Curs 14

Tuneluri şi metropolitane – note de curs
2015-2016
Prof.dr.ing. Anghel Stanciu, Asistent dr. ing. Mircea Aniculăesi, Asistent dr. ing. Oana Colţ
Stabilitatea taluzurilor
ÎNTREȚINEREA, REABILITAREA ȘI
RECONSTRUCȚIA TUNELURILOR
Curs
14.1. Investigarea stării căptușelii
14 tunelurilor existente
14.2. Lucrări de întreținere curente
14.3. Infiltrații de apă
14.4. Reabilitarea structurală;
14.5. Lucrări de reabilitare a platformei şi
radierului
14.1. Investigarea stării căptușelii tunelurilor existente
 Generalități
Tunelurile feroviare din România au fost realizate în perioada 1860÷1995. Se observă

(Figura 14.1) faptul că aproximativ 48% din numărul și lungimea totală a tunelurilor feroviale a
fost realizată înainte de 1945.
Figura 14.1. Numărul şi lungimea tunelurilor feroviare în România între 1860 şi 1995
Această moștenire, de o valoare şi o importanţă considerabilă, implică acțiuni permanente
din partea gestionarului pentru asigurarea durabilității și funcționalității tunelurilor, respectiv
pentru prelungirea duratei lor de viață.
 Generalități
Tunelul se poate considera ca fiind un ansamblu al următoarelor elemente componente:
a) mediul înconjurător;
b) sistemul de căptușeli;
c) sistemul de etanșare;
d) sistemul de evacuare a apelor;
e) sistemul căii;
f) sistemul de echipamente şi instalații.
Aceste elemente componente ale unui tunel sunt interdependente, dar fiecare dintre ele poate
fi influenţat de celelalte şi la rândul lor să le influenţeze pe acestea.
Pe durata sa de viață, un tunel, este expus atât la o uzură morală cât şi fizică.
a) Uzura morală – se poate datora depăşirii condiţiilor de transport, ca urmare a creşterii
gabaritului materialului rulant şi / sau a creşterii vitezei de circulaţie.
Tunelurile feroviare au suferit o astfel de uzură, prin evoluţia de la locomotivele cu abur cu
viteze de cca. 30 km/h la trenurile de mare viteză (v > 200 km/h), care a impus refacerea
lor deşi starea tehnică putea fi corespunzătoare.
b) Uzura fizică (îmbătrânirea) – ca urmare a acțiunii factorilor de mediu are loc o modificare
în timp a structurii şi proprietăţilor materialelor componente ale unui tunel.
Această uzură este influenţată de alcătuirea, rolul şi amplasarea materialelor componente
în tunel.
Durata de viaţă a elementelor componente ale unui tunel, descreşte dinspre mediul
înconjurător înspre echipamentele și instalațiile interioare (Figura 14.2).
 Mentenanța
În decursul timpului tunelurile, construite cu metode şi materiale diverse şi în terenuri
variate, îmbătrânesc, suportând modificări şi degradări care afectează şi diminuează condiţiile de
calitate stabilite în faza de proiectare.
Totalitatea operațiilor de întreținere,
reparații, reabilitare şi organizatorice,
efectuate pentru menţinerea sau restabilirea
în starea în care îşi poate îndeplini funcţiile
specificate constituie mentenanţa.
Acţiunile specifice mentenanţei sunt
considerate:
a) acţiuni de prognoză;
b) acţiuni de diagnoză;
c) acţiuni preventive;
d) acţiuni corective;
e) acţiuni de urgenţă.
a) Prognoza - prima componentă a

mentenanţei – are rolul de a deduce evoluția
desfăşurării în timp a unui fenomen sau proces,
pe baza studiului împrejurărilor care îi
determină apariţia şi evoluţia.
Figura 14.2. Conceptul de mentenanţă integrată

 Mentenanța
b) Diagnoza constă în determinarea “afecţiunilor” de care suferă tunelul. Aceasta are la
bază datele obținute prin observare directă şi investigaţii specifice, precum și stabilirea
terapeuticii necesare pentru a preveni sau corecta aceste afecţiuni.
Aceste două acțiuni (prognoza şi diagnoza) urmăresc evaluarea stării tehnice a tunelului
prin urmărirea comportării în exploatare a acestuia. Aceasta este o actiune sistematică de
observare, examinare şi investigare a comportării construcţiei sub influenţa acţiunilor agenţilor
de mediu, a condiţiilor de exploatare şi a interacţiunii cu mediul înconjurător şi cu activităţile
utilizatorilor, pe tot parcursul funcționării.
Această urmărire poate fi:
• o urmărire curentă – realizată regulat de către gestionarul tunelurilor, având ca
scop culegerea de informații legate de starea tehnică a construcţiei;
• o urmărirea specială – realizată de personal tehnic specializat sau de un expert,
având ca scop realizarea de investigaţii specifice, asupra unor parametri privind
capacitatea de utilizare a construcţiei, la construcţiile din exploatare cu o evoluţie
periculoasă.
Studierea fenomenelor de infiltraţii şi a proceselor sub acţiunea agenţilor externi, permite
aprecierea evoluţiei acestora, stabilirea acţiunilor preventive sau corective necesare, planificarea
lor în timp şi evaluarea cheltuielilor.
c) Acţiunile preventive – au ca scop preîntâmpinarea, împiedicarea apariției unor defecte
sau situaţii nedorite, posibile, în scopul prevenirii apariţiei acestora.
În categoria acestor acțiuni avem: lucrările curente de îngrijire, curăţare, recondiţionare,
înlocuire, realizate regulat la elementele de suprafaţă (ex. curăţare barbacane, canale, lucrări
curente la cale, etc.).
 Mentenanța
d) Acţiunile corective - au rolul de a elimina cauzele unor posibile defecte sau situaţii
nedorite, existente, în scopul prevenirii repetării acestora şi de a readuce construcţia în parametrii
tehnici de funcționare normală.
În această categorie intră: reparaţii, consolidări/reabilitări sau reconstrucţii.
Reparaţiile - ansamblul de operații efectuate asupra construcției, pentru a o menține sau a o
readuce în stare normală de funcționare.
Reabilitările – ansamblul de lucrări prin care se asigură construcţiei performanţe egale sau
superioare, faţă de cele iniţiale în scopul de a prelungi durata de serviciu şi de viaţă a
construcţiei.
Reconstrucţia - ansamblul de lucrări prin care se modifică parţial sau total o construcţie
asigurându-i un nivel de performanţă superior.
e) Acţiunile de urgenţă – acestea apar în cazul unor avarii grave, produse din cauze naturale
(seism, alunecări de teren) sau artificiale (incendiu, deraiere cu coliziune etc).
Lucrările necesare se pot înscrie în una din categoriile corective de mai sus.
Observaţiile obținute sunt utile pentru crearea unui concept de mentenanţă prin:
• acţiuni preventive şi corective bazate pe componente de prognozare şi diagnoză, prin
crearea, menţinerea şi exploatarea unei baze de date asupra stării tehnice, cât mai
cuprinzătoare.
• organizarea atentă a activităţilor menţionate mai sus, dintre care cea privind baza de
date prezintă o importanţă aparte.
 Cauzele degradării tunelurilor
Principalele cauze ale degradării în timp a tunelelor sunt:

• apa subterană;
• îngheț/ dezghețul;
• aerul umed;
• alcătuirea constructivă și tehnologia de execuție.
 Apa subterană, care poate să fie adeseori agresivă, poate pătrunde treptat în anumite
condiţii, prin căptuşeală până în interiorul tunelului.
Ca urmare a degradării hidroizolației, pot apărea infiltraţii de apă, care în traseul lor spre
interiorul tunelului pot spăla mortarul din zidăria căptuşelii. Totodată aceasta se poate acumula în
spaţiile goale create, ca urmare a execuţiei captuşelilor prin metodele clasice miniere, între
captuşeală şi teren, creând presiuni suplimentare pe căptușeală, dar și facilitând circulaţia apelor
atât în jurul captuşelii cât şi în lungul tunelurilor.
De asemenea, infiltraţiile de apă, pot avea o acţiune erozivă puternică prin circulația acestora
prin rocă și căptușeală, ceea ce poate conduce la tasarea zonei de la cheia bolţii (Figura 14.3).
Aceste surse de apă subterană acumulată în jurul căptuşelilor la tuneluri, pot proveni şi din
infiltraţiile apelor superficiale ca: precipitaţii atmosferice, ape stătătoare sau curgătoare.
 Cauzele degradării tunelurilor
https://fenix.tecnico.ulisboa.pt/downloadFile/395137
889245/Abstract_Tunnel_Rossio.pdf
Figura 14.3. Deformarea bolţii ca urmare a acţiunii apei
 Îngheţul și dezgheţul pot determina, ca urmare a creșterii volulului apei înghețate,
fracturarea rocilor din jurul căptușelii dar și fisurarea acesteia, și mai apoi în urma dezghețului
permite infitrarea unor cantități mari de apă, conducând la importante degradări la capetele
tunelurilor. În cazul tunelurilor scurte sau la capetele tunelurilor lungi, apa care se prelinge pe
pereţii căptuşelilor, poate forma „stalactite” şi „stalagmite” sau bancuri masive de gheaţă care
obturează gabaritul de circulaţie de sus în jos, de jos în sus şi lateral, făcând imposibilă
exploatarea tunelului (Figura 14.4). În literatura de specialitate se menţionează acest fenomen la
tunelul Mestecăniş.
http://tunnelbuilder.it/Uploads/News/Ar
stalagmite stalactite
stalactite
sauer.com/resources/presentations-
bancuri
chive/2006.htm
de gheață
http://www.dr-
lectures/422
stalagmite
Figura 14.4. Bancuri de gheață, stalagmite și stalactite

 Aerul umed şi fumul de locomotivă, întâlnit în cazul tunelurilor neventilate şi
neelectrificate, reprezintă de asemenea un factor potenţial de coroziune şi alterare chimică foarte
puternic. Lucrările de protejare a materialului metalic de cale, au în vedere părţile șinei ce pot fi
afectate. S-a constatat că cel mai mult sunt afectate talpa şi fețele laterale ale șinei (Figura 14.5),
ajungând ca în unele tuneluri coroziunea să înainteze cu 0,5 ÷ 1,0 mm pe an.
http://onlinepubs.trb.org/onlinepubs/tc
rp/tcrp_webdoc_37.pdf
http://www.steelguru.com/article/details/
Mzk%3D/Building_a_New_India.html
Figura 14.5. Corodarea şinelor
Folosirea de materiale gelive, piatră de slabă calitate şi mortare de var, suprapusă cu acţiunea
statică sau dinamică a apei şi a îngheţului constituie cauza complex a unor importante şi rapide
degradări ale căptuşelilor. De asemenea, inexistenţa lucrărilor de hidroizolare exterioare sau
interioare, sau starea lor calitativă inferioară, uşurează considerabil acţiunea masivă a apei şi a
celorlalţi factori asupra căptuşelilor de zidărie sau beton a tunelurilor.
O altă cauză a degradării căptușelii tunelului, este legată de alegerea unei forme neadecvate a
secțiunii transversale. De exemplu, soluția cu boltă supraînălțată atunci când presiunile
orizontale sunt decisive sau de boltă pleoştită când cele verticale sunt mai importante,
concomitent cu subdimensionarea grosimii acesteia a constituit cauza fisurilor şi crăpăturilor
înregistrate, la puţin timp de la darea în exploatare a căptuşelilor unor tuneluri.
 Generalități – Inspecția tunelurilor
Inspecția tunelurilor are ca scop urmărirea diverselor aspecte funcționale ale unui tunel ca:
drenajele, precum și componentele civile / structurale, mecanice, electrice, de ventilație, dar și
unele aspecte operaționale (semnale, comunicare, siguranță la foc și a altor componente de
securitate).
Frecvența acestor inspecții este stabilită de proprietarul tunelului, în funcție de vechimea și
starea tehnică a tunelului. Astfel, în cazul tunelurilor noi această perioadă poate ajunge și până la
5 ani, iar pentru cele mai vechi, frecvența inspecțiilor este mai mică (recomandat o dată la doi
ani). Aceste inspecții sunt adiționale celor efectuate zilnic, săptămânal sau în cazul inspecțiilor
generale, efectuate lunar.
Aceste inspecții, ce au ca scop identificarea
eventualelor defecte structurale, se realizează atât
prin intermediul inspecțiilor vizuale cât și cu
ajutorul tehnicilor nedistructive.
 Inspecția vizuală (Figura 14.6) - se
realizează pe toate suprafețele expuse ale
elementelor structurale. fisură
Defectele constatate vor fi măsurate și li se
va consemna locația. Acestea vor fi înregistrate
în registru în funcție de gravitatea lor ca fiind
minore, moderate sau severe.
Pentru identificarea defectelor ascunse ale
elementelor structurale, se recomandă folosirea
periodică a tehnicilor nedistructive de tipul
metodelor acustice. Figura 14.6. Inspecția vizuală
 Introducere – Examinare - diagnosticare
În cadrul mentenanței există două capitole principale:.
1) Examinarea - se referă la compararea stării actuale a tunelurilor, (rezultate în urma
investigației, observațiilor și a măsurătorilor) cu starea inițială a acestora, respectiv și
corespondența acestora cu cerințele standardelor în vigoare.
Examinarea poate fi (Figura 14.7):
a) o examinare primară - efectuată în scopul
observării stării căptușelii (dacă există sau nu
deformații în căptușeala tunelului). Dacă
căptușeala prezintă deformații, se poate decide,
necesitatea unei examinări secundare și/ sau
contramăsuri sau acțiuni pentru estimarea
mărimii acestora.
b) examinarea secundară - constă într-o
investigare detaliată a măsurilor, condițiilor și
mărimilor deformațiilor detectate în
examinarea primară și analizarea necesităților
și a priorităților contramăsurilor ce vor fi
aplicate.
Datele necesare pentru faza examinării
secundare sunt prezentate în Figura 14.8.
Figura 14.7. Schema logică de intervenții și

