Curs nr.

2
În literatura de specialitate sunt prezentate 4 teorii
explicative ale activităţilor motrice, acestea sunt
următoarele:

Teorii psiho-fiziologice, care consideră activitatea motrică

ca un reflex condiţionat instrumental, cu care individul e
motivat specific fapt ce declanşează o anumită conduită.
Motivaţia e reprezentată de o idee sau de o imagine
suficient de puternică pentru a iniţia un asemenea demers,
în paralel cu eliminarea factorilor perturbatori.

Teoriile raţionaliste care pun raţiunea, actul deliberării în

centru activităţii. Rolul gândirii nu trebuie însă absolutizat
pentru că ea este impregnată puternic şi de stările afective
ale subiectului.
 Teoriile care evidenţiază rolul factorului afectiv, la baza
actului voluntar şi a deciziilor stau sentimentele, dar
dacă obiectul îl reprezintă activitatea, atunci doar
sentimentele superioare, real importante pentru subiect
vor avea rol dinamizator şi nu dorinţele sale de moment.

 Teoriile care evidenţiază rolul iniţiativei. Iniţiativa

presupune activism, ruperea de prejudecăţi, realizarea
unor proiecte care în planul motricităţii angrenează
subiectul în experienţe individuale şi de grup profund
pozitive (sub aspectul efecelor imediate sau de durată).
Capacitatea motrică cuprinde:
Componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice, deprinderi
motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă;

Componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale, care pot

favoriza, reduce sau bloca exprimarea calităţii motrice.

Capacitatea motrică este deci o rezultantă plurifactorială, un

vector ce rezultă din interacţiunea componentelor
menţionate anterior.
În acest concept, A. Dragnea introduce termenul de
capacitate motrică manifestată și materializată în valori
obiective sau obiective în puncte, locuri, kilograme ridicate
etc.
Capacitatea motrică nu este redusă de cele mai multe ori la
rezolvarea unor situaţii cunoscute (standard), ci a unor
situaţii variate posibilă prin restructurări şi recombinări ale
componentelor sale, manifestându-se ca răspuns original,
strict individual.
 D.K. Mathews (1978) care o defineşte astfel
,,capacitatea unui individ de a îndeplini o sarcină dată”.
Alţi autori o prezintă ca o aptitudine de a îndeplini o
anumită sarcină specifică ce presupune efort muscular.
Întâlnim şi alţi termeni şi alte denumiri date capacităţii
motrice cum ar fi ,,topografie fizică”, ,,capacitate
generală de efort”.

 M. Epuran (1976) consideră ,,capacitatea motrică a

individului o reacţie complexă la stimulii ambianţi, care
cuprinde într-o unitate caracteristică mai multe elemente:
aptitudini psihomotrice, aptitudini motrice atletice, toate
influenţate de maturizarea firească a funcţiilor, de
exeresare şi de factorii interni motivaţionali”.
 Capacitatea motrică are un caracter, multidimensional şi
reprezintă un complex de manifestări preponderent
motrice (priceperi şi deprinderi), condiţionat de nivelul de
dezvoltare a calităţilor motrice, indicii morfo-funcţionali,
procesele psihice şi procesele biochimice metabolice,
având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi
actelor solicitate de condiţiile specifice în care se
practică activităţile motrice.

 Antominul motricităţii este lipsa de motricitate,

datorită afectării diverselor funcţii neuromusculare şi
psihice.
 Aptitudine motrică, ,,sistem de procese psihice
şi fizice organizate în mod original pentru
efectuarea cu rezultatea înalte a activităţii;
 Calitatea motrică, ,,aptitudinea individului de a
executa mişcări cu indici de viteză, forţă,
rezistenţă, îndemânarea etc.”;
 Performanţa motrică, ,,rezultatul efectuării unui
anumit act motric (acţiuni motrice) ce poate fi
evaluat după anumite criterii, norme stabilite.
Obiectivele Activităților Motrice pe Grupe de Vârstă

Cunoștințe aprofundate din domeniile:

Anatomie – Fiziologie;

Psihologie și Pedagogie;

Teoria și metodica E.F.S. (Știința sportului).

  Cunoașterea particularităților de vârstă (sugar → vârsta a
IV-a);
 Informații despre particularitățile individuale - în general
- tehnici și metode de cunoaștere și diagnostic;

 Formarea unor calități de cunoaștere comunicare, consemnare,

cazuistică (experiență analizată), analiză și sinteză;

 Formarea capacităților de diagnoză și prognoză (limite și surse de

factori limitativi și de progres);

 Formarea capacității de elaborare a unor programe individualizate și

a unor dozări eficiente de lucru + elemente de control inițial – stadial
și final ale efortului;

 Selectivitatea mijloacelor și controlului permanent al adaptării (+, - )

la efortul prestat de subiect;

 Formarea unei game largi de mijloace și măsuri ameliorative;

 Evitarea stagnărilor, plafonării, scăderii lipsei de interes a subiectului
prin mijloace psiho-pedagogice adecvate;
Cunoașterea aprofundată a efectelor exercițiilor fizice:

