La conacul familiei Moscu ,din Câmpia Dunării, se întâmplau

lucruri extraordinare,cum ar fi:pieirea peste noapte a vitelor slăbite,a

servitorilor ;Simina ,fetiţa cea mica,se comporta ca o
vrăjitoare;Sanda,fata cea mare şi doamna Moscu aveau stări ciudate;
oaspeşii care sosesc la conac:pictorul Egor Paşchievici şi arheologul
Nazarie,simţeau o atmosfera apăsătoare.
Sanda,fiica cea mare a doamnei Moscu,studentă la Bucureşti,este
îndrăgostită de Egor, drept pentru care îl şi invitase la conacul mamei
ei,vaduvă.Conacul era însă bântuit de o strigoaică,domnişoara
Christina,sora doamnei Moscu,omorâtă în timpul Răscoalei din 1907.
Dupa cină,Egor şi Nazarie,în timp ce stau de vorbă în camera lui Egor
simt prezenţa unui strigoi ce umblă fară a fi vazut. Într-un moment de
mare groază care-i încearca pe amândoi,sorbiră din paharele de
coniac pentru că nu era uşor :„Să simţi cum cineva se apropie de tine şi
se pregateste să te asculte,cineva pe care nu-l vezi,dar a cărui
prezenţă o simţi în bătaia sângelui şi o recunoşti în sclipirea ochilor
vecinului tău...”
 Simina,care deţinea o forţă specială,insistă ca Egor sa fie lăsat
singur.Aşa a avut loc a doua întalnire a celor doi,de data aceasta
în camera Christinei,cameră în care exista un splendid tablou al
acesteia pictat de celebrul Mirea.Pictorul Egor cade pradă
pasiunii erotice a domnişoarei apărându-i din nou în vis, somnul
devine un coşmar şi din toţi cei care-i apar în vis Christina domină.
Această întalnire prezintă nuanţe semnificative. Christina se
refuză pe sine ca strigoi şi încearcă o reîntoarcere în lumea
oamenilor,pe calea dragostei.Dorinţele de femeie o fac
femeie,dar Christina rămâne suspendată între abur şi carne,o
formă incertă,halucinantă.
Simina stăpâneşte arta seducţiei fiind la fel de violentă ca şi
maestra ei,ea devine chiar Christina într-o variantă diurnă.
 Refuzând iubirea,Egor iese din transă.Dupa ce descoperă
sângele care clocoteşte în rana Christinei,Egor îşi confirmă ideea
că ea este moarta şi ruptura se produce nu înainte ca
Domnişoara Christina să rostească un blestem:”Mă vei cauta o
viaţa întreagă,fară să mă găseşti!Vei muri tânar,ducând în
mormânt suviţa asta de păr...”
Trezindu-se din halucinaţie,Egor răstoarnă lampa,producând
un mare incendiu la conac .El rupe portretul Christinei ,o gaseşte
pe Simina lipsită de vlagă în pivniţă şi potrivit tradiţiei
populare,înfige un fier de plug în trupul Christinei,sub obsesia
unui glas care-l striga „-Egor!...Egor!...”
Sanda moare lent,doica şi mai ales doamna Moscu se
prăbuşesc definitiv în nebunie.Totul se tulbură,timpul curge
înapoi,oamenii încep să se comporte ca în 1907,cuprinşi de
acelaşi vânt de spaimă,disperare şi furie neputincioasă.
Cu victoria finală,eroul se sacrifică pe el insuşi.Singur cu
nostalgia şi blestemul Christinei,care deja îl chinuie ,Egor rămâne
muritorul care a învins pierzând.
Sfârşitul romanului:
 “Deodată, o dureroasă încântare îl cuprinse. Recunoscu
cu uimire zidurile camerei lui, zări patul pe care sta trântit şi
sticla cu coniac pe măsuţă.Mirosea din nou a violete.
Şi auzi, ca într-un cântec, cuvintele de demult:

..Şi ochii mari şi grei mă dor,Privirea ta mă arde...