mentenanță ale unui tunel
 Introducere – Examinare - diagnosticare
2) Diagnosticarea - se referă la constatarea rezultatelor examinării, și a contramăsurilor ce se
iau în considerare la rezultatele inspectării.
Figura 14.8. Conținutul
examinării secundare
 Scanarea secțiunii tunelului
În ultimii ani, cerințele și standardele ridicate de calitate, siguranță, mediu sau cost, introduse
pentru construcțiile publice au crescut în mod semnificativ.
Folosirea scanerelor cu laser la monitorizarea stării tehnice a tunelurilor (Figura 14.9), este
una dintre metodele cele mai rapide, mai sigure și mai precise moduri de documentare și achiziție
de informații 3D.
 Scanarea secțiunii tunelului
http://www.nvfnorden.org/lisalib/getfile.asp
x?itemid=3118
technology/t-sight-100/83/1/t-sight-100.php
http://www.mermecgroup.com/inspection-
Figura 14.9. Investigarea suprafeţei intradosului unui tunel
cu scanerul
Figura 14.10. Laser Scaner 3D
Există scanere 3D (Figura 14.10) care prezintă trei canale de înregistrare. Fiecare canal poate
furniza:
a) o imagine vizuală (Figura 14.11.a) având ca scop:
• analiza suprafeței și a condiției suprafeței vizibile
• detectarea fisurilor
b) o imagine termică (Figura 14.11.b) având ca scop:

• informații suplimentare
• starea de umiditate
• presența infiltrațiilor de apă
c) înregistrări 3D (Figura 14.11.c) având ca scop:
• gabaritul secțiunii transversale
http://www.nvfnorden.org/lisalib/getfile.aspx?itemid=3118
• detectare a degradărilor
a) b) c)
Figura 14.11. Modul de prezentare a rezultatelor scanării cu laserul
Un alt mod de examinare a suprafeței căptușelii se bazează pe folosirea laserelor fixe

(scanare 2D). Un mod de fixare a acestora pentru scanarea căptușelii unui tunel de cale ferată
este prezentat în Figura 14.12.
http://www.pavemetrics.com/pdf/10.Tunnel_In
spection_Euro.pdf
Figura 14.12. Modul de poziționare a camerelor laser pentru inspecția tunelurilor cu șase senzori
Senzorii pot fi montați și pe un autovehicol pentru evaluarea stării tehnice a căptușelii

tunelurilor de șosea (Figura 14.13).
Figura 14.13. Exemplu de

autovehicol echipat cu senzori în
scopul examinării stării căptușelii
Figura 14.14 prezintă exemple, cu înregistrări folosind lasere fixe, a celor mai întâlnite tipuri
de defecte în cazul unui tunel având căptușeala realizată din elemente prefabricate.
http://www.pavemetrics.com/pdf/10.Tunnel_Inspection_Euro.pdf
Figura 14.14. Defecte

comune:
a) b) c) d) a), b) îmbinările dintre
elementele prefabricate;
c), d) ciobiri ale
elementelor
prefabricate;
e), f) fisuri și crăpături;
g), h) infiltrații de apă.
e) f) g) h)
 Lucrări de întreținere - întreținere curentă
În urma efectuării reviziilor la tunel, și pe baza înregistrărilor făcute în faze de examinare și
diagnosticare, se adoptă o serie de măsuri pentru îndepărtarea defectelor observate şi cauzelor ce
le-au produs.
Aceste măsuri se constituie de fapt în lucrări de întreţinere care la rândul lor, pot fi
împărţite în: lucrări mărunte de întreţinere şi lucrări principale de întreţinere.
 Lucrările mărunte de întreţinere – au un caracter preventiv, și se pot realiza de echipele de
întreţinere cu forţe şi mijloace proprii, fără a implica o tehnică deosebită. În categoria acestor
lucrări de întreținere se includ:
a) curăţirea şi repararea şanţurilor de scurgere a apelor în afara tunelului;
b) întreţinerea tranşeelor de acces;
c) curăţirea şi repararea canalului colector din interiorul tunelului;
d) curăţirea rigolelor transversale şi a barbacanelor;
e) repararea banchinelor;
f) curăţirea şi completarea prismei de balastare;
g) retrasarea căii în tunel;
h) repararea locală a zidăriei.
a) Curăţarea şi repararea şanţurilor de scurgere a apelor din afara tunelului
Șanturile, executate la baza zidurilor de sprijin sau aripilor sau de la partea superioară a
portalelor, au rolul de a capta apa de suprafață și de a o conduce la podeţe de descărcare. În timp
aceste șanțuri se pot colmata cu diverse depuneri, micşorând secţiunea de scurgere şi ca urmare
trebuie curăţate periodic. Orice degradare a acestor şanţuri trebuie înlăturată prin reparații, pentru
a asigura condiţii bune de scurgere a apelor.
b) Întreținerea tranșeelor de acces
Constă în întreţinerea zidurilor de sprijin, a pereurilor, a taluzelor sau a versanţilor stâncoşi.
Erodarea taluzelor poate fi evitată prin îngrijirea pereurilor, cleionajelor şi brăzduirilor.
Desprinderea şi căderea rocilor de pe versanţi poate fi împiedicată prin lucrări de curăţare a
acestora sau lucrări cu plase de protecţie.
c) Curăţarea şi repararea canalului colector din interior şi a barbacanelor
Trebuie să se aibă în vedere cele trei soluţii de colectare şi evacuare a apelor (după prof.
Iftimie) care se întâlnesc la tuneluri existente, și anume:
• un canal central (Figura 14.15) – reprezintă
situaţia cea mai dezavantajoasă, deoarece
curățarea acestor canale este destul de greoaie,
necesitând întreruperea circulației și îndepărtarea
stratului de balast.
• un canal lateral amplasat lângă banchină Figura 14.15. Secţiune cu canal central [Iftimie T.]
(Figura 14.16) - are ca și dezavantaj trimiterea
apelor, de la barbacanele de pe partea opusă
canalului colector, prin prismul de balast, fiind
mari şanse de colmatare a acestuia. Ca și avantaj,
această variantă de amplasare a canalului colector
permite amplasarea de cămine de vizitare, deci o
curăţare mai uşoară.
Figura 14.16. Secţiune cu canal lateral [Iftimie T.]
14.2 Lucrări
14.2. Lucrăride
deîntreținere
întreținerecurente
curente
• două canale laterale lângă fiecare banchină
(Figura 14.17) – reprezintă variant are este
considerată ca fiind cea mai bună, din punct de
vedere funcțional, datorită ușurinței de efectuare a
lucrărilor de întreținere. În schimb, realizarea a două
canale implică costuri inițiale mai mari, în
comparație cu celelalte două cazuri prezentate Figura 14.17. Secţiune cu două canale
anterior. laterale [Iftimie T.]
Se recomandă ca acestă operație de curăţare a canalelor colectoare, să se efectueze cel puţin
o dată pe an, iar vizitarea întregului canal cu efectuarea eventualelor reparaţii, trebuie să se facă
la 2-3 ani.
Neefectuarea acestor lucrări de întreţinere poate determina:
• colmatarea prismului de balastare;
• infiltrarea apei sub fundaţii, cu posibile tasări ale acestora;
• înfundarea barbacanelor şi ridicarea nivelului apelor, deci infiltraţii în zidărie;
• atacarea şi degradarea radierului.
Ca urmare a colmatării rigolelor, sau a înfundării barbacanelor, poate apărea și o ridicare a
nivelului apei subterane la extradosul căptuşelii, având ca rezultat:
• creşterea presiunii laterale pe căptuşeală;
• modificarea caracteristicilor rocii din spatele căptușelii;
• infiltrarea apei prin zidărie şi deteriorarea acesteia (Figura 14.18).
14.2 Lucrări
14.2. Lucrăride
deîntreținere
curente
http://www.fhwa.dot.gov/bridge/tunnel/ntis/Dr
sauer.com/projects/big_walker_tunnel_-
water_ingress_damage.pimg
_rehabilitation.prj/04-05-
aftTOMIEMan130705.pdf
http://projects.dr-
Figura 14.18. Efetele infiltrațiilor de apă în căptușeli

Desfundarea barbacanelor se poate face:
• în cazul unei colmatări, curăţarea se face cu apă sub presiune sau cu jet de apă şi o perie
de sârmă;
• în cazul obturării cu materiale solide (piatră spartă, desprinderi zidărie etc.) curăţarea se
face prin îndepărtarea acestora cu ajutorul unor sârme sau răngi.
Lucrările principale de întreținere constau în:
a) Lucrări de realiniere a niveletei căii şi de retrasare a axei acestuia
Deficienţele de execuţie, estimarea incorectă a împingerii rocilor dar şi degradările căptuşelii,
ce pot apărea în timp, pot afecta forma inițială a conturului intradosului tunelului.
Secţiunea utilă interioară a unui tunel este verificată după respectarea următoarelor criterii:
 gabaritul de referinţă al materialului rulant;
 toleranţele materialului rulant, ale căii şi ale construcţiei;
 spaţiul suplimentar pentru cintre, instalaţii etc.
14.2 Lucrări
14.2. Lucrăride
deîntreținere
curente
 Lucrări de întreținere - lucrări principale de întreținere
Înfăşurătoarea interioară a tuturor profilelor transversale ale intradosului, în raport cu axa
căii, este definită ca debuşeul unui tunel.
Acest debuşeu poate fi modificat ca urmare a lucrărilor de întreţinere a căii, a prismei de
balastare, putând determina deplasări transversale ale axei căii în plan sau la ridicări ale niveletei
în profilului în lung, de la câţiva milimetri la zeci de centimetri.
Etapele parcurse pentru verificarea debuşeului sunt:
• realizarea releveelor transversale ale intradosului la rosturile dintre inele şi în câmp, când
sunt deformări;
• realizarea nivelmentului în profil în lung, cu stabilirea cotelor NST (nivelului superior al
traversei) în dreptul secţiunilor transversale relevante şi a grosimii prismului de piatră
spartă;
• desenarea la scară a releveelor cu poziţionarea gabaritului de circulaţie în fiecare
secţiune;
• desenarea profilului în lung cu prezentarea grosimilor prismului de piatră spartă
(balastare) şi stabilirea unei noi nivelete, care să satisfacă mai bine condiţiile de
exploatare;
• raportarea noilor cote ale niveletei pe releveele transversale cu repoziţionarea
gabaritului;
• determinarea, profil după profil, prin translaţii laterale stânga şi dreapta a gabaritului, a
culoarului de amplasare a axei căii;
• retrasarea axei căii în interiorul culoarului stabilit;
• raportarea noii axe pe profile şi repoziționarea finală a gabaritului.
14.2 Lucrări
14.2. Lucrăride
deîntreținere
curente
În cele ce urmează se prezintă o analiză a debuşeului realizată la tunelul Dragoş Vodă de pe
linia CF Salva-Vişeu, efectuată de prof. T. Iftimie.
Pe zona analizată, tunelul este, pe 86 m, în curbă de racordare (R = 282 m) şi în aliniament
pe restul de 30 m. Profilul în lung al tunelului prezintă o declivitate de 1,6% şi calea în tunel este
pe prism de piatră spartă.
În urma lucrărilor de întreţinere curentă, axa căii a suferit deplasări transversale importante.
Pentru a defini aceste deplasări s-a întocmit un

studiu pe etape, astfel realizându-se:
• relevee ale profilelor transversale ale
intradosului tunelului, în raport cu axa căii,
la rosturile dintre inele;
• desenarea la scară a releveelor şi a
gabaritului de liberă trecere, pozat pe fiecare
profil, considerând supraînălţarea căii şi
sporul semilăţimii gabaritului pe zona curbei
de racordare;
• determinarea pe fiecare profil a axei
ipotetice a tunelului şi a dezaxării axei căii
(AT) şi a distanţelor orizontale limită care
separă gabaritul de intradosul tunelului la
dreapta (Gd) şi la stânga (Gs), Figura 14.19. Figura 14.19. Profil transversal la
intradosul unui tunel [Iftimie T.]
14.2 Lucrări
14.2. Lucrăride
deîntreținere
curente
Din Figura 14.19 se poate observa că axa căii este deplasată în raport cu axa tunelului
către interiorul curbei, iar distanţele între gabarit şi intrados sunt între 20 cm la dreapta şi 75 cm
la stânga.
S-a constatat de asemenea faptul că, urmare a acestei dezaxări, nu se pot monta cintrele
pentru consolidare şi respectiv eşafodajele de lucru, necesare la reabilitarea tunelului. S-a ajuns,
astfel, la necesitatea unei deplasări a axei căii către stânga, pentru a obține o bună centrare a
gabaritului în interiorul conturului intradosului.
b) Curăţarea şi completarea prismei de balastare.

