrusesem să-l omor pe banditul ăla?
Colonelul Goangă insistase să-l ajute să termine liceul mai repede, cu – Ehei, omul de ce îmbătrâneşte, de-aia îi mai vine mintea la cap.
relaţiile lui trecuse anul trei în februarie, urmând ca în iunie să treacă Dă-l încolo! Ce mai face Gica?
şi anul patru, luându-şi şi diploma de maturitate tot atunci. – Bine.
Într-o zi se întâlnise cu vechiul lui prieten, Ion Găină. Arăta foarte – Băieţii?
rău, se gârbovise, nu mai era acelaşi uriaş pe care îl ştia el din urmă cu – Tot bine.
câţiva ani. Aflase de accidentul lui, când se împuşcase cu propriul său – N-aţi mai trecut pe la noi...
pistol, acasă, lângă nevastă şi fete, căci la ei se mai permitea încă să-şi – Mă, Ioane, nici n-am avut timp, zău! De-ai şti tu câte treburi am
ia armele acasă, şi Ion Găină îşi curăţa pistolul şi, cum o fi făcut, avut... Mi-am ridicat şi casa.
uitase un cartuş pe ţeavă şi când vrusese să se uite pe ţeavă, în lumina – Bravo, mă! Eu am alte probleme, o soră mi-am adus-o aici, la
bacului, apăsase pe trăgaci şi căzuse ca mort, dar scăpase cu viaţă, fabrica de transformatoare, pe alta am băgat-o la şcoala sanitară, acum
glonţul trecuse la un deget deasupra inimii, medicii îl salvaseră, însă vine un frate, să-l bag şi pe el la o profesională, ceva. Ştii ce greu e să
rămăsese cu o slăbiciune, pierduse mult sânge şi fusese pensionat pe ai fraţi mulţi şi tu să fii cel mai mare? Trebuie să am grijă de toţi...
timp de doi ani. Mai treceţi şi voi pe la noi, până plec eu.
– Ce să fac, mă, Opreo... Mă duc înapoi în sat la mine, aici toate Nu-i promisese că va trece. Se depărtase prea mult de prietenul lui
sunt scumpe şi nu mă mai descurc cu pensia mea. Nevastă-mea cu din tinereţe. Devenise egoist? Poate. Nimic de zis, îi era oarecum
fetele rămân aici, şi-a găsit serviciu uşor, la ţesătorie, câştigă destul de îndatorat lui Găină, numai în el găsise un sprijin la începutul şcolii de
bine, cu pensia mea se mai ajută... Măduc în sat, să stau câteva luni la subofiţeri, dar de-atunci trecuseră atâţia ani, că mai că nici nu-şi mai
aer curat, poate-mi revin, nu vezi, am ajuns o cârpă de om. Dacă or amintea de întâmplările acelea.
vrea să-mi prelungească pensia, măcar un an, ar fi bine. După aia mă Observase ceva nou, după vara trecută se făcuseră câteva
bag şi eu la o secţie şi fac pe scriptologul, nu-mi mai trebuie mie restructurări în toate instituţiile, inclusiv la ei, el scăpase, datorită
aventuri. Tu? Am auzit că te ocupi de nişte forţe speciale. Aşa e? probabil şi colonelului Goangă, care ţinea la el, sau poate numai
– Aşa e. Muncă deloc, mai mult băieţii ăia, că sunt tineri. Eu stau pentru faptul că nu i se puteau imputa greşeli majore. Alţii avuseseră
prin spatele lor, cu sfaturile. surprize, pentru nişte vorbe aruncate la vreo beţie, consemnate în
– Am auzit că cu bijuteria aţi dat un spectacol! hârtiile din dosarele personale, se văzuseră rămaşi pe drumuri, fără
– Ah, nu-mi aminti de chestia aia! Ce crezi? După ce ne-au felicitat nici o speranţă să mai fie reprimiţi. Cei mai mulţi erau necalificaţi,
toţi, şi ne-au dat şi o primă ca lumea, că altfel umblau cine ştie câte veniţi direct de la sate, unde nu le plăcuse munca câmpului, acum se
luni după bijuterii, ne-a făcut cu ou şi cu oţet, că prea i-am hărtănit pe obişnuiseră cu viaţa de la oraş şi nici nu îndrăzneau să se întoarcă în
bandiţii ăia. Zii şi tu, asta-i treabă? Parcă băieţii n-ar fi vrut să-i prindă sat, învinşi. Se aciuiaseră pe la şantiere, se deschideau foarte multe, se
nevătămaţi... preconiza să se construiască o mare platformă industrială în vestul
– Aici greşeşti tu. Păi ce să facă cu un ciung la puşcărie? Acolo oraşului, pe vestitele grădini de la Işalniţa.
trebuie să muncească, dacă nu i-a plăcut să muncească în libertate, s-o Se făcuseră epurări şi în rândul studenţilor, în toată ţara. Cei care
nu se conformau cerinţelor învăţământului superior sau se declarau pe
faţă împotriva organizării acestei trepte a învăţământului nostru
fuseseră înlăturaţi, unii chiar arestaţi, pentru că aveau gura mare şi se
opuneau înlăturării. În Ardeal fuseseră ceva mişcări studenţeşti,
masele de studenţi erau o forţă de care oricare regim trebuia să ţină
seama. Evident, masele fuseseră păcălite de câţiva provocatori, puşi în
slujba intereselor unor puteri străine, care transformaseră nişte
demonstraţii cu iz patriotic, de 13 februarie şi de 22 aprilie în
demonstraţii cu caracter antistatal, la care strigaseră lozinci
antinaţionale şi antisovietice. Organele de ordine interveniseră prea
târziu, ziariştii străini aflaseră despre evenimente şi a doua zi toate
ziarele occidentale scriseseră pe larg despre pregătirea unei insurecţii
în România, dovada începerii ei fiind acele manifestări de studenţi
beţi, care dispăruseră apoi prin puşcării. Nici măcar nu se dăduse un
răspuns acelor speculaţii ale presei străine, ziarele occidentale fiind
nevoite să recunoască peste câteva săptămâni că fuseseră complet
greşit informate. Presa noastră trecuse sub tăcere şi această "mea
culpa" a capitaliştilor, prezentându-le oprobriul şi dispreţul tăcerii.
După ce şi-a dat şi examenele pentru anul patru de liceu, Oprea
Măgură s-a prezentat şi la examenul de maturitate, pe care l-a luat cu
medie bună. De aici înainte, drumul îi era deschis către avansare. Şi-a
făcut raportul prin care solicita să meargă la şcoala de ofiţeri şi
colonelul Goangă şi-a pus avizul favorabil.
În iulie, cu un geamantan în care avea o pijama – prima lui pijama,
cumpărată special pentru această ocazie – şi două cămăşi de schimb,
s-a urcat în tren, cu direcţia Bucureşti.
Vara se anunţa fierbinte şi secetoasă.

Ostrovul Mare, 1986


Slatina, 2008

Vous aimerez peut-être aussi