 Efecte motrice (formare de priceperi și deprinderi motrice);

 Calități motrice de bază (viteză, îndemânare, rezistență, forță
+ combinate);
 Capacitate de selectivitate în alegerea mijloacelor de lucru;

 Cunoașterea efectelor factorilor asociați;

• Formarea unui puternic fond motivațional al subiecților
prin stăpânirea gamei metodelor și procedeelor de
învățare (asigurarea succesului continuu) și mai ales al
celor pedagogice (aprobare, dezaprobare, îndemn,
încurajare, laudă, premiere, sancțiuni) rațional aplicate;

• Formarea unor grupaje pe categorii de vârstă (pe motive

de dozare a efortului, posibilități și afinități de
comunicare) dar și a unor grupe eterogene ca vârstă
folosind entuziasmul și forța tinerilor dar și experiența și
echilibrul bătrânilor;
• Elaborarea unor programe strict individualizate (chiar și
în cadrul aceleiași categorii de vârstă);
• Cunoașterea stării de sănătate a subiecților prin
consultarea permanentă a medicului (sportiv) discuții
etc.;
 • Instituirea unei informări corecte asupra:
 Stării de sănătate;
 Alimentație;
 Problemelor personale (familiale, școlare, de serviciu
atc.);
 Integrări socio-profesionale, familiale, grupuri,
preocupări, abilități repulsii etc.;
 Valorificarea profesională a succesului și insucceselor
( în plan strict profesional individual, cazuistic);
 Să nu faci rău! „Primum non nocere”!
 Incompetența profesională;
 Exagerearea bunelor intenții;
 Necunoașterea subiecților;
 Diagnostic greșit în cunoașterea particularităților;
selecționarea mijloacelor; dozarea efortului; răspunsul
și reacțiile la program; evoluția psihologică a
subiecților;
 Rutina și indiferența;
 Lipsa de empatie și apropierea față de subiecți;

 Conștientizarea obiectivelor pregătirii de către subiecți în funcție de

posibilitățile oferite de vârstă, pregătirea intelectuală și dotarea cu sau
fără putere de înțelegere (categorii speciale: copii cu handicap sau
retard mintal).
 LEGILE CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII NORMALE

1. Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi

organelor.
Ţesuturile şi organele constitutive ale organismului cresc şi se
dezvoltă în perioade variate de timp pe parcursul evoluţie.
De exemplu de la naştere până al maturitate, creierul creşte de 4
ori, iar ficatul de 9 ori.
Ţesuturile şi organele pot creşte mai repede sau mai lent; unele
se dezvoltă continuu, altele cunosc perioade de staţionare sau pot
chiar involua. Printre cele care cresc rapid putem enumera unele
componente ale sistemului nervos.
În decursul primului an de viaţă, sistemul nervos central, dar mai
ales urechea internă, ajung la proporţii apropiate de cele
definitive. Deşi se dezvoltă inegal, ţesuturile şi organele păstrază
un anumit grad şi anumite limite de proporţionalitate, care nu
tulbură prea mult armonia formelor şi echilibrul funcţiilor.
Deasemenea între cele două jumătăţi verticale ale corpului se
produc asimetrii în forma şi dispoziţia organelor sau în lungimea şi
grosimea segmentelor, mai ales la nivelul membrelor superioare
şi inferioare.
 Între organele perechi există o asimetrie funcţională; de
exemplu, la dreptaci membrul superior drept este mai
lung, mai gros, umărul drept mai coborât şi invers pentru
cei stângaci;
a) asimetria normală a organelor perechi şi a trunchiului
evoluează progresiv cu vârsta, în sens invers creşterii
şi în acelaşi sens cu funcţia;
b) la dreptaci superioritatea în lungime şi grosime a
membrului superior drept faţă de cel stâng, de cele mai
multe ori se însoţeşte de o superioritate funcţională
încrucişată.

Elementele de mai sus au o importanţă deosebită în

sport, deoarece s-a dovedit că există sporturi simetrice
şi sporturi asimetrice, în sensul că în sporturile simetrice
dau rezultate sportivii care au un cât mai mare grad de
simetrie dreapta – stânga, în timp ce în cele
asimetrice, obţin performanţe subiecţii cu o marcată
asimetrie drepta – stânga.
 2. Legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare

 La nivelul fiecărui organ şi ţesut, condiţionat de

factorii ereditari şi de mediu, există un anumit sistem
de creştere şi dezvoltare.
Cele mai multe elemente somatice urmează ritmul de
creştere al taliei şi greutăţii corpului, care devin pentru
noi etaloane sau termeni de comparaţie.
Organele păstrează, un ritm propriu de creştere şi
diferenţiere structurală şi de perfecţionare funcţională.
Variaţii de ritm se constată în creşterea diferitelor părţi
sau regiuni ale corpului, astfel în timp ce capul îşi
dublează înălţimea de la naştere şi până la maturitate,
trunchiul creşte în acest răstimp de 3 ori, membrele
superioare de patru ori.

