AGRESIVITATEA

Denumim agresivitate toate acele actiuni voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect care au drept motiv producerea intr-o forma deschisa sau simbolica a unei pagube, jigniri sau dureri. Daca analizam aceasta definitie a agresivitatii atunci cea mai importanta problema care apare este aceea a caracterului voluntar al actului agresiv. In general, literatura de specialitate accepta voluntaritatea actiunii drept criteriu al aprecierii agresivitatii ( Sears, Maccoby, Levin, 1957; Bandura si Walters, 1959, 1963; Feshbach, 1964, 1970), in pofida faptului ca propriu-zis intentia nu tine de actiune, ci este doar premisa actiunii, si ca descoperirea intentiei care sta la baza actului ridica frecvent dificultati serioase. Si anume, caracterul intentionat al actului nu este neaparat identic cu provocarea constienta a pagubei sau a jignirii si sunt cazuri cand pe buna dreptate parintele sau pedagogul presupune agresivitate chiar si atunci cand copilul care a provocat paguba sau durerea se simte nevinovat. Cel dintai criteriu pe baza caruia trebuie sa grupam comportamentele agresive consta in continutul moral al comportamentului. Astfel, putem vorbi de asa-numita agresivitate antisociala, adica distructiva, orientata impotriva colectivitatii, si de agresivitate prosociala, care serveste interesele colectivitatii si ale indivifului. Cel de-al doilea criteriu de clasificare: agresivitatea este oare mijloc sau scop? Daca individul recurge la agresivitate fiindca doar pe aceasta cale isi vede realizabil un plan, scop, idee oarecare, atunci vorbim de agresivitate instrumentala,

iar daca el recurge la agresivitate independent de vreun avantaj pentru a produce altuia o durere, neplacere, act la care il indreamna din interior un afect oarecare, atunci vorbim de agresivitate emotionala. In sfarsit, atitudinile agresive pot fi grupate si dupa caracterul lor ofensiv sau defensiv. Agresivitatea de aparare (defensiva) are de asemenea mai multe tipuri. Cele mai importante sunt: agresivitatea masculului pentru a apara teritoriul; agresivitatea femelei pentru a apara puiul, respectiv agresivitatea de autoaparare. Toate trei sunt precedate de o incercare de fuga, care datrita apropierii organismului strain se transforma intr-un atac disperat. Dupa cum am vazut, agresivitatea umana este una din acele forme de comportament pe care multi cercetatori au considerat-o ca o manifestare instinctiva. S. Freud, in prima faza a activitatii sale, a considerat agresivitatea un element al "egoinstinctului" complex. In conceptia sa, agresivitatea este un mecanism instinctiv, declansat mereu de factori externi, de situatii frustrante si orientat mereu daca exista vreo posibilitate in afara, asupra mediului. Deci, dupa Freud "agresivitatea este un comportament instinctiv relativ". Konrad Lorenz considera agresivitatea un instinct care serveste la conservarea speciei, pe care anumiti stimuli sau constelatii de stimuli il declanseaza in mod legic, iar alti stimuli il blocheaza tot in mod ereditar si legic. DEZVOLTAREA REACTIILOR AGRESIVE Primele manifestari de suparare si de agresivtate, orientate spre persoane si dirijate de un scop apar dupa cum am vazut in jurul varstei de un an si jumatate-doi ani. Forma agresivitatii infantile se dezvolta in raport cu

