Maurice Duverger foloseste, ca si in cazul partidelor politice, criteriul strucural pentru

clasificarea grupurilor de presiune si deosebeste:

a) grupul de presiune exclusiv de cel partial

Cel exclusiv actioneaza doar in domeniul politic, facand presiune asupra puterii. In
aceasta categorie intra: lobby-urile, acele birouri tehnice specializate, care actioneaza pentru alte
grupuri (partiale). Ele isi inchiriaza serviciile in schimbul platii, similar consilierilor fiscali sau
juridici. Adevarata presiune vine insa de la cei care utilizeaza lobby-urile si nu de la lobby-ul
insusi. De cele mai multe ori cauta sa-si ascunda activitatea adevarata, pretinzand ca sunt
asociatii cu obiective largi si prestigioase, adica sa apara in ochii publicului drept grupuri
partiale.
Cel partial are si alte ratiuni de a exista decat presiunea politica, care reprezinta doar o
parte a activitatii sale, precum si alte mijloace de a actiona. Sindicatele, de exemplu, fac uneori
presiuni asupra guvernului, dar au si alte meniri. Grupurile de presiune partiale sunt extrem de
numeroase, caci „orice asociatie sau grupare poate fi pusa in situatia de a utiliza presiunea
politica la un moment dat in activitatea sa. Academia franceza a intervenit pe langa Parlament
pentru a incerca sa limiteze fiscalitatea asupra cartilor si scriitorilor”.

b) grupul de presiune privat de cel public

Initial grupurile de presiune erau doar grupuri private; ulterior, pe masura extinderii,
complicarii si specializarii aparatului administativ, a aparut tendinta ca administratiile publice sa
se constituie in grupuri de presiune. Teoreticienii clasici ai statului considera acest fenomen ca
fiind patologic si ca traducand o grava criza a statului. In cadrul administratiilor publice,
serviciile se afla, in general, intr-o permanenta rivalitate, datorata influentei lor diferite si fiecare
se constituie intr-un grup de presiune in raport cu guvernul sau cu parlamentul. In cadrul
serviciilor se pot forma grupari de inalti functionari, care cauta sa acapareze posturile de
conducere si sa exercite presiuni asupra serviciilor rivale sau asupra guvernului. Frontierele intre
grup public si privat sunt din ce in ce mai putin descifrabile, multe grupuri private jucand in
realitate un rol public.

c) grupul de presiune interior de cel strain

 Primele fiinteaza si actioneaza intr-o anume tara, servind interese ale unor cetateni din
acea tara, celelalte intervin in viata politica interna a altor tari, servind interesele unor persoane,
grupuri, natiuni straine (spre exemplu, sindicatele britanice care ajuta sindicatele italiene aflate in
greva, CIA influentand militarii din Orientul Mijlociu).

d) pseudogrupurile de presiune sunt toate acele organizatii care exercita presiune

politica, fara a se constitui in grupuri propriu-zise, respectiv lobby-urile (birouri tehnice care,
fara a se preocupa de orientarea politica sau sociala a celor ce le folosesc, intervin pe langa
administratie sau guvern, fiind simple mijloace de actiune ale adevaratelor grupuri de presiune),
casieriile electorale (organizatii ad-hoc care finanteaza alegerile si astfel exerseaza presiuni
asupra puterii), oficinele de propaganda, presa si organismele de informare (pentru care scopul
pofit se afla pe planul al doilea dupa cel de pressing).
Organismele de informare si ziarele pot fi simple intreprinderi comerciale, constituite
pentru a face bani. Pentru unele insa, profitul este secundar, ele vizand in special sa exerseze o
presiune asupra guvernului, puterii politice sau opiniei publice. In acest caz ele pot fi mijloace
de expresie ale unor grupuri determinate, de care nu pot fi separate (ziarele sindicale, organe de
presa al eunui partid) sau isi disimuleaza dependenta, pretinzandu-se autonome (presa de
industrie finantata de marii industriasi, de banci). In general insa, ziarele sunt concomitent
industrie de presa (cu scopul de a vinde informatie) si presa de industrie (proprietarii lor doresc
sa obtina profit, exersand totodata si presiune politica).

e) grup de presiune de masa de cel de cadre: primul urmareste sa reuneasca un numar

mare de aderenti, caci din numar isi trage puterea (sindicatele muncitoresti, organuzatiile de
fermieri, confederatiile micilor artizani, miscarile de tineret, organizatiile feminine, societatile
sportive sau culturale) si are un scop unic – dezarmarea, antirasismul etc. Grupul de cadre nu
urmareste cantitatea, ci calitatea aderentilor, importanta, functia sau bogatia lor (cluburile
politice, francmasoneria, sindicatele patronale, asociatiile de artisti, ziarele si organismele de
informare, care pot fi considerate grupuri de presiune).

