Electrocardiograma

• reprezintă înregistrarea grafică a variaţiilor de

potenţial electric ale miocardului la suprafaţa
corpului în cursul activităţii ritmice a cordului

• este investigația cel mai frecvent utilizată pentru

diagnosticul și controlul evolutiv al bolilor
cardiovasculare
 Indicațiile ECG

• în diagnosticul:
- tulburărilor de ritm
- a cardiopatiei ischemice
- tulburărilor de conducere
- infarctului miocardic
- tulburărilor electrolitice
 Înregistrarea ECG

• electrozii sunt plasaţi în diferite puncte de pe

suprafaţa corpului; un anumit raport între
punctele de plasare a electrozilor defineşte o
derivaţie electromagnetică

• în practică se folosesc trei tipuri de derivaţii:

derivaţiile standard, derivaţiile unipolare ale
membrelor şi derivaţiile toracice
 Derivaţiile standard ale membrelor

• câmpul electric dezvoltat de miocard poate fi cercetat

conectând electrocardiograful la doi electrozi aşezaţi
pe regiuni echidistante faţă de inimă; se obţin astfel
derivaţiile bipolare ale membrelor
• înregistrarea acestor derivaţii utilizează trei puncte de
plasare ale electrozilor pe suprafaţa corpului notate
convenţional cu literele de la iniţialele în engleză ale
acestor puncte:
- membrul superior drept R = right
- membrul superior stâng L = left
- membrul inferior stâng F = foot
• notând cu VR, VL şi VF potenţialele punctelor
respective, derivaţiile standard măsoară
diferenţele de potenţial care iau naştere între
câte două din aceste puncte în modul următor:
DI = VL – VR
DII = VF – VR
DIII = VF – VL
• fiecărei derivaţii i se atribuie în mod convenţional
un sens pe care se face proiecţia vectorilor
cardiaci;
– proiecţiile orientate în sensul axului se înregistrează
pozitive iar cele orientate în sens invers se
înregistrează negative

• în reprezentare grafică, axele celor trei derivaţii

standard sunt reprezentate de cele trei laturi ale
unui triunghi echilateral, triunghiul lui Einthoven;
– convenţional centrul electric al inimii este plasat în
centrul acestui triunghi
 Derivaţiile unipolare ale membrelor
• utilizează electrozii de înregistrare plasaţi în
aceleaşi poziţii ca pentru obţinerea derivaţiilor
standard (R, L şi F)
• se numesc derivaţii unipolare deoarece unul din
electrozi considerat indiferent, înregistrează tot
timpul un potenţial electric nul;
– aparatul măsoară astfel potenţialul cules de celălalt
electrod, considerat electrodul explorator
 Derivaţiile unipolare ale membrelor
• electrodul indiferent se obţine unind
(scurtcircuitând) într-un punct electrozii celor
două membre, diferite de electrodul explorator

• mâna stângă, mâna dreaptă, piciorul stâng se

conectează pe rând la polul pozitiv
 Derivaţiile unipolare ale membrelor

derivaţiile obţinute se notează cu:

• aVL - priveste peretele lateral si anterior al
cordului
• aVR - priveste endocavitar
• aVF - priveste peretele diafragmatic
- indicele a (de la augmented = amplificat) se
adaugă deoarece potenţialele obţinute prin
această metodă sunt mult mai mari decât cele
obţinute prin alte tehnici
• derivaţiile unipolare ale membrelor sunt
perpendiculare pe cele ale derivaţiilor standard;
în acest mod în triunghiul lui Einthoven se
introduce un sistem de încă trei axe

• aceste 6 derivaţii permit analiza vectorului

electric în plan frontal
 Derivaţiile toracice
• derivaţiile toracice sau precordiale sunt derivaţii
unipolare

• electrodul indiferent se obţine scurtcircuitând

electrozii de la nivelul celor trei membre R, L şi F
într-un singur punct, numit bornă centrală
terminală (polul negativ are potenţialul 0)