La tunelurile la care operația de întreținere a sistemelor de colectare şi evacuare a apelor a
fost neglijată apare fenomenul de colmatare a prismei de piatră spartă. Pentru remedierea acestei
probleme, se realizează operația de ciururire ce are rolul de a înlătură piatra spartă colmatată, și
completarea cu una nouă. Această operație se realizează, pe porțiuni mici, cu închideri de linie
planificate.
14.3. Infiltrațiile de apă
 Generalități
Metodele adoptate pentru a opri infiltrațiile de apă în tunel pot merge progresiv de la
refacerea hidroizolației existente, la injectarea terenului din jurul secțiunii cu soluții
impermeabile sau chiar la realizarea unei noi hidroizolații la interior.
Adoptarea uneia dintre soluțiile de mai sus va diferi de la caz la caz, în funcție de tipul
căptușelii, hidroizolației existente și de nivelul infiltrațiilor.
 Lucrări de impermeabilizare ce se execută după terminarea construcţiei
tunelurilor - operaţii de injectare
Infiltrațiile de apă în interiorul tunelului, ca urmare a realizării defectuoase a hidroizolației,
poate avea consecințe importante asupra căptușelii, conducând la scăderea capacității portante a
acetuia.
Un exemplu de degradare a căptușelii unui tunel, realizată din zidarie este tunelul de cale
ferată Charnadüras din Cehia, la care în urma infiltrațiilor de apă au apărut deformații atât ale
bolții tunelului cât și ale zidurilor drepte (Figura 4.20).
aites.cz/files/Seminare/2013_01_to/clement-
Figura 4.20. Degradarea

zidurilor drepte la tunelul
de cale ferată din
soucasne_moznosti.pdf
Charnadüras, Cehia
http://www.ita-
tunelurilor - operaţii de injectare
Rolul injectărilor este:
• de consolidare a terenului la extrados, la care se poate asocia şi un rol de etanşare:
• umplerea golurilor la extrados sau îmbunătăţirea contactului zidărie-teren;
• regenerarea zidăriei prin injectori interne.
În funcție de locul în care are loc injectarea, putem avea:
• injectări la extrados (extramurale);
• injectări în căptuşeală (intramurale).

tunelurilor - injectări la extrados
Injectările realizate la extradosul căptușelii pot fi:
a) injectări de umplere;
b) injectări de legătură (calaj);
c) injectări de consolidare.
a) Injectările de umplere – au ca scop umplerea golurilor din roca din spatele căptușelii
existente. Aceste injectări se fac prin foraje ce trebuie să ajungă în zona golurilor ce trebuie
umplute.
b) Injectările de legătură (calaj) - se realizează după cele de umplere şi au rolul de a de a
realiza un contact mai bun între teren şi căptuşeală. La acest tip de injectări, forajele sunt mai
scurte, comparativ cu cele realizate pentru injectările de umplere, în schimb fluidul folosit la
injectare va avea o presiune mai mare.
c) Injectările de consolidare - se aplică în cazul tunelurilor din zidărie, putând fi asociate și

cu lucrările de rostuire și completare la intrados.
Operația de injectare a fluidului presupune parcurgerea următoarelor etape:
1) Lucrări pregătitoare:
• recunoaşterea naturii şi caracteristicilor terenului din jurul căptuşelii, prin prelevarea
de probe şi încercarea lor în laborator;
• stabilirea caracteristicilor infiltraţiilor de apă, prin nivel, cantitate, agresivitate;
• stabilirea unei rețele pentru execuția găurilor de foraj;
• executarea unor injectări de baraj la capetele zonei ce urmează a fi injectat fluidul;
• fixarea tuburilor de injectare la intrados;
• pregătirea utilajelor şi materialelor.
2) Lucrările de injectare propriu-zise, cuprind următoarele procese prestabilite: prepararea,
transportul şi injectarea mortarului, cu ajutorul unei pompe.
3) Controlul parametrilor injectării (presiune, debit, cantitate) şi supravegherea ulterioară a
căptuşelii (măsurători de convergenţă).
În continuare se prezintă două exemple de realizare a unor astfel de injectări.
 Primul exemplu prezintă o injectare de calaj compusă din două treceri.
În prima trecere se vor realiza injectările în secțiunea în care se găsesc 9 foraje (amplasate la
3 m unul de altul) (Figura 14.21).
tunelurior - injectări la extrados
Figura 14.21. Injectarea de calaj cu două treceri [Iftimie T.]
În a doua trecere (faza II) vor fi realizate injectările în secțiunea ce prezintă 8 foraje,
amplasate tot la 3 m, dar în şah faţă de cele din prima etapă.
Găurile forajelor de injectare au diametrul < 51 mm, şi o lungime suficientă pentru a debuşa
la extrados. Găurile din picioarele drepte, indiferent de poziţie vor fi injectate înaintea celor din
boltă.
 Al doilea exemplu - injectarea se realizează tot în două faze, prima fază cu rol de umplere și
cea de-a doua cu rol de control sau de etanșare (Figura 14.22).
Găurile pentru cele două faze sunt amplasate în şah, la distanţe variind între 1 şi 2,5 m.
Injectarea picioarelor drepte se face simetric, de jos în sus. Trecerea la următorul nivel de
injectare se face după ce prin găurile de injectare, realizate pentru nivelul superior, începe să
refuleze fluidul injectat.
Bolta tunelului se injectează după același principiu ca și în cazul picioarelor drepte, adică tot
de jos în sus. În prima fază de umplere se folosește o presiune de injectare de 3÷5 atm., iar în
fază de control aceasta va fi crescută la 10 atm. Injectările de control se fac similar cu cele de
umplere, pe găurile din profilele verticale intermediare (II, IV, VI).
Injectarea de control se consideră terminată când găurile nu mai primesc material timp de
15-20 min. la presiunea de injectare maximă. După terminarea injectărilor găurile se matează cu
mortar de ciment.
Figura 14.22. Schema injectării zidăriilor monolite [Teodorescu P.; Iftimie T.]
Ca fluid de injectare se pot folosi următoarele materiale:

1. mortar de ciment
2. silicat de sodiu (sticlă solubilă)
3. bitum
4. argilă
1. Injectarea mortarului de ciment
Fazele de injectare adoptate, în cazul folosirii ca fluid de injectare mortar de ciment, variază
în funcție de dimensiunile golurilor ce trebuie umplute.
Astfel, în cazul în care dimensiunile golurilor sunt mari, injectarea se execută în trei faze:
- faza I – are rol de umplere a golului cu mortar de ciment;
- faza II– cu rol de umplere a eventualelor goluri rămase după prima fază de injectare;
- faza III – faza de control, al operațiilor de injectare efectuate, dar și cu rol de matare a fisurilor
ce au rămas neumplute.
Dacă golurile sunt mici (crăpături şi fisuri), injectarea se face în două faze, prima de umplere
și a doua de control.
Operaţia de injectare, în acest caz, parcurge următoarele etape:
- se perforează nişte găuri (Figura 14.22; Figura 14.23), în căptușeala tunelului realizată din
zidărie, în care se introduc ţevi metalice cu diametrul de 40÷50 mm. Capătul ţevii din exteriorul
zidăriei iese în afară cu 5÷10 cm.
downstream-centinela-siphon-sewer-
http://tunnelingonline.com/the-next-
http://www.ecogrout.com/lnos-
http://www.zakladani.cz/en/jet
rehabilitation-california-usa/
century-of-service/
-grouting
Figura 14.23. Măsuri de impermeabilizare prin injectare

Distanţele aproximative dintre ţevile de injectare, cu care se obţine o bună impermeabilizare,
sunt indicate orientativ în Tabelul 14.1.
Tabel 14.1. Distanțele aproximative de amplasare a țevilor pentru injectare
Caracteristica geologică și hidrogeologică a rocilor Distanța dintre țevile de injectare, pe
verticală și orizontală
Nisipuri grăunțoase îmbibate cu apă Maximum: 1 m
Roci fisurate acvifere Maximum: 2 m
Pământuri compacte fără apă sau argiloase Maximum: 2,5 m
Dacă infiltraţiile în tunel continuă după realizarea acestor injectări, atunci se mai amplasează
şi altele, între cele executate anterior.
2. Silicatizarea
Silicatizarea se poate aplica, cu bune rezultate, în terenuri nisipoase şi în terenuri formate din
nisipuri şi pietrişuri, în care infiltraţiile de apă nu sunt puternice. Operaţia de silicatizare, constă
în introducerea prin injectare în terenul ce trebuie impermeabilizat, a unei soluţii de silicat de
sodiu (sticlă solubilă), urmată de o soluţie de clorură de calciu introdusă tot prin injectare.
Prima substanță injectată este silicatul de sodiu, sub o presiune maximă de 15 atm, această
presiune depinzând de rezistența ce o întâmpină soluția injectată. Urmează apoi injectarea celei
de-a doua soluții de clorură de calciu, imediat după injectarea silicatului de sodiu, deoarece
există riscul ca silicatul să se dizolve în apă.
După injectarea clorurii de calciu are loc o reacţie chimică rapidă între cele două soluții,
având ca rezultat formarea unui gel, care leagă particulele de nisip şi pietriş între ele,
cimentându-le.
3. Bituminizarea
Bituminizarea se poate realiza la cald sau la rece.
 Bituminizarea la cald – operaţia constă în injectarea bitumului încălzit până la 180÷200°C la
extradosul căptuşelii tunelului. Bitumul injectat la cald se întăreşte în contact cu apa şi formează
o peliculă continuă, compactă şi impermeabilă. Această metodă se folosește în cazul rocilor
fisurate și în cazul terenurilor cu granulație mare (bolovăniş şi pietriş) şi cu debit mare de apă
subterană. Aplicarea acestei metode necesită un personal calificat, și o atenție ridicată datorită
instalației complicate, dar și a temperaturii ridicate a bitumului injectat.
 Bituminizarea la rece – fluidul injectat este format dintr-o emulsie de bitum. Ca domeniu de
aplicare, bituminizarea la rece se aplică numai la nisipuri şi pietrişuri, cu viteză mică de circulaţie
a apelor în strat.
Distanța dintre găurile de injectare variază între 2 ÷ 4 m, iar presiunea de lucru variază între
4 ÷ 8 atm. În cazul în care, după finalizarea fazei de injectare, infiltrațiile de apă nu au încetat, se
va realiza o nouă etapă de injectare, găurile suplimentare, fiind plasate între găurile iniţiale
(Figura 14.24. a).
În Figura 14.24.b, se poate vedea schema unor conducte pentru injectarea bitumului.
Injectările pornesc de jos în sus (după prof. Teodorescu P.).
.
Figura 14.24. a) Dispunerea
găurilor pentru injectarea
bitumului; b) conducte pentru
injectarea bitumului
[Teodorescu P.]
a) b)
4. Argilizarea
Această metodă se folosește în cazul terenurilor stâncoase fisurate, de asemenea și în cazul
apelor subterane foarte agresive, putând avea un rol permanent sau provizoriu.
Cantitatea de argilă necesară se amestecă bine cu apă, până ce se obţine o barbotină de
consistenţă uniformă şi cu o densitate de cca. 1,2 kg/dm3. Pentru fluidizare se adaugă sticla
solubilă în cantitate de 3% din greutatea argilei uscate, continuându-se cu malaxarea barbotinei.
După ce suprafaţa de impermeabilizat a fost spălată bine cu apă sub presiune, se injectează
barbotină argiloasă (preparată după cum s-a arătat mai sus), cu ajutorul unor pompe speciale
(Figura 14.25).
Figura 14.25. Impermeabilizarea prin argilizare
 Metode de refacere a hidroizolaţiei