f) grupul de presiune fara relatii cu un partid politic de cel cu relatii (permanente sau
ocazionale): relatiile ocazionale pot aparea in timpul alegerilor, al grevelor sau al altor situatii
deosebite; legaturi permanente pot rezulta din situatia de dependenta fata de un partid
(organizatiile de tineret si cele feminine), recunoscuta sau nu – in acest din urma caz, procedeul
frecvent folosit este alegerea in functiile de conducere a unor membri ai partidului respectiv,
controlati si supusi discplinei acestuia sau a unor personalitati eminente, dar ineficiente, care
ocupa functiile onorific, fara a avea si putere –sau din situatia de dominare a unui partid, in mod
direct (partidul laburist britanic este tipic pana in 1927 pentru aceasta situatie, el fiind format
pana la acea data doar din delegatii sindicatelor) sau mascat (mult timp partidele conservatoare
din America Latina nu erau decat organisme anexe ale grupurilor de presiunedin industrie sau ale
marii proprietati funciare).

g) grup de presiune directa (actioneaza la nivelul organismelor institutionale: ministere,

parlament, inalti functionari) de cele de presiune indirecta (exercitata asupra publicului, pentru
ca atitudinea acestuia sa influenteze guvernantii, totdeauna sensibili si atenti la opinia
publicului).