Unde pieriseră, deodată, Simina şi d-l Nazarie, şi zidurile

de scrum ale pivniţei?!... Auzi un glas foarte depărtat şi trist
strigându-l.
— Egor!... Egor!...
Întoarse ochii. Nu era nimeni. Rămăsese singur, pentru
totdeauna singur. Niciodată nu o va mai întâlni, niciodată
nu-l va mai turbura parfumul ei de violete şi gura ei
însângerată nu-i va mai sorbi răsuflarea...Se prăvăli.
Întunerecul era din nou des şi rece. Se simţi îngropat de
viu într-o scorbură necunoscută, fără ca cineva să ştie de
el, fără să mai nădăjduiască vreodată mântuirea...
Din alte spaţii se apropiau, totuşi, paşi omeneşti. La început
o muzicătristă, un vals învechit, apoi paşi de om şi un miez
de lumină. Cineva îl întrebă, apropiindu-şi mult faţa de el.
— Îl cunoşti pe Radu Prajan? Uite-l!
Întoarse capul înspăimântat. Ce nou şi absurd travesti! Radu
Prajan semăna acum cu d-l Nazarie şi nu îndrăznea să se apropie
de el, nu îndrăznea nici măcar să-i vorbească, ci îl privea doar în
ochi, chemându-l cu privirile lui, implorându-l să vină, ca să-i
mărturisească marea primejdie care îl aşteaptă. În braţe ţinea pe
Simina, cu părul căzut în ochi, cu buzele albe.
— Iată, a murit şi ea! păreau că spun privirile lui Radu Prajan.Dar
poate nu era adevărat, poate spunea astfel ca să nu fie
recunoscut. Îi era şi lui teamă, lui Prajan, o spaimă fără scăpare,
căci îl privea îngheţat, fără să clipească...Se trezi cu mulţi oameni
alături. Purtau făclii, şi topoare, şi ţepuşe de lemn. În faţa lui, pe
pământul umed, zări capătul drugului. Aşadar, e adevărat —
gândi el. Zâmbi trist. Totul fusese adevărat. El însuşi, chiar el, o
omorâse; şi-acum, din ce parte să mai aştepte vreo nădejde, cui
să se roage şi ce minune îi va mai aduce aproape de el coapsa
caldă a Christinei?!...
— Vă cheamă sus, auzi el un glas necunoscut. Moare domnişoara
Sanda...Îşi plecă bărbia, fără să răspundă. Nici un gând. Numai
singurătatea,ursita lui singurătate.
— A murit! şopti un alt glas lângă el.Se simţi ridicat pe braţe. Glasul îl
mai auzi o dată, foarte aproape deureche.
— A murit domnişoara Sanda!... Să veniţi sus, că e prăpăd!...Cine
vorbise atât de aproape, în marea lui singurătate. În noaptea aceasta
unde nu mai putea pătrunde nimeni şi nici un zvon?!...Îl duceau pe
braţe. În jurul lui, odăile se schimbau vrăjite. Trecu la început printr-o
mare sală de bal, cu policandre aurite, de care atârnau vârfurile
săgeţilor de cristal, întâlni perechi elegante— oprite parcă în acea
clipă din dans— care îl priveau nelămurit, mirate. Domni cu haine
negre, femei cu evantaiuri de mătase... Apoi, o sală ciudată, cu multe
mese verzi, şi oameni necunoscuţi jucând cărţi, fără să-şi vorbească.
Toţi îl priveau miraţi, aşa cum era purtat pe braţe de nişte bărbaţi
nevăzuţi. Iată, acum urcă treptele către o sufragerie cu veche mobilă
de lemn. Acum începe coridorul... Şi totuşi, coridorul se abureşte brusc
şi din aburul albăstrui se înalţă, foarte aproape, o limbă uriaşă de foc.
 Egor închise ochii. "Aşadar; e adevărat", îşi aminti el.
— A luat acum foc şi casa ailaltă! auzi el un glas.Egor
încercă să întoarcă privirile, să caute omul care vorbise atât