La tunelurile vechi, la care salteaua din piatră din spatele zidăriei lipsește, efectuarea de
injectări extramurale nu a condus la rezultate satisfăcătoare, deoarece nu se poate forma o zonă
continuă impermeabilă. În asemenea cazuri, oprirea infiltraţiilor de apă nu poate fi făcută decât
prin executarea unei şape impermeabile, la extradosul zidăriei. Această şapă se poate realiza atât
cu metodele clasice cât şi cu cele moderne.
Refacerea hidroizolării cuprinde următoarele faze de execuţie:
a) armarea inelului care cuprinde zona unde trebuie executată izolarea;
b) executarea spărturilor / golurilor în zidurile drepte pentru accesul la cheia bolţii;
c) executarea galeriilor din spatele zidăriilor (găuri de şobolan) până la galeria superioară;
d) executarea galeriei superioare longitudinale;
e) executarea excavaţiei pe lungimea redusă a inelului, pe care se face izolarea;
f) executarea izolării pe inelul respectiv prin metode clasice sau moderne;
g) executarea umpluturii cu piatră la inelul respectiv, până la galeria superioară;
h) executarea umpluturii galeriei superioare;
i) conducerea apei la barbacane, executarea canalelor şi evacuarea apei ;
j) rostuirea interioară.
a) Armarea inelului care cuprinde zona unde trebuie executată izolarea

În cele mai multe cazuri armarea tunelului se realizează cu cintre metalice. Zona armată
depinde de starea tunelului, extinzându-se pe o lungime aproximativ egală cu lungimea zonei ce
face obiectul intervenției, mărită cu 2 ÷ 3 m de o parte și de alta a zonei afectate.
De obicei, cintrele metalice folosite în acest scop, sunt realizate din șine uzate, așezate cu
talpa spre căptușeala din zidărie.
Pentru ușurința transportului, aceste cintre sunt formate din patru bucăți, care mai apoi,
pentru a realiza forma finală, sunt înbinate cu ajutorul ecliselor. De obicei unul din punctele de
îmbinare se găsește la cheia bolții.
Distanţa dintre cintre este de maximum 1 m, micşorată în funcţie de starea zidăriei (Figura
14.26). În spațiul rămas între cintrul metalic și zidărie, se aşează dulapi de brad de 4 ÷ 6 cm
grosime. Aceştia se montează nejoantiv, pentru a se putea urmări mişcările zidăriei. Dulapii se
aşează numai pe porţiunea bolţii.
Figura 14.26. Armarea cu cintre metalice a inelului în zona unde trebuie facută / refăcută hidroizolarea
[Iftimie T.]
Deoarece curbura intradosului zidăriei nu coincide întotdeauna cu cintrele, iar ajustarea
acestora la fiecare inel nu este posibilă, cintrele se împănează bine cu pene de lemn. Rezemarea
cintrelor pe banchinele fundațiilor se realizează prin intermediul unor saboți.
Pentru asigurarea stabilităţii transversale a cintrelor şi pentru a reduce lungimea lor de
flambaj, se introduce între cintre o serie de şpanuri (paralele cu axa tunelului).
b) Executarea spărturilor / golurilor în zidurile drepte pentru accesul la cheia bolţii
Accesul la cheia bolţii se face cu ajutorul unei galerii executate la extradosul zidăriei şi
perpendiculară pe tunel. Lucrul începe prin efectuarea unor spărturi (goluri dreptunghiulare) în
zidurile drepte şi plasate cu baza la nivelul banchinelor fundaţiilor. Aceste goluri, de la care se
va începe realizarea galeriei spre cheia bolții, au o grosime egală cu grosimea zidăriilor, iar
suprafaţa lor dreptunghiulară are dimensiunile de circa 1,2 m înălţime şi 0,8 m lăţime.
Poziţia aleasă pentru executarea acestor goluri (intrări) în fiecare perete al tunelului este în
dreptul barbacanelor, dacă acestea există. In acest caz se vor executa pe inel patru spărturi
(intrări-ieşiri), unde se vor găsi punctele cele mai de jos ale canalelor colectoare orizontale şi de
unde apele, prin canale verticale, ajung la barbacane (Figura 14.27).
c) Executarea galeriilor în spatele zidăriilor (găuri de şobolani), până la galeria

superioară
Galeria care face legătura între spărtura din zidul drept şi galeria superioară, de la cheia
bolții, se mai numeşte şi gaură de şobolan. Această galerie are o secțiune dreptunghiulară, cu
lăţimea de 1,2 ÷ 1,5 m (pentru a se putea strecura un om, ţinând seama de grosimea lemnelor din
cadrele de susţinere) şi cu înălţimea de 1,5 ÷ 1,7 m.
gol / spărtură
goluri / spărturi
Secțiune transversală Secțiune longitudinală
Figura 14.27. Spărturi / goluri în zidurile drepte pentru intrarea în galeria de urcare [Teodorescu P.; Iftimie T.]
Galeria se împarte în două părţi:
- o zonă destinată circulației oamenilor, (aproximativ jumătate din această galerie);
- cea de-a doua zonă este destinată transportului materialelor.
Sprijinirea acestei galerii se realizează în funcție de natura terenului. De obicei se dispun
cadre perpendiculare pe direcţia galeriei (Figura 14.28), la distanţa de 1 m maximum. În spatele
cadrelor se introduce prin batere scânduri de protecție.
43
Figura 14.28. Executarea excavaţiilor la galeria de urcare şi în zona inelului ce trebuie

impermeabilizată [Teodorescu P.; Iftimie T.]
La nevoie, în partea superioară a galeriei, se introduc marciavante iar pe cele două laturi
scânduri de protecție. Pe spatele zidăriei nu se introduc scânduri, dar se montează o scară bine
fixată, cu trepte dese şi scoabe de diferite tipuri, pentru a înlesni cât mai mult urcările şi
coborârile muncitorilor.
Legătura galeriei de urcare cu galeria superioară se face conform Figura 14.28. Rezemarea
ştenderilor de la cadre pe zidărie se face prin intermediul unor scânduri, aşa cum se va arăta la
galeria superioară.
d) Executarea galeriei superioare longitudinale
Când s-a ajuns cu galeria de urcare la cheia bolţii, se începe executarea galeriei superioare.
Primele trei cadre ale galeriei superioare se dispun în dreptul galeriei de urcare. Executarea
galeriei superioare (de la cheia bolții) parcurge aceiași pași, descrie și la execuția tunelurilor prin
metode tradiționale.
În plus, la realizarea acestei galerii, în scopul refacerii hidroizolației, se va ţine seama de
următoarele recomandări:
• lungimea galeriei superioare este determinată de lungimea zonei ce trebuie izolată
(Figura 14.29);
• cei doi ştenderi ai capelei se vor rezema pe bucăţi de scândură (papuci) aşezate în lungul
tunelului şi adaptate cât mai bine la suprafaţa exterioară a zidăriei;
• se încearcă, cu ajutorul măsurătorilor, ca poziţia cadrelor din lemn folosite la sprijinirea
galeriei, să cadă cât mai aproape de poziţia cintrelor;
• se va căuta ca infiltraţiile de apă să fie colectate şi conduse la galeria pentru transportul
materialelor.
Figura 14.29. Executarea galeriei superioare [Iftimie T.]
• evacuarea pământului săpat se poate realiza prin galeria de urcare (jumătatea destinată
acestui proces), printr-o spărtură practicată în zidărie, la cheie, situată cam la jumătatea
lungimii galeriei superioare şi care va servi la închiderea bolţii, la fel ca la inelele şlusuri.
• ventilaţia galeriei se face cu aerul comprimat de la maşinile unelte.
e) Executarea excavaţiei pe lungimea inelului redus pe care se face izolarea
Pentru executarea excavaţiei necesare izolării unei anumite zone, se procedează în felul
următor:
• se împarte lungimea zonei respective în mai multe porțiuni / fâșii circulare numerotate.
Lățimea acestor fâșii este cuprinsă între 1,5 ÷ 2 m, în funcție de natura terenului;
• executarea săpăturii unei fâşii începe de la galeria superioară, coborându-se până la linia
unde s-a marcat marginea izolării, care se poate găsi la naşterea bolţii, sau excavația se
poate prelungi, pe toată înălţimea zidului drept, până la barbacană. Execuția săpăturii
este simetrică faţă de axa verticală a tunelului;
• susţinerea se face cu ajutorul cadrelor, la fel ca la galeria de urcare (Figura 14.28). De
asemenea, se va căuta ca ştenderii capelelor să fie poziționați cât mai aproape de cintrele
metalice;
f) Executarea izolării pe inelul excavat

Execuția izolării poate fi făcută după metoda clasică sau după cea modernă.
 Metoda clasică
Lucrările de hidroizolare se încep pe fâșia inelară marcată cu II în Figura 14.28.
Succesiunea operațiilor pentru refacerea hidroizolării este următoarea :
• se curăță de praf căptușeala din zona excavată, cu ajutorul aerului comprimat. În cazul în
care şapa existentă peste căptușeală nu se prezintă în bune condiţii, ea se înlătură
complet, și se realizează o nouă şapă;
• turnarea mortarului pentru șapă, începe de la punctul cel mai de jos al excavaţiei, spre
cheie. Peste șapă se va realiza o tencuială bine drişcuită;
• peste şapa de egalizare se realizează şapa de izolare propriu-zisă, formată obişnuit din
trei straturi de bitum şi două de pînză de iută îmbibată în bitum. Realizarea ei se face fie
la faţa locului (dacă infiltraţiile de apă pot fi conduse uşor spre punctul de scurgere de la
galeria de urcare), fie în afară de tunel, aducând la punctul de lucru plăci complete, care
se aşează în lungul tunelului, se petrec şi se sudează la cald;
• peste hidroizolarea realizată, se va executa o șapă de protecție de 5 cm grosime din
mortar de ciment care împiedică deteriorarea izolării;
• se umple excavaţia cu piatră, căutându-se ca greutatea pietrei care umple excavaţia să nu
fie suportată de căptuşeala iniţială. În acest scop, se caută ca parte din grosimea continuă
a umpluturii de piatră să fie zidită. Astfel, se realizează încă o boltă, cu o grosime
constantă de 50÷60 cm, zidită cu un mortar slab, care să astupe golurile dintre pietre. La
această boltă are mare importanţă rezemarea naşterilor ei, care trebuie asigurate, pe cât se
poate, contra unor eventuale tasări (Figura 14.30);
• pentru colectarea infiltraţiilor de apă se construieşte în partea de jos a umpluturii de
piatră un canal colector, în lungul tunelului, canal al cărui pantă de 10% este îndreptată
spre barbacană (Figura 14.30);
• șapele de egalizare, izolare şi protecţie se prelungesc în continuare şi peste cheia bolţii.
Bolta de zidărie şi umplutura de piatră la galeria superioară se execută ulterior;
• excavaţia la zonele inelare III—III începe numai după terminarea completă a zonei II.
Operaţiile se succed şi se execută în mod analog;
umplutura bolta de zidărie