Deoarece clasificarea de mai sus se dovedeste inoperanta practic, insusi Maurice

Duverger propune, pentru simplificare, o depertajare binara a grupurilor pe criteriu socio-
profesional al membrilor, in grupuri de presiune profesionale (sindicate, organizatii patronale,
organizatii agricole) care reunesc persoane dupa activitatea lor economica, si celelalte grupuri
de presiune: organizatii politice specializate, constituite in jurul unui scop politic particular
(dezarmare, pace, reforme, subventii), cluburile politice (definesc programele de actiune
aplicabile de guvern) duc o activitate esentialmente politica, deoarece realizeaza ceea ce
partidele ar trebui sa faca, „membrii lor corespunzand generatiilor care ar fi trebuit sa
innoiasca cadrele partidelor politice, dar care nu pot sa o faca deoarece partidele sunt
masinarii inchise, sclerozate“ (Maurice Duverger), asociatiile de fosti combatanti, miscarile de
tineret, miscarile feministe si familiale, gruparile ideologice si religioase, grupurile de presiune
publice (ministere, inalti functionari, armata).
Almond si Powell propuneau in 1966 o clasificare a grupurilor de presiune, stabilita dupa
criterii de organizare, in cadrul careia disting grupuri anomice, non-asociative (ambele
insuficient structurate pentru a putea fi considerate, in viziunea acestui curs, grupuri de
presiune), institutionale si asociative.
 Pornind de la aceasta clasificare Yves Mény realizeaza o densa descriere a principalelor
tipuri de grupuri de presiune, in evolutia lor, urmarind sa le justifice amploarea si diversitatea
actuala prin stadiul de dezvoltare si gradul de complexitate a societatilor contemporane, al
institutiilor si interactiunilor care le caracterizeaza. Clasificarea pe care o propune tine cont de
modalitatile de organizare si de actiune a grupurilor de presiune. In cadrul ei se
deosebesc grupurile institutionale si grupurile asociative, singurele tipuri care, fiind
organizate, pot actiona eficient si stabil.
Grupurile institutionale (publice la Duverger) poseda structuri care nu au menirea de
a promova propriile interese, dar care pot, in anumite situatii, sa foloseasca puternica lor
organizare pentru a influenta deciziile politice sau administrative. Astfel de grupuri sunt
administratiile, biserica, armata, structuri oficiale ale autoritatii, a caror prima vocatie nu este de
a apara interesele. Totusi, aceste organizatii pot, la limita sau in detrimentul functiilor lor de
baza, sa devina puternice grupuri de presiune, capabile sa influenteze sau sa determine politica in
avantajul intereselor lor corporative sau personale. In acest caz, exista un gen de simbioza intre
grupuri de interes si anumite segmente ale aparatului de stat, care utilizeaza accesul lor
privilegiat la putere spre propriul profit. Administratia in cauza, in loc sa serveasca tuturor, se
preocupa mai intai de propriile sale interese si de cele ale membrilor sai, blocand sau anuland
reformele guvernamentale care o privesc. De exemplu, Ministerul Educatiei Nationale, in Franta,
este citat deseori ca prototip de administratie preocupat mai mult de interesele corpului didactic,
decat de politica educativa, care este, de fapt, ratiunea sa de a fi.
Dar grupurile de presiune institutionale nu se formeaza doar pentru a apara interesele
personale ale membrilor sai sau pentru a bloca reformele care le-ar putea afecta, ci si pentru a
influenta deciziile altor institutii sau altor segmente ale administatiei. Un exemplu il costituie
asociatiile primarilor, grupuri institutionale locale, constituite pentru a face presiuni asupra
guvernului (in Marea Britanie: Association of Metropolitan Authorities; in Germania: Deutsch
Stadtstag; in SUA: National Governor's Conference, Council of State Governments).
Un alt fenomen interesant este aparitia aliantelor intre grupurile de presiune institutionale
si cele asociative, in momentul cand interesele lor se constituie in acele in acele cazuri,
adevarate „policy-clusters“, adica ciorchini de interese in jurul unei politici, in care administratii
si grupuri specifice de cetateni se afla intr-o situatie de dependenta reciproca. Aceasta osmoza de
interese conduce inevitabil la interpenetrarea elitelor, care transgrezeaza usor din domeniul
militar sau economic in cel politic si invers (complexul militar, industrial), la un „triunghi al
puterii“ bazat pe convergenta intereselor obiective si pe solidaritatea elitelor, recrutate, recrutate
din cercuri restranse.
In Franta, spre exemplu, administratia, grup de presiune care se identifica cu aparatul de
stat, simplificand accesul la centrul de decizie ce trebuie influentat, tinde sa fie perceputa ca
reprezentanta interesului general, desi ea apara propriile interese corporatiste ale functionarilor
sai. Ca reflex, a aparut in anii '60-'70, numeroase grupuri de presiune, asociative insa, care au ca
scop afisat apararea interesului general: apararea consumatorilor, a mediului, a pacii.
Grupurile de presiune asociative formeaza un ansamblu heterogen, din care se
detaseaza organizatiile profesionale, patronale, sindicale si agricole. In toate tarile dezvoltate,
aceste grupuri sunt interlocutori privilegiati ai administratiei publice.
Astfel, nici un guvern occidental nu poate sa neglijeze organizatiile patronale, grupuri
puternice si indispensabile elaborarii si punerii in practica a politicilor economice, fiscale,