contraactiunea pedagogica si simtul pedagogic. Majoritatea parintilor nu admit agresivitatea deschisa si sub aceasta influenta apar deja la varsta de 2 ani formele ei sombolice: morocaneala, bosumflarea, imbufnarea, dispozitia rea, in general rezistenta motorie si verbala, ale caror cauza declansatoare, spre deosebire de problemele fizice anterioare (culcare, asezarea pe olita, etc), sunt din ce in ce mai mult conflictele sociale. Copilul, ca rezultat al desteptarii curiozitatii, al elaborarii intelogentei si al abilitatii sale motorii, se trezeste fata in fata cu sistemul obligatiilor si restrictilor, al tabuurilor sociale, si acomodarea comportamentului sau reglat de dorinte, interese spontane la aceasta lume de "permis-interzis" atrage dupa sine numeroare frustrari inevitabile. La varsta scolara se observa frecvent ca agresivitatea fata de parinte se manifesta in destramarea obisnuintelor igienice proaspat formate: de exemplu, copilul devine unul cu enurezis nocturn. Psihanaliza denumeste acest stadiu de viata perioada anala, iar agresivitatea aparuta in cadrul ei, agresivitate anala. Este mult mai grav cazul in care tendinta agresiva fata de parinti nu apare la nivelul constiintei copilului, si astfel, nu este constient nici modul de razbunare ales. Copilul isi pierde pofta de mancare, slabeste, starea sa fizica lasa de dorit din ce in ce mai mult. Se comporta parca ar suferi de o boala latenta, parintii il plimba de la un medic la altul, dar copilul nu este bolnav. Luni de zile ia calmante si tablete pentru marirea poftei de mancare. Situatia este grava, deoarece in acest caz copilul nu face in mod constient greva, ca si in cazul anterior, ci el intr-adevar isi pierde pofta de mancare, fiind periclitat in realitate de toate neajunsurile alimantatiei lacunare. Nu este permis sa uitam ca nu toate formele de

agresivitate au caracter negativ."In privinta agresivitatiiscrie Bandura si Walters,1963-invatarea sociala se manifesta mai ales in insusirea de catre copil a modurilor, a formelor de exprimare a agresivitatii. De exemplu, el invata sa-si apere principiile (sau parintii), dar nu prin atacarea fizica a adversarului sau". Exista deci imprejurari in care anumite forme de agresivitate sunt nu numai admisibile,dar chiar si necesare. Sarcina educatiei nu consta in blocarea tuturor manifestarilor agresive ale copilului, ci in transformarea celor anti-sociale in prosociale, in substituirea formelor brute de agresivitate prin alte forme care sa poata fi acceptate de societate. Compararea manifestarilor agresive ale baietilor cu cele ale fetelor confirma convingator rolul influentelor sociale in formarea stilului si mai ales a intensitatii comportamentului agresiv. Deja in 1935, Jersild a observat, ca in timp ce la varsta de 2 ani plansul, strigatul, lovirea formeaza aproape in aceeasi proportie repertoriul agresiv al baietilor si fetelor, in jurul varstei de 4 ani frustratia duce deja la un comportament sensibil diferit: ca si reactie agresiva, baietii recurg mai alea la lovire, iar fetele la strigate. Fara indoiala, acest fenomen se explica prin faptul ca educatorii pedepsesc mai putin agresivitatile deschise ale baietilor (uneori chiar incurajandu-le), spre deosebire de cele ale fetelor. MODELUL AGRESIV Copilul isi insuseste prin imitatie numeroase aspecte ale propriului sau comportament recurgand la acea forma de invatare epe care psihologia o denumeste invatare observationala. Intr-o formulare mai bruta, aceasta inseamna ca pentru ca vrand-nevrand copilul sa-si insuseasca actiunile modelului, este suficienta doar simpla lui observare.

Deci, copilul poate sa invete atitudinea agresiva si prin intermediul imitatiei, cu conditia ca modelul al carui comportament il imita sa fie o persoana agresiva. Cercetarile de psihologie confierma (Sears, Maccoby si Lewin, Bandura si Walters etc) ca majoritatea copiilor agresivi provin din familii in care parintele insusi este agresiv. Acest fapt se poate explica deopotriva prin teoria transferului de agresivitate si prin teoria modelului agresiv; copilul frustrat pe care frica de pedeapsa il obliga acasa la respectare disciplinei isi transfera agesivitatea asupra mediului sau scolar, asupra colegilor sai si in timp ce isi bate colegii el realizeaza comportamenul modelului sau agresiv, al parintelui.