de piatră
tencuială
la extrados
Figura 14.30. Executarea şapei şi a umpluturii de piatră în secţiunea curentă [Teodorescu P.; Iftimie T.]
 Metoda modernă
Executarea lucrărilor pentru montajul sistemului de hidroizolare la extradosul căptuşelilor
prin metoda modernă, presupune parcurgerea următoarelor faze principale:
• determinarea lungimii reale a zonei extradosului pe care se montează hidroizolaţia;
• realizarea excavației pe inele, ca la metoda tradițională, până la cota din proiect, și
realizarea sprijinirilor;
• pregătirea extradosului căptuşelii și realizarea stratului de protecție;
• montarea stratului din geotextil de protecţie a hidroizolaţiei cu ajutorul bolţurilor
echipate cu şaibe metalice şi fixarea rondelelor din material plastic de 80 mm diametru
exterior peste stratul de protecţie;
• montarea foliei hidroizolatoare prin derularea acesteia, pornind dintr-o parte a
extradosului spre cheie, continuând spre partea opusă până la nivelul rigolei de colectare
a apelor de la extrados. În același timp se realizează fixarea foliei de rondele din material
plastic prin sudură cu aer cald. Benzile adiacente se vor îmbina prin suprapunere pe o
lăţime de 8 ÷ 10 cm fiecare;
• executarea şapei de protecţie a hidroizolaţiei din beton C12/15 armat cu o plasă de oţel
beton Φ 8mm cu ochiurile de 10x10 cm; grosimea şapei de protecţie va fi 8 ÷ 10 cm şi se
va executa prin torcretare ;
• executarea zidăriei uscate din piatră brută între extradosul şapei de protecţie a
hidroizolaţiei şi intradosul conturului excavat până la limita galeriei de creştet vizitabile;
• executarea galeriei de creştet vizitabile.
g) Executarea umpluturii de piatră la inelul respectiv până la galeria superioară
Această etapă constă din executarea bolţii de zidărie şi a umpluturii de piatră. La executarea
umpluturii de piatră trebuie să se aibă în vedere următoarele condiţii:
• rezemarea bolţii zidite trebuie să fie asigurată. Dacă terenul este mai slab, trebuie să se
adopte soluţia dată în Figura 14.28;
• se realizează bolta de zidărie pe fâşii longitudinale de 40 ÷ 50 cm lăţime;
• pe fâșia de boltă de zidărie astfel realizată, se face o tencuirea la extrados şi apoi
umplutura de piatră, manual (Figura 14.30);
• se continuă cu executarea altei fâşii de boltă. Spaţiul de lucru fiind mic, fără acest
procedeu nu se poate executa umplutura de piatră în bune condiţii.;
• ordinea de lucru a zonelor inelare trebuie să fie astfel aleasă încât scurgerea apelor să fie
asigurată. Deci, după excavarea galeriei de urcare se începe o zonă alăturată (zona II),
pentru a nu deschide inelul pe mare lungime, după care pot fi atacate zonele III—III și în
cele din urmă zona IV (Figura 14.27).
h) Executarea umpluturii galeriei superioare

Această operaţie se realizează după ce s-a terminat executarea umpluturii de piatră pe toate
zonele de lucru. Umplerea se efectuează prin zidirea de piatră de la capetele galeriei spre centru.
În zona centrală, rămasă nezidită, se realizează o spărtură la cheia bolţii, necesară pentru
comunicaţii, aceasta servind şi la închiderea bolţii, care se face la fel ca la inelele şlusuri.
i) Conducerea apei la barbacane, executarea canalelor colectoare şi evacuarea apei
Încă de la începerea operației de refacere a hidroizolației, în același timp cu efectuarea
lucrărilor de excavare a galeriei de urcare se execută barbacana de scurgere şi legătura ei la
canalul colector. Executarea barbacanei se realizează prin spargerea zidului drept în acel loc şi
refacerea zidăriei, după nevoie (Figura 14.31).
După ce a fost realizată această legătură, se trece la efectuarea lucrărilor de captare a apelor
de infiltrare şi de aducere a lor la barbacană. Umplutura de piatră executată în excavaţia galeriei
colector este considerată ca dren vertical de colectare a apelor. La baza acestui colector se face
un radier de beton, a cărui suprafaţă superioară se găseşte la nivelul punctului de scurgere în
barbacană.
După ce toate celelalte inele, fâşii, s-au terminat de lucrat, se definitivează radierul până la
cota necesară de scurgere a apei în barbacană, tencuindu-l şi sclivisindu-l. Radierul va avea o
pantă necesară de scurgere.
j) Rostuirea interioară
După circa 25 zile de la terminarea lucrărilor de consolidare şi hidroizolare executate în
spatele căptuşelii tunelului, se procedează la scoaterea cintrelor metalice (descintrarea inelului).
Operația de descintrare se face treptat, realizându-se pe parcursul acestei operații măsurători ale
convergenței tunelului. Când toată armătura (cintrele) a fost scoasă din tunel, urmează etapa de
rostuire a intradosului căptușelii din zidăriei. Această operaţie de rostuire se face prin torcretare
cu mortar în care se găsește și o anumită cantitate de clorură de calciu, cu rolul de creștere a
vitezei de întărire şi de rezistenţă.
Figura 14.31. Executarea izolării şi umpluturii de piatră la inel central [Teodorescu P.; Iftimie T.]
 Tratarea infiltraţiilor de apă la interiorul tunelului prin sisteme bazate pe materiale
sintetice
Materialele sintetice folosite la hidroizolarea tunelurilor sunt de două tipuri: plastomeri şi
elastomeri.
Elastomerii sunt materiale sintetice pe bază de polimeri, cunoscute şi sub denumirea de
cauciucuri sintetice. Din categoria elastomerilor fac parte: neoprenul, cauciucul şi
polyizobutilena. Avantajul acestor materiale este că pot fi prelucrate la cald prin diverse tehnici
(extrudare, calandrare) sub formă de folii de dimensiuni prestabilite. În cazul folosirii ca și
material de hidroizolare, membranele rezultate în urma prelucrării vor fi protejate cu unul sau
mai multe strate de protecţie provizorie sau definitivă, destinate repartizării uniforme a sarcinilor
punctiforme, permiţând de asemenea mişcarea relativă a celor două căptuşeli şi drenarea apelor
de la extrados (Figura 14.32).
Ca și strat de protecție, la partea superioară a membranei, se folosesc geotextilele care au
avantajul de a juca şi un rol drenant când se aplică la extradosul foliei de etanşare.
La interior, pe membrana de etanşare, se atașează o folie care are rol de protecţie contra
poansonării dinamice şi este alcătuită în general din membrane sintetice (PVC sau polietilenă).
Fazele de execuţie a sistemelor de etanşare bazate pe folii sintetice tip PVC sunt
următoarele:
• pregătirea stratului suport (captarea şi colectarea apelor, repararea diverselor defecte);
• montarea stratului de protecţie şi drenare din geotextil. Fixarea panourilor de geotextil
pe intradosul căptuşelii existente se face cu diverse sisteme de prindere;
• montarea foliei de etanşare prin derulare de jos în sus şi lipire de sistemele de prindere
montate anterior;
• montarea stratului de protecţie interior dacă acesta este prevăzut.
Acest sistem de etanşare, se realizează de la interiorul inelului, pe căptuşeala existentă, fiind
susţinute de o cămăşuială interioară.
 Tratarea infiltraţiilor de apă la interiorul tunelului prin sisteme bazate pe materiale
sintetice
Figura 14.32. Sistem de etanşare intermediară şi tipuri de prinderi de suport
a) fără străpungere; b) etanşare cu străpungere [Iftimie T.]
Cămăşuială interioară poate fi realizată din torcret, beton monolit sau elemente prefabricate.
În cazul adoptării sistemului de cămăşuire prin torcretare apar probleme ca urmare a dificultăţii
aplicării torcretului pe membranele sintetice, necesitând acceleratori şi ciment cu întărire rapidă.
14.4. Reabilitarea structurală
 Generalități
Noţiunea de reabilitare are aici înţelesul de restabilire a stării tehnice a tunelului afectat ca
urmare a apariției unor degradări structurale. Evident că o revenire la starea iniţială nu este
posibilă în acest caz, datorită fenomenelor de îmbătrânire ireversibile, astfel că raportarea trebuie
făcută la situaţia existentă.
În aceste condiţii, lucrările de reabilitare pot fi împărţite în două grupe:
 reparaţii care vizează îmbunătăţirea situaţiei existente la un nivel sub cel iniţial dar
suficient pentru a asigura condiţiile de exploatare cerute;
 consolidări care vizează o creştere a capacităţii portante chiar peste cea iniţială.
Lucrările de reabilitare (reparații/ consolidări) se deosebesc şi în funcţie de tipul de
căptuşeală pe care îl are tunelul.
Din acest punct de vedere se întâlnesc:
a) Tuneluri necăptuşite/ parțial căptușite care pot fi:
 necăptuşite pe toată lungimea;
 parţial căptuşite şi parţial necăptuşite;
 cu multe elemente căptuşite şi altele nu (ex. bolta căptuşită şi picioarele drepte nu, sau
invers).
b) Tuneluri cu căptuşeli de zidărie
Prin zidărie se înțelege lucrarea de construcţie executată din cărămizi sau blocuri de piatră
legate sau nu între ele cu un liant.
 Generalități
După modul de alcătuire zidăriile se împart în:
• zidărie din piatră brută (Figura 14.33.a), piatra brută se prezintă sub forma de bucăţi,
blocuri de formă neregulată, aşa cum rezultă din exploatarea carierelor.
• zidărie de moloane (Figura 14.33.b), unde moloanele sunt blocuri de piatră prelucrate
numai pe faţa aparentă şi pe feţele adiacente pe o adâncime de 1/2-2/3 din lungime
(Figura 14.34).
• zidărie din piatră de talie (Figura 14.33.c), unde piatra de talie se prezintă sub forma de
blocuri de formă regulată, având patru, cinci sau toate feţele prelucrate.
Rostul zidăriei = spaţiul, umplut sau nu cu mortar, dintre două elemente (moloane, pietre de
talie, cărămizi), Figura 14.35.
Figura 14.33. Zidării de piatră naturală

a) din piatră brută; b) din moloane; c) din piatră de talie. [Iftimie T.]
 Generalități
Figura 14.34. Detaliu molon
Figura 14.35. Detalii de rosturi [Iftimie T.]

 Generalități
c) Tunelurile cu căptuşeli de beton
Tunelurile cu căptuşeli din beton pot fi de două feluri:
1) cu o singură căptuşeală, care, la rândul lor, pot avea:
• căptuşeală de beton simplu;
• căptuşeală de beton simplu cu intradosul bolţii din moloane;
• căptuşeală din beton armat;
• căptuşeală din bolţari de beton armat prefabricat.
2) cu două căptuşeli, care pot fi:
• ambele căptuşeli din beton armat şi hidroizolaţie intermediară;
• o căptuşeală exterioară din beton torcretat, alta interioară din beton monolit şi
hidroizolaţie intermediară;
• o căptuşeală exterioară din bolţari de beton armat prefabricaţi, hidroizolaţie
intermediară şi o căptuşeală interioară din beton monolit.
Reabilitarea căptuşelilor din beton este concepută în funcţie de gravitatea degradărilor
constatate. În funcție de aceste constatări, se pot diferenția mai multe faze:
a) lucrări preliminare;
b) lucrări provizorii de sprijinire sau consolidare.
a) Lucrări preliminare care au drept scop crearea de condiţii optime pentru realizarea
ulterioară a lucrărilor de reparaţii propriu-zise în cele mai bune condiţii posibile.
Din categoria lucrărilor preliminare fac parte:
• organizarea șantierului (delimitarea acestuia cu dispozitive de semnalizare
corespunzătoare);
 Generalități
• amenajări tehnice pentru execuţia lucrărilor (ocupare teren, împrejmuiri, afişaje, instalaţii
fixe de şantier, instalaţii mobile, laborator pentru încercări şi control etc);
• realizarea de diferite lucrări de protecție (protecţia catenarei sau scoaterea de sub
tensiune a instalaţiilor ce traversează şantierul, protecţia căii împotriva poluării date de
diverse operaţii);
• realizarea de lucrări pentru asigurarea securităţii muncii.
b) Lucrări provizorii de sprijinire sau consolidare, în multe situații având un caracter de
urgență, au drept scop menţinerea în siguranţă a lucrării şi/sau a circulaţiei până la începerea
lucrărilor de reabilitare şi în multe cazuri şi pe parcursul realizării acestor lucrări.
Există situații în care aceste lucrări, care inițial au fost adoptate ca fiind provizorii, să aibă o
durată considerabilă, care nu mai corespunde astfel caracteristicilor unor lucrări provizorii. În
astfel de cazuri, aceste lucrări vor trebui monitorizate, iar în cazul apariției unor degradări, să se
poată realiza remedierile necesare.
Dintre lucrările provizorii cele mai importante, se disting:
• cintrarea intradosului cu sau fără manta;
• schele sau eşafodaje din lemn sau metal;
• ancoraje pasive sau active;
• calaje sau pene locale.
Cintrele metalice pot fi întrebuinţate ca:
• dispozitive de securitate în aşteptarea lucrărilor de reparaţii;
• mijloace de susţinere provizorie;
• mijloace de consolidare.
 Generalități
Cintrarea intradosului. Secțiunea transversală a tunelurilor diferă de la un tunel la altul,
sau chiar în cadrul aceluiași tunel. Alegerea tipului de cintru, a distanţei dintre cintre şi a modului
de calare este în funcţie de încărcările ce pot apărea dar şi de dotarea constructorului cu un
anumit tip de cintre care devin cintre de inventar. Cintrele pot fi sub formă de profile I, șine de
CF, profile de mină, etc. Se recomandă, pentru ușurința transportului, dar și pentru o înscriere
mai bună pe conturul dorit şi adaptarea la diferite secțiuni transversale întâlnite, ca aceste
elemente de cintrare șă fie scurte, drepte sau curbe. Îmbinarea profilelor se realizează cu ajutorul
ecliselor, prin buloane şi cu pene variabile la îmbinări.
 În Figura 14.36 și 14.37 se prezintă dispoziția generală a unui cintru, pentru bolta
supraînălțată, realizat din profile dublu T (sau I).
http://www.jacobssf.com/industry_overview/view/209/
Figura 14.36. Imagine reabilitare cu cintre din profile I
 Generalități
1 - reazem;
2- îmbinare la
naştere; 3- cintru;
4- eclisă; 5-şurub;
6- limită gabarit;
7- bolţ articulaţie;
8- gabarit;
9- piuliţă;
10- platbandă
Figura 14.37. Cintru din profile I [Iftimie T.]