de aproape de el. Nu întâlni decât o aripă de foc, fără
început şi fără sfârşit.Închise ochii.
— Cum s-a prăpădit neamul boieresc!...Era acelaşi glas,
necunoscut, venit parcă peste vămile somnului.”
Un altfel de sfârşit :
 În curând, o ceaţă deasă învălui totul şi timpul rămase
oprit în loc. Tumultul de întâmplări trecea acum prin faţa lui Egor.
Christina înca nu îi dadea pace. În decorul static, în care totul
statea neclintit, apăru ea, îmbracată într-o rochie alba, ca de
mireasă, cu spatele gol, însângerat. Îşi opri mâna stângă pe
umărul lui Egor şi îi spuse cu voce tremurândă:
--Credeai că ai scăpat? Nu ai scăpat şi nu vei scăpa
niciodată de mine. Mă auzi? Niciodată! Părăseşte lumea ta plină
de suferinţă şi vino în lumea mea.. Îţi dăruiesc şi cerul şi pământul
numai să mă urmezi..
Egor se întoarse cu o mişcare bruscă şi căzu în genunchi
în faţa ei. O străpungea cu privirea.. Încerca să privească dincolo
de ea, să nu cadă pradă ispitei şi să facă primul pas spre
nemurire. Nu era un vis.. era pur şi simplu realitatea, un labirint fără
ieşire. Le vedea acum pe Simina, Sanda şi doamna Moscu
învârtindu-se în jurul lor şi încurajându-l să-şi pună inima în palma
Christinei.
 Rugăminţile celor trei au devenit în curând o gălăgie
asurzitoare ce străbătea cu repeziciune încăperea. Nu mai
înţelegea nimic, se simţea din ce în ce mai confuz. Ştia că nu este
bine să o urmeze, dar fiecare atingere a ei îl facea să
înnebunească. Era oare fiinţa predestinată lui? Trebuia să se
dăruiască întru totul ei şi să treacă de partea cealaltă a vieţii?
Plutea între viaţă şi moarte, neştiind în ce direcţie să meargă.
--Pleacă! Tu nu mai exişti! Eşti moartă! Pleacă! strigă Egor cu
disperare.
--Sunt coşmarul vieţii tale, Egor! Nu te voi lăsa.. Vei veni cu
mine.. Niciodată nu vei reuşi să ucizi ce a mai ramas din mine, ceva
ce a mai murit odată. Dragostea adevărată nu moare, Egor! Te voi
purta pe culmile fericirii, nu vei regreta. Promit! Doar urmează-mă..
Christina îi întinse mâna şi facu încet un pas înapoi.
--Hai dragul meu! Te aştept..
 Privirea ei fermecătoare îl hipnotiza de-a dreptul pe Egor. Nu
se putea stăpâni. Raţiunea îi spunea să rămână pe loc, dar inima îi
spunea să o urmeze. Nu putea rupe lanţul de iubire, care era mai
puternic decât raţiunea. Păşi uşor în urma ei, cu teamă, spre infinit.
Ceaţa dispăru şi o lumină puternică îi deschidea calea spre
eternitate.
Cerul se deschide acum pentru ca cei doi să işi duca la bun
sfârşit călătoria începută cu teamă şi sfială. Se rupe acum ultima filă
din cartea vieţii lui Egor. Povestea lui pe Pământ a ajuns la final, dar
el îşi continuă drumul spre paradisul mult visat. Putea să vadă lumea
de sus. O vedea pe Sanda care plângea de dorul lui şi care nu mai
vedea rostul vieţii fără el, râuri de lacrimi a vărsat pentru el. Lumina
ochilor ei s-a aşezat lângă celelalte stele.
“Viaţa” alături de Christina e lipsită de griji.. O lume roz unde
dragostea şi fericirea plutesc în delir printre porumbei şi îngeri, unde
soarele nu apune niciodată şi izvorul lacrimilor e secat. Un infinit de
ani şi tot nu ar fi de ajuns pentru Egor şi Christina , pentru iubirea lor
veşnică.
Dragostea nu moare!