• electrodul explorator se plasează în anumite

puncte convenţionale de pe peretele toracic
anterior, notate de la V1 → V6, considerat polul
pozitiv:
 Localizare
Simbol Electrod Privesc direct
(spatiu i.c.)
Derivații IV dr.
V1 rosu VD
drepte arasternal
IV stg.
R/S < 1 V2 galben SIV+VD
parasternal
Derivații
V3 între V2 si V4 verde SIV
septale
V stg. linia
R/S ~ 1 V4 medio- maro VS apex
claviculară
VS (reg.
V stg. linia
Derivații antero
V5 axilară negru
stângi laterala și
anterioară
inferioară a
V stg. linia
peretelui liber
R/S >1 V6 axilară violet
VS)
mijlocie
• axul derivaţiilor toracice porneşte din centrul
electric al inimii oprindu-se pe faţa anterioară a
toracelui, sub electrodul explorator

• derivaţiile precordiale permit analiza vectorului

electric în plan orizontal
• în afară de aceste derivaţii care se utilizează în mod
obişnuit în anumite situaţii se utilizează și alte
derivaţii toracice:
– derivaţiile extreme stângi sau toracice posterioare (V7 –
linia axilară posteriorară, V8 – vârful scapulei)
– derivaţiile toracice extreme drepte V3R, V4R, V5R – puncte
de pe hemitoracele drept simetrice cu cele de pe
hemitoracele stâng
– derivaţiile esofagiene: electrodul explorator se introduce
sub forma unei sonde în esofag
 Geneza electrocardiogramei
• repartiţia inegală a ionilor în interiorul şi exteriorul celulei face
ca aceasta în condiţii de repaus să fie polarizată cu încărcătură
electrică diferită de o parte şi de alta a membranei: negativă
în interior şi pozitivă în exterior
• stimulul de depolarizare determină scăderea bruscă a
rezistivităţii electrice a membranei cu schimbarea
permeabilităţii pentru ionii de Na+ (pătrund în celulă) şi K+ (ies
din celulă)
– => se schimbă polarizarea electrică a membranei şi se produce
depolarizarea;
– procesul invers prin care se restabilesc proprietăţile de repaus
ale membranei celulare = repolarizarea, urmând sensul
procesului de depolarizare
 Geneza electrocardiogramei
• în condiţii fiziologice stimulul de depolarizare pleacă de la
nivelul nodului sino-atrial, care se descarcă cu o frecvenţă de
60-80/minut, se transmite → apoi nodului AV → fasciculul Hiss
şi ramificaţiile reţelei Purkinje → prin intermediul sinapselor
Purkinjo-miocardice se răspândeşte în grosimea peretelui
• depolarizarea peretelui se propagă dinspre endocard spre
epicard
• limita dintre porţiunea miocardică activată, devenită
electronegativă la suprafaţă şi cea neactivată are forma unei
suprafeţe în spaţiu = suprafaţa limitantă; de o parte şi de alta
a suprafeţei limitante există un câmp electric negativ şi unul
pozitiv luând naştere un dipol
 Geneza electrocardiogramei
• fiecare dipol poate fi reprezentat grafic printr-un vector,
orientat dinspre zona electronegativă spre cea electropozitivă,
având o mărime determinată de diferenţa de potenţial dintre
cei doi poli ai dipolului
• aceşti vectori se supun legilor matematice, pot fi sumaţi,
deplasaţi
• proiecţia acestor vectori în timp pe o derivaţie reprezintă
electrocardiograma înregistrată în acea derivaţie
• dacă vectorul se apropie de electrod se înregistrează o undă
pozitivă dacă se îndepărtează - negativă
• înregistrarea ECG se face cu ajutorul
electrocardiografului (un voltmetru) care înregistrează
un curent amplificat
• viteza de derulare a hârtiei este de 25 mm/ secundă
(sau 50 mm/secundă)
- pe orizontală: 1 mm ...... 0,04 secunde
- pe verticală: 1 mm ....... 0,1 mV
• activitatea miocardului se desfăşoară în 2 etape
diferite: atriograma şi ventriculograma, despărţite
printr-un interval de timp care corespunde întârzierii
