Madame Chanteau, les premières fois, ne prenait pas une somme, dans le tiroir du

secrétaire, sans en avertir Pauline.

– Petite, il y a des paiements à faire samedi, il vous manque trois mille francs... Veux-tu
monter avec moi pour choisir le titre que nous allons 155vendre ?
– Mais tu peux bien le choisir toute seule, répondait la jeune fille.
– Non, tu sais que je ne fais rien sans toi. C’est ton argent.
Puis madame Chanteau se relâcha de cette rigidité. Un soir, Lazare lui avoua une dette
qu’il avait cachée à Pauline : cinq mille francs de tuyaux de cuivre, qu’on n’avait pas
meme utilisés. Et, comme la mère venait justement de visiter le tiroir avec la jeune fille,
elle y retourna seule, elle prit les cinq mille francs, devant le désespoir de son fils, en se
promettant de les remettre, au premier gain. Mais, à partir de ce jour, la brèche était
ouverte, elle s’accoutuma, puisa sans compter. D’ailleurs, elle finissait par trouver
blessante, à son âge, cette continuelle sujétion au bon plaisir d’une gamine ; et elle en
gardait une rancune. On le lui rendrait, son argent ; s’il lui appartenait, ce n’était pas une
raison suffisante pour ne plus se permettre un geste, avant de lui en avoir demandé la
permission. Dès qu’elle eut fait un trou dans le 156tiroir, elle n’exigea plus d’être
accompagnée. Pauline en éprouva un soulagement ; car, malgré son bon cœur, les visites
au secrétaire lui étaient pénibles : sa raison l’avertissait d’une catastrophe, l’économie
prudente de sa mère se révoltait en elle. D’abord, elle s’étonna du silence de madame
Chanteau, elle sentait bien que l’argent filait tout de même, et qu’on se passait d’elle,
simplement. Ensuite, elle préféra cela. Au moins, elle n’avait pas le désagrément de voir,
chaque fois, le tas des papiers diminuer. Il n’y eut désormais, entre elles deux, qu’un
échange rapide de regards, à certaines heures : le regard fixe et inquiet de la nièce, quand
elle devinait un nouvel emprunt ; le regard vacillant de la tante, irritée d’avoir à tourner la
tête. C’était comme un ferment de haine qui germait.
Malheureusement, cette année-là, Davoine fut déclaré en faillite. Ce désastre était prévu,
les Chanteau n’en reçurent pas moins un coup terrible. Ils restaient avec leurs trois mille
francs de rente. Tout ce qu’ils purent tirer de la débâcle, une douzaine de mille francs, fut
aussitôt placé et leur compléta, en tout, trois cents francs par mois. 157Aussi madame
Chanteau, dès la seconde quinzaine, dut-elle prendre cinquante francs sur l’argent de
Pauline : le boucher de Verchemont attendait avec sa note, on ne pouvait le renvoyer.
Puis, ce furent cent francs pour l’achat d’une lessiveuse, jusqu’à des dix francs de
pommes de terre et des cinquante sous de poisson. Elle en était arrivée à entretenir Lazare
et l’usine, par petites sommes honteuses, au jour le jour ; et elle tomba plus bas, aux
centimes du ménage, aux trous de la dette bouchés misérablement. Vers les fins de mois
surtout, on la voyait sans cesse disparaître d’un pas discret et revenir presque aussitôt, la
main dans sa poche, d’où elle se décidait à sortir, pour une facture, des sous un à un.
L’habitude se trouvait prise, elle achevait de vivre sur le tiroir du secrétaire, emportée, ne
résistant plus. Pourtant, dans l’obsession qui la ramenait toujours là, le meuble,
lorsqu’elle baissait le tablier, jetait un léger cri, dont elle restait énervée. Quel vieux bahut
! dire qu’elle n’avait jamais pu s’acheter un bureau propre ! Ce secrétaire vénérable, qui,
bourré d’une fortune, avait d’abord donné à la maison un air de gaieté 158et de richesse,
la ravageait aujourd’hui, était comme la boîte empoisonnée de tous les fléaux, lâchant le
malheur par ses fentes.
Un soir, Pauline rentra de la cour, en criant :
– Le boulanger !... On lui doit trois jours, deux francs quatre-vingt-cinq.
Madame Chanteau se fouilla.
– Il faut que je monte, murmura-t-elle.
– Reste donc, reprit la jeune fille étourdiment, je vais monter, moi... Où est ta monnaie ?
– Non, non, tu ne trouverais pas... C’est quelque part...
La tante balbutiait, et toutes deux échangèrent le muet regard qui les faisait pâlir. Il y eut
une hésitation pénible, puis madame Chanteau monta, toute froide d’une rage contenue,
ayant la sensation nette que sa pupille savait où elle allait prendre les deux francs quatre-
vingt-cinq. Aussi pourquoi lui avait-elle si souvent montré l’argent dormant dans le
tiroir ? Son ancienne probité bavarde l’exaspérait, cette petite devait la suivre en
imagination, la voir ouvrir, fouiller elle fut redescendue et quelle eut payé le boulanger, sa
colère éclata contre la jeune fille.”