Ca urmare a ritmului diferit de creştere şi dezvoltare,

pot să apară discordanţe şi chiar disociaţii fiziologice
între diferite părţi ale organismului .
3. Legea proporţiilor

Ritmul diferit de creştere şi dezvoltare atrage după sine

modificări permanente privind proporţiile dintre diferitele
părţi constitutive ale organismului.
Schimbarea proporţiilor dintre părţi începe din viaţa
intrauterină şi se continuă până după pubertate.
La naştere, lungimea corpului reprezintă de 4 ori
înălţimea capului; la opt ani de 6 ¼ ori; la zece ani de 6
½; la doisprezece ani, de 7 ori.
În ceea ce priveşte raportul dintre membrele superioare
şi cele inferioare, se constată că, în timpul vieţii
intrauterine, membrele superioare sunt ceva mai lungi
decât cele inferioare; la puţin timp după naştere
lungimea lor devine egală; după zece ani membrele
inferioare devin mai lungi decât cele superioare.

De asemenea centrul de greutate se deplasează în jos

pe măsură ce copilul creşte.
 În antropologie această lege dă posibilitatea de a
aprecia cu exactitate talia unui individ după dimensiunile
unuia dintre oasele membrelor;
 există trei perioade în evoluţia variaţiilor de proporţie
dintre lungimea şi lăţimea corpului: de la 4 la 6 ani, de la
6 la 15 ani şi de la 15 ani în sus;

 de la naştere şi până la vârsta adultă, fiecare segment al

corpului are felul său propriu de a se comporta faţă de
înălţime.

 dacă un segment al corpului are o creştere

proporţională superioarei celei staturale, segmentele
imediat superioare sau inferioare celui considerat vor
avea o creştere proporţional inferioară celei staturale.
 4. Legea alternanţei

În decursul perioadei de creştere şi dezvoltare se manifestă o serie

de alternanţe între procesele de creştere şi dezvoltare, între sporul
în înălţime şi cel în greutate, între creşterea diverselor segmente
corporale vecine.
 În fazele de creştere cantitativă foarte intensă, îndeosebi în timpul
creşterii taliei şi greutăţii, dezvoltarea organelor şi perfecţionarea
funcţiilor sunt încetinite.
 După aceste perioade lungi de acumulare cantitativă urmează o
stagnare sau o diminuare a creşterii.
 În perioadele scurte de pauză se produc adevărate salturi calitative,
care duc la o dezvoltare organică superioară.
 O alternanţă evidentă se produce deseori între creşterea rapidă a
înălţimii şi creşterea încetinită a greutăţii corpului. Bartels şi Stratz
au împărţit vârsta de la 1 an pînă la 20 ani în perioade alternante de
,,împlinire” sau creştere în greutate şi de ,,întindere” sau creştere în
înălţime.
 Perioada primei împliniri durează de la 1 an la 4 ani, iar a primei
întinderi de la 5 la 7 ani; perioada celei de a doua împliniri durează
de la 8 la 10 ani, iar a doua întindere, de al 11 la 15 ani; perioada
celei de a treia împliniri şi întindere durează de la 15 la 20 ani.
 Creşterea în înălţime alternează cu creşterea în lăţime
sau în grosime a corpului.

Oasele îşi alternează creşterea în lungime cu

îngroşarea lor.

La membrele superioare, creşterea în lungime a braţului

(humerus) alternează cu a antebraţului (radius şi
cubitus), la membrele inferioare creşterea coapsei
(femurul) alternează cu a gambei (tibia şi peroneul).

 Cea mai importantă alternanţă se produce între

creşterea în lungime a membrelor inferioare şi
creşterea în înălţime a bustului (marea alternanţă a lui
Godin) la pubertate.

 Copii şi tinerii cresc în greutate mai mult spre sfârşitul

verii şi în timpul toamnei, iar în înălţime mai mult
primăvara şi la începutul verii.
 5. Legea creşterii şi dezvoltării diferenţiate pe genuri

 Succesiunea perioadelor mai active şi mai puţin active

de creştere şi dezvoltare nu este indentică la cele două
genuri. Diferenţele de creştere dintre băiat şi fată există
încă din perioada intrauterină, dar se accentuează la
pubertate sub influenţa secreţiilor hipofizare, tiroidiene,
gonadice şi suprarenale. Pubertatea la fete începe mai
devreme la băieţi.
 În această perioadă, fetele au o creştere mai grăbită şi îi
depăşesc pentru scurt timp pe băieţi, în înălţime şi
greutate. Procesele de creştere se opresc în general al
fete în jurul vârstei de 17-19 ani, iar băieţii continuă să
crească până la 21- 25 de ani.

 Creşterea şi dezvoltarea inegală şi diferenţiată pe genuri,

nu este întâmplătoare, ci se supune unor legi superioare
de coordonare şi echilibrare, pe etape evolutive, care tind
să transforme pe copil în tânăr şi pe tânăr în adult.