 Generalități
 Schelele şi / sau eşafodajele sunt indicate a se utiliza la tunelurile care au un gabarit interior
suficient pentru a asigura circulaţia vehiculelor feroviare în siguranţă, pe sub acestea (Figura
14.38).
http://www.tam.ca.gov/index.aspx?page=184
https://fenix.tecnico.ulisboa.pt/downloadFil
e/395137889245/Abstract_Tunnel_Rossio.
pdf
1- elemente verticale;
2- elemente înclinate;
3- elemente orizontale;
4-6 - popi longitudinali;
5-solidarizări transversale;
7- tălpi de rezemare;
8- manta de dulapi.
Figura 14.38. Schelă

provizorie [Iftimie T.]
 Generalități
De obicei adoptarea unei sprijiniri cu schele sau eșafodaje se prevede în situaţii de urgenţă
(împingeri mari, pericol de prăbuşire), putând fi realizată din elemente de lemn sau profile
metalice, montate în aşa fel încât să asigure stabilitatea lucrării şi totodată siguranţa circulaţiei.
 Ancorarea terenului, căptuşelii sau cintrelor – recomandată în cazul rocilor fisurate sau
pentru a fixa blocuri de rocă instabile. Ancorajele pot fi active sau precomprimate, şi pasive, sau
netensionate (Figura 14.39).
http://www.williamsform.com/Ground_Anchors/Spin-
Lock_Rock_Anchors/spin-lock_rock_anchors.html
Figura 14.39. a) Ancoră mecanică; b) Ancoră

cimentată
Datorită condițiilor corozive din masivul din jurul tunelului se optează pentru folosirea
ancorelor pasive cimentate. Ancorajele realizate în căptuşeală preiau astfel o parte din tensiunile
transmise căptușelii și le transmit masivului stabil.
De asemenea, astfel de ancoraje pot menţine susţineri provizorii (cintre) sau permit
realizarea locală de goluri (ferestre) în picioarele drepte sau radier.
 Generalități
 Pene locale, se pot utiliza în cazul zidăriilor din piatră, când acestea prezintă pericol de
desprindere ca urmare a spălării mortarului dintre rosturi, în urma infiltrațiilor de apă. Penele pot
fi realizate din lemn dur (stejar), pentru a restabili echilibrul moloanelor periclitate.
Această metodă are un caracter provizoriu, până la efectuarea lucrărilor de rostuire propriu-
zisă. În timpul scurs de la introducerea penelor și până la realizarea rostuirii sunt necesare
verificări regulate ale stării zidăriei.
 Reparaţii la tunelurile necăptuşite

 Curăţarea rocii alterate (reprofilare), este necesară în cazul în care roca, de pe conturul
intradosului unui tunel necăptuşit, prezintă o alterare superficială sau mai profundă, riscând ca să
se desprindă.
Măsurile de intervenție ce se impun în cazul tunelurilor necăptușite, se stabilesc în urma unui
studiu al gradului de alterare (superficială sau profundă, fragmentare, fracturare, fisurare,
dezagregare) şi a modificărilor în regimul hidrogeologic (circulaţia apei prin fisuri, antrenarea
elementelor fine, alunecări). De asemenea, măsurile de intervenţie sunt mai urgente pe zona
bolţii decât pe zona picioarelor drepte.
Pe baza unui astfel de studiu se stabilesc zonele pe care se adoptă soluţia de curăţare şi
zonele pe care se adoptă alte soluţii.
Operațiile de curățare sunt efectuate cu mijloace adecvate, care să nu depăşească puterea
unui pick-hammer, cu foarte multă grijă și pe zone mici pentru a nu antrena blocuri mari şi a
deconsolida terenul înconjurător.
De asemenea, aceste lucrări vor fi efectuate sub protecţia unor schele speciale mobile.
 Ancorarea rocii, are rol de consolidare a rocii din jurul excavației, prin crearea unui inel de
rocă portantă sau de asigurare a stabilităţii unor blocuri care riscă să cadă, prin legarea acestora
cu ajutorul ancorelor de roca stabilă.
În acest scop, ancorele traversează principalele planuri de fisurare, armând terenul şi
transmițănd tensiunile date de rocile care se desprind, în zona stabilă. La partea inferioară (la
intradosul tunelului) ancora este prevăzută cu o placă, iar între ancore, este montată o plasă de
sârmă sau de armătură. Ancorajele pot fi de mai multe tipuri, dintre care cele mai cunoscute şi
utilizate sunt cele betonate. Pentru alegerea caracteristicilor ancorelor (lungime, diametru,
rezistenţă, orientare, densitate), se va face un studiu, ce va lua în considerare condiţiile de teren
(caracteristici geologice şi geotehnice) şi condiţiile de execuţie.
 Beton torcretat, se utilizează pentru realizarea unei căptușeli subțiri, de obicei apelându-se la
această variantă atunci când lucrările de curăţare şi ancorare sunt insuficiente pentru a asigura
stabilitatea tunelului necăptuşit. Zona torcretată se poate limita doar la zona cu probleme (zone
fărmiţate, zone cu supra-profile, cu elemente instabile, cu fisuri cu evoluţie lentă etc).
Ca la orice lucrare ce implică torcretare, suprafața de torcretat se va curăța mai întăi cu un jet
de aer, iar în cazul infiltrațiilor de apă, acestea vor fi captate și drenate anterior aplicării
torcretului.
Betonul torcretat poate fi ranforsat cu o plasă de oţel sudată, ancorată în rocă.

În cele mai multe cazuri cele trei procedee de reparare superficială a tunelurilor necăptuşite
(reprofilarea, ancorarea și torcretarea) se utilizează împreună, conducând la o soluţie mult mai
sigură dar mai costisitoare. Un exemplu este dat în Figura 14.40.
Figura 14.40. Consolidarea unui tunel necăptuşit [Iftimie T.]
 Lucrări de consolidare a tunelurilor necăptuşite – parțial căptușite
Există cazuri în care, rocile din jurul excavației tunelului ating un grad de degradare avansat,
iar soluțiile clasice de consolidare (ca reprofilarea, ancorarea şi torcretarea luate separat sau chiar
împreună) adoptate în cazul tunelurilor necăptușite să nu fie suficiente pentru asigurarea
stabilităţii terenului şi apare ca necesară execuţia unei căptuşeli interioare de rezistenţă.
Noua căptușeală se va proiecta la încărcările date de eventuale blocuri instabile, sau la
împingerile apărute în urma alterării rocii sub diverse acţiuni.
Tipul de cătușeală va fi ales în funcție de condițiile de gabarit şi trebuie să ţină cont de
calitatea materialelor utilizate, putând astfel adopta una din următoarele tipuri de căptușeli:
• căptuşeli din zidărie (moloane, cărămizi);
• căptuşeli din beton torcretat consolidate eventual cu cintre metalice;
• căptuşeli din beton monolit turnat în cofraje;
• căptuşeli prefabricate din bolţari de beton armat.
Căptușeala se poate face doar pe anumite zone ale unui tunel considerate mai sensibile.
În Figura 14.41 este prezentată consolidarea unui tunel parţial necăptuşit (picioarele drepte)
şi parţial căptuşit (bolta) cu zidărie din cărămidă. În acest caz, soluțiile adoptate au fost:
• asigurarea bolţii existente cu cintre metalice;
• demolarea bolţii existente şi curăţarea rocii degradate sub protecţia unei schele mobile;
• realizarea ancorajelor şi a căptuşelii din plasă de sârmă sudată, cintre TH şi beton
torcretat.
 Lucrări de consolidare a tunelurilor necăptuşite - parțial căptușite
Figura 14.41. Consolidarea
unui tunel parţial căptuşit
[Iftimie T.]
Lucrările de consolidare sunt justificate în situaţii în care apar modificări importante în

terenul înconjurător sau în căptuşeala tunelului, cum ar fi: goluri în spatele căptuşelii, plastifierea
terenului, degradări ale căptuşelii pe suprafeţe întinse (burduşiri, deformări, căderi de materiale).
Cămăşuieli interioare – se adoptă pentru cazurile în care tunelul prezintă degradări sau
defecte structurale, realizându-se o structură nouă, ce se găsește în contact cu zidăria existentă.
Modul de realizare a acestei cămășuieli este în funcţie de dimensiunile secţiunii transversale
a tunelului analizat, putând astfel distinge:
a) Cămăşuială aplicată direct pe zidăria existentă, când este posibilă o reducere a secțiunii.
Etapele de execuție ale acesteia sunt:
• se curăță zidăria existentă de impurități, depuneri, materiale care se desprind, prin mijloace
manuale (perii, daltă) sau mecanice (jet de apă sub presiune sau sablare);
• infiltraţii de apă, dacă există, vor fi captate, drenate și colectate înainte de aplicarea
cămăşuielii, ( dacă se impune, se poate realiza și o hidroizolaţie intermediară).
• se execută cămășuiala, în general cu beton monolit sau torcretat, sau poate fi și din beton
armat, iar în cazul în care se folosesc sprijiniri cu cintre metalice, acestea pot rămâne
înglobate în cămășuială.
b) Cămăşuială aplicată pe zidăria existentă, după o cioplire prealabilă a acesteia, când nu este
posibilă o reducere a secţiunii.
Acest tip de consolidare reprezintă o etapă intermediară între reparaţiile superficiale şi
reconstrucţia totală.
Aplicarea acestei soluţii se impune când:
• nu este posibil să se reducă gabaritul;
• zidăria existentă este suficient de groasă;
• terenul înconjurător este de foarte proastă calitate pentru a permite o refacere completă a
căptuşelii.
 Cămăşuieli din beton monolit. Acest tip de cămăşuială are o grosime de minim 15 cm,
determinată de tehnologia de betonare în cofraj, şi nu se poate aplica decât în următoarele cazuri:
• gabaritul existent permite o reducere a secţiunii;
• zidăria existentă are o grosime suficientă pentru o astfel de cioplire;
• este posibilă o coborâre de niveletă cuplată cu una din soluţiile de mai sus.
Armarea acesteia se poate face cu: armături clasice din oţel beton, fibre de oţel inoxidabil sau
fibre sintetice incorodabile. Eventualele goluri existente între cămăşuiala nouă şi zidăria veche,
trebuie să fie umplute prin injecţii, pentru a realiza contactul şi conlucrarea între cele două
căptuşeli.
 Cămăşuieli din beton torcretat. Avantajul acestui tip de cămășuieli este dat de aderența
crescută a acesteia la cămășuiala veche, dar și o grosime mai mică în comparație cu cămășuiala
realizată din beton monolit. Putem distinge între două tipuri de procedee de torcretare: în sistem
umed și în sistem uscat. Adoptarea uneia dintre ele depinde de utilarea constructorului, de
condiţiile locale şi de analizarea avantajelor şi dezavantajelor celor două metode. În cazul unei
galerii de dimensiuni mai mici, realizarea unei cămăşuieli interioare este recomandabil să se facă
cu procedeul umed, din considerente de reducere a poluării.
În mod obişnuit, armarea se poate realiza cu plase din oțel beton sau fibre metalice.
Tehnologia betonului torcretat este legată în cele mai multe cazuri şi de utilizarea ancorajelor fie
că acestea sunt mai scurte, cu rol de legătură, sau mai lungi, cu rol de rezistenţă, Figura 14.42.
 Cămăşuieli din bolţari prefabricaţi. Acest tip de căptuşeală face parte din categoria
consolidărilor de tip greu, care se aplică în cazul unor tuneluri cu degradări serioase (deformări,
fisuri, căderi de materiale) a căror evoluţie defavorabilă în timp este pusă în evidenţă la
măsurarea de convergenţă, dar care nu justifică încă o reconstrucţie totală.
Figura 14.42. Detalii de reparaţii cu torcret – secţiune tip, tunel Saint – Elme [Iftimie T.]
 Reparaţii la tunelurile cu căptuşeală din zidărie
La tunelurile a căror căptușeală este realizată din zidărie, pentru îmbunătăţirea situaţiei
existente se apelează la următoarele metode: refacerea rosturilor degradate; refacerea tencuielilor
degradate; înlocuiri de materiale; refaceri locale de zidărie.
 Refacerea rosturilor (Rostuirea)
Această operație este necesară în cazul în care căptuşeala din zidărie prezintă rosturi golite,
friabile sau scobite pe 3 ÷ 5 cm adâncime. În plus trebuie să se ţină cont şi de următoarele
aspecte, pentru determinarea urgenţei unor astfel de lucrări:
• dacă căptușeala prezintă rosturi golite pe aceeaşi adâncime, urgenţa de reparare este mai
mare la cele la care moloanele au feţele mai teşite;
• zidăria cu rosturi mari este mai deformabilă şi mai puţin rezistentă ca una cu rosturi
mici;
• degradarea şi spălarea rosturilor din boltă este mai rapidă decât pe picioarele drepte şi
mai periculoasă pentru circulaţie;
• la zidării regulate, spălarea rosturilor orizontale este mai periculoasă decât spălarea celor
verticale.
Fazele rostuirii sunt:
a) Lucrări pregătitoare - Spălare. Decapare. Curăţare rosturi. Delimitarea suprafeţei de
rostuit se poate face cu vopsea sau lapte de var, determinându-se astfel lungimea totală a
rosturilor.
b) Curăţarea suprafeţei de rostuit. Pentru suprafețe ce urmează a fi rostuite, reduse, curăţarea
se poate realiza cu peria de sârmă şi apă, pentru a îndepărta diferitele depuneri. Această operație
se poate realiza de mai multe ori, până se obţine o suprafaţă curată.
c) Curăţarea rosturilor – este o jeturi de apă