“La început, doamna Chanteau nu lua nici o sumă din sertarul scrinului fără s-o
înştiinţeze pe Pauline.
— Mititico, trebuie făcute plăţile sâmbătă, vă mai trebuie trei mii de franci… Vrei să urci
cu mine ca să alegem titlul pe care să-l vindem?
— Dar poţi să-l alegi şi singură, mătuşă, răspunde fata.
— Nu, ştii doar că nu fac nimic fără învoirea ta. Sunt banii tăi.
Apoi doamna Chanteau renunţă la ceremonia asta. Într-o seară, Lazare îi mărturisi o
datorie de care Pauline nu ştia: cinci mii de franci cu care cumpărase ţevi de cupru, care
nici măcar nu fuseseră utilizate. Şi cum mama şi Pauline tocmai trecuseră pe la sertar,
doamna Chanteau se întoarse singură, luă cele cinci mii de franci, îmboldită de
deznădejdea fiului, făgăduindu-şi să-i pună la loc odată cu primul câştig. Dar, începând
din ziua aceea, spărtura fiind făcută, se obişnui, luă fără să mai numere. De altminteri,
găsea că e jignitor, la vârsta ei, această veşnică supunere faţă de bunul plac al unei fetiţe;
şi-i purtă pică. Doar aveau să-i înapoieze banii aceia; chiar dacă îi aparţineau, nu era un
motiv să nu-şi mai îngăduie nici un gest fără ca mai întâi să-i ceară permisiunea. De cum
făcu spărtura aceea, doamna Chanteau nu mai ceru să fie însoţită. Pauline simţi ca o
uşurare deoarece, în ciuda sufletului ei bun, vizitele la scrin îi erau deosebit de neplăcute:
judecata o înştiinţa de apropierea unei catastrofe, spiritul de economie şi prudenţă al
mamei ei se revolta în ea. La început se miră de tăcerea doamnei Chanteau, simţea doar
că banii tot se duceau şi că se lipseau de ea pur şi simplu. Apoi preferă să se întâmple aşa.
Cel puţin vederea împuţinării lor nu-i mai făcea rău. Între ele două de acum înainte nu
mai avu loc decât un schimb rapid de priviri, la anumite ore: privirea fixă şi îngrijorată a
nepoatei, când ghicea un nou împrumut; privirea şovăitoare a mătuşii, iritată că trebuia
să-şi întoarcă ochii. Era ca un grăunte de ură care germina.
Din nefericire, în anul acela Davoine fusese declarat falit. Fuseseră preveniţi de dezastru,
cu toate astea lovitura fu pentru ei la fel de cumplită. Nu le mai rămânea decât renta de
trei mii de franci. Tot ce izbutiră să smulgă din prăpăd, vreo douăsprezece mii de franci,
fură numaidecât plasaţi, ceea ce le mai aduse o sumă de trei sute de franci pe lună. Aşa se
face că doamna Chanteau, de la a doua chenzină, trebui să ia cincizeci de franci din banii
lui Pauline: măcelarul din Verchemont aştepta să-i fie achitată nota, nu putea fi trimis
îndărăt. Apoi avu nevoie de o sută de franci pentru un cazan de fiert leşia, până la sume
de câte zece franci pentru cartofi şi cincizeci de centime pentru peşte. Ajunsese să-l
întreţină pe Lazare şi uzina prin mici sume sustrase ruşinos, de azi pe mâine; şi decăzu şi
mai mult, luă pentru gologanii de coşniţă, o copleşeau toate acele datorii ce trebuiau
acoperite jalnic. Către sfârşitul lunii mai cu seamă, era văzută mereu dispărând discret şi
întorcându-se aproape numaidecât, cu mâna în buzunar, de unde se hotăra să scoată
pentru câte-o factură, bănuţ cu bănuţ. Căpătase obiceiul, trăiau pe seama sertarului de la
scrin, dusă de val, nemaiputându-se împotrivi. Totuşi, obsedată de nevoia ce-o aducea
mereu acolo, când cobora capacul, mobila scotea un strigăt uşor, care-o enerva. Ce mai
hodoroagă de sipet! Şi unde mai pui că nu se învrednicise niciodată să-şi cumpere un
birou al ei! Scrinul ăsta venerabil, care, ticsit cu o avere întreagă, adusese la început în
casă o atmosferă de veselie şi bogăţie, o răscolea acum, era ca o cutie otrăvită, păstrătoare
a tuturor nenorocirilor, lăsând nenorocirea să se scurgă prin crăpăturile ei.
Într-o seară, Pauline veni din curte strigând:
— Brutarul!… îi datorăm pâinea pe trei zile, doi franci şi optzeci şi cinci de centime.
Doamna Chanteau se scotoci.
— Trebuie să urc, zise ea.
— Lasă, spuse fata, neprevăzător, urc eu… Unde-ţi ţii banii?
— Nu, nu, n-ai să-i găseşti… Sunt puşi într-un loc…
Mătuşa se bâlbâi şi schimbară amândouă privirea aceea care făcea să le piară sângele din
obraz. După o şovăială penibilă, doamna Chanteau urcă, simţind un fior rece de furie
contenită, având certitudinea că nepoata ştia unde se duce să ia cei doi franci şi optzeci şi
cinci de centime. De ce oare pe vremuri o luase de-atâtea ori să-i arate banii cum
dormeau în sertar? Vechea ei probitate indiscretă o scotea din sărite, micuţa o urma
probabil în închipuire, o vedea cum deschide, cum scotoceşte, cum închide. După ce
coborî şi-i plăti brutarului, mânia i se revărsă asupra fetei.”