sociale. National Association of Manufacturers in SUA, Bussines Round Table, compusa din
directorii celor mai mari 200 de intreprinderi americane, Federatia Industriei Germane (BDI) si
Federatia Camerelor de Comert (DIHT) in Germania, Confederation of British Industry in Marea
Britanie, Confederatia Nationala a Patronilor (CNPF) si Camerele de Comert di Franta
sunt „parteneri“ ai statului, mai ales acolo si atunci cand se aplica o politica interventionista,
importanta lor crescand in ultimii 20 de ani.
Spre deosebire de cele patronale, organizatiile sindicale sunt divizate, deoarece
organizarea lor se bazeaza deseori pe programe ideologice si politice (curente reformiste, social-
democrate, revolutionare) dispersia cea mai pronuntata exista in Franta, unde rareori cele 5
sindicate puternice colaboreaza intre ele, dar si in Italia unde cele 3 organizatii sindicale mari
sunt rezultatul sciziunii, pe motive de culoare politica (Unione Italiana del Lavoro este aproape
de social-democrati, Confederazione Italiana dei Sindicati dei Lavoratori – democrat-
crestini). In Germania, Deutsche Angestelltengewerkschaft este sindicatul lucratorilor din
sectorul public si privat, Deutsche Beamten Bund este federatia functionarilor, Deutschen
Gewerkshafts Bund reprezinta 17 sindicate dintre care cel al metalurgistilor este cel mai
puternic.
Sindicatele britanice par a fi cele mai puternice. In fapt, exista multe elemente care le
deosebesc si deci, le opun: marimea (de la cateva zeci la sute de mii de membri), organizarea,
relatiile cu Partidul Laburist (unele sindicate adereaza in bloc la partid, altele lasa decizia la
nivel individual), baza profesionala.
Puterea sindicatelor poate fi masurata prin numarul aderentilor, dar mai ales prin
procentul membrilor fata de numarul total al muncitorilor salariati. Franta se afla pe ultimul loc,
sindicalistii (respectivresursele si mijloacele) reprezentand doar 10% din numarul salariatilor.
Sindicalistii italieni sunt mai numerosi (51% din salariati in sectorul privat si 60% in sectorul
public), dar numarul lor tinde sa scada ca urmare a crizei si a transformarii structurii salariatilor.
In SUA declinul sindicatelor este puternic in industrie si, in general, in nord-estul federatiei.
Miscarea sindicala este mai puternica in Germania si Marea Britanie unde, in 1980, sindicalistii
reprezentau 40% din numarul salariatilor. In SUA, Marea Britanie si Germania, cotizatia
sindicala este preluata direct din salariu de catre intreprindere, pe care o varsa sindicatului,
garantandu-i astfel resursele si permitandu-i sa furnizeze membrilor sai servicii, indemnizatii in
caz de grava etc.
In general, insa, miscarea sindicala, odata cu prabusirea industriilor nationale, cu
dezvoltarea sectorului tertiar (servicii) si mai ales cu criza din anii '70, pierde din teren si din
putere.
Organizatiile agricole constituie un exemplu interesant de grup de presiune, deoarece
reusesc sa-si pastreze influenta in ciuda declinului continuu al populatiei agricole, ca si cand
teritoriul si locuitorii lui privilegiati (agricultorii) ar beneficia in politica de un tratament
particular. In prezent agricultorii nu mai reprezinta decat 3% din populatia activa in Marea
Britanie, 2,3% in SUA, 5% in Germania, 7% in Franta, 9% in Italia. Declinul insa nu s-a tradus
printr-o scadere paralela a influentei organizatiilor agricole. Negocierea si integrarea
institutionala reprezinta modalitatile de aparare a intereselor agricole, reprezentate si sustinute
cel mai adesea de organizatii hegemonice: National Farmers Union in Marea Britanie uneste
90% din agricultorii britanici, Deutscher Bauerverband reuneste cvasi-totalitatea agricultorilor
germani. In Germania, Franta si Italia Camerele de agricultura constituie un punct de sprijin
esential si un instrument institutionalizat de relatii intre sfera economica si sfera politica. In
SUA, American Farm Bureau Federation, cu peste 1,8 milioane de aderenti, este considerat un
grup de presiune puternic, capabil sa impiedice orice legislatie contrara intereselor sale.
 Dupa apogeul din anii '70, criza economica si scaderea demografica s-au conjugat si au
condus la slabirea eficacitatii presiunilor organizatiilor agricole, numeroase guverne, cum este
cazul si in prezent, refuzand sau micsorand drastic subventiile de stat pentru agricultura.
Clasificarea grupurilor de presiune este dificila nu numai datorita organizarii lor
multiforme, ci si din cauza faptului ca presiunea poate sa se exerseze la orice nivel de
manifestare a puterii si in forme foarte variate.
Presiunea se poate exersa asupra legislativului: mult timp parlamentarii au fost tinta
privilegiata a presiunilor. Ca o dovada, in SUA doar activitatea lobby-urilor (cuvantul lobby
insemna initial „culoar“ si desemna holurile Congresului american, lobby-ul fiind acea
organizatie care actioneaza „pe holuri“, intervenind pe langa oamenii politici sau inalti
functionari), orientata asupra Congresului, este reglementata. 3/5 din reprezentantii americani
provin din lumea afacerilor, iar grupurile de presiune nu ezita sa recruteze ca lobby-sti, fosti
congresmeni, care au in continuare acces la camere. In Marea Britanie si Italia, actiunea
grupurilor de presiune este usurata de faptul ca numerosi parlamentari sunt fosti sefi de sindicate
sau de organizatii profesionale.