operație care se desfășoară în două faze.
În prima fază, se realizează curățirea
rosturilor cu ajutorul jeturilor de apă sub
presiune, în cazul în care rosturile sunt
suficient de golite sau mortarul dintre
cărămizi este moale (Figura 14.43). Dacă
mortarul este mai dur se pot utiliza scule
mecanice.
A doua fază de curățare, realizată cu

aer comprimat sau apă cu presiune mică,
având ca rol îndepărtarea resturilor primei
curăţări. Figura 14.43. Curățirea rosturilor cu jet de apă
Dacă în urma deschiderii rosturilor există posibilitatea ca moloanele din structura căptușelii
să îsi piardă stabilitatea, se realizează o calare provizorie cu pene din stejar.
La rosturile de boltă, datorită condiţiilor de degradare mai mari (gaze, căldură), se pot lua
măsuri de realizare, pe zone reduse, de rosturi în coadă de rândunică, Figura 14.44.
d) Matarea rosturilor - se poate realiza manual pe suprafeţe reduse, cu execuţie în două
reprize cu ajutorul unor lopăţele metalice. Ordinea de efectuare a rostuirii se poate observa în
Figura 14.45.
Figura 14.44. Detaliu de rost în coadă de rândunică [Iftimie T.]
e) Refacerea tencuielii – este o metodă alternativă a rostuirii, adoptată în cazul existenței unor
lungimi mari de rosturi pe metru pătrat de suprafață. De asemenea, poate avea și rol de protejare a
unor zidării degradate (exfolieri, coşcoviri, cavităţi).
Refacerea unei tencuieli cuprinde:
• demolarea tencuielii vechi degradate;
• curăţarea suprafeţei zidăriei dezvelite, inclusiv rosturi, cu raşcheta sau şpiţul şi apoi cu
apă sub presiune sau aer comprimat;
• reconstruirea tencuielii manual sau prin torcretare cu mortar de ciment.
f) Refaceri locale de zidărie – se realizează pe zonele în care apar desprinderi de moloane

sau cărămizi, în special pe zona bolţii. Aplicarea acestei metode implică efectuarea de lucrări de
consolidare provizorie, care să asigure securitatea pe timpul intervenţiei.
http://www.weldgrip.com/bradway.php
Figura 14.45. Ordinea de efectuare a rostuirii
 Reparaţii la tunelurile cu căptuşeli din beton
În categoria lucrărilor de reparații ale tunelurilor cu căptușeală realizată din beton, intră:
a) repararea superficială a paramentului degradat;
b) repararea zonelor cu armătură dezvelită sau corodată.
a) Repararea superficială a paramentului degradat, are loc atunci când degradările sunt
superficiale, constând în pete, eflorescenţe, segregări, porozitate excesivă, distrugeri locale,
carbonatare, friabilitate. În cazul unor defecte locale de tipul segregării, porozitate excesivă,
friabilitate, trebuie mai întâi îndepărtat betonul degradat prin cioplire şi curăţată bine suprafaţa cu
jet de aer comprimat.
Refacerea zonei se poate face în două moduri, Figura 14.46:
• prin tencuire cu mortar de ciment;
• prin torcretare (Figura 14.47, Figura 14.48);
Utilizarea betonului monolit pentru reparaţii este limitată de: dimensiunile zonei reparate şi
volumul de beton necesar; condiţiile de acces la lucrare şi de gabarit în interiorul tunelului;
necesitatea utilizării cofrajelor. Betonul monolit necesită de asemenea utilizarea unui adeziv
pentru realizarea unei bune legături şi conlucrări între betonul vechi şi cel nou.
Pe întreaga suprafaţă curăţată se aplică un strat de chit epoxidic, după care la 15 minute se
completează zona cu mortar sau beton, care se vibrează bine;
În anumite situaţii se recomandă utilizarea unor ancore scurte, încastrate în structura
existentă, pentru a asigura conlucrarea dintre cele două betoane de vârste diferite.
 Reparaţii la tunelurile cu căptuşeli de beton
Figura 14.46. Detalii de reparaţii cu beton monolit (a) şi torcret (b) [Iftimie T.]
http://www.fhwa.dot.gov/bridge/tunnel/ntis/DraftTOMIE
http://www.fhwa.dot.gov/bridge/tunnel/ntis/DraftTOMIE
Man130705.pdf
Man130705.pdf
Figura 14.47. Refacerea zonei prin torcretare Figura 14.48. Inspectare suprafață torcretată
b) Armătura dezvelită sau corodată (Figura 14.49, Figura 14.50), se poate datora
deficienţelor de betonare sau cofrare dar şi ca urmare a infiltrațiilor de apă ce ajung la armătură,
care în urma corodării își mărește volumul și sparge betonul din stratul de acoperire.
Cauzele coroziunii armăturii sunt:
• carbonatarea betonului (pătrunderea bioxidului de carbon în masa betonului, căruia îi
modifică structura şi proprietăţile) însoţită de prezenţa apei;
• acţiunea apei cu agenţi chimici agresivi;
• coroziunea electrolitică dată de prezenţa unor curenţi vagabonzi importanţi (linie
electrificată).
http://www.fhwa.dot.gov/bridge/tunnel/ntis/DraftTOMIEMan130705.
http://www.fhwa.dot.gov/bridge/tunnel/ntis/DraftTOMIEMan130705
pdf
.pdf
Figure 14.49. Dezgoliri armătură Figure 14.50. Armătură corodată
Soluțiile adoptate în acest caz sunt în funcție de profunzimea coroziunii, astfel:

- dacă coroziunea este superficială, se poate îndepărta rugina cu soluţii speciale.
- dacă coroziunea este puternică şi armăturile nu mai pot fi recuperate, acestea se taie şi se
înlocuiesc cu altele noi, prin sudare.
 Lucrări de consolidare a tunelurilor cu căptuşeli de beton
Degradarea căptușelii unui tunel este semnalată în special prin prezența de fisuri, crăpături şi
exfolieri. Aceste degradări se pot datora modificării stării de tensiuni din jurul căptușelii,
rezultând valori mai mari ale împingerilor decât cele inițiale luate în calculul de dimensionare,
sau se pot datora modificării caracteristicilor de rezistență a căptușelii din beton sub acţiunea
unor factori externi.
Pentru consolidarea căptușelilor din beton, în funcție de gravitatea degradărilor, se pot aplica
următoarele metode:
a) Cămăşuieli interioare. Principiul acestei metode este același cu cel prezentat la cămășuirea
tunelurilor pațial căptușite, cu diferența că realizarea cioplirilor pentru mărirea gabaritului nu este
posibilă la căptuşelile de beton armat monolit sau prefabricat şi este dificilă la cele de beton
simplu.
b) Cămăşuială din beton monolit. Această metodă a fost aplicată la tunelul Petrila, de către
prof. T. Iftimie, de pe linia Petroşani-Petrila. Tunelul în lungime de 215 m, având o căptușeală
din beton simplu, a fost realizat într-un masiv şistuos (are proprietatea de a se desface ușor în foi
sau în plăci subțiri cu suprafețe paralele) prezentând zone cu infiltraţii de ape agresive. În urma
investigațiilor efectuate, s-a constatat că există zone cu degradări accentuate ale betonului
(exfolieri, caverne) şi colmatarea platformei căii datorită lipsei canalelor de scurgere.
Soluţia de reabilitare a constat în (Figura 14.51):

• coborârea niveletei în tunel pe 15 ÷ 20 cm;
• cioplirea, curăţarea, tencuirea şi etanşarea căptuşelii existente la intrados;
• realizarea unei cămăşuieli interioare (20 cm grosime) din beton armat;
• realizarea unui radier de protecţie din beton armat cu console de scurgere a apelor, sub
protecţia podeţelor provizorii
 Lucrări de consolidare a tunelurilor cu căptuşeli de beton
Figura 14.51. Consolidare la tunelul Petrila [Iftimie T.]
 Injectări interne (intramurale)
Aceste injectări se pot realiza cu scopul de consolidare a terenului din jurul căptușelii, sau de
reabilitare structurală a căptușelii, prin injectări în corpul acesteia.
Injectări de consolidare sau tratare a terenului, au rolul de a consolida şi / sau etanşa un
strat mai gros de teren din jurul tunelului existent, prin umplerea rosturilor golurilor şi a fisurilor.
Injectările se efectuează prin injectări realizate în foraje, de la interiorul tunelului. Presiunea
fluidului injectat se alege în funcție de presiunea maximă ce poate fi suportată de căptuşeală, de
natura mortarului injectat şi de tipul terenului tratat.
Putem avea astfel injectări de consolidare, precedate de injectările de calaj. Avem de ales
între două soluţii:
• injectări de calaj la început, pentru a realiza un bun contact între teren şi căptuşeală, şi
apoi injectări de consolidare;
• realizarea numai a injectărilor de consolidare sau tratare, considerând că îmbunătăţirea
contactului teren - căptuşeală se va realiza automat prin acest tratament.
Se mai pot efectua și injectări de precomprimare, care au rolul de a realiza o precomprimare a
ansamblului inel de teren portant – căptuşeală existentă. Aceste injectări se realizează cu cantităţi
mici de material dar la presiuni mai mari, exercitate pe perioade scurte.
Aceste injectări de precomprimare se realizează în trei faze, astfel:
• prima fază constă din injectări de legătură, cu foraje scurte, deasupra extradosului şi cu o
presiune redusă;
• în a doua fază se realizează tot injectări de legătură, dar sunt realizate în foraje mai lungi
şi cu presiuni mai mari;
• a treia fază constă din injectările de precomprimare propriu-zise.
Injectări în căptușeli realizate din zidării de moloane. Pentru obținerea unor rezultate
bune, grosimea zidăriei trebuie să fie mai mare de 60 cm. Mai întâi se realizează o injectare
internă, urmată apoi de lucrări de refacere a rosturilor la intrados şi de injectări de legătură la
extrados, în scopul limitării pierderilor de mortar.
În general, pentru acest tip de căptușeală reabilitarea cuprinde două faze:
• în faza I se execută găurile (2 ÷ 4 / m2), se spală zidăria cu jet de apă sub presiune, se
curăţă şi se usucă găurile cu aer comprimat şi se injectează un mortar fluid la o presiune
de 3 bari.
• în faza a Il-a (câteva zile după prima fază) se reforează găurile, sau se forează unele noi
şi se injectează un mortar fluid la o presiune de 5÷6 bari.
Zidării din cărămidă. Rezultatele obținute în urma injectării la căptușelile din zidărie cu
rosturi mici (< 10 mm) au dat rezultate nemulţumitoare chiar şi atunci când s-au utilizat răşini.
Căptuşeli de beton. Injectarea betonului este de asemenea o operaţiune dificilă şi nesigură
necesitând studii prealabile amănunţite şi personal cu înaltă calificare şi responsabilitate.
Un exemplu de reabilitare a unei căptușeli din beton prin injectare, îl întâlnim la tunelurile
Petraro, amplasate pe cele două fire de circulaţie ale autostrăzii Messina-Palermo, Italia. Aceste
tuneluri sunt alcătuite din două căptuşeli, una exterioară din beton torcretat şi alta interioară din
beton monolit (Ri = 5,35 m, grosime circa 40 cm). În urma inspecțiilor efectuate s-a constatat
faptul că acestea au suferit deformaţii importante însoţite de fisuri şi crăpături, vizibile cu ochiul
liber, Figura 14.52.
Figura 14.52. Deteriorări şi deformaţii la tunelul Petrano [Iftimie T.]
Măsurători de convergenţă au pus în evidenţă deplasarea picioarelor drepte spre interior cu