fiziologice a stimulului la nivelul nodului AV
 Electrocardiograma normală
• calibrarea aparatului! 1 mV=10mm ∏_∏
• unda P = depolarizarea atrială, undă pozitivă,
rotunjită, cu:
- durată (T) = 0,06 – 0,11 secunde
- amplitudine (A) = 0,1 – 0,25 mV
- în aVR: negativă
- patologic: izoelectrică, bifidă, bifazică
• intervalul PQ = cuprins între începutul undei P
şi începutul complexului QRS
- include pe lângă unda P şi linia izoelectrică care
apare datorită întărzierii depolarizării la nivelul
nodului AV
- T = 0,12 – 0,21 secunde
• complexul QRS = depolarizarea ventriculară
• T = 0,08 – 0,11 secunde
• A = 0,5 – 1,6 mV şi se măsoară de la marginea superioară a
undei R la marginea inferioară a undelor negative (Q sau S)
• dacă A < 0,6 mV în fiecare derivaţie = microvoltaj =>
obezitate, colecţie pericardică
• în conducerile precordiale drepte: raportul R/S - subunitar,
în cele stângi - supraunitar
• unda R = pozitivă; dacă există mai multe deflexiuni pozitive
se notează R –R’
• unda Q = negativă – arată depolarizarea septului
interventricular, durata <0,04 sec, amplitudine < 1/4R
• deflexiunea intrinsecoidă = se înţelege o cădere
bruscă a potenţialului de la o valoare pozitivă
maximă la o valoare negativă maximă (de la vârful
undei R la vârful undei S) = timpul în care unda de
depolarizare se propagă de la endocard la pericard
- valori maxime normale: = 0,035 secunde în V1
= 0,045 secunde în V5
• segmentul ST = repolarizarea lentă ventriculară
– în mod normal este izolectric
– se admit denivelări de 1 mm în sens pozitiv sau
negativ
• unda T = repolarizarea rapidă ventriculară
– asimetrică, pozitivă, cu o pantă ascendentă lentă
şi una descendentă abruptă
– T = 0,15 -0,30 secunde
– A = 1/6 din amplitudinea undei R precedente
– în condiţii patologice apare negativă, turtită,
asimetrică
• unda U: - se observă uneori după unda T
- mică, pozitivă
- apare în hipopotasemie (după
diuretice, glucocorticoizi)
• intervalul QT = sistola electrică
• intervalul TP = diastola electrică
 Interpretarea unei electrocardiograme
Ritmul - sinusal (unde P urmate de complexe QRS)
cicluri cardiace la intervale regulate
Calcularea frecvenței:
• se face în funcţie de viteza de rulare a hârtiei
• dacă activitatea cardiacă este ritmică, numărăm liniile dintre
două unde R succesive şi le înmulţim cu 0,04 la o viteză de
rulare a hârtiei de 25 mm/secundă (0,02 la 50 mm/secundă)
ex: 20 linii X 0,04 = 0,8 secunde = durata unui ciclu
cardiac
60 secunde : 0,8 secunde = 75 bătăi/minut
• în caz de aritmie înmulțim numărul complexelor QRS din 15
pătrate mari (3 sec) cu 20
 Axele electrice ale inimii

• forţele electrice ale inimii sunt orientate în diferite

direcţii, forţele care au acelaşi sens se sumează iar
cele de sens contrar se anulează
• însumarea se face în vectori care se proiectează pe
sistemele axiale (triunghiul Einthoven), rezultanta
vectorilor constituie axul electric al inimii şi în
general corespunde axului anatomic
• în mod curent în clinică se determină axul QRS
 Axele electrice ale inimii

• interpretarea rapidă a axului:

- în DI, DII, DIII se compară amplitudinea undei R
- normal II>I > III
- deviere la stânga I > II > III
- deviere la dreapta III > II > I
• axa QRS este între 0-90 (30-60) grade
• deviaţiile patologice apar în hipertrofii ventriculare,
tulburări de conducere intraventriculare, necroza
miocardului
• deviere la stânga → între 0 și -90 grade
• deviere la dreapta →între 90-180 grade
• pe buletinul ECG se trece:
- nume, prenume, data examinării
- analiza cronologică şi morfologică a ECG
- viteza de rulare a hârtiei