Presiunea se poate exrcita si asupra executivului si administratiei sale, asupra locurilor
unde se iau deciziile. In prezent exista tendinta ca tinta presiunilor sa se deplaseze de la legislativ
la executiv. Contactele dintre administratie si grupurile de presiune agreate sunt numeroase si
constante. Odata cu revigorarea Pietei Comune, administratiile nationale negociaza, in sectoare
din ce in ce mai numeroase, cu ceilalti parteneri europeni, in problema respectiva, tranformand
interesele particulare ale unui grup de presiune dat, in interese generale, ale respectivei
tari. Guvernul francez este obligat sa apere la Bruxelles interesele economice franceze,
identificate cu interesul national, administratia devenind atunci, de exemplu, simpla purtatoare de
cuvant a unor mari firme siderurgice sau de automobile si insusindu-si punctul de vedere al
industriasilor francezi. Un alt exemplu care dezvaluie rolul ambiguu al administratiei, in
conditiile comunitare, este apararea agricultorilor franceza si insusirea punctului de vedere al
organizatiilor agricole, de catre Ministerul Agriculturii in negocierile de la Bruxelles.
In prezent, grupurile de presiune sunt supuse unei dible constrangeri: cea inerenta
oricaror actiuni care obliga grupul sa-ti adapteze organizarea obiectivelor urmarite si cea impusa
de puterea politica ce obliga uneori grupurile sa se incadreze in forme institutionale. Puterea
politica supusa influentei grupurilor intra in relatii cu aceste grupuri interzicandu-le eventual,
controlandu-le uneori, asociindu-le actiunii sale deseori.
Astfel, administratia publica, obiectul privilegiat in prezent al presiunii, nu ramane inerta
la actiunea grupurilor, ci cauta uneori sa le interzica, de cele mai multe ori sa le reglementeze sau
sa le atenueze influenta, integrandu-le si institutionalizandu-le.
Un prim exemplu european de reglementare de acest fel a avut loc in Germania, prin
legea din 1972 care incadreaza grupurile ce doresc sa aiba relatii cu parlamentul si guvernul:
aceste grupuri trebuie sa se inregistreze la presedintia Bundestag-ului, indicand structura,
numele, conducatorii, reprezentantii si baza sociala. In schimbul acestei formalitati,
reprezentantii grupurilor de presiune pot sa intre in contact cu parlamentul, sa schimbe
informatii, sa fie invitati sa participe la comisiile parlamentare. Efectul legii este ca permite
identificarea grupurilor si le impune o anumita transparenta. Dar, „este foarte posibil ca legea sa
nu permita in realitate decat descoperirea partii vizibile a iceberg-ului, atata timp cat traficul de
influenta si coruptia pot sa utilizeze cai mai putin vizibile si mai greu de supus
reglementarii“ (A.F. Bentley).
Puterea poate sa adopte o atitudine mai activa fata de grupurile de presiune, cautand sa le
integreze, ori asociindu-le formal la procesul decizional ori institutionalizandu-le si
transformandu-le astfel in grupuri cvasi-publice.
Mijloacele folosite de grupurile de presiune sunt coruptia colectiva, semicoruptia
individuala, informatia, grevele, manifestatiile, greva foamei. Informatia a luat o amploare
deosebita, in ultima perioada putand fi folosita in propaganda, dezinformare, manipulare, ca
mijloc de pressing eficient. Spre exemplu, „un parlamentar care vrea sa fie informat intr-o
problema ce tin ede industrie, se va documenta, evident, cu ajutorul reprezentantilor respectivei
ramuri, care il vor informa, in mod abil, prezentand mai ales ceea ce este favorbil lor;
reprezentantii puterii primesc astfel informatii serioase, dar orientate“ (M. Duverger).
Problema locului si rolului grupurilor de presiune a suscitat multe controverse: spre
deosebire de Franta si Italia, conducerea SUA considera grupurile de presiune o dovada si o
garantie a pluralismului social si politic. Conform teoriei lui Bentley, guvernul si politicile sale
nu sunt decat rezultanta presiunilor exersate de diferitele grupuri, „echilibrul diferitelor presiuni
este starea reala a societatii“ (A.F. Bentley).
 Franta a respins cel mai virulent aparitia si dezvoltarea grupurilor de presiune si a cedat
tardiv, sub presiunea realitatilor, in primul rand ca urmare a organizarii sindicatelor muncitorilor,
pe care mai intai le-a tolerat si ulterior le-a recunoscut. De altfel, sindicatele au fost nevoite la
inceputul secolului XX sa lupte pentru a accede la o existenta legala si eficienta, nu doar in
Franta, ci si in Marea Britanie, SUA, Germania si Italia.
Dar neincrederea statelor fata de grupurile de presiune nu s-a manifestat doar printr-o
forma radicala, anume interzicerea lor, ci si printr-un ansamblu de reguli si restrictii care
urmareau ingradirea campului de actiune al grupurilor sau controlul activitatii lor.
Dupa 1960 au aparut diferente in aprecierea statutului grupurilor de presiune, dar in
general se considera in prezent ca actiunea lor are un caractr benefic pentru democratie. In
Franta, grupurile de presiune au fost o perioada de timp condamnate in bloc, apoi au fost criticate
doar acele grupuri care prin intermediul unei oligarhii, plutocratia, controlau puterea politica.
Conceptia corporatista a societatii, aplicata in Germania, Italia, Spania, Portugalia,
Franta, dupa primul razboi mondial, presupunea ca grupurile de presiune sa participe la exersarea
puterii, deoarece prin reprezentarea intereselor organizate, grupurile se substituiau traditionalei
reprezentari politice, bazata pe sufragiul universal.