producerea de crăpături la nivelul naşterilor bolţii, spre intrados şi la chee şi în radier spre
extrados.
S-a constatat că, principala cauză a degradărilor structurale ale căptușelii a fost împingerile
laterale excepţionale datorate în special naturii terenului (şisturi filitice cu incluziuni grafitice şi
cloritice).
Ca și măsură imediată, s-au montat cintre metalice de protecţie şi consolidare. Soluţia de
consolidare finală adoptată a fost realizarea de injectări interne în zonele cu fisuri şi crăpături, cu
răşini epoxidice (Figura 14.53).
Figura 14.53. Injectarea fisurilor cu răşini epoxidice [Iftimie T.]
Etapele injectării sunt:
- efectuarea găurilor de injectare la intervale de 0,5 ÷ 1,0 m de crăpături, introducerea şi
etanşarea tuburilor de injectare;
- etapa a doua a constat în verificarea comunicării tuburilor şi a eficacităţii etanşării, cu aer
comprimat.
- etapa a treia a constat în injectarea propriu-zisă, la o presiune de 1÷2 atm., începând cu
tuburile de jos.
După încheierea procesului de injectare, au fost făcute verificări, prin prelevarea de probe
prin carotare, care au demonstrat umplerea golurilor şi aderenţa bună a răşinii la beton.
Arcele metalice folosite ca și sprijiniri provizorii, au fost demontate și recuperate imediat
după încheierea consolidării prin injectare.
14.5. Lucrări de reabilitare a platformei şi radierului
 Generalități
Platforma tunelului reprezintă spaţiul cuprins între cale şi teren sau radier şi face parte
integrantă din tunel.
Radierul este partea inferioară a tunelului cuprinsă între fundaţiile picioarelor drepte. Acesta
poate fi de două feluri:
• de rezistenţă, care cel mai des este boltă întoarsă;
• de protecţie, care asigură un suport plan platformei.
Există cazuri în care tunelul nu are radier, în acest caz, platforma rezemând direct pe terenul
natural. Dezavantajul în acest caz este dat de degradarea în timp a terenului natural, sub acţiunea
apelor ce stagnează, ceea ce conduce la o instabilitate a căii, necesitând frecvente intervenţii de
întreţinere.
 Lucrări de refacere a fundaţiei picioarelor drepte prin subzidire
În această categorie de lucrări pot fi prinse următoarele situaţii:
• fundaţii rezemând pe un teren slab, degradat;
• fundaţii dezvelite deja prin coborâri de niveletă anterioare şi sub care terenul este
degradat;
• coborâri de niveletă, pentru realizarea unui gabarit mai mare, care compromite
stabilitatea fundaţiilor.
Acest tip de lucrări sunt urmate de lucrări constând din:
• consolidări ale terenului înconjurător prin injecţii;
• consolidarea căptuşelii existente cu cintre metalice provizorii;
• consolidarea zidăriei picioarelor drepte;
• ancorarea picioarelor drepte cu ancore pasive.
Fazele necesare lucrărilor de refacere a picioarelor drepte sunt:
• demolarea fundaţiei existente pe şliţuri alternante de 1,5÷2,0 m lăţime;
• îndepărtarea zidăriei degradate din baza picioarelor drepte, deasupra şliţului;
• betonarea prin subzidire a şliţului cu beton turnat în cofraje;
• realizarea dispozitivelor de captare şi drenare a apelor.
Un exemplu de refacere a radierului îl întâlnim la tunelul Larmont (realizat între anii
1846 ÷ 1850) de pe linia Paris-Bordeaux (Figura 14.54), construit în terenuri marno-calcaroase,
care, în urma inspecțiilor realizate pentru electrificarea liniei (între anii 1937÷1938), s-a constatat
că radierul existent prezenta degradări importante în special fisuri, care favorizau pătrunderea
apei, fiind înlocuit cu un radier subţire din beton armat.
Datorită golurilor formate sub radier, acesta s-a rupt brutal, cu tasări, sub încărcări, apărând
astfel denivelări ale căii şi fiind necesare dese lucrări de întreţinere şi o urmărire permanentă.
Pentru efectuarea lucrărilor de reabilitare, a fost necesară închiderea totală de linie prin
devierea traficului pe altă linie apropiată. Lucrările de reabilitare au constat din:
• regenerarea zidăriei existente prin rostuiri, injecţii etc;
• consolidarea cu ancoraje a picioarelor drepte;
• refacerea prin subzidire a fundaţiilor pe sliţuri alternante;
• demolarea radierului vechi;
• realizarea drenului central;
• realizarea stratelor platformei (un strat de nisip de egalizare de 5 cm grosime medie, un
strat de pâslă anticontaminantă, un strat de nisip fin anti-contaminant de 5 cm grosime şi
stratul de piatră spartă de 15 cm grosime.
Figura 14.54. Secţiune transversală reabilitată la tunelul Larmont [Iftimie T.]
În funcţie de starea tehnică, refacerea radierului poate fi făcută şi partial, dar doar în cazuri
special, cu ciopliri şi refaceri superficiale. Dacă radierul prezintă degradări importante, acesta
trebuie demolat şi refăcut.
Lucrările de refacere a unui radier se pot realiza în trei moduri:
• în închideri locale de linie, pe şliţuri, sub protecţia podeţelor provizorii, la tunele de cale
simplă;
• în închidere totală de linie, pe şliţuri alternante;
• prin închiderea succesivă a câte unui fir de circulaţie, la tunelurile de cale dublă şi
realizarea câte unei jumătăţi de radier.
 Dispozitive de colectare şi evacuare a apelor
O data cu lucrările de reabilitare a tunelurilor existente se pot aduce și îmbunătăţiri
dispozitivelor de evacuare a apelor. Astfel, canalele centrale trebuie abandonate şi reamplasate
pe părţile laterale, iar la tunelurile la care lipsesc căminele de vizitare, trebuie luate măsuri de
realizare a acestora (Figura 14.55).
Dispozitivele de evacuare a apei de la nivelul platformei sunt de două feluri:
a) canalizări transversale, se prezintă sub forma unor canale deschise, tuburi, sau acoperite
cu dale;
b) canalizări longitudinale.
Canalizările longitudinale pot fi alcătuite din:
• tuburi cu secţiune circulară sau ovoidală, realizate din beton, fontă, metal sau plastic,
perforate pentru a permite acumularea apei.
• canale de formă dreptunghiulară sau trapezoidală, deschise sau acoperite cu dale şi
realizate din zidărie sau beton, armat sau nu, monolite sau din elemente prefabricate.
 Dispozitive de colectare şi evacuare a apelor
Figura 14.55. Dispozitive de colectare şi evacuare a apei
a) tub central; b) tuburi laterale [Iftimie T.]
Bibliografie
1. Boți N., Stanciu A., Sfîrlos D., Boțu N. - Tuneluri și metropolitane, Institutul Politehnic Iași,
1989.
2. Iftimie T. - Întreţinerea, Reabilitarea şi Reconstrucţia Tunelelor, Editura ASAB, Bucureşti, 2002.
3. Teodorescu P. - Tuneluri, Editura Tehnică, București, 1977.
4. Teodorescu P. - Constructia tunelelor, Editura Căilor Ferate, București, 1958.
5. Toshihiro A., Yoshiyuki K.- Tunnel maintenance in Japan, Tunnelling and Underground Space
Technology 18 (2003) 161–169.
 Stasuri, normative, instrucțiuni, ghiduri și coduri
6. GT 061-2003 - Ghid privind identificarea şi clasificarea defectelor la tunelurile pentru căi de
comunicaţie.
7. Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului - Buletinul Construcțiilor, Volumul 23 –
2004, Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Construcții și Economia Construcțiilor.

Curs 14

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Curs 14

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Tuneluri şi metropolitane – note de curs

Tunelurile feroviare din România au fost realizate în perioada 1860÷1995. Se observă

a) Prognoza - prima componentă a

Figura 14.2. Conceptul de mentenanţă integrată

Principalele cauze ale degradării în timp a tunelelor sunt:

Figura 14.4. Bancuri de gheață, stalagmite și stalactite

Figura 14.7. Schema logică de intervenții și

b) o imagine termică (Figura 14.11.b) având ca scop:

Un alt mod de examinare a suprafeței căptușelii se bazează pe folosirea laserelor fixe

Senzorii pot fi montați și pe un autovehicol pentru evaluarea stării tehnice a căptușelii

Figura 14.13. Exemplu de

Figura 14.14. Defecte

Figura 14.18. Efetele infiltrațiilor de apă în căptușeli

Pentru a defini aceste deplasări s-a întocmit un

b) Curăţarea şi completarea prismei de balastare.

Figura 4.20. Degradarea

 Lucrări de impermeabilizare ce se execută după terminarea construcţiei

c) Injectările de consolidare - se aplică în cazul tunelurilor din zidărie, putând fi asociate și

Ca fluid de injectare se pot folosi următoarele materiale:

Figura 14.23. Măsuri de impermeabilizare prin injectare

 Metode de refacere a hidroizolaţiei

a) Armarea inelului care cuprinde zona unde trebuie executată izolarea

c) Executarea galeriilor în spatele zidăriilor (găuri de şobolani), până la galeria

Secțiune transversală Secțiune longitudinală

Figura 14.28. Executarea excavaţiilor la galeria de urcare şi în zona inelului ce trebuie

f) Executarea izolării pe inelul excavat

umplutura bolta de zidărie

Secțiune transversală Secțiune longitudinală

h) Executarea umpluturii galeriei superioare

Figura 14.33. Zidării de piatră naturală

Figura 14.35. Detalii de rosturi [Iftimie T.]

Figura 14.37. Cintru din profile I [Iftimie T.]

Figura 14.38. Schelă

Figura 14.39. a) Ancoră mecanică; b) Ancoră

 Reparaţii la tunelurile necăptuşite

Betonul torcretat poate fi ranforsat cu o plasă de oţel sudată, ancorată în rocă.

Lucrările de consolidare sunt justificate în situaţii în care apar modificări importante în

c) Curăţarea rosturilor – este o jeturi de apă

A doua fază de curățare, realizată cu

f) Refaceri locale de zidărie – se realizează pe zonele în care apar desprinderi de moloane

Figure 14.49. Dezgoliri armătură Figure 14.50. Armătură corodată

Soluțiile adoptate în acest caz sunt în funcție de profunzimea coroziunii, astfel:

Soluţia de reabilitare a constat în (Figura 14.51):

Măsurători de convergenţă au pus în evidenţă deplasarea picioarelor drepte spre interior cu

Vous aimerez